Ultracapitalismul

Recent, a aparut, pe fondul crizei mondiale, al caderii libere in care se afla UE si al confuziei generalizate, o miscare ce profita de fenomenul euroscepticismului pentru a lansa pe piata o noua doctrina, pe care o voi numi ultracapitalism.

acesta este un articol scris de acesti ultracaptalisti, in care isi prezinta ideologia. Sugestive sunt si comentariile lor. http://capitalismpepaine.wordpress.com/2012/01/27/germania-deasupra-tuturor-romania-dedesubtul-tuturor/

In ce consta acest ultracapitalism? Este o noua miscare de extrema-dreapta, in care au intrat  idei globaliste, care sustine “piata libera fara jumatati de masura”. Membrii acestei miscari spun ca UE este o utopie socialista, a unor state unite sub niste valori inexistente. Ei spun ca sistemul social a adus lumea in criza, iar ca aceasta perioada reprezinta tranzitia catre “normalitate”. Ei vad in capitalismul actual un compromis oribil, dovada fiind criza economica. Solutia lor: competitia libera, capitalismul in cea mai pura forma. Sub un regim mondial, dictatorial.

Pentru acesti ultracapitalisti, idealurile de libertate, egalitate, fraternitate sunt bune de aruncat la gunoi. Exploatand evidentele lacune ale ideologiei europene, au reusit sa-si incropeasca o ideologie proprie, tentanta pentru multi. Intr-adevar, UE a dus o politica dezastruoasa in ultimii ani, a asteptat ca deficitul “sa se dospeasca”, astfel incat acum datoriile publice ale tarilor sunt gigantice, toti sunt indatorati unii altora, iar banii par ca au disparut complet. Sub idealurile de esenta stangista ale UE se ascund, de cele mai multe ori, minciuni. Libertatea statelor UE a inceput deja sa fie ingradite. Problema este ca, spre deosebire de eurosceptici, ultracapitalistii nu critica aceasta alunecare a ineficientei UE catre “Statele Unite ale Europei”, catre o centralizare, ci, din contra, o saluta. Ei vor un “Imperiu European”, o lume in care capitalismul sa se dezvolte in voie, “fiecare pentru el si toti pentru conducatori”. O dictatura a capitalului. Ei vor, cu alte cuvinte, sa realizeze acea imagine zugravita de Marx a capitalismului, trecand cu usurinta peste ceea ce inseamna democratia. Pentru ei, democratia e o constructie de stanga. Din punctul lor de vedere, statul este de esenta socialist, in forma lui actuala, deoarece acorda ajutoare sociale, subventii etc. Dictatura este pentru ei o solutie la partidele “dominate de stanga”.

De ce se inseala? Motive sunt multe. In primul rand, capitalismul propus de ei, mai bine zis ultracapitalismul, va duce la o anarhie. Competitia fara limite va duce la instaurarea “legii junglei”. FIecare pentru el? Atunci hai sa dam in capul celuilalt, sa nu fie el mai bogat ca mine!

Apoi, acesti oameni sustin cu fervoare razboiul, eliminarea “socialistilor”. Ei nu au niciun respect pentru democratie, pentru drepturile omului. Felul in care acesti doi termeni au fost folositi incontinuu de stangisti i-a facut sa ii identifice cu acestia. Libertatea nu este o idee de stanga. Dumnezeu ne-a lasat libertate, atata cat inseamna ea: sa nu depinzi in mod direct de nimeni. Dumnezeu este de stanga? Aici apare si alt lucru: acesti oameni, sustinand razboiul, sustin si legea “celui mai tare”. Valorile universale, propagate in special de traditionalisti, de oamenii religiosi, adica de oameni de dreapta, sunt calcate in picioare de acesti oameni ce se cred de cealalta parte a baricadei. Nici nu pot fi numiti de dreapta, gandirea lor este o amestecatura de violenta nazista, capitalism salbatic parca extras din ideile lui Marx despre capitalism, cinism rauvoitor. Sustin epurarea celor de stanga, de parca ei nu ar fi oameni, apropiindu-se astfel de doctrina nazista, de esenta stangista (Partidul nazist se numea partidul national-socialist, doctrina lor era un comunism nationalist). Insa ideea de natiune, atat de draga oricarui om de dreapta, lipseste acestor oameni, care sunt globalisti prin esenta, doresc o Noua Ordine Europeana, apoi Mondiala. Globalismul este un curent de esenta stangista, intrucat sustine ideea de cosmopolitism, de deschidere a granitelor, de combinare a populatiilor si de omogenizare a acestora. UE este un instrument al globalizarii. In forma ei actuala, Uniunea Europeana este o uniune slaba, fara mari puteri asupra statelor membre, dar in schimb are moneda unica. Ultracapitalistii dreptate cand zic ca UE, in forma lui actuala este un esec. Dar rezolvarea nu este, Doamne fereste, un “Imperiu”. Haideti sa facem razboi, ce ne doare pe noi de valori? Ca sunt de stanga toate! Acesti oameni confunda omenia si bunul-simt, cu stangismul. Ultracapitalistii sunt in acelasi timp de extrema-stanga si de exterma-dreapta. De fapt, nici nu stiu daca pot fi pusi intr-o parte sau intr-alta. Ei sunt un hibrid monstruos alcatuit din idei provenind din ambele parti, suprapuse peste evenimentele actuale si care se hranesc din nemultumiriea populatiei cauzata de politicienii care, in marea lor majoritate, dau dovada de miopie politica, de lipsa de viziune, care recurg la tot felul de discursuri populiste, ce tind sa contina idei de stanga. Libertatea omului nu poate fi ingradita de dragul “capitalismului salbatic”. Valorile nu pot fi incalcate, doar pentru ca “trebuie sa moara socialistii”. Dreapta trebuie sa fie traditionala, axata pe valori nationale, religioase si cu o gandire pe termen lung. Stangistii sunt cei cu revolutiile, cu schimbarile sangeroase.

Oare vreti o Noua Ordine Mondiala, ca sa dam unii in capetele altora? Atunci, la ce mai are rost banul, daca tot vine cineva, iti da in cap si ti-l ia? Desi sunt un om de dreapta, sunt impotriva acestei doctrine.

 

“Ce o fi o fi” sau “Vântul înghețat”

Viața… Un cuvânt așa de mare, că oricât ar încerca cineva, nu-i va îndesa niciodată colțurile în cutia înțelegerii. Niciun inginer nu poate proiecta un recipient destul de mare pentru a îndesa în el semnificația vieții, niciun chimist nu o va putea descompune până la formule simple explicate de vreun fizician, niciun filozof nu-i va putea explora întregul ținut, ci numai granițele. Poate pentru că cel mai mare mister al lumii nu poate fi descifrat, a fost lăsat în negura groasă a indiferenței. Ce este, până la urmă, viața, și ce scop are? Majoritatea nu-și pun această întrebare, nu vor, căci știu că nu-i vor putea răspunde. Ce mai mare parte a oamenilor pur și simplu trăiesc de pe o zi pe alta, în orizontul lor mărginit nu pot prinde ziua de poimâine, în superficialitatea lor comodă nu-și întorc capul către ziua de ieri. Și astfel merg toți, ca niște cai de trăsură, cu privirea înainte, către ce? Către mici, perfide scopuri, efemere plăceri, neînsemnate reușite. Râuri de noroi s-au făcut vârtej în jurul tuturor, afundându-i în mocirla cea de toate zilele, care ne dă bătăi de cap pentru recompense demne de un câine dresat. Da, oamenii s-au dresat singuri, s-au dresat să ignore cât mai mult, să vadă cât mai puțin. Esența vieții s-a pierdut astfel, nefiind remarcată de nimeni, ca un orb ce merge pe lângă Zidul Chinezesc și se întreabă oare de ce toți cei din jurul său exclamă admirativ. Cu singura diferență că nu au mai rămas oameni care să exclame, sau că pur și simplu orbul a devenit și surd. Handicapurile merg mai bine în perechi, mai ales că singur, un handicap poate fi compensat de alte simțuri ce se dezvoltă…

Unde e scopul cel mare? De ce trăim? Și ce facem cu viața noastră? Pentru ce se zbuciumă în fiecare zi oamenii să câștige ceva, să mănânce, să doarmă, să aibă o familie doar ca să stea toată ziua la vreun birou, legat cu șerpi tari de fibre optice, hipnotizat de monitoarele calculatoarelor? Unde este viața? Aceasta este doar supraviețuire, o viață demnă de animale, de dobitoace înhămate la căruță…

Astfel gândea, lungit în fotoliul său de catifea, de o sublimă oroare, mânjit pe toate părțile de pete mari, scrijelit, cu cuvertura ruptă în mai multe părți și cu perna pe jumătate golită, domnul Pezlinsky, uitându-se cu o privire la fel de caldă ca a ghețarilor la geamul prin care trecea, nestingherită, lumina, bucuroasă de victoria ei atât asupra sticlei ce nu opune rezistență, cât și asupra perdelelor demult roase de molii și de stricăciune, ce și-au refugiat putreziciunea undeva în colțuri. Întreaga cameră era de altfel dominată de această serenă eleganță. Pe masa din fața fotoliului tronau sclipind a glorie de coclitură două vase de cupru, umplute până la refuz cu… aer. Plasticul avea și el ambasadorii lui: o farfurie de unică folosință își ducea mizerabilul trai subjugată de un impozant tablou răsturnat, cu imaginea în jos, al cărui mister ar fi trezit oricui curiozitatea. Pe aceeași masă pe care se afla tabloul, o măsuță mică aflată la doi pași de ușa a cărei vopsea plecase, în bucățele, în misiune diplomatică către distinsul parchet, se mai afla un ceas deșteptător, a cărui funcție se schimbase în suport pentru o sticlă de apă de 1 litru, goală pe jumătate, ce amenința să cadă din cauza curentului. În spatele fotoliului pe care stătea domnul Pezlinsky se afla o bibliotecă plină cu cărți vechi, cu coperți frumoase, fiecare dotat cu un semn de carte care, de cele mai multe ori, se afla la sfârșit. Câteva cărți căzuseră din raft și deciseseră să se odihnească peste o servietă stricată. O lampă, aflată în celălalt colț al camerei, unde era altă ușă, pe jumătate scoasă din țâțâni, care dădea într-o bucătărie insalubră, avea darul minunat de a lumina numai cu jumătate din intensitatea cu care ar fi trebuit. „Măcar atât să fie” gândise Pezlinsky.

Fața lui Pezlinsky trezea același respect solemn pe care îl sugera și camera. Un costum vechi, ros, ce părea că face parte din corpul lui, îi conferea o aură de roialitate. Fața distinsă, ochii mici și lipsiți de sclipire, gura mereu strâmbată în semn de dispreț, mâinile ce se legănau nepăsătoare pe lângă fotoliu, totul îi conferea un aer ridicol, dar superior într-un fel.

Povestea lui Hermann Pezlinsky e una specială: polonezul de 72 de ani manifestase un mare talent pentru literatură în tinerețe, însă criticile venind din partea nou-instauratului regim comunist, combinate cu un eșec pe plan amoros, îl făcuseră să cadă într-o depresie din care ieșise numai aruncând, odată cu tristețea, și toate celalalte sentimente. De atunci, trăise din desenat. Desena coperți, ilustrații de cărți, orice. După pensionare, trăia mai mult din mila nepotului și a tatălui acestuia, fratele său Zel Pezlinsky, care ajunsese directorul unui important post de televiziune în 2003. Cu toate că era sărac lipit pământului, Hermann nu părea deranjat de asta. Niciun mușchi nu se mișca pentru a-și îmbunătăți situația. Era așa de când avusese parte de dublul dezastru: trilogia sa, „Misterul Farului Stins” a fost catalogată drept „roman mistico-fascist”, „bun de aruncat la gunoi” de către criticii comuniști, în același timp, iubita lui Maria Nivolewski părăsindu-l, fiindu-i frică a nu fi arestată de către securitate pentru că ar fi „colaborat” cu un fascist. Pezlinsky a scăpat de închisoare, dar și, după cum am spus, de toate sentimentele. Fusese lovit atât în orgoliul său, cât și în dragostea sa. Era acum un om gol pe dinăuntru, o fantomă ce cutreiera marginile camerei sale.

Hermann privea distrat geamul când ușa ce dădea în holul blocului comunist din Varșovia în care trăia se deschise. Din prag apăru Zbiginew, nepotul său.

− Bună, unchiule!

− Bună, răspunse cu glas stins Hermann.

− Ce mai faci? Uite, ți-am adus niște covrigi calzi, cum îți plac ție!

− Nu mă aburi cu plăceri mititele! Mie nu-mi place nimic! fu aspru răspunsul.

Zbiginew, obișnuit cu astfel de riposte, puse covrigii pe o farfurie și i-o dădu apoi lui Hermann. Acesta luă un covrig și începu să-l ronțăie, nepăsător.

− Unchiule, chiar cred că ar trebui să ieși afară! N-ai văzut verdele copacilor de două săptămâni!

− Pff… strâmbă din nas Hermann. Niște plante chinuite, înecate de poluare!

− Dar aici, în camera asta insalubră, ce faci?

− O admir, răspunse sec Hermann. Mă regăsesc în ea.

− Să știi că nu-mi place atitudinea asta, spuse Zbiginew, cu o lipsă de convingere imediat observată de către Hermann. Înveselește-te și tu un pic! Este primăvară!

− Super! Am auzit și eu! Mi-am potrivit televizoru’ și merge! Ghaddafi luptă cu rebelii, Egiptul e în flăcări, criza se adâncește!

− Dar de păsările care cântă, de copacii care înfloresc, de toate astea nu-ți pasă?

− Nu, i-o tăie Hermann. Nu contează. Oameni mor. Frumos. Oameni sărăcesc. Iară frumos. Totul îi frumos! Și-așa, ce să facă cu viețile lor? Le foloseau în zadar!

− Hmm… murmură Zbiginew. Nepotul era obișnuit cu aceste discuții în care, zadarnic, încerca să îl scoată din letargie pe unchiul său. Cinismul lui Hermann era prea puternic.

− Măcar la fotbal te-ai uitat?

− Nu, zise Hermann. Niște proști ce dau cu piciorul în minge, pe când niște dobitoci și mai mari îi aclamă! De ce? Ce fac ei? Doar fâțâie un cap de cauciuc de colo-colo!

− Parcă îți plăcea fotbalul…

− Mie nu-mi place nimic, spuse cu un calm desăvârșit Hermann. A, dă-te te rog mai încolo: Nu văd geamul!

Zbiginew se dădu la o parte, fără să cârtească. Ce bătrân nebun! L-a cunoscut abia acum un an. Tatăl lui zicea că Hermann a fost așa de 44 de ani! Trebuie adăugat că Hermann pronunța fiecare cuvânt cu o scârbă extraordinară, de parcă buzele sale ar fi eliberat monștri, nu cuvinte. Tonul lui era întotdeauna relaxat și jos, deci semnele de exclamare nu-și aveau rostul.

Zbiginew începu să facă curat, igorând un protest de-abia auzit al lui Hermann. Nici măcar să protesteze nu avea chef. Stătea încontinuu în fotoliul său, se uita la geam sau desena ceva.

− Trebuie să faci ceva cu viața ta! zise la un moment dat Zbiginew.

− Ce? Ce faceți voi? S-o irosesc în alt fel, adică cu efort! Dacă tot o folosesc degeaba, măcar să nu-mi irosesc energia! Numai moartea este o recompensă pentru viață!

− Nu uita, unchiule, că Dumnezeu ne-a lăsat această viață cu un scop!

− Care? Care Dumnezeu? Al nostru, al musulmanilor, al cui? Al ateilor?

− Nu mai crezi în Dumnezeu? Tu, care…

− Care ce? Nu cred în ce nu e! Dacă exista Dumnezeu, exista un sens în lumea asta! Unde e sensul?

Dintr-o dată, ușa se deschise din nou și un tânăr bine îmbrăcat, cu părul blond și ochii de smarald intră triumfal în cameră.

− Unchiule, ți-l prezint pe Niklau Nivolewski, cel mai talentat jurnalist din televiziunea tatei! A ținut personal să te cunoască!

La auzul numelui, niciun mușchi nu se mișcă pe fața lui Hermann, inima de piatră nu-i fu în stare să bată mai tare.

− Bravo lui! Să supraviețuiască în continuare! Când banii or să treacă, să se sinucidă, ca restul!

Niklau fu uimit de vorbele bătrânului, însă Zbiginew îi făcu semn să-i ignore aceste ieșiri.

− De ce vrei să mă cunoști? întrebă Hermann.

− Este…. Simplu. Mama mea mi-a zis multe despre dumneavoastră.

− Și… ea de unde știe cine sunt?

− Cum…. de unde știe? făcu mirat Niklau.

− Nu mă știe. Nu m-a știut, nu mă știe, fu răspunsul laconic al lui Hermann.

− Dar.. vreau să vă cunosc! Mama vrea să vă revadă!

− Tinere, du-te de supraviețuiește în continuare! Nu vezi că aici domnește liniștea, pacea? Zbuciumul n-are ce căuta! Vânt înghețat, cară-i de aici! Dumnezeu nu există… Nimic nu există… Numai suferința e eternă. Și voi o aveți. Nu eu. Nu. Eu nu voi avea așa ceva!

Ca și cum l-ar fi ascultat, un vânt rece începu să bată prin ușa întredeschisă. Niklau și cu Zbiginew se uitau, uimiți, unul la celălalt.

− Nu vă mint… îngână Niklau.

− Știu. Nu-mi pasă dacă mă minți sau nu. Poți pleca, încântat de cunoștință!

− Hai, îi șopti Zbiginew lui Niklau. Am încercat măcar. Este fără speranță. Va putrezi în scaunul cela!

Și cei doi plecară, tăcuți și întristați de vedera acelei relicve din care viața ieșise de fapt demult. În urma lor, Hermann începuse să se uite din nou la geam. Murmură însă, după 10 minute:

− Hmm… Are ochii mamei lui… Să se zbuciume ei… A… are părul mamei lui. Tot așa de mătăsos, aur… cum era aia? A, da, fluid! Phhhh! Haha! Fluid! Ce tembel eram! Ce o fi o fi! Vor muri cu toții! Măcar eu mor liniștit!

Uitându-se în cameră, observă de-abia atunci că, atunci când cei doi bărbați închiseseră ușa în urma lor, măsuța se prăvălise și tabloul căzuse cu imaginea înspre tavan. Era portetul unei tinere de o frumusețe nemaintâlnită. Hermann se uită indiferent la acea poză a Mariei, la acea privire ștrengară ce-l cucerise acum mult timp, la acei ochi plini de voie bună, apoi își schimbă privirea către eternul geam. Și Hermann începu să îngâne, mașinal, imnul partidului, pe care-l cântase de atâtea ori în fața televizorului… „Ce o fi o fi!”

Votul

Romania este o tara democratica, cel putin in teorie. Cetateanul de rand are puterea de a influenta soarta tarii prin vot. Votul este esenta democratiei, intrucat el este cel care il face, o data la patru ani, pe cetatean factorul de decizie. Democratia este bazata pe conducerea indirecta a maselor prin alegerea de reprezentanti care sa-i conduca. Principiile democratice nu pot fi aplicate decat prin vot. Fara vot, democratia se transforma intr-o oligarhie autocratica, dispare.

Multi considera ca a vota cu un partid politic sau altul din aceasta tara este inutil, intrucat “toti sunt o apa si un pamant”. Aceasta idee este foarte comoda pentru omul normal care simte ca lucrurile nu merg bine, dar nu are energia de a realiza vreo schimbare, ci pur si simplu “se plange”. Problema majora a tarii noastre este ca sunt atatia oameni care constientizeaza ca ne indreptam spre o prapastie, dar care nu fac nimic spre a opri dezastrul. Oamenii au ajuns sa se fofileze in spatele unor argmumente de genul: “de ce as vota, daca tot aceiasi sunt toti?” sau “oricum se falsifica votul”. Clasa politica din Romania are, din pacate, tendinta de a fi omogena din punct de vedere al valorilor . Tipologia politicianului roman de astazi este cea a unui “smecher”, a unui corupt care-si strange in jurul sau avere pe spinarea contribuabililor. Aceasta imagine nu este nicidecum falsa. Insa problema este ca oamenii au lasat ca acest lucru sa se intample. Indiferenta este foarte periculoasa, ea este arma cu care acesti politicieni continua sa guverneze, folosind mici nuclee dure de votanti, lasand restul tarii sa se uite cu dispret la ei. Insa ce le pasa lor de dispretul nostru? Prin bascalie, prin indiferenta, prin faptul ca principiile democratiei nu sunt cunoscute aproape deloc, 70% din populatia tarii nu reprezinta un pericol electoral pentru acesti politicieni. Ei continua sa-si faca mendrele intr-o tara in care mai mult de doua treimi din oameni… nu vor democratie.

Democratia este un sistem foarte anevoios, care merge cu atat mai prost cu cat tara este mai mare si birocratia este mai mare. Oamenii au fost obisnuiti de 45 de ani de dictatura comunista sa astepte, cu  mana intinsa, ca statul sa faca totul pentru ei. 45 de ani oamenii n-au avut un cuvant de spus in viata politica, 45 de ani parerile lor nu au contat si initiativele au lipsit, datorita oprimarii facute de regim. Acum insa s-a terminat. Nu degeaba au murit atatia oameni la revolutia din 1989. Acei oameni nu au rasturnat un regim pentru ca astazi sa dam cu piciorul in democratie, sa stam intr-o apatie generalizata, asteptand un “fat frumos din lacrima” care sa salveze tara, sau sa plecam in strainatate, abandonand tara-mama doar pentru ca nu vrem, nu “nu putem”, schimba ceva in ea.

Cred ca multi romani vor democratie, in principiu, cel putin. Insa cam putini fac ceva pentru ca ea sa functioneze intr-adevar. Democratia functioneaza prin vot, actiuni civice si organizatii sindicale si ONG-uri. Noi avem destule din ultima categorie, insa votul si actiunile civice sunt aproape absente. Cum sa avem democratie, daca oamenii nu vin la vot, sa voteze cu cineva? Daca clasa politica este corupta si ineficienta, sa o reformam, sa facem o alta clasa politica, sa venim cu o alternativa, cu alte cuvinte, sa venim cu o initiativa! Un nou partid, o noua gandire, tot ce este necesar pentru a schimba ceva in bine. Votul nu este numai un drept, este o obligatie pentru orice cetatean ce doreste ca democratia sa functioneze. DAca nu vrem vot, daca nu vrem sa schimbam clasa politica, daca nu ne intereseaza cine conduce, atunci de ce ne mai plangem? Ca ei fura? Dar noi ce facem? Facem ceva ca sa schimbam asta? Puterea poporului sta in numar. Un grup de oameni cu initiative se poate ridica, dorind sa schimbe ceva, iar poporul il poate ajuta folosind arma votului. Schimbarea este posibila! Totul este sa o vrem. Lamentarea nu duce la nimic bun. Istoria ne prezinta atatea cazuri de tari asuprite, subjugate de dictaturi nemiloase, in care poporul, condus de niste oameni curajosi si inteligenti, s-a revoltat impotriva acestora. Revolutiile din 1989 sunt un bun exemplu. Idealul democratiei parea frumos pentru oamenii ce i-au vazut la televizor pe Iliescu si pe Roman in acele zile sangeroase. Dar iata ca acuma, vazand ca democratia nu functioneaza cum-necum, si ca necesita si implicare civica, dam inapoi, incepem sa pierdem gustul pentru ceva ce consta de fapt, in faptul ca poporul conduce, iar a conduce implica a fi responsabil. Multi vor sa evite responsabilitatea, din multe motive: frica, lene, nepasare.

Se poate! Se poate schimba ceva, dar numai daca o vrem cu adevarat! Daca vrem ca democratia sa functioneze, trebuie sa invatam cum functioneaza si sa folosim armele pe care aceasta ni le-a dat. Avem libertatea de a schimba fara sa fim reprimati. Dar “smecherii” ce conduc, financiar si politic, tara, au stiut sa ne inchida gurile nu obligandu-ne, ci facand astfel incat noi sa nu mai vrem sa mai zicem nimic. Avem o voce. Ea trebuie auzita. Cat timp vom sta sa ne uitam cum partidele se rotesc la putere, venind cu aceiasi oameni si aceleasi “idealuri” ale hotiei, coruptiei si imoralitatii, atunci democratia nu va functiona si vom avea acelasi sistem politic oligarhic, aproape feudal.

 

Scoala, centru de educatie

 

In clasa a VII-a, intr-o ora de dirigentie, am primit o tema cu titlul “Costul unei zile de scoala”. Era obligatoriu pentru toti sa scriem despre anumite lucruri cum ar fi cat costa o zi de scoala, propuneri pentru ajutorarea categoriilor defavorizate etc. Va dati seama ca era vorba despre bani, despre faptul ca noi trebuia sa zicem ca avem nevoie de bani pentru a merge la scoala, pentru a suporta cheltuielile. Aceasta tema era data de la sindicat. Iata ce am scris eu:

“Şcoala este o instituţie de bază în orice societate. De aceea, este important să avem grijă de aceasta şi să ne preocupe problemele care au apărut în sistemul educaţional şi care ne pot periclita statutul de ţară civilizată.

Ca o şcoală să funcţioneze, trebuie fonduri. Ca o şcoală să producă într-adevăr oameni competenţi pe care să îi trimită în piaţa de muncă, este nevoie de mult mai mult de atât.

Oricât ar dori sindicatele şi alţi reprezentanţi ai instituţiei numite şcoală fonduri mai multe, salarii îngroşate în timpuri de criză şi menţinerea numărului de profesori, ceea ce cu adevărat contează este profesorul însuşi.

Puţini oameni îşi dau seama de importanţa profesorului. Suntem într-o lume care este încet-încet civilizată. Cu toate acestea, procesul de civilizare nu a început într-o sală mare şi frumoasă, plină de computere şi alte maşinării care se zice că ar putea ajuta la procesul de învăţare. Luăm ca exemplu elevii din Africa, care au fost alfabetizaţi şi educaţi( nu prea mulţi, din păcate) de către profesori devotaţi meseriei lor chiar în junglă sau în savană, pe nişte băncuţe de lemn, şi pot spune că un astfel de copil ştie mult mai multe decât un copil care are o clasă avansată, cu tehnologii de ultimă oră, dar cu un profesor care nu se preocupă de adevărata problemă: ca acei copii cărora le predă patru pagini de informaţii irelevante sau neexplicate să înţeleagă într-adevăr ceva şi nu să stea să tocească pentru a lua o notă cât de cât decentă. De aceea pot spune că cel mai important lucru într-o clasă este un profesor devotat.

Unii oameni doresc îndepărtarea totală a profesorului, zicând că un copil ar putea învăţa singur lecţia cu ajutorul unui computer. Aceasta este o prostie.

Firea umană este cu mult superioară unor calcule simple cu 0 şi 1, cele pe care le face computerul. Deşi maşinăria este mai rapidă, mai precisă, ea nu este de ajuns. Pentru ca un copil să înţeleagă cu adevărat, să găsească legăturile dintre diferite informaţii, să înţeleagă procesul de gândire necesar pentru a ajunge la concluzii, el are nevoie de explicaţiile unui alt om, unui profesor.

Costul unei zile de şcoală este o temă irelevantă. Credeţi că africanii de care vorbeam mai sus aveau caiete? Nu! Dar aveau alte două lucruri, cu mult mai importante: creier şi profesor devotat. Acestea sunt singurele lucruri care contează, şi nu faptul că unii copii nu pot merge la şcoală deoarece nu au bani de rechizite şi de aceea trebuie ca guvernul să le dea caiete din două în două luni.

Unii ar spune că atenţia unui copil ar trebui să fie şi ea un important factor în procesul de învăţare. Eu aş răspunde că atenţia unui copil depinde numai de cât de bine şi cu câtă dăruire ţine un profesor lecţia. Dacă profesorul nu ştie să predea într-un mod interesant şi să transmită informaţii relevante, să-i ţină la respect pe cei care nu vor să înveţe şi să vorbească cu cei interesaţi, care cu siguranţă vor fi mai mulţi dacă lecţia este frumoasă, atunci copilul nu va fi atent, cel puţin majoritatea. Putem spune că putem evalua competenţa unui profesor după numărul de elevi care sunt atenţi la ore.

Conducerea şcolii alocă fonduri. Însă peste tot, şi în alocarea fondurilor şi în decizii privind şcoala, singurii care au un cuvânt de spus sunt profesorii. Or, asta nu este deloc corect, căci beneficiarii şcolii sunt copiii, iar reprezentanţii acestora sunt părinţii lor. O şcoală modernă, care doreşte să fie eficientă ar trebui să ia în considerare importanţa părinţilor. Ei ar trebui să fie cei care conduc şcoala, pentru că ei reprezintă interesul elevilor, copiilor lor. Aceasta este sugestia mea, dar sunt sigur că dacă ar fi auzită mulţi, mulţi părinţi s-ar deştepta şi ar protesta împotriva manierei de îndepărtare a lor din conducerea şcolii.

Mesajul meu către ministrul educaţiei, cel ce se ocupă de această gravă problemă a sistemului educaţional român, sistem învechit, ruginit şi ineficient, este să continue reformele, să continue procesul de modernizare a sistemului, să continue lupta împotriva celor ce se simt ameninţaţi de adevăr, de reformă. Reformele trebuie să fie cele bune, totuşi.

Sportul este una dintre cele mai importante materii. El nu numai că este important datorită faptului că mişcarea şi exerciţiul te face sănătos fizic, dar este şi important datorită faptului că te face sănătos psihic. Datorită sportului, putem să gândim mai limpede, avem spirit de echipă şi înţelegem de importanţa celor din jur, apreciem ajutorul oamenilor, cu alte cuvinte, suntem reformaţi pshihic. Această revitalizare adusă de sport nu se poate face în două ore pe săptămână. Avem nevoie de mai multe ore de sport.

Sunt de acord cu domnul Boc şi cu alţii care spun că programa este prea încărcată. Prea multe ore, prea multă informaţie, aceste lucruri produc o stare de confuzie în capul copilului, care duce la renunţarea la învăţat, la acea stare de nepăsare faţă de ore caracteristică multor copii. Această boală trebuie tratată prin reducerea numărului de ore.

Guvernul este în direcţia cea bună, iar competenţele, cum spunea domnul prim-ministru, sunt cele care contează cel mai mult. Dacă se continuă procesul de reformare, sistemul va avansa.

Mesajul meu către sindicat este să oprească această acţiune de cerşire a banilor, folosind opiniile copiilor. Toate temele pe care le-am primit pentru acest proiect se referă la bani. Ei cred că banii sunt cei mai importanţi. Eu le spun NU! Nu banii sunt importanţi, ci modul în care se predă lecţia, competenţa profesorului! Acestea sunt lucrurile importante. Aceasta îmi este părerea. Iar dacă ei trebuie să ne ceară nouă să scriem că ei au nevoie de bani, se întâmplă ceva cu adevărat grav.”

Revolutia papagalului

Un papagal vestit, frumos gătit

Era foarte indignat şi nemulţumit.

Un nour de furie pe dată-l cuprindea

De fiece dată când de şarpe-auzea.

Căci precum un fulger năprasnic el sărea

Şi câte-un papagal el mai prindea!

Cum se poate ca-ntr-o onestă societate

Umilului papagal să nu i se facă dreptate?

Căci era şi el cetăţean, dar soarta-i era nefastă

De-l lăsa să cadă-ntr-o asemenea năpastă!

Aşa că papagalul hotărî: revoluţie!

Şarpele să fie-nfrânt, să se facă justiţie!

Căci şarpele se-nfige-n ei ca o lipitoare

Şi proftiă de pe-a papagalilor sudoare!

Ei, săracii, îşi cresc puii, muncă mare!

Îi învaţă să se hrănească, să zboare!

Iar şarpele cel înveterat, haţ! i-a prins!

Şi viaţa multora în aşa fel s-a stins!

De mai multă dreptate se bucură şi-o floare

Care de către toţi e călcată-n picioare!

Revoluţia papagalului un secret fu la-nceput,

Dar curând întreaga lume păsăreasc-a priceput

Că ei au drepturi, că-n istorie ocupă-un loc

Şi că de câte-un şarpe amărât nu se sperie de loc!

Astfel porniră papagalii la luptă, încrezători,

Că pe şerpi îi vor învinge, că vor fi liberi până-n zori!

Întreaga pădure de-un freamăt fu cuprinsă

Ca un roi de-albine, ca o flacără nestinsă!

Fiorul libertăţii pe toţi nemilos i-a subjugat

Iar pe hainii şerpi cu curaj i-au alungat!

Astfel animalele pe papagal erou îl făcură

Şi prin pădure îl purtară într-o falnică trăsură

Dar curând, vai! câţi papagali în păure-apărură

Mâncând a copacilor seminţe, şi ca o pată de cianură,

Pădurea o cuprinseseră şi-n întregime o devastară!

Peştii din ale lor ape vedeau cum copacii îi sufocară

Din acvariile lor de ceară albinele fugeau, toţi plecau!

Pe cei rămaşi, pe ei, săracii, dorul şi nostalgia-i apucau

De vremurile bune, când câte-un şarpe mai mânca

Un pui de papagal, dar, vai! prea târziu era

Căci şarpele, săracul, nu se mai întorcea!

Şi astfel oameni buni, învăţăm din astă poveste

Că în tot şi în toate cu importanţă fiecare este

Că echilibrul stabilit cu grijă nu trebuie stricat

Căci Dumnezeu fiecăruia un rol în lume i-a dat!

Iată, papagalul credea că şarpele drept n-avea

Numai el, cel năpăstuit, numai el cu drept se credea!

Astfel, oameni buni, şi cu astfel de gândire

Cincizeci de ani a noastră ţară a trăit în suferire!

1989, poarta catre libertate?

Acest subiect este foarte delicat întrucât atinge coarda sensibilă a românului: libertatea. Semnul de întrebare te pune pe gânduri, te nelinişteşte.

Ca să putem să dăm un răspuns la această întrebare trebuie să cunoaştem trecutul şi prezentul, deopotrivă, să intrăm în realitatea lucurilor.

Ca să înţelegem ce s-a întâmplat atunci, va trebui să intrăm în inimile oamenilor.

Comunismul…Ce este el? Mulţi folosesc acest cuvânt, dar sensul lui nu îl ştiu aşa de mulţi. Comunismul este o ideologie, adică o credinţă propovăduită poporului, care doreşte ridicarea clasei muncitoare împotriva oamenilor bogaţi (burgezia şi nobilimea), asupritori. Comunismul predică o falsă egalitate între un om şi altul şi respinge Biserica. El afirmă că oamenii vor fi plătiţi la fel, indiferent ce fac (de fapt, după această ideologie, puteai să nu faci nimic şi tot primeai salariu!). Oamenii, ademeniţi de promisiuni de îmbogăţire, i-au urmat pe cei care au creeat ideologia comunistă, răsturnând conducerea statului. Totuşi, această egalitate s-a dovedit a fi o utopie. Cum să fie egali, dacă unul sau mai mulţi oameni trebuiau, oricum, să fie conducători? Nimeni nu s-a gândit la asta. Ideologii au ajuns la putere. Şi au guvernat cu o mână de fier. „Egalitatea”, lenea şi izolarea faţă de ţările capitaliste au distrus România. Cum banii bogaţilor au fost împărţiţi între milioanele de săraci, nimeni nu s-a îmbogăţit. Securitatea veghea asupra fiecărui om. O monotonie, sărăcie şi o stare de apăsare au caracterizat viaţa noastră între 1945-1989.

1989 a fost un an al evenimentelor. Ceauşescu înăbuşise o revoltă a braşovenilor cu câţiva ani în urmă. Lumea era hotărâtă să scape de tiranie. Nimeni nu s-a gândit la cruciala întrebare: „şi apoi?”. Televizorul era, ca şi acum, un instrument de educare pervertită a oamenilor, instrument ce îi dădea posesorului postului privilegiul de a controla masele. Dar tinerii de atunci se săturaseră de televizor. Emisiunile erau toate numai şi numai despre câte şi mai câte a făcut Ceauşescu! Peste tot vedeai feţe de muncitori, fabrici şi proiecte aberante.

Cu o zi înainte de a fugi, Ceauşescu a ţinut un discurs cu privire la evenimentele din Timişoara, unde oamenii ce apărau un preot maghiar dizident, au fost risipiţi cu focuri de armă. După aceea a fost nevoie de mobilizarea armatei pentru a risipi oamenii adunaţi să protesteze împotriva lui Ceauşescu. În acel discurs, el a asigurat populaţia că spioni străini au provacat oamenii să facă „acte huliganice” şi că acum forţele de ordine au restabilit ordinea.Oamenii adunaţi la acest discurs au auzit la un moment dat zgomote de tancuri şi împuşcături, difuzate probabil de Securitate, ce vroia să scape de Ceauşescu. Cei prezenţi la discurs au fugit în toate părţile, speriaţi. Acesta a fost „preludiul”. Urma „actul întâi”. Oamenii au ieşit în stradă, au protestat. Au fost întâmpinaţi de soldaţi care au tras cu arma, omorând zeci de oameni.

Nicio părere contrară! Nicio libertate! Asta vor comuniştii! Cum vroiai să spui ceva, cum te împuşca! Lipsa posibilităţii de exprimare a oamenilor poate duce la dezastre. Comunismul este dovada. Dar flacăra născută în inimile oamenilor nu s-a stins cu câteva focuri de armă! Aici este continuiatea hotărârii, aici este patriotismul, aici este acel român, adevăratul român, care, ajutat de Dumnezeu, speră că va învinge. Şi a învins. Oamenii au făcut grevă, au ieşit din fabrici, au ocupat Televiziunea. Ceauşescu a fugit, dar a fost găsit şi executat.

Acestea au fost evenimentele de la 1989. Problema este acel semn de întrebare. Oare am scăpat de comunişti? Din păcate, nu pare a fi aşa. Cine să ia puterea după căderea lui Ceauşescu? Mulţi dintre intelectualii noştri au fugit sau au murit în închisoare imediat după instaurarea comunismului. Ceilalţi au devenit comunişti. Securitatea, care a fost desfiinţată la începutul revoluţiei, a renăscut din propria cenuşă, a preluat puterea. Nu avea de unde să răsară o altă clasă politică. Astfel, comuniştii conduc în continuare, dar din umbră. În acest fel, îi păcălesc pe votanţi pentru a nu vor pierde frâiele.

1989 a fost o eliberare de comunism şi o îmbrăţişare a aceluiaşi monstru, dar cu haine de democrat. Se potriveşte zicala: „Nu judeca un om după hainele sale”. Dar hai să vorbim puţin despre libertate.

Libertatea este un cuvânt introdus de idealişti ce vor să amăgească oamenii. Omul nu poate fi liber în adevăratul sens al cuvântului. Să fii liber înseamnă să nu depinzi de nimeni, ori noi depindem de politicieni, de alte ţări, până şi de directori. Cel mai important, însă, este faptul că noi depindem de Dumnezeu (paranteză: nu e curios faptul că toţi idealiştii care au invocat libertatea au invocat şi ateismul?). Libertatea de care se vorbeşte în ţările capitaliste se restrânge la respectarea drepturilor omului şi lipsa de discriminare (aceasta este o minciună. Oare NATO nu cheamă oameni să tragă în musulmanii din Afghanistan?)

Revoluţia a fost dirijată de Securitate. Securiştii au agitat oamenii, deoarece ei doreau puterea. Cei care au eliberat televiziuna au început să vorbească despre schimbare, dar nimeni nu s-a gândit: „ŞI APOI?”. Securiştii au profitat. Tot ei, împreună cu vechii comunişti, au reuşit să ia puterea, pe ascuns. Poporul a fost tras pe sfoară şi a pierdut controlul televiziunii, al radioului. Într-un cuvânt, securiştii, s-au răspândit mai ceva ca o boală contagioasă, având aceleaşi efecte.

Revoluţia a fost un moment de glorie, de libertate. Doar un moment. După aceea, o nouă pătură, cea a conducerii din umbră, a învăluit România în prostie.

Astăzi, efectele se resimt din plin. Această „băşcălizare” continuă care deteriorează sufletele şi le umple de ruşine este unul dintre ele. Pentru ce au murit oamenii aceia care au ieşit în stradă în 1989, pentru ce au murit oamenii la Mărăşeşti, Cotul Donului, Călugăreni, Vaslui, Rovine, Posada? Pentru ca românii să spună că nu sunt români, că sunt scursurile societăţii, că nu au ce căuta în România, că asta e nu e viaţa pe care trebuie s-o trăim, una într-o ţară plină de oameni de nimic? Este ca şi cum ai scuipa pe mormântul bunicului tău. Ce mai rămâne din comuniunea de credincioşi a Bisericii Ortodoxe Române, dacă această atidudine persistă? Acest efect este ca o celulă canceroasă ce îmbolnăveşte tot corpul. Suntem bolnavi. Suntem paralizaţi şi trebuie să ne găsimi singuri cura.

Eliberarea de comunism nu s-a produs. El există, şi va mai exista pentru vreo zece-unsprezece ani, până când generaţia noastră ar ajunge la maturitate. Dar după zece-unsprezece ani, va pune cineva întrebarea: „Şi apoi?”? Cine va ajunge la conducere? Eu sper că oameni patrioţi, care nu aparţin nimănui, care chiar vor să facă ceva, să nu mai avem ce critica aşa aspru în ţara noastră. E o ţară frumoasă, dar e o prostie să zici că e păcat că e locuită. Dimpotrivă. Suntem un popor credincios, unul dintre puţinele rămase. Suntem un popor care a avut şi el gloria lui, şi care trebuie să continue s-o aibe.

Evenimentele din Chişinău din 2008 sunt o dovadă vie a atrocităţii şi minciunii comuniste, dar si a faptului ca oamenii continua sa lupte impotriva “monstrului rosu”. Ele trebuie să trezească românul din noi, adormit de comunişti, retrezit de libertate, apoi aproape ucis de „băşcălizare”.

În consecinţă, acum putem să răspundem la întrebarea ce constituie titlul referatului. Răspunsul este că 1989 a fost o poartă întredeschisă, ce ni s-a închis în nas.

Ce este democratia

Democraţia este o soluţie de compromise pentru o guvernare absolutistă. Nu este nici pe departe un sistem perfect, însă este mai bun decât regimurile totalitare.

Democraţia este un sistem în care toţi oamenii sunt “liberi”. Libertatea este o iluzie menită pentru a ademeni clasele de jos şi de mijloc. Nimeni nu este liber, căci toţi depindem de cineva, şi în primul rand de Dumnezeu. Depindem şi de directori, de părinţi etc.

Egalitatea dintre oameni în faţa legii este unul din aspectele positive ale democraţiei. Orice om, indifferent de statutul social, trebuie să suporte faptele sale în aceeaşi măsură ca ceilalţi. Din păcate însă, acest principiu este deseori încălcat.

Societatea democratică este construită pe baza capitalismului, deci pe baza banilor. Banii conduc şi ei decid. Într-o societate democratică este uşor să pui mâna pe ei şi să conduci, căci cine are bani, are putere. Astfel băncile au un rol important de spus în politica mondială, la fel şi firmele de medicamente.

Democraţia este, ca şi comunismul, o utopie, căci omul va încerca întotdeauna să aibă mai multă putere ca ceilalţi. Este o mască care ascunde puterea elitelor, bogaţilor, care conduc societăţile democratice.

Mass-Media este un important instrument pentru pervertirea oamenilor. Prin băşcălie, discriminare şi alte mijloace, televiziunea ne pregăteşte pentru a fi supuşi celor cu bani.

Mass-Media are tendinţa de a schimba opiniile oamenilor şi de a le încet-încet dorinţa de a mai participa la conducerea societăţii, dorinţă îndeplinită în democraţie de votul universal.

Poporul este folosit pnetru a aduce la putere pe marionetele celor ce controlează televiziunea şi băncile, deci opinia şi banii poporului. Lumea este plina de exemple care intaresc acest fapt.

Fraternitatea este şi ea o iluzie, un miraj. Societăţile democratice tind să creadă că au duşmani. Omul este păcătos din fire, el deseori judecă alţi oameni altfel decât ar trebui şi trage concluziile greşite.

Democraţia tinde să distrugă şi religia. Principiile democratice au fost inventate de oameni laici (Voltaire, Rousseau) şi ea tinde să atace creştinismul prin scandaluri mediatice şi cultură ateistă intoxicantă, innoculată nouă de televizor. Creştinismul se stinge încet-încet din minţile oamenilor, în locul lui venind “libertatea absolută” a cetăţeanului, care poate fi ateu, homosexual, bisexual. Astfel, Biserica ajunge să “încalce drepturile omului” prin predici împotriva homosexualismului şi ajunge un “duşman”, cu tendinţe “fasciste”.

Societăţile musulmane însă nu au fost încă atinse de democraţia adevărată, cea a Vestului, de aceea ele se opun celor ce, în prezent, conduc societăţile democratice. Astfel, cei ce conduc opinia publică şi armata au creat un nou duşman: Islamul. De aceea armatele Vestului au invadat ţările islamice.

Democraţia nu poate funcţiona decât dacă toţi oamenii ar respecta adevăratele valori (onestitatea, cinstea etc.) . Ea are ca scop bunăstarea omului, însă unii, mai puţini, profită de libertăţile oferite şi de puterea banului pentru a se impune în secret şi a conduce în mod totalitar din umbră.

Democraţia este astfel un sistem utopic, a cărei ideologie este respectată doar în parte, dar care nu poate fi înlocuit cu unul mai bun.