Lumea politică a cunoscut multe schimbări în ultimele luni, schimbări succesive ce arată că această lume este într-o gravă criză. Până acum, scena politică, cu excepţia perioadelor campaniilor electorale, era relativ liniştită, iar mişcările multor politiceni erau previzibile. Până acum, existau cam trei partide care îşi împărţeau puterea şi influenţa în România: PSD (PDSR), PNL, PNŢ (până în 2000) şi apoi PD-L. Cu toate acestea, în timp, imaginea din ce în ce mai erodată a politicianului român şi o reformă urgentată a statului au dus la un dezechilibru politic ce a condus la actuala criză (politică). Partidele au început să se dezintegreze, să piardă sprijinul popular şi, cel mai important, au început să piardă monopolul asupra scenei politice. Apar partide noi, apar oameni noi sau încep a avea influenţă alţi oameni, se schimbă conduceri. Clasa politică se aseamănă cu un muribund care se zvârcoleşte, încercând să scape din ghearele morţii. Cu toate acestea, politicenii nu se grăbesc să ia măsurile necesare, care i-ar scăpa de la înec, mentalitatea lor nu s-a schimbat, poate numai discursul.
Aceasta este clasa politică cu care preşedintele Traian Băsescu a avut de a face în cele două mandate ale sale. Însă acţiunile domniei sale au contribuit din plin la schimbarea situaţiei. În noiembrie 2011, guvernul a adus în dezbatere publică Legea Sănătăţii. Într-o emisiune televizată, domnul Raed Arafat a avut o ceartă cu preşedintele ţării legată de această lege. Băsescu o susţinea, pe când Arafat era împotriva ei, crezând că în urma ei SMURD-ul avea să fie desfiinţat. Această ceartă a fost una din cele mai mare gafe ale preşedintelui. Consecinţele acesteia se resimt pe termen lung, de ea fiind legată şi schimbarea guvernului.
În primul rând, Băsescu a greşit certându-se cu un om care a construit, cu adevărat, ceva în această ţară. Preşedintele a promovat mulţi oameni destoinici, tineri şi eficienţi, precum Macovei, Kovesi sau Morar, pe care i-a pus în instituţii-cheie, ajutându-i să realizeze reforma în Justiţie şi nu numai. Dar iată că, în acea emisiune, preşedintele ataca un astfel de om, care era, într-un fel, emblema Ministerului Sănătăţii. Această ceartă avea să declanşeze un val de indignare în populaţie, ce avea să culmineze cu demonstraţia din Târgu Mureş, oraşul în care a apărut SMURD. Aţâţaţi de televiziunea ce exagera evenimentul şi crezând că SMURD-ul era în pericol, oamenii au ieşit în Piaţa Universităţii din Bucureşti. Aceste demonstraţii şi-au pierdut rapid scopul iniţial, acela de a-l susţine pe Arafat, şi au devenit nişte manifestări anti-Băsescu şi anti-guvern. Fenomenul, la început destul de puternic, şi-a pierdut din intensitate, dar a dus la o schimbare mare în ţară: schimbarea guvernului.
Preşedintele a dat o extraordinară lovitură opoziţiei ce se vedea victorioasă, căci valul de furie cauzat de scandalul Arafat zguduise din temelii atât instituţia prezidenţială, cât şi PD-L-ul asociat lui Băsescu. El a numit drept prim-ministru un om până atunci aproape necunoscut, Mihai Răzvan Ungureanu. Noul prim-ministru fusese şeful SIE, făcuse studii în străinătate şi avea o clară susţinere internaţională, precum şi un curriculum vitae impresionant ce îl legitima ca fiind o persoană inteligentă şi capabilă. Noul prim-ministru se bucura, astfel, de un înalt grad de încredere al populaţiei (30%). Miniştrii săi erau, în mare parte, oameni tineri, mai mult sau mai puţin capabili. Această schimbare totală de guvern aerisise holurile palatului Victoria. Populaţia vedea puţin diferit guvernul, acum. Însă eticheta de „om al lui Băsescu” a fost pusă pe fruntea lui MRU încă din primele zile, din cauza strânsei colaborări dintre prim-ministru şi preşedinte, colaborare esenţială oricărui guvern ce se vrea eficient. Desigur, noul guvern era contestat de presă. Declaraţiile lui MRU privind o nouă mişcare politică pe care acesta intenţionează să o facă îi deruta pe mulţi. Rolul lui MRU în politica românească de-abia a început, iar această declaraţie dovedeşte acest lucru. Este destul de clar că MRU nu a fost niciodată menit să rămână mult timp prim-ministru, că întregul episod a fost o etapă pregătitoare pentru adevărata bătălie. MRU, având un grad ridicat de încredere şi o susţinere puternică din partea multor oameni, are şansa de a ridica un partid puternic, care să schimbe din temelii configuraţia politică a României. MRU are toate calităţile şi toate şansele de a ajunge noul preşedinte al României, după expirarea mandatului lui Traian Băsescu şi putem presupune că de fapt MRU a fost dinainte ales să fie preşedintele ţării. Adversarii săi, Ponta şi Antonescu, trebuiau însă slăbiţi, căci poziţia lor era încă una puternică. Astfel, Băsescu a mai dat două lovituri USL-ului.
Prima lovitură vine odată cu propunerea preşedintelui Băsescu de a-l pune pe Ponta drept prim-ministru. Ponta s-a eschivat, evitând să dea un răspuns coerent, deşi acesta şi Antonescu strigau la toate conferinţele de presă că doresc a prelua frâiele guvernării cât mai repede, pentru a scăpa România de PD-L şi pentru a o aduce pe linia de plutire. După propunere, preşedintele PSD a declarat că el nu doreşte să fie învestit în scaunul de prim-ministru de Băsescu. Acest lucru însemna că Ponta dorea să fie prim-ministru numai după ce Băsescu avea să plece din scaunul de preşedinte.
Această lovitură n-ar fi avut un efect aşa de dezastruos pentru USL dacă n-ar fi fost secondată de cea a căderii guvernului Ungureanu. Nu pot specula dacă această cădere a fost instrumentată sau nu de Băsescu, însă este clar că au profitat din plin de ea, atât el, cât şi MRU. Acesta din urmă a devenit liber să-şi realizeze construcţia politică, în timp ce Băsescu îşi continua „campania” de desfiinţare a USL-ului propunându-l pe Ponta drept prim-ministru. Acesta, uitând de toate declaraţiile lui anterioare, acceptă fără rezerve şi îşi face guvernul, aducând tot felul de oameni în echipa sa, unii vechi şi cunoscuţi, alţii noi şi contestaţi. Planul de guvernare anticipează o creştere a cheltuielilor, leul s-a depreciat îngrozitor de mult în ultimele două zile, deci ne putem aştepta la vremuri grele. Până la alegerile parlamentare, mai sunt încă destule luni pentru ca USL-ul să se erodeze, creeând golul de putere necesar lui MRU pentru a-şi lansa mişcarea politică. PD-L-ul va înceta să fie o forţă majoră, scăzând la nivelul PD-ului de dinainte de mişcarea DA. Primele schimbări au avut loc. Urmează o răsturnare totală de situaţie şi, poate, o revigorare mult aşteptată a clasei politice.
