Traian Basescu: o greseala si trei lovituri de gratie

Lumea politică a cunoscut multe schimbări în ultimele luni, schimbări succesive ce arată că această lume este într-o gravă criză. Până acum, scena politică, cu excepţia perioadelor campaniilor electorale, era relativ liniştită, iar mişcările multor politiceni erau previzibile. Până acum, existau cam trei partide care îşi împărţeau puterea şi influenţa în România: PSD (PDSR), PNL, PNŢ (până în 2000) şi apoi PD-L. Cu toate acestea, în timp, imaginea din ce în ce mai erodată a politicianului român şi o reformă urgentată a statului au dus la un dezechilibru politic ce a condus la actuala criză (politică). Partidele au început să se dezintegreze, să piardă sprijinul popular şi, cel mai important, au început să piardă monopolul asupra scenei politice. Apar partide noi, apar oameni noi sau încep a avea influenţă alţi oameni, se schimbă conduceri. Clasa politică se aseamănă cu un muribund care se zvârcoleşte, încercând să scape din ghearele morţii. Cu toate acestea, politicenii nu se grăbesc să ia măsurile necesare, care i-ar scăpa de la înec, mentalitatea lor nu s-a schimbat, poate numai discursul.

Aceasta este clasa politică cu care preşedintele Traian Băsescu a avut de a face în cele două mandate ale sale. Însă acţiunile domniei sale au contribuit din plin la schimbarea situaţiei. În noiembrie 2011, guvernul a adus în dezbatere publică Legea Sănătăţii. Într-o emisiune televizată, domnul Raed Arafat a avut o ceartă cu preşedintele ţării legată de această lege. Băsescu o susţinea, pe când Arafat era împotriva ei, crezând că în urma ei SMURD-ul avea să fie desfiinţat. Această ceartă a fost una din cele mai mare gafe ale preşedintelui. Consecinţele acesteia se resimt pe termen lung, de ea fiind legată şi schimbarea guvernului.

În primul rând, Băsescu a greşit certându-se cu un om care a construit, cu adevărat, ceva în această ţară. Preşedintele a promovat mulţi oameni destoinici, tineri şi eficienţi, precum Macovei, Kovesi sau Morar, pe care i-a pus în instituţii-cheie, ajutându-i să realizeze reforma în Justiţie şi nu numai. Dar iată că, în acea emisiune, preşedintele ataca un astfel de om, care era, într-un fel, emblema Ministerului Sănătăţii. Această ceartă avea să declanşeze un val de indignare în populaţie, ce avea să culmineze cu demonstraţia din Târgu Mureş, oraşul în care a apărut SMURD. Aţâţaţi de televiziunea ce exagera evenimentul şi crezând că SMURD-ul era în pericol, oamenii au ieşit în Piaţa Universităţii din Bucureşti. Aceste demonstraţii şi-au pierdut rapid scopul iniţial, acela de a-l susţine pe Arafat, şi au devenit nişte manifestări anti-Băsescu şi anti-guvern. Fenomenul, la început destul de puternic, şi-a pierdut din intensitate, dar a dus la o schimbare mare în ţară: schimbarea guvernului.

Preşedintele a dat o extraordinară lovitură opoziţiei ce se vedea victorioasă, căci valul de furie cauzat de scandalul Arafat zguduise din temelii atât instituţia prezidenţială, cât şi PD-L-ul asociat lui Băsescu. El a numit drept prim-ministru un om până atunci aproape necunoscut, Mihai Răzvan Ungureanu. Noul prim-ministru fusese şeful SIE, făcuse studii în străinătate şi avea o clară susţinere internaţională, precum şi un curriculum vitae impresionant ce îl legitima ca fiind o persoană inteligentă şi capabilă. Noul prim-ministru se bucura, astfel, de un înalt grad de încredere al populaţiei (30%). Miniştrii săi erau, în mare parte, oameni tineri, mai mult sau mai puţin capabili. Această schimbare totală de guvern aerisise holurile palatului Victoria. Populaţia vedea puţin diferit guvernul, acum. Însă eticheta de „om al lui Băsescu” a fost pusă pe fruntea lui MRU încă din primele zile, din cauza strânsei colaborări dintre prim-ministru şi preşedinte, colaborare esenţială oricărui guvern ce se vrea eficient. Desigur, noul guvern era contestat de presă. Declaraţiile lui MRU privind o nouă mişcare politică pe care acesta intenţionează să o facă îi deruta pe mulţi. Rolul lui MRU în politica românească de-abia a început, iar această declaraţie dovedeşte acest lucru. Este destul de clar că MRU nu a fost niciodată menit să rămână mult timp prim-ministru, că întregul episod a fost o etapă pregătitoare pentru adevărata bătălie. MRU, având un grad ridicat de încredere şi o susţinere puternică din partea multor oameni, are şansa de a ridica un partid puternic, care să schimbe din temelii configuraţia politică a României. MRU are toate calităţile şi toate şansele de a ajunge noul preşedinte al României, după expirarea mandatului lui Traian Băsescu şi putem presupune că de fapt MRU a fost dinainte ales să fie preşedintele ţării. Adversarii săi, Ponta şi Antonescu, trebuiau însă slăbiţi, căci poziţia lor era încă una puternică. Astfel, Băsescu a mai dat două lovituri USL-ului.

Prima lovitură vine odată cu propunerea preşedintelui Băsescu de a-l pune pe Ponta drept prim-ministru. Ponta s-a eschivat, evitând să dea un răspuns coerent, deşi acesta şi Antonescu strigau la toate conferinţele de presă că doresc a prelua frâiele guvernării cât mai repede, pentru a scăpa România de PD-L şi pentru a o aduce pe linia de plutire. După propunere, preşedintele PSD a declarat că el nu doreşte să fie învestit în scaunul de prim-ministru de Băsescu. Acest lucru însemna că Ponta dorea să fie prim-ministru numai după ce Băsescu avea să plece din scaunul de preşedinte.

Această lovitură n-ar fi avut un efect aşa de dezastruos pentru USL dacă n-ar fi fost secondată de cea a căderii guvernului Ungureanu. Nu pot specula dacă această cădere a fost instrumentată sau nu de Băsescu, însă este clar că au profitat din plin de ea, atât el, cât şi MRU. Acesta din urmă a devenit liber să-şi realizeze construcţia politică, în timp ce Băsescu îşi continua „campania” de desfiinţare a USL-ului propunându-l pe Ponta drept prim-ministru. Acesta, uitând de toate declaraţiile lui anterioare, acceptă fără rezerve şi îşi face guvernul, aducând tot felul de oameni în echipa sa, unii vechi şi cunoscuţi, alţii noi şi contestaţi. Planul de guvernare anticipează o creştere a cheltuielilor, leul s-a depreciat îngrozitor de mult în ultimele două zile, deci ne putem aştepta la vremuri grele. Până la alegerile parlamentare, mai sunt încă destule luni pentru ca USL-ul să se erodeze, creeând golul de putere necesar lui MRU pentru a-şi lansa mişcarea politică. PD-L-ul va înceta să fie o forţă majoră, scăzând la nivelul PD-ului de dinainte de mişcarea DA. Primele schimbări au avut loc. Urmează o răsturnare totală de situaţie şi, poate, o revigorare mult aşteptată a clasei politice.

Ultracapitalismul

Recent, a aparut, pe fondul crizei mondiale, al caderii libere in care se afla UE si al confuziei generalizate, o miscare ce profita de fenomenul euroscepticismului pentru a lansa pe piata o noua doctrina, pe care o voi numi ultracapitalism.

acesta este un articol scris de acesti ultracaptalisti, in care isi prezinta ideologia. Sugestive sunt si comentariile lor. http://capitalismpepaine.wordpress.com/2012/01/27/germania-deasupra-tuturor-romania-dedesubtul-tuturor/

In ce consta acest ultracapitalism? Este o noua miscare de extrema-dreapta, in care au intrat  idei globaliste, care sustine “piata libera fara jumatati de masura”. Membrii acestei miscari spun ca UE este o utopie socialista, a unor state unite sub niste valori inexistente. Ei spun ca sistemul social a adus lumea in criza, iar ca aceasta perioada reprezinta tranzitia catre “normalitate”. Ei vad in capitalismul actual un compromis oribil, dovada fiind criza economica. Solutia lor: competitia libera, capitalismul in cea mai pura forma. Sub un regim mondial, dictatorial.

Pentru acesti ultracapitalisti, idealurile de libertate, egalitate, fraternitate sunt bune de aruncat la gunoi. Exploatand evidentele lacune ale ideologiei europene, au reusit sa-si incropeasca o ideologie proprie, tentanta pentru multi. Intr-adevar, UE a dus o politica dezastruoasa in ultimii ani, a asteptat ca deficitul “sa se dospeasca”, astfel incat acum datoriile publice ale tarilor sunt gigantice, toti sunt indatorati unii altora, iar banii par ca au disparut complet. Sub idealurile de esenta stangista ale UE se ascund, de cele mai multe ori, minciuni. Libertatea statelor UE a inceput deja sa fie ingradite. Problema este ca, spre deosebire de eurosceptici, ultracapitalistii nu critica aceasta alunecare a ineficientei UE catre “Statele Unite ale Europei”, catre o centralizare, ci, din contra, o saluta. Ei vor un “Imperiu European”, o lume in care capitalismul sa se dezvolte in voie, “fiecare pentru el si toti pentru conducatori”. O dictatura a capitalului. Ei vor, cu alte cuvinte, sa realizeze acea imagine zugravita de Marx a capitalismului, trecand cu usurinta peste ceea ce inseamna democratia. Pentru ei, democratia e o constructie de stanga. Din punctul lor de vedere, statul este de esenta socialist, in forma lui actuala, deoarece acorda ajutoare sociale, subventii etc. Dictatura este pentru ei o solutie la partidele “dominate de stanga”.

De ce se inseala? Motive sunt multe. In primul rand, capitalismul propus de ei, mai bine zis ultracapitalismul, va duce la o anarhie. Competitia fara limite va duce la instaurarea “legii junglei”. FIecare pentru el? Atunci hai sa dam in capul celuilalt, sa nu fie el mai bogat ca mine!

Apoi, acesti oameni sustin cu fervoare razboiul, eliminarea “socialistilor”. Ei nu au niciun respect pentru democratie, pentru drepturile omului. Felul in care acesti doi termeni au fost folositi incontinuu de stangisti i-a facut sa ii identifice cu acestia. Libertatea nu este o idee de stanga. Dumnezeu ne-a lasat libertate, atata cat inseamna ea: sa nu depinzi in mod direct de nimeni. Dumnezeu este de stanga? Aici apare si alt lucru: acesti oameni, sustinand razboiul, sustin si legea “celui mai tare”. Valorile universale, propagate in special de traditionalisti, de oamenii religiosi, adica de oameni de dreapta, sunt calcate in picioare de acesti oameni ce se cred de cealalta parte a baricadei. Nici nu pot fi numiti de dreapta, gandirea lor este o amestecatura de violenta nazista, capitalism salbatic parca extras din ideile lui Marx despre capitalism, cinism rauvoitor. Sustin epurarea celor de stanga, de parca ei nu ar fi oameni, apropiindu-se astfel de doctrina nazista, de esenta stangista (Partidul nazist se numea partidul national-socialist, doctrina lor era un comunism nationalist). Insa ideea de natiune, atat de draga oricarui om de dreapta, lipseste acestor oameni, care sunt globalisti prin esenta, doresc o Noua Ordine Europeana, apoi Mondiala. Globalismul este un curent de esenta stangista, intrucat sustine ideea de cosmopolitism, de deschidere a granitelor, de combinare a populatiilor si de omogenizare a acestora. UE este un instrument al globalizarii. In forma ei actuala, Uniunea Europeana este o uniune slaba, fara mari puteri asupra statelor membre, dar in schimb are moneda unica. Ultracapitalistii dreptate cand zic ca UE, in forma lui actuala este un esec. Dar rezolvarea nu este, Doamne fereste, un “Imperiu”. Haideti sa facem razboi, ce ne doare pe noi de valori? Ca sunt de stanga toate! Acesti oameni confunda omenia si bunul-simt, cu stangismul. Ultracapitalistii sunt in acelasi timp de extrema-stanga si de exterma-dreapta. De fapt, nici nu stiu daca pot fi pusi intr-o parte sau intr-alta. Ei sunt un hibrid monstruos alcatuit din idei provenind din ambele parti, suprapuse peste evenimentele actuale si care se hranesc din nemultumiriea populatiei cauzata de politicienii care, in marea lor majoritate, dau dovada de miopie politica, de lipsa de viziune, care recurg la tot felul de discursuri populiste, ce tind sa contina idei de stanga. Libertatea omului nu poate fi ingradita de dragul “capitalismului salbatic”. Valorile nu pot fi incalcate, doar pentru ca “trebuie sa moara socialistii”. Dreapta trebuie sa fie traditionala, axata pe valori nationale, religioase si cu o gandire pe termen lung. Stangistii sunt cei cu revolutiile, cu schimbarile sangeroase.

Oare vreti o Noua Ordine Mondiala, ca sa dam unii in capetele altora? Atunci, la ce mai are rost banul, daca tot vine cineva, iti da in cap si ti-l ia? Desi sunt un om de dreapta, sunt impotriva acestei doctrine.

 

Votul

Romania este o tara democratica, cel putin in teorie. Cetateanul de rand are puterea de a influenta soarta tarii prin vot. Votul este esenta democratiei, intrucat el este cel care il face, o data la patru ani, pe cetatean factorul de decizie. Democratia este bazata pe conducerea indirecta a maselor prin alegerea de reprezentanti care sa-i conduca. Principiile democratice nu pot fi aplicate decat prin vot. Fara vot, democratia se transforma intr-o oligarhie autocratica, dispare.

Multi considera ca a vota cu un partid politic sau altul din aceasta tara este inutil, intrucat “toti sunt o apa si un pamant”. Aceasta idee este foarte comoda pentru omul normal care simte ca lucrurile nu merg bine, dar nu are energia de a realiza vreo schimbare, ci pur si simplu “se plange”. Problema majora a tarii noastre este ca sunt atatia oameni care constientizeaza ca ne indreptam spre o prapastie, dar care nu fac nimic spre a opri dezastrul. Oamenii au ajuns sa se fofileze in spatele unor argmumente de genul: “de ce as vota, daca tot aceiasi sunt toti?” sau “oricum se falsifica votul”. Clasa politica din Romania are, din pacate, tendinta de a fi omogena din punct de vedere al valorilor . Tipologia politicianului roman de astazi este cea a unui “smecher”, a unui corupt care-si strange in jurul sau avere pe spinarea contribuabililor. Aceasta imagine nu este nicidecum falsa. Insa problema este ca oamenii au lasat ca acest lucru sa se intample. Indiferenta este foarte periculoasa, ea este arma cu care acesti politicieni continua sa guverneze, folosind mici nuclee dure de votanti, lasand restul tarii sa se uite cu dispret la ei. Insa ce le pasa lor de dispretul nostru? Prin bascalie, prin indiferenta, prin faptul ca principiile democratiei nu sunt cunoscute aproape deloc, 70% din populatia tarii nu reprezinta un pericol electoral pentru acesti politicieni. Ei continua sa-si faca mendrele intr-o tara in care mai mult de doua treimi din oameni… nu vor democratie.

Democratia este un sistem foarte anevoios, care merge cu atat mai prost cu cat tara este mai mare si birocratia este mai mare. Oamenii au fost obisnuiti de 45 de ani de dictatura comunista sa astepte, cu  mana intinsa, ca statul sa faca totul pentru ei. 45 de ani oamenii n-au avut un cuvant de spus in viata politica, 45 de ani parerile lor nu au contat si initiativele au lipsit, datorita oprimarii facute de regim. Acum insa s-a terminat. Nu degeaba au murit atatia oameni la revolutia din 1989. Acei oameni nu au rasturnat un regim pentru ca astazi sa dam cu piciorul in democratie, sa stam intr-o apatie generalizata, asteptand un “fat frumos din lacrima” care sa salveze tara, sau sa plecam in strainatate, abandonand tara-mama doar pentru ca nu vrem, nu “nu putem”, schimba ceva in ea.

Cred ca multi romani vor democratie, in principiu, cel putin. Insa cam putini fac ceva pentru ca ea sa functioneze intr-adevar. Democratia functioneaza prin vot, actiuni civice si organizatii sindicale si ONG-uri. Noi avem destule din ultima categorie, insa votul si actiunile civice sunt aproape absente. Cum sa avem democratie, daca oamenii nu vin la vot, sa voteze cu cineva? Daca clasa politica este corupta si ineficienta, sa o reformam, sa facem o alta clasa politica, sa venim cu o alternativa, cu alte cuvinte, sa venim cu o initiativa! Un nou partid, o noua gandire, tot ce este necesar pentru a schimba ceva in bine. Votul nu este numai un drept, este o obligatie pentru orice cetatean ce doreste ca democratia sa functioneze. DAca nu vrem vot, daca nu vrem sa schimbam clasa politica, daca nu ne intereseaza cine conduce, atunci de ce ne mai plangem? Ca ei fura? Dar noi ce facem? Facem ceva ca sa schimbam asta? Puterea poporului sta in numar. Un grup de oameni cu initiative se poate ridica, dorind sa schimbe ceva, iar poporul il poate ajuta folosind arma votului. Schimbarea este posibila! Totul este sa o vrem. Lamentarea nu duce la nimic bun. Istoria ne prezinta atatea cazuri de tari asuprite, subjugate de dictaturi nemiloase, in care poporul, condus de niste oameni curajosi si inteligenti, s-a revoltat impotriva acestora. Revolutiile din 1989 sunt un bun exemplu. Idealul democratiei parea frumos pentru oamenii ce i-au vazut la televizor pe Iliescu si pe Roman in acele zile sangeroase. Dar iata ca acuma, vazand ca democratia nu functioneaza cum-necum, si ca necesita si implicare civica, dam inapoi, incepem sa pierdem gustul pentru ceva ce consta de fapt, in faptul ca poporul conduce, iar a conduce implica a fi responsabil. Multi vor sa evite responsabilitatea, din multe motive: frica, lene, nepasare.

Se poate! Se poate schimba ceva, dar numai daca o vrem cu adevarat! Daca vrem ca democratia sa functioneze, trebuie sa invatam cum functioneaza si sa folosim armele pe care aceasta ni le-a dat. Avem libertatea de a schimba fara sa fim reprimati. Dar “smecherii” ce conduc, financiar si politic, tara, au stiut sa ne inchida gurile nu obligandu-ne, ci facand astfel incat noi sa nu mai vrem sa mai zicem nimic. Avem o voce. Ea trebuie auzita. Cat timp vom sta sa ne uitam cum partidele se rotesc la putere, venind cu aceiasi oameni si aceleasi “idealuri” ale hotiei, coruptiei si imoralitatii, atunci democratia nu va functiona si vom avea acelasi sistem politic oligarhic, aproape feudal.

 

Scoala, centru de educatie

 

In clasa a VII-a, intr-o ora de dirigentie, am primit o tema cu titlul “Costul unei zile de scoala”. Era obligatoriu pentru toti sa scriem despre anumite lucruri cum ar fi cat costa o zi de scoala, propuneri pentru ajutorarea categoriilor defavorizate etc. Va dati seama ca era vorba despre bani, despre faptul ca noi trebuia sa zicem ca avem nevoie de bani pentru a merge la scoala, pentru a suporta cheltuielile. Aceasta tema era data de la sindicat. Iata ce am scris eu:

“Şcoala este o instituţie de bază în orice societate. De aceea, este important să avem grijă de aceasta şi să ne preocupe problemele care au apărut în sistemul educaţional şi care ne pot periclita statutul de ţară civilizată.

Ca o şcoală să funcţioneze, trebuie fonduri. Ca o şcoală să producă într-adevăr oameni competenţi pe care să îi trimită în piaţa de muncă, este nevoie de mult mai mult de atât.

Oricât ar dori sindicatele şi alţi reprezentanţi ai instituţiei numite şcoală fonduri mai multe, salarii îngroşate în timpuri de criză şi menţinerea numărului de profesori, ceea ce cu adevărat contează este profesorul însuşi.

Puţini oameni îşi dau seama de importanţa profesorului. Suntem într-o lume care este încet-încet civilizată. Cu toate acestea, procesul de civilizare nu a început într-o sală mare şi frumoasă, plină de computere şi alte maşinării care se zice că ar putea ajuta la procesul de învăţare. Luăm ca exemplu elevii din Africa, care au fost alfabetizaţi şi educaţi( nu prea mulţi, din păcate) de către profesori devotaţi meseriei lor chiar în junglă sau în savană, pe nişte băncuţe de lemn, şi pot spune că un astfel de copil ştie mult mai multe decât un copil care are o clasă avansată, cu tehnologii de ultimă oră, dar cu un profesor care nu se preocupă de adevărata problemă: ca acei copii cărora le predă patru pagini de informaţii irelevante sau neexplicate să înţeleagă într-adevăr ceva şi nu să stea să tocească pentru a lua o notă cât de cât decentă. De aceea pot spune că cel mai important lucru într-o clasă este un profesor devotat.

Unii oameni doresc îndepărtarea totală a profesorului, zicând că un copil ar putea învăţa singur lecţia cu ajutorul unui computer. Aceasta este o prostie.

Firea umană este cu mult superioară unor calcule simple cu 0 şi 1, cele pe care le face computerul. Deşi maşinăria este mai rapidă, mai precisă, ea nu este de ajuns. Pentru ca un copil să înţeleagă cu adevărat, să găsească legăturile dintre diferite informaţii, să înţeleagă procesul de gândire necesar pentru a ajunge la concluzii, el are nevoie de explicaţiile unui alt om, unui profesor.

Costul unei zile de şcoală este o temă irelevantă. Credeţi că africanii de care vorbeam mai sus aveau caiete? Nu! Dar aveau alte două lucruri, cu mult mai importante: creier şi profesor devotat. Acestea sunt singurele lucruri care contează, şi nu faptul că unii copii nu pot merge la şcoală deoarece nu au bani de rechizite şi de aceea trebuie ca guvernul să le dea caiete din două în două luni.

Unii ar spune că atenţia unui copil ar trebui să fie şi ea un important factor în procesul de învăţare. Eu aş răspunde că atenţia unui copil depinde numai de cât de bine şi cu câtă dăruire ţine un profesor lecţia. Dacă profesorul nu ştie să predea într-un mod interesant şi să transmită informaţii relevante, să-i ţină la respect pe cei care nu vor să înveţe şi să vorbească cu cei interesaţi, care cu siguranţă vor fi mai mulţi dacă lecţia este frumoasă, atunci copilul nu va fi atent, cel puţin majoritatea. Putem spune că putem evalua competenţa unui profesor după numărul de elevi care sunt atenţi la ore.

Conducerea şcolii alocă fonduri. Însă peste tot, şi în alocarea fondurilor şi în decizii privind şcoala, singurii care au un cuvânt de spus sunt profesorii. Or, asta nu este deloc corect, căci beneficiarii şcolii sunt copiii, iar reprezentanţii acestora sunt părinţii lor. O şcoală modernă, care doreşte să fie eficientă ar trebui să ia în considerare importanţa părinţilor. Ei ar trebui să fie cei care conduc şcoala, pentru că ei reprezintă interesul elevilor, copiilor lor. Aceasta este sugestia mea, dar sunt sigur că dacă ar fi auzită mulţi, mulţi părinţi s-ar deştepta şi ar protesta împotriva manierei de îndepărtare a lor din conducerea şcolii.

Mesajul meu către ministrul educaţiei, cel ce se ocupă de această gravă problemă a sistemului educaţional român, sistem învechit, ruginit şi ineficient, este să continue reformele, să continue procesul de modernizare a sistemului, să continue lupta împotriva celor ce se simt ameninţaţi de adevăr, de reformă. Reformele trebuie să fie cele bune, totuşi.

Sportul este una dintre cele mai importante materii. El nu numai că este important datorită faptului că mişcarea şi exerciţiul te face sănătos fizic, dar este şi important datorită faptului că te face sănătos psihic. Datorită sportului, putem să gândim mai limpede, avem spirit de echipă şi înţelegem de importanţa celor din jur, apreciem ajutorul oamenilor, cu alte cuvinte, suntem reformaţi pshihic. Această revitalizare adusă de sport nu se poate face în două ore pe săptămână. Avem nevoie de mai multe ore de sport.

Sunt de acord cu domnul Boc şi cu alţii care spun că programa este prea încărcată. Prea multe ore, prea multă informaţie, aceste lucruri produc o stare de confuzie în capul copilului, care duce la renunţarea la învăţat, la acea stare de nepăsare faţă de ore caracteristică multor copii. Această boală trebuie tratată prin reducerea numărului de ore.

Guvernul este în direcţia cea bună, iar competenţele, cum spunea domnul prim-ministru, sunt cele care contează cel mai mult. Dacă se continuă procesul de reformare, sistemul va avansa.

Mesajul meu către sindicat este să oprească această acţiune de cerşire a banilor, folosind opiniile copiilor. Toate temele pe care le-am primit pentru acest proiect se referă la bani. Ei cred că banii sunt cei mai importanţi. Eu le spun NU! Nu banii sunt importanţi, ci modul în care se predă lecţia, competenţa profesorului! Acestea sunt lucrurile importante. Aceasta îmi este părerea. Iar dacă ei trebuie să ne ceară nouă să scriem că ei au nevoie de bani, se întâmplă ceva cu adevărat grav.”

1989, poarta catre libertate?

Acest subiect este foarte delicat întrucât atinge coarda sensibilă a românului: libertatea. Semnul de întrebare te pune pe gânduri, te nelinişteşte.

Ca să putem să dăm un răspuns la această întrebare trebuie să cunoaştem trecutul şi prezentul, deopotrivă, să intrăm în realitatea lucurilor.

Ca să înţelegem ce s-a întâmplat atunci, va trebui să intrăm în inimile oamenilor.

Comunismul…Ce este el? Mulţi folosesc acest cuvânt, dar sensul lui nu îl ştiu aşa de mulţi. Comunismul este o ideologie, adică o credinţă propovăduită poporului, care doreşte ridicarea clasei muncitoare împotriva oamenilor bogaţi (burgezia şi nobilimea), asupritori. Comunismul predică o falsă egalitate între un om şi altul şi respinge Biserica. El afirmă că oamenii vor fi plătiţi la fel, indiferent ce fac (de fapt, după această ideologie, puteai să nu faci nimic şi tot primeai salariu!). Oamenii, ademeniţi de promisiuni de îmbogăţire, i-au urmat pe cei care au creeat ideologia comunistă, răsturnând conducerea statului. Totuşi, această egalitate s-a dovedit a fi o utopie. Cum să fie egali, dacă unul sau mai mulţi oameni trebuiau, oricum, să fie conducători? Nimeni nu s-a gândit la asta. Ideologii au ajuns la putere. Şi au guvernat cu o mână de fier. „Egalitatea”, lenea şi izolarea faţă de ţările capitaliste au distrus România. Cum banii bogaţilor au fost împărţiţi între milioanele de săraci, nimeni nu s-a îmbogăţit. Securitatea veghea asupra fiecărui om. O monotonie, sărăcie şi o stare de apăsare au caracterizat viaţa noastră între 1945-1989.

1989 a fost un an al evenimentelor. Ceauşescu înăbuşise o revoltă a braşovenilor cu câţiva ani în urmă. Lumea era hotărâtă să scape de tiranie. Nimeni nu s-a gândit la cruciala întrebare: „şi apoi?”. Televizorul era, ca şi acum, un instrument de educare pervertită a oamenilor, instrument ce îi dădea posesorului postului privilegiul de a controla masele. Dar tinerii de atunci se săturaseră de televizor. Emisiunile erau toate numai şi numai despre câte şi mai câte a făcut Ceauşescu! Peste tot vedeai feţe de muncitori, fabrici şi proiecte aberante.

Cu o zi înainte de a fugi, Ceauşescu a ţinut un discurs cu privire la evenimentele din Timişoara, unde oamenii ce apărau un preot maghiar dizident, au fost risipiţi cu focuri de armă. După aceea a fost nevoie de mobilizarea armatei pentru a risipi oamenii adunaţi să protesteze împotriva lui Ceauşescu. În acel discurs, el a asigurat populaţia că spioni străini au provacat oamenii să facă „acte huliganice” şi că acum forţele de ordine au restabilit ordinea.Oamenii adunaţi la acest discurs au auzit la un moment dat zgomote de tancuri şi împuşcături, difuzate probabil de Securitate, ce vroia să scape de Ceauşescu. Cei prezenţi la discurs au fugit în toate părţile, speriaţi. Acesta a fost „preludiul”. Urma „actul întâi”. Oamenii au ieşit în stradă, au protestat. Au fost întâmpinaţi de soldaţi care au tras cu arma, omorând zeci de oameni.

Nicio părere contrară! Nicio libertate! Asta vor comuniştii! Cum vroiai să spui ceva, cum te împuşca! Lipsa posibilităţii de exprimare a oamenilor poate duce la dezastre. Comunismul este dovada. Dar flacăra născută în inimile oamenilor nu s-a stins cu câteva focuri de armă! Aici este continuiatea hotărârii, aici este patriotismul, aici este acel român, adevăratul român, care, ajutat de Dumnezeu, speră că va învinge. Şi a învins. Oamenii au făcut grevă, au ieşit din fabrici, au ocupat Televiziunea. Ceauşescu a fugit, dar a fost găsit şi executat.

Acestea au fost evenimentele de la 1989. Problema este acel semn de întrebare. Oare am scăpat de comunişti? Din păcate, nu pare a fi aşa. Cine să ia puterea după căderea lui Ceauşescu? Mulţi dintre intelectualii noştri au fugit sau au murit în închisoare imediat după instaurarea comunismului. Ceilalţi au devenit comunişti. Securitatea, care a fost desfiinţată la începutul revoluţiei, a renăscut din propria cenuşă, a preluat puterea. Nu avea de unde să răsară o altă clasă politică. Astfel, comuniştii conduc în continuare, dar din umbră. În acest fel, îi păcălesc pe votanţi pentru a nu vor pierde frâiele.

1989 a fost o eliberare de comunism şi o îmbrăţişare a aceluiaşi monstru, dar cu haine de democrat. Se potriveşte zicala: „Nu judeca un om după hainele sale”. Dar hai să vorbim puţin despre libertate.

Libertatea este un cuvânt introdus de idealişti ce vor să amăgească oamenii. Omul nu poate fi liber în adevăratul sens al cuvântului. Să fii liber înseamnă să nu depinzi de nimeni, ori noi depindem de politicieni, de alte ţări, până şi de directori. Cel mai important, însă, este faptul că noi depindem de Dumnezeu (paranteză: nu e curios faptul că toţi idealiştii care au invocat libertatea au invocat şi ateismul?). Libertatea de care se vorbeşte în ţările capitaliste se restrânge la respectarea drepturilor omului şi lipsa de discriminare (aceasta este o minciună. Oare NATO nu cheamă oameni să tragă în musulmanii din Afghanistan?)

Revoluţia a fost dirijată de Securitate. Securiştii au agitat oamenii, deoarece ei doreau puterea. Cei care au eliberat televiziuna au început să vorbească despre schimbare, dar nimeni nu s-a gândit: „ŞI APOI?”. Securiştii au profitat. Tot ei, împreună cu vechii comunişti, au reuşit să ia puterea, pe ascuns. Poporul a fost tras pe sfoară şi a pierdut controlul televiziunii, al radioului. Într-un cuvânt, securiştii, s-au răspândit mai ceva ca o boală contagioasă, având aceleaşi efecte.

Revoluţia a fost un moment de glorie, de libertate. Doar un moment. După aceea, o nouă pătură, cea a conducerii din umbră, a învăluit România în prostie.

Astăzi, efectele se resimt din plin. Această „băşcălizare” continuă care deteriorează sufletele şi le umple de ruşine este unul dintre ele. Pentru ce au murit oamenii aceia care au ieşit în stradă în 1989, pentru ce au murit oamenii la Mărăşeşti, Cotul Donului, Călugăreni, Vaslui, Rovine, Posada? Pentru ca românii să spună că nu sunt români, că sunt scursurile societăţii, că nu au ce căuta în România, că asta e nu e viaţa pe care trebuie s-o trăim, una într-o ţară plină de oameni de nimic? Este ca şi cum ai scuipa pe mormântul bunicului tău. Ce mai rămâne din comuniunea de credincioşi a Bisericii Ortodoxe Române, dacă această atidudine persistă? Acest efect este ca o celulă canceroasă ce îmbolnăveşte tot corpul. Suntem bolnavi. Suntem paralizaţi şi trebuie să ne găsimi singuri cura.

Eliberarea de comunism nu s-a produs. El există, şi va mai exista pentru vreo zece-unsprezece ani, până când generaţia noastră ar ajunge la maturitate. Dar după zece-unsprezece ani, va pune cineva întrebarea: „Şi apoi?”? Cine va ajunge la conducere? Eu sper că oameni patrioţi, care nu aparţin nimănui, care chiar vor să facă ceva, să nu mai avem ce critica aşa aspru în ţara noastră. E o ţară frumoasă, dar e o prostie să zici că e păcat că e locuită. Dimpotrivă. Suntem un popor credincios, unul dintre puţinele rămase. Suntem un popor care a avut şi el gloria lui, şi care trebuie să continue s-o aibe.

Evenimentele din Chişinău din 2008 sunt o dovadă vie a atrocităţii şi minciunii comuniste, dar si a faptului ca oamenii continua sa lupte impotriva “monstrului rosu”. Ele trebuie să trezească românul din noi, adormit de comunişti, retrezit de libertate, apoi aproape ucis de „băşcălizare”.

În consecinţă, acum putem să răspundem la întrebarea ce constituie titlul referatului. Răspunsul este că 1989 a fost o poartă întredeschisă, ce ni s-a închis în nas.

Ce este democratia

Democraţia este o soluţie de compromise pentru o guvernare absolutistă. Nu este nici pe departe un sistem perfect, însă este mai bun decât regimurile totalitare.

Democraţia este un sistem în care toţi oamenii sunt “liberi”. Libertatea este o iluzie menită pentru a ademeni clasele de jos şi de mijloc. Nimeni nu este liber, căci toţi depindem de cineva, şi în primul rand de Dumnezeu. Depindem şi de directori, de părinţi etc.

Egalitatea dintre oameni în faţa legii este unul din aspectele positive ale democraţiei. Orice om, indifferent de statutul social, trebuie să suporte faptele sale în aceeaşi măsură ca ceilalţi. Din păcate însă, acest principiu este deseori încălcat.

Societatea democratică este construită pe baza capitalismului, deci pe baza banilor. Banii conduc şi ei decid. Într-o societate democratică este uşor să pui mâna pe ei şi să conduci, căci cine are bani, are putere. Astfel băncile au un rol important de spus în politica mondială, la fel şi firmele de medicamente.

Democraţia este, ca şi comunismul, o utopie, căci omul va încerca întotdeauna să aibă mai multă putere ca ceilalţi. Este o mască care ascunde puterea elitelor, bogaţilor, care conduc societăţile democratice.

Mass-Media este un important instrument pentru pervertirea oamenilor. Prin băşcălie, discriminare şi alte mijloace, televiziunea ne pregăteşte pentru a fi supuşi celor cu bani.

Mass-Media are tendinţa de a schimba opiniile oamenilor şi de a le încet-încet dorinţa de a mai participa la conducerea societăţii, dorinţă îndeplinită în democraţie de votul universal.

Poporul este folosit pnetru a aduce la putere pe marionetele celor ce controlează televiziunea şi băncile, deci opinia şi banii poporului. Lumea este plina de exemple care intaresc acest fapt.

Fraternitatea este şi ea o iluzie, un miraj. Societăţile democratice tind să creadă că au duşmani. Omul este păcătos din fire, el deseori judecă alţi oameni altfel decât ar trebui şi trage concluziile greşite.

Democraţia tinde să distrugă şi religia. Principiile democratice au fost inventate de oameni laici (Voltaire, Rousseau) şi ea tinde să atace creştinismul prin scandaluri mediatice şi cultură ateistă intoxicantă, innoculată nouă de televizor. Creştinismul se stinge încet-încet din minţile oamenilor, în locul lui venind “libertatea absolută” a cetăţeanului, care poate fi ateu, homosexual, bisexual. Astfel, Biserica ajunge să “încalce drepturile omului” prin predici împotriva homosexualismului şi ajunge un “duşman”, cu tendinţe “fasciste”.

Societăţile musulmane însă nu au fost încă atinse de democraţia adevărată, cea a Vestului, de aceea ele se opun celor ce, în prezent, conduc societăţile democratice. Astfel, cei ce conduc opinia publică şi armata au creat un nou duşman: Islamul. De aceea armatele Vestului au invadat ţările islamice.

Democraţia nu poate funcţiona decât dacă toţi oamenii ar respecta adevăratele valori (onestitatea, cinstea etc.) . Ea are ca scop bunăstarea omului, însă unii, mai puţini, profită de libertăţile oferite şi de puterea banului pentru a se impune în secret şi a conduce în mod totalitar din umbră.

Democraţia este astfel un sistem utopic, a cărei ideologie este respectată doar în parte, dar care nu poate fi înlocuit cu unul mai bun.