Ploaia

Cerul, întunecat, era cuprins de violenta vânzoleală a norilor ce se adunau în vârtejuri mari, amestecându-şi undele plumburii şi albastre, eliberând din acea împărăţie a melancoliei şi a imensităţii subjugatoare o ploaie năprasnică, cu stropi mici şi deşi ce cădeau neîncetat. Erau un torent continuu şi rece, un bici pentru pământul ce era copleşit de atâta apă. Îngrămădite în mijlocul acelei reci, dar atât de magnifice bătălii dintre cerul furios şi pământul calm, casele unui târg din Anglia secolului XIII îşi deplângeau sărăcia şi iminenta lor distrugere, ce va fi adusă de ploile continue ce rodeau şi rodeau din rezistenţa bârnelor de lemn ale acelor clădiri cu un etaj, ce jos aveau câte o prăvălie, iar sus, o cameră sau două de dormit,  o bucătărie mică.

În mijlocul acelor case cu acoperiş de stuf, o piaţetă în mijlocul căreia era ridicată o spânzurătoare era înconjurată de câteva clădiri din piatră: o bisericuţă aflată în mijlocul unei frumoase grădini, mica cazarmă a orăşelului şi alte două trei mici clădiri aparţinând seniorului local, pe lângă care se afla şi depozitul. Sub streşinile clădirilor, sub stejarii de la intrarea în curtea bisericii, sub acoperişul depozitului se strânsese o mare de oameni, îmbrăcaţi foarte felurit: unii aveau haine de lână, largi şi colorate, cu mâneci mari, alţii purtau haine de piele tăbăcită, făcute din bucăţi de piele legate între ele cu sfori. Unii purtau pantofi cu vârf ascuţit, alţii purtau bocanci din lână sau erau pur şi simplu desculţi în pietrişul din piaţă.

Fulgerele luminau ocazional cerul, arătând eventualului privitor feţele curioase ale oamenilor strânşi acolo. O clădire de piatră, aflată faţă în faţă cu bisericuţa, părea a fi centrul atenţiei acelor târgoveţi. Clădirea era lungă, având o poartă ce dădea în piaţetă, deasupra căreia se afla un etaj cu mai multe geamuri, unde era şi un balcon lat. Acoperişul din ţigle de piatră scotea în evidenţă clădirea. În spatele acelui corp al clădirii se afla o curte interioară, înconjurată de alte corpuri ale clădirii, partea opusă corpului din faţă având şi ea un etaj. Geamurile erau mici şi înguste, ori în formă conică, având zăbrele în zigzag. La balconul ce dădea în piaţetă se aflau, aşezaţi pe scaune, mai mulţi oameni, apăraţi de ploaie de către acoperişul din ţigle de piatră. După îmbrăcăminte se vedea că erau elita locului. În mijlocul tuturor, îmbrăcat într-o tunică roşie, prinsă la umăr, sub care venea o vestă de pânză pe care era desenat blazonul casei sale, un urs ce stătea în două labe, se afla nobilul locului, baronul de Cannoungham. La stânga lui, fratele mai tânăr şi mult mai chipeş al baronului încruntat la faţă: Eddard, vistierul regelui Ioan însuşi. Acesta zâmbea ironic, uitându-se la masa de oameni ce se strânsese în jurul spânzurătorii. Ochii lui sticloşi nu transmiteau decât satisfacţie mefistoelică. La dreapta baronului de Cannoungham se afla soţia lui, Mary, îmbrăcată într-o groasă rochie verzuie, legată la brâu cu o cingătoare mică. Faţa ei trăda faptul că venise să asiste la execuţia cu pricina numai din obligaţie. Lângă ea, mic, zburlit şi comic, stătea abatele Reynald, cel ce slujea în bisericuţa din faţa lui. Abatele era îmbrăcat într-o tunică roşu-pal, foarte simplă şi mată, ce-i conferea respect, în antiteză cu faţa lui mică, ochii lui speriaţi şi părul negru-sur ce stătea ca un ciuf, probabil din cauza ploii. Stătea cu mâinile împreunate la nivelul pieptului, frământându-le încontinuu. Lângă el, în picioare, se afla, în armură de zale şi cu viziera coifului trasă, ca să se vadă faţa lui îngrozitor de pală, ochii negri şi mustaţa groasă, Herman, şeful gărzii baronului de Cannoungham.

Lumea se uita la aceste personaje sus-puse, atât la propriu cât şi la figurat, aşteptând, desigur, să apară condamnatul. Un soldat în armură de piele tăbăcită, purtând o lance, îi şopti ceva baronului, care îi făcu semn cu mâna. Atunci, soldatul răcni:

− Deschideţi poarta!

Poarta grea de lemn de sub balcon se deschise, iar oamenii întoarseră imediat capetele, îmbulzindu-se să vadă cât mai bine. Toate geamurile erau ocupate de târgoveţi ce-şi dădeau coate, încercând să se aşeze cât mai comfortabil. O căruţă trasă de un singur cal negru, şi acela slab şi gârbovit, apăru. Într-însa se afla un om legat la mâini, cu faţa năclită de sânge, cu părul blond zburlit pe toată căpăţâna, ce ţinea gura strânsă a dispreţ. În urma trăsurii veneau, în marş, zeci de soldaţi înarmaţi cu lănci, ce ţineau scuturi mari, în formă de zmeu, şi care erau protejaţi de un veston de piele tăbăcită. Trăsura ajunse cam greu lângă spânzurătoare, deşi distanţa dintre aceasta şi poartă era de câţiva metri. Acolo aştepta călăul, îmbrăcat în negru, ce-şi inspecta uriaşul topor. Lângă el, câţiva soldaţi păzeau spânzurătoarea. La un ordin de-al lui Herman, soldaţii ce escortaseră trăsura se dispersară în piaţetă, îndurând stropii reci de apă pentru a înconjura spânzurătoarea şi a supraveghea publicul.

În timp ce se făceau aceste manevre, un om îmbrăcat sărăcăcios, care însă, prin faţa demnă, dădea un aer nobil, veni în spatele abatelui Raynold şi spuse în şoaptă:

− Uite ce am ajuns…

− Ştiu, este un dezastru. Am ajuns să fim numiţi „locuitori ai sălbaticei Thule” de către îngâmfaţii de la Paris.

− Şi, n-ai de gând să faci ceva?

− Am încercat… of…

Abatele se întoarse înapoi cu faţa spre spânzurătoare. Se uita la omul ce-şi aştepta moartea, la cerul întunecat, la călăul înspăimântător. Se întoarse dintr-o dată spre stânga şi-i zise baronului:

− Vă rog, în numele Domnului, opriţi acest oribil asasinat în public! Este îngrozitor ce faceţi! În numele tuturor valorilor creştine, al interesului naţional, al bunului-simţ…

Baronul de Cannoungham nu deschise gura, nici nu se întoarse măcar. În schimb, fratele său, Eddard, răspunse:

− Popă, nu te amesteca în treburile regatului. Destul am pătimit de pe urma bisericilor şi mânăstirilor voastre, că nu încăpem de ele! Datoria ta era să-i dai omului ultima spovedanie, ai făcut-o. Datoria ta este acum de a asista la execuţie, ca să vadă şi prostimea că Biserica o aprobă, căci capetele astea seci nu fac nimic fără încunviinţarea vreunui popă măscărici! Noi dăm ordinele aici! Regele nostru e Ioan, nu Arhiepiscopul de Cantebury!

− Dddar… bâgui, intimidat şi speriat abatele.

− Te-aş ruga, acum, să taci! i-o tăie scurt şi tăios Eddard. Aşa, să terminăm odată cu mascarada asta!

Condamnatul fu dat jos din căruţă şi adus de către doi soldaţi pe eşafod. Atunci, ciudatul personaj murmură ceva călăului, care anunţă cu o voce groasă ce întrecuse în timbru tunetele şi ploaia:

− Condamnatul are o ultimă dorinţă! Doreşte să moară atunci când ploaia se va opri! Cică e o supersitiţe, aceea că dacă mori în mijlocul furtunii eşti predestinat furtunii din iad…

Eddard se enervă şi făcu semn să-i pună ştreangul pe gât, însă atunci reacţionă baronul, ce până atunci stătuse încruntat şi tăcut:

− Să i se respecte dorinţa! Putem sta puţin…

Eddard se uită cruciş la fratele său, însă acesta dădu din umeri, apoi spuse:

− Suntem creştini, să nu ne comportăm ca ultimii păgâni! Măcar atâta să facem, nu ne-a cerut prea mult! Să aşteptăm un pic! Şi aşa ploaia pare că se va opri în curând!

Interlocutorul lui Raynald de mai devreme plecase în chip misteris. În acest timp, abatele cerceta de la distanţă chipul răvăşit al condamnatului.

− Săracul Lawrence… murmură el.

− Dar cine este acest biet flăcău? îl întrebă Mary, soţia baronului, întorcându-şi dintr-o dată capul înspre micul abate.

− Ah, de-aţi şti cât noroi umple astă lume, doamnă! Câţi viermi se târăsc în el şi câţi ticăloşi o cutreieră! răspunse grav abatele Raynald. Nu cred că există pe lumea asta ceva mai urât, care poate repugna mai mult unui om normal, decât nedreptatea… Niciunul din aceşti bieţi oameni strânşi aici nu ştie, niciun soldat! Ah, dar eu o ştiu prea bine, iar posteritatea nu mi-o va ierta! Căci dacă aceşti bieţi oameni neştiutori vor fi uitaţi, aruncaţi în marea înţelegerii, a indiferenţei, noi, cei care ştim, care vedem, noi vom fi târâţi prin cele mai urâte colţuri ale dispreţului, vom fi atacaţi şi împroşcaţi cu însuşi noroiul pe care îl vedem la picioarele noastre, doamnă! Da, ce se întâmplă acum e o imensă nedreptate! Una din multele! Dar, ce putem noi face… Sunt un biet abate…

− Explicaţi-mi, vă rog, de ce e o nedreptate ce se întâmplă acum?

− Pentru că acest om trebuie înălţat în rang, nu omorât! zise, cu fizionomia dintr-o dată schimbată, părând acum mai dârz, abatele. Acest Lawrence a fost, până nu demult, vistierul regelui Ioan, numai ca să fie dat jos de al dumneavoastră cumnat, acuzat pe nedrept de conspiraţie împotriva tronului şi de trădare a ţării contra intereselor Papei şi ale Franţei! De ce? I s-au descoperit scrisori venite de la Roma şi din Paris, apoi au pus mâna pe toată corespondenţa lui, în care au văzut cum curajosul om divulga unor prieteni din aceste două oraşe, prieteni importanţi, cum regele Ioan şi oamenii lui de încredere jefuiau Biserica şi poporul, încercând să îl aţâţe pe ultimul împotriva primei, ca ei să scape nevătămaţi, cu pământul şi banii! Erau ajutaţi şi de unii clerici, dacă vă vine să credeţi! Ceva oribil, oribil… Şi acum, acest om trebuie să moară…

− Dar dumneavoastră, care ştiţi tot, de ce n-aţi făcut ceva?

− N-am putere! Totul e putred aici! Stăm pe o duşumea de lemn îmbibat cu apă, care din secundă în secundă se va rupe, şi vom cădea în gol…

Aceste ultime cuvinte, spuse cam tare, le auzise şi baronul. Acesta se întoarse spre abate şi spuse, cu un glas ciudat:

− S-a rupt deja…

Mary şi abatele Raynold se uitară uimiţi la baronul care se reîntoarse la starea sa de dinainte. În tot acest timp, omul cu care abatele vorbise mai devreme s-a întors, grăbit, şi se duse glonţ la urechea abatelui:

− Prietene, acum e momentul!

− Să ce? îi zise, neînţelegând, abatele.

− Să îţi speli păcatul acesta oribil, de a şti şi de a nu face nimic! Oameni loiali ţării sunt gata să-l facă scăpat pe Lawrence, dacă masa asta de oameni trece de partea condamnatului, dacă facem o diversiune! Sunt mulţi soldaţi, lordul Eddard e precaut, de aceea nu pot acţiona fără ajutor!

− Dar cum? Ce? Eu… nu pot… sunt doar un abate…

− Sfinţia ta, tocmai! Lumea are încredere în tine! Dacă vii şi le spui adevărul, te vor crede! Oamenii ăştia îl urăsc pe regele Ioan!

− Ca mai toată ţara…

− Vrei să stai aici, în continuare, şi să asişti la o crimă, când o poţi împiedica?

− Asta au făcut oamenii neticăloşi de atâta vreme…

− Dar nu de neticăloşi are nevoie această lume, ci de oameni care pot să lupte! Să lupte pentru dreptate!

− „Am adus o sabie”, a zis Isus Cristos… murmură abatele.

− Acum ori niciodată!

Abatele se uită la cerul întunecat de deasupra târgului. Într-un colţ, câteva raze de lumină se strecurau timide prin învelişul gros de furie oarbă… Speranţa… Speranţa în lume, ce mică era ea! Dar era!

Raynold nu mai avea înfăţişarea aceea caraghioasă. Părul părea că se îndreaptă de la sine, capul lui comic devenise foarte serios, gura îi tremura, iar mâinile erau încleştate. Frământarea abatelui nu fu observată decât de interlocutorul lui.

Atunci, Eddard se ridică dintr-o dată de pe scaun şi strigă:

− La dracu’ cu „ultima dorinţă”. Călău, fă-ţi treaba sau vă spânzur eu însuşi pe amândoi, pe tine şi pe nenorocitul ăla!

Aceste vorbe aprinseră o văpaie mare în sufletul lui Raynald. Pe faţa lui se prelinse o singură lacrimă, dar ochii îi scăpărau a hotărâre. Abatele se ridică dintr-o dată şi strigă:

− Vai, rău am ajuns de îndurăm asemenea insulte aduse dreptăţii, cinstei şi iubirii! Degeaba ne numim noi creştini, dacă ca păgânii ne comportăm!

− Stai jos, popă! strigă Eddard.

− Rău am ajuns! continuă abatele, fără să ia în seamă vorbele lui Eddard. Ne luptăm între noi, ne furăm unii altora pământurile, iar restul stau şi se uită! Iar acum, spânzurăm un nevinovat!

Mulţimea fu parcă electrocutată de aceste vorbe. Masa de oameni începu să freamete, iar soldaţii deveneau nervoşi. Eddard răcni:

− Taci, popă! Taci!

− Un om care doar a vrut să arate lumii ce se întâmplă aici…

− Taci, mizerabilule!

− Un om care a luptat împotriva tiraniei lăcomiei şi a mişeliei…

− Taci acum sau vei muri, popă!

− Nu mi-e frică de moarte! răcni atunci abatele Raynald. Oi fi eu mic, dar nu mă puteţi face să mă înclin până la pământ vouă, ticăloşilor! Eu îl servesc pe Dumnezeu, nu pe Ioan Fără de Ţară!

− Opriţi-l! Omorâţi-l, incompetenţilor!

Herman se aruncă cu sabia scoasă asupra abatelui, care nu făcu nicio mişcare. În ultimul moment, lovitura năprasnică de sabie fu parată de o altă sabie. Prietenul abatelui îl salvase pe acesta de la moarte. Mai mulţi soldaţi se năpustiră din interiorul clădirii, dar omul era foarte bun în lupta cu sabia şi, ferindu-se de lăncile soldaţilor, îi lovi când erau vulnerabili, unul după altul. Când un soldat se năpusti cu lancea asupra lui, acesta se rostogoli chiar in spatele lui Herman şi  zvâcni cu picioarele în gleznele şefului gărzilor, care, răcnind, căzu în genunchi, iar lancea ce se îndrepta iniţial spre prietenul abatelui îi intră în gât, omorându-l. Mulţimea începu să strige:

− Uraaa! Moarte lui Ioan Fără de Ţară! Trăiască Anglia! Trăiască abatele!

Mulţimea, furioasă, se năpusti asupra soldaţilor ce, nehotărâţi, se lăsau împinşi către spânzurătoare. Prin mulţimea pestriţă de oameni apărură mai mulţi oameni înarmaţi cu săbii şi pumnale ce trecură de soldaţi şi-i omorâră pe aceia care le stăteau în cale. De la geamuri, câţiva arcaşi omorâră mai mulţi soldaţi. Călăul fu străpuns de trei săgeţi şi uriaşul om căzu, mort. Lawrence fu dezlegat de unul din aceşti oameni, ce strigă:

− Trăiască Anglia! Trăiască Lawrence! Haideţi, băieţi!

Eddard, spumegând de furie, îi strigă fratelui său să facă ceva, să dea ordin ca întreaga garnizoană a târgului să vină şi să-i omoare pe nelegiuţi. Însă baronul de Cannoungham nu mişcă un deget. Eddard se ridică atunci şi, scoţând sabia, îl omorî pe prietenul abatelui. Întorcându-se către Raynald, Eddard îl atacă şi îi împlântă sabia în corp. Abatele puse întinse mâinile către cer, apoi îşi dădu duhul, căzând pe duşumea. Mary, văzând atâta vărsare de sânge, leşinase.

Între timp, mulţimea îi ajuta pe cei câţiva bărbaţi înarmaţi şi soldaţii baronului de Cannoungham fură omorâţi sau luaţi prizonieri. Lawrence era ca şi scăpat. Mai mulţi camarazi de-ai lui îi ziseră că ei puteau să încerce să-l omoare pe Eddard, însă Lawrence le-a zis:

− Nu, va muri el, oricum! Îşi va afla pedeapsa, mai devreme sau mai târziu! Acum hai, în păduri, unde vom lupta în continuare împotriva tiraniei!

Eddard, văzând că duşmanul său scapă, smulse din mâna unui soldat ce tocmai venise o arbaletă încărcată şi, ajuns la marginea balconului, îl ţinti pe Lawrence. Atunci, dintr-o dată, vântul se înteţi, iar o rafală îl împinse pe Eddard şi vistierul regelui căzu din balcon, trupul său înfigându-se în lancea unui soldat ce stătea sub balcon, păzind intrarea. La impact, lancea se rupse, iar vistierul căzuse peste soldatul nenorocos şi muri.

Vântul începu să se calmeze la loc, iar atunci, ploaia se opri, iar mulţimea privi, uimită, cerul ce începea să se destindă. Raze mici de soare străpungeau acum norii, aducând lumină pe feţele oamenilor. Speranţă… Ploaia a încetat…

Cercul fricii

Întuneric… Praful înecăcios şi pământul murdar, acoperit de cenuşă, dădeau un aer apocaliptic întregii câmpii. Lătratul mitralierelor era acoperit de exploziile obuzelor ce cădeau fără milă, precum soarta de neînlăturat, peste cei de jos, peste soldaţii ce se târau ca viermii pe pământul murdar, trebuind să înfrunte furtuna mistuitoare de praf, gloanţe, schije şi ură ce se năpustea din toate părţile. Praful era răscolit de tancuri ce îşi târşâiau şenilele de-a lungul acelui colţ de iad. Soarele fusese demult acoperit de nori negri printre care zburau păsări de fier, avioanele de vânătoare, ce răspândeau teroarea până în văzduh. Puţinii copaci erau îngenuncheaţi de furia rapace a metalului ce se revărsa topit sau nu asupra câmpiei, ce biciuia rândurile de soldaţi, ce secera fără milă, ca o coasă bine ascuţită, armate întregi. Tancuri erau aruncate în aer, iar motorina se scurgea în mici crevase în care se ascundeau soldaţi. Cine îndrăznea să scoată capul în afara ascunzătorii era imediat străpuns de gloanţe. Câte un avion mai cădea din cer, iar soldaţii, prinşi în tornada războiului, abia dacă se puteau feri. În ei bătea o inimă de fier, mânile şi picioarele se mişcau mecanic, creierul era folosit doar cu scopul de a merge înainte, de a continua drumul, de a ţine arma în mână şi de a supravieţui în continuare. Roboţi, iar nu oameni erau aceşti soldaţi în uniforme cenuşii, alergând cu armele în mâini prin grozava bătălie.

Dintr-o dată, câmpia fu umplută de soldaţi ce se repezeau nici ei neştiind încotro. Pur şi simplu erau mânaţi de un vânt sălbatic, de o voinţă perfidă ce vroia să vadă moarte, sânge, ce vroia să audă până la capăt acea simfonie a distrugerii, a urii şi a dezumanizării. O mare de soldaţi în uniforme gri înconjurară o baracă pe jumătate distrusă de obuze, în care se ascundeau câţiva alţi soldaţi, imbrăcati în verde, ce ripostau cum puteau cu puştile lor. Totul se întâmpla atât de repede încât niciun soldat nu îşi dădea seama nici unde era, nici încotro mergea, nici cu cine se lupta. Astfel, soldaţii în gri se năpustiră asupra barăcii, înfigând baionetele în burţile duşmanilor. Răscolind clădirea din lemn pe jumătate prăbuşită, scotocind printre bârnele de lemn căzute asupra podelei ce era, de fapt, însuşi pământul, găsiră, printre mormane, un soldat ce purta altă uniformă decât cea a celorlalţi din baracă. Înfruntând zgomotul bombardamentului de artilerie, unul din soldaţii în gri întrebă:

− Du! Woher bist du? (Tu! De unde eşti tu?)

Soldatul din baracă, rănit la umăr şi neînţelegând încă nimic, dar ghicind peseme întrebarea, scoase un carneţel mic şi umezit, pe care neamţul îl cercetă cu atenţie. Vorbi apoi ceva cu un camarad de-al lui, care îi întinse mâna soldatului rănit şi-l ajută să scape dintre dărâmături. Apoi cei trei aşteptară să vadă dacă zona dimprejurul barăcii era sigură. Soldaţi germani avansau din toate părţile, avântându-se înspre zona din care veneau gloanţele. Din spatele lor, obuze perfide îi urmăreau şi loveau în duşmanul aflat încă în spatele perdelei de fum, praf şi cenuşă ridicată. Cei doi nemţi îl cărară pe soldatul care, din câte dovedea carneţelul său, era român, în afara barăcii şi se îndreptară către spatele frontului, dar dădură de un ofiţer care, răstindu-se la ei şi arătându-le pistolul, îi împinse înapoi, către duşman. Văzând asta, cei doi nemţi îl duseră pe român într-o crevasă şi, la insistenţele celui care îl scosese din dărâmături, scrutară împrejurimile după un medic. Rana românului la braţ era destul de urâtă şi era încă proaspătă. Însă nimeni nu părea să se sinchisească de ei. Toţi înaintau, fără să se uite înapoi, fără a avea altceva în cap decât datoria, decât ordinul care li se dăduse. Datoria soldatului, în calitate de mână, era către cap, misiunea lui era să acţioneze, nu să gândească. Sfâşiat între raţiunea ce încerca să-l ducă înapoia frontului şi inima ce-l îmbia să înainteze, să-şi ajute camarazii şi să lupte pentru ţară, instinctul care îi spunea doar să înainteze, soldatul nu avea timp să aleagă şi cădea, până la urmă, pe mâna instinctului. Cei doi soldaţi germani, văzând cum steagul lor zbura deasupra pâclei, cum camarazii lor cădeau seceraţi de gloanţe, strânseră mai tare puştile lor Mauser şi se avântară din crevasă, strigând. Cel mai tânăr dintre ei, cel ce îl găsise primul pe român, numit Hans, se despărţi de camaradul lui şi ajunse într-o secţiune a frontului acoperită de câmpuri noroioase. Peste tot se întindeau leşurile duşmanilor, zeci de mii de soldaţi ai Armatei Roşii, întinşi pe un pământ mai roşu decât steagul lor sfâşiat, ce era dus de colo-colo de vântul dispreţuitor. Trecând de tranşee şi de tancuri explodate, Hans ajunse într-o zonă plină de soldaţi germani ce se târau pe pământul ud, nămolos. În faţa lor se aflau câteva cuiburi de mitralieră. Hans se culcă pe burtă şi aşteptă ca toate bubuiturile să treacă. O lume întreagă se învârtea în jurul lui, o lume în război. Nu mai gândea, nu mai era conştient, se simţea ca într-un vis. Iar în vis nu putea muri, aşa că îşi asuma riscuri uriaşe fără să îi pese. Stătea, pur şi simplu, în bătaia mitralierelor, aşteptând să se trezească. Încetul cu încetul însă, mitralierele tăcură, obuzele încetară să cadă, iar soldaţii se ridicară în picioare. „Am câştigat!” gândi Hans.

Peste un sfert de oră, pâcluri de soldaţi se strânseră în jurul camioanelor şi al corturilor, unde medicii tratau rănile celor aduşi de camarazi pentru a beneficia de ajutor. Printre aceia, Hans îl recunoscu pe românul pe care-l salvase din baracă, acum bandajat la umăr. Acesta din urmă îl văzu şi îl salută. Acum, că nu mai era în mijlocul unei bătălii, românul putea vorbi ceva germană.

− Bună ziua, camarade! îl salută, recunoscător, românul.

− Nu’s camaradul tău, ausländer! răspunse aspru Hans.

− Atunci de ce m-ai salvat de acolo? îl iscodi românul.

Tânărul neamţ tăcu din gură, neştiind ce să mai zică. Nu el, ci camaradul său îl scosese dintre scânduri. El doar îl văzuse. Românul, un orăşean cumsecade din Basarabia, dorea cu tot dinadinsul să vorbească cu Hans. Acesta însă plecă de lângă el. Neamţul nu avea respect pentru cei ce nu aveau uniformă germană. Toţi ceilalţi erau untermensch, erau praf în vânt pe lângă marea rasă ariană.

În scurt timp, căpitanul companiei din care făcea parte Hans veni printre corturi şi strigă tuturor celor din Compania aVII-a din Divizia II infanterie să se pregătească de drum. Aveau misiunea de a se strecura în spatele duşmanului care se regrupa lângă un orăşel numit Pripiat. Românul se strecură şi el printre rândurile de germani care-şi începuseră deja marşul cadenţat, părăsind corturile şi celelalte companii.

Cei 101 oameni (românul avea onoarea de a strica cifra perfectă de 100) mărşăluiau pe câmpul ud şi unduit al Ucrainei de nord, peste câmpuri de cartofi, pe lângă sate mici, cu câteva gospodării din chirpici ce ameninţau să cadă. Germanii se uitau drept înainte, românul se uita în jur şi se gândea la străzile largi ale Chişinăului, la vinul bun din Basarabia…

Lui Hans îi era frică. Teama aceasta o avea dintotdeauna, dar nu o simţea decât atunci când nu lupta. În acele momente dintre bătălii, simţea cât îi este de frică. Se ruga să lupte cât mai repede, ca să nu mai aibă la ce se gândi, ca să nu mai trebuiască să stea faţă în faţă cu frica lui. Se afla într-un imens şi se simţea cuprins de un sentiment de smerenie, se simţea mic, era învăluit de acea umilinţă pe care numai bătrâna câmpie rusă ţi-o putea da…

Ajunşi într-un sat, sau mai bine zis într-o adunătură de gospodării, de case din chirpici, soldaţii ocupară casele părăsite şi se postară la geamuri, în timp ce căpitanul căuta cu binoclul poziţiile duşmane. Ultima parte a drumului o parcurseseră mergând aplecaţi, ascunzându-se în spatele micilor dealuri, astfel încât să nu fie văzuţi. Românul şi Hans se aflau în aceeaşi casă. Hans era enervat de prezenţa lui, dar nu spunea nimic. Românul, plictisit, încercă să se bage în vorbă cu neamţul:

− De unde eşti?

− Berlin, îi răspunse laconic Hans.

− Aaa… frumos, acolo… spuse gânditor românul. Pe mine mă cheamă Pătru! zise el apoi, schimbând subiectul.

Hans tăcea şi îi arunca românului, din când în când, priviri dispreţuitoare. Îşi curăţa puşca. Românul, amintindu-şi de ceva, se uită în raniţă. Nu mai avea muniţie. Avea doar un singur glonte, aflat în puşca sa. Ar fi dorit să-i ceară neamţului nişte muniţie, dar faţa dispreţuitoare a lui Hans îl intimida. Duse mâna la buzunar şi scoase o hirtie pe care era un desen şi nişte săgeţi. Întinse hârtia cu timiditate către neamţ.

Dintr-o dată, căpitanul, aflat în dreapta celor doi vorbind la telefonul de campanie, izbucni:

− Duşmanul vine spre noi! Vin ruşii! Pregătiţi-vă! Für Deutschland!!!

Toţi germanii săriră în sus şi se puseră în poziţii. În câteva secunde, gloanţele începură să şuiere cu miile. Căpitanul strigă:

− Sunt peste tot! Ne-au înconjurat! Ne aşteptau!

Şi acesta părăsi casa, îndreptându-se către camionul său, unde avea un emiţător radio. Trebuia să ceară întăriri de la Comandament. Între timp, un obuz căzu la doi metri de casa unde se aflau Pătru şi Hans, şi cei doi fură zguduiţi de explozie. Hans se uită în jur: toţi erau morţi, mai puţin el şi românul. Se uită pe geam către celelalte case: germanii cădeau seceraţi, puţinii rămaşi se ascundeau după ziduri. Era cuprins de disperare, căci vedea sute de ruşi venind din toate direcţiile. Strânse tare puşca în mâini, dar nu îndrăznea să iasă la iveală, să lupte. Reich-ul însemna totul pentru el, dar niciodată nu ştiuse să lupte cu adevărat pentru el. Se simţea ruşinat, paralizat. Dintr-o dată, auzi un zgomot venind dinspre uşă. Se năpusti cu puşca într-acolo. Când uşa se deschise, nefiind încuiată, lăsând să intre în cameră un nor mare şi dens de fum, fără să se mai gândească, Hans trase. Trase de trei ori, până auzi un corp căzând pe pământ. Mai trase, dar nu se mai auzi nimic. Când fumul se risipi, Hans putu vedea, întins pe pământ, un singur soldat, în uniformă cenusie. Îl întoarse pe cealaltă parte şi sângele îi îngheţă în vine şi începu să tremure: era camaradul cu care îl salvase pe român, chiar fratele său. Hans se prăbuşi în genunchi, luând capul fratelui său mort în mâini, şi o lacrimă i se prelinse pe obrazul prafuit. Fratele său era mort! Şi el era cel care l-a ucis! Nu-i venea încă să creadă că făcuse un astfel de lucru. Îşi simţi capul greu, i se părea că întreaga lume se rotea în jurul lui. Simţi nevoia îngrozitoare de a distruge totul în cale, simţea cum frica îi era înlocuită de o disperare nebună. Se întoarse către român. Pătru, văzându-i faţa schimonosită de furie, zise, cu nonşalanţă:

− Da, e urât! V-a luat prin surprindere! E prea târziu acum! E prea târziu acum! Iată! Pentru el, pentru tine! Iată!

Şi românul duse repede mâna către buzunarul pantalonilor săi. Hans însă fu mai rapid şi, într-o secundă, îşi scoase revolverul şi trase 5 gloanţe în românul ce căzu la pământ, strigând:

− Ţineee, trădătorule! Ne-ai vândut la ruşi!

Hans se uită la românul ce stătea într-o băltoacă de sânge, întins în mijlocul casei. Uitându-se cu dispreţ la el, observă că în mâna pe care o dusese la buzunar nu se afla un revolver. Simţind deodată un fior rece trecându-i prin măduva spinării, îi deschise pumnul încleştat şi scoase din strânsoarea lui o hârtie împăturită. Pe ea erau însemnate nişte simboluri, nişte săgeţi. Hans îşi dădu seama că era un plan de luptă al ruşilor. În stânga foii se putea vedea satul în care se aflau, iar în jurul lui se adunau mai multe săgeţi pornind de la mai multe companii ruseşti.

„Deci, el ştia tot… Dorea să-mi spună, dar nu l-am lăsat… Dorea să ne avertizeze…”

Hans lăsă hârtia să cadă. Împuşcase numai pe cine nu trebuia… Fusese un prost, un criminal, un idiot, lăsase să îi scape o ocazie nemaipomenită de a fii de folos ţării sale: aceea de a şti planurile de război ale duşmanului, măcar pe acel sector al frontului, măcar cu câteva clipe înainte de a se produce dezastrul. Trădase Reich-ul! Făcuse toate greşelile imaginabile! Simţea, pentru prima oară, milă pentru un untermann, pentru un „inferior”. Omorâse pe acel om cumsecade, care dorea doar să ajute, care fusese recunoscător salvatorului şi el, Hans, îl omorâse din prostie… „Nu, gândi neamţul, din frică!”

Tremurând, Hans ieşi din casă, făcând paşi mici, ajungând pe uliţa plină de cadavre. Ruşi alergau din casă în casă, împuşcând germanii care încercau să se adăpostească. Hans nu se uita nicăieri, privirea îi era aţintită către neant, ochii se îndepărtaseră deja de această lume, vedeau o altă lume…

Simţi, deodată, ceva în spate, o durere groaznică, îngrozitoare, care trecu într-o secundă, odată ce rusul îşi scoase baioneta din spatele lui. Căzu la pământ, cu ochii sclipind încă, pierduţi în acel neant… Mâna îi era întinsă către fratele său, a cărui faţă fusese ultima imagine pe care o avusese în faţa ochilor. Un mic fulg de zăpadă se aşternuse pe mână, topindu-se imediat. Altul poposi în palmă, apoi altul… Venea iarna… Venea dezastrul…

 

“Ce o fi o fi” sau “Vântul înghețat”

Viața… Un cuvânt așa de mare, că oricât ar încerca cineva, nu-i va îndesa niciodată colțurile în cutia înțelegerii. Niciun inginer nu poate proiecta un recipient destul de mare pentru a îndesa în el semnificația vieții, niciun chimist nu o va putea descompune până la formule simple explicate de vreun fizician, niciun filozof nu-i va putea explora întregul ținut, ci numai granițele. Poate pentru că cel mai mare mister al lumii nu poate fi descifrat, a fost lăsat în negura groasă a indiferenței. Ce este, până la urmă, viața, și ce scop are? Majoritatea nu-și pun această întrebare, nu vor, căci știu că nu-i vor putea răspunde. Ce mai mare parte a oamenilor pur și simplu trăiesc de pe o zi pe alta, în orizontul lor mărginit nu pot prinde ziua de poimâine, în superficialitatea lor comodă nu-și întorc capul către ziua de ieri. Și astfel merg toți, ca niște cai de trăsură, cu privirea înainte, către ce? Către mici, perfide scopuri, efemere plăceri, neînsemnate reușite. Râuri de noroi s-au făcut vârtej în jurul tuturor, afundându-i în mocirla cea de toate zilele, care ne dă bătăi de cap pentru recompense demne de un câine dresat. Da, oamenii s-au dresat singuri, s-au dresat să ignore cât mai mult, să vadă cât mai puțin. Esența vieții s-a pierdut astfel, nefiind remarcată de nimeni, ca un orb ce merge pe lângă Zidul Chinezesc și se întreabă oare de ce toți cei din jurul său exclamă admirativ. Cu singura diferență că nu au mai rămas oameni care să exclame, sau că pur și simplu orbul a devenit și surd. Handicapurile merg mai bine în perechi, mai ales că singur, un handicap poate fi compensat de alte simțuri ce se dezvoltă…

Unde e scopul cel mare? De ce trăim? Și ce facem cu viața noastră? Pentru ce se zbuciumă în fiecare zi oamenii să câștige ceva, să mănânce, să doarmă, să aibă o familie doar ca să stea toată ziua la vreun birou, legat cu șerpi tari de fibre optice, hipnotizat de monitoarele calculatoarelor? Unde este viața? Aceasta este doar supraviețuire, o viață demnă de animale, de dobitoace înhămate la căruță…

Astfel gândea, lungit în fotoliul său de catifea, de o sublimă oroare, mânjit pe toate părțile de pete mari, scrijelit, cu cuvertura ruptă în mai multe părți și cu perna pe jumătate golită, domnul Pezlinsky, uitându-se cu o privire la fel de caldă ca a ghețarilor la geamul prin care trecea, nestingherită, lumina, bucuroasă de victoria ei atât asupra sticlei ce nu opune rezistență, cât și asupra perdelelor demult roase de molii și de stricăciune, ce și-au refugiat putreziciunea undeva în colțuri. Întreaga cameră era de altfel dominată de această serenă eleganță. Pe masa din fața fotoliului tronau sclipind a glorie de coclitură două vase de cupru, umplute până la refuz cu… aer. Plasticul avea și el ambasadorii lui: o farfurie de unică folosință își ducea mizerabilul trai subjugată de un impozant tablou răsturnat, cu imaginea în jos, al cărui mister ar fi trezit oricui curiozitatea. Pe aceeași masă pe care se afla tabloul, o măsuță mică aflată la doi pași de ușa a cărei vopsea plecase, în bucățele, în misiune diplomatică către distinsul parchet, se mai afla un ceas deșteptător, a cărui funcție se schimbase în suport pentru o sticlă de apă de 1 litru, goală pe jumătate, ce amenința să cadă din cauza curentului. În spatele fotoliului pe care stătea domnul Pezlinsky se afla o bibliotecă plină cu cărți vechi, cu coperți frumoase, fiecare dotat cu un semn de carte care, de cele mai multe ori, se afla la sfârșit. Câteva cărți căzuseră din raft și deciseseră să se odihnească peste o servietă stricată. O lampă, aflată în celălalt colț al camerei, unde era altă ușă, pe jumătate scoasă din țâțâni, care dădea într-o bucătărie insalubră, avea darul minunat de a lumina numai cu jumătate din intensitatea cu care ar fi trebuit. „Măcar atât să fie” gândise Pezlinsky.

Fața lui Pezlinsky trezea același respect solemn pe care îl sugera și camera. Un costum vechi, ros, ce părea că face parte din corpul lui, îi conferea o aură de roialitate. Fața distinsă, ochii mici și lipsiți de sclipire, gura mereu strâmbată în semn de dispreț, mâinile ce se legănau nepăsătoare pe lângă fotoliu, totul îi conferea un aer ridicol, dar superior într-un fel.

Povestea lui Hermann Pezlinsky e una specială: polonezul de 72 de ani manifestase un mare talent pentru literatură în tinerețe, însă criticile venind din partea nou-instauratului regim comunist, combinate cu un eșec pe plan amoros, îl făcuseră să cadă într-o depresie din care ieșise numai aruncând, odată cu tristețea, și toate celalalte sentimente. De atunci, trăise din desenat. Desena coperți, ilustrații de cărți, orice. După pensionare, trăia mai mult din mila nepotului și a tatălui acestuia, fratele său Zel Pezlinsky, care ajunsese directorul unui important post de televiziune în 2003. Cu toate că era sărac lipit pământului, Hermann nu părea deranjat de asta. Niciun mușchi nu se mișca pentru a-și îmbunătăți situația. Era așa de când avusese parte de dublul dezastru: trilogia sa, „Misterul Farului Stins” a fost catalogată drept „roman mistico-fascist”, „bun de aruncat la gunoi” de către criticii comuniști, în același timp, iubita lui Maria Nivolewski părăsindu-l, fiindu-i frică a nu fi arestată de către securitate pentru că ar fi „colaborat” cu un fascist. Pezlinsky a scăpat de închisoare, dar și, după cum am spus, de toate sentimentele. Fusese lovit atât în orgoliul său, cât și în dragostea sa. Era acum un om gol pe dinăuntru, o fantomă ce cutreiera marginile camerei sale.

Hermann privea distrat geamul când ușa ce dădea în holul blocului comunist din Varșovia în care trăia se deschise. Din prag apăru Zbiginew, nepotul său.

− Bună, unchiule!

− Bună, răspunse cu glas stins Hermann.

− Ce mai faci? Uite, ți-am adus niște covrigi calzi, cum îți plac ție!

− Nu mă aburi cu plăceri mititele! Mie nu-mi place nimic! fu aspru răspunsul.

Zbiginew, obișnuit cu astfel de riposte, puse covrigii pe o farfurie și i-o dădu apoi lui Hermann. Acesta luă un covrig și începu să-l ronțăie, nepăsător.

− Unchiule, chiar cred că ar trebui să ieși afară! N-ai văzut verdele copacilor de două săptămâni!

− Pff… strâmbă din nas Hermann. Niște plante chinuite, înecate de poluare!

− Dar aici, în camera asta insalubră, ce faci?

− O admir, răspunse sec Hermann. Mă regăsesc în ea.

− Să știi că nu-mi place atitudinea asta, spuse Zbiginew, cu o lipsă de convingere imediat observată de către Hermann. Înveselește-te și tu un pic! Este primăvară!

− Super! Am auzit și eu! Mi-am potrivit televizoru’ și merge! Ghaddafi luptă cu rebelii, Egiptul e în flăcări, criza se adâncește!

− Dar de păsările care cântă, de copacii care înfloresc, de toate astea nu-ți pasă?

− Nu, i-o tăie Hermann. Nu contează. Oameni mor. Frumos. Oameni sărăcesc. Iară frumos. Totul îi frumos! Și-așa, ce să facă cu viețile lor? Le foloseau în zadar!

− Hmm… murmură Zbiginew. Nepotul era obișnuit cu aceste discuții în care, zadarnic, încerca să îl scoată din letargie pe unchiul său. Cinismul lui Hermann era prea puternic.

− Măcar la fotbal te-ai uitat?

− Nu, zise Hermann. Niște proști ce dau cu piciorul în minge, pe când niște dobitoci și mai mari îi aclamă! De ce? Ce fac ei? Doar fâțâie un cap de cauciuc de colo-colo!

− Parcă îți plăcea fotbalul…

− Mie nu-mi place nimic, spuse cu un calm desăvârșit Hermann. A, dă-te te rog mai încolo: Nu văd geamul!

Zbiginew se dădu la o parte, fără să cârtească. Ce bătrân nebun! L-a cunoscut abia acum un an. Tatăl lui zicea că Hermann a fost așa de 44 de ani! Trebuie adăugat că Hermann pronunța fiecare cuvânt cu o scârbă extraordinară, de parcă buzele sale ar fi eliberat monștri, nu cuvinte. Tonul lui era întotdeauna relaxat și jos, deci semnele de exclamare nu-și aveau rostul.

Zbiginew începu să facă curat, igorând un protest de-abia auzit al lui Hermann. Nici măcar să protesteze nu avea chef. Stătea încontinuu în fotoliul său, se uita la geam sau desena ceva.

− Trebuie să faci ceva cu viața ta! zise la un moment dat Zbiginew.

− Ce? Ce faceți voi? S-o irosesc în alt fel, adică cu efort! Dacă tot o folosesc degeaba, măcar să nu-mi irosesc energia! Numai moartea este o recompensă pentru viață!

− Nu uita, unchiule, că Dumnezeu ne-a lăsat această viață cu un scop!

− Care? Care Dumnezeu? Al nostru, al musulmanilor, al cui? Al ateilor?

− Nu mai crezi în Dumnezeu? Tu, care…

− Care ce? Nu cred în ce nu e! Dacă exista Dumnezeu, exista un sens în lumea asta! Unde e sensul?

Dintr-o dată, ușa se deschise din nou și un tânăr bine îmbrăcat, cu părul blond și ochii de smarald intră triumfal în cameră.

− Unchiule, ți-l prezint pe Niklau Nivolewski-Pandelsk, cel mai talentat jurnalist din televiziunea tatei! A ținut personal să te cunoască!

La auzul numelui, niciun mușchi nu se mișcă pe fața lui Hermann, inima de piatră nu-i fu în stare să bată mai tare.

− Bravo lui! Să supraviețuiască în continuare! Când banii or să treacă, să se sinucidă, ca restul!

Niklau fu uimit de vorbele bătrânului, însă Zbiginew îi făcu semn să-i ignore aceste ieșiri.

− De ce vrei să mă cunoști? întrebă Hermann.

− Este…. Simplu. Mama mea mi-a zis multe despre dumneavoastră.

− Și… ea de unde știe cine sunt?

− Cum…. de unde știe? făcu mirat Niklau.

− Nu mă știe. Nu m-a știut, nu mă știe, fu răspunsul laconic al lui Hermann.

− Dar.. vreau să vă cunosc! Mama vrea să vă revadă!

− Tinere, du-te de supraviețuiește în continuare! Nu vezi că aici domnește liniștea, pacea? Zbuciumul n-are ce căuta! Vânt înghețat, cară-i de aici! Dumnezeu nu există… Nimic nu există… Numai suferința e eternă. Și voi o aveți. Nu eu. Nu. Eu nu voi avea așa ceva!

Ca și cum l-ar fi ascultat, un vânt rece începu să bată prin ușa întredeschisă. Niklau și cu Zbiginew se uitau, uimiți, unul la celălalt.

− Nu vă mint… îngână Niklau.

− Știu. Nu-mi pasă dacă mă minți sau nu. Poți pleca, încântat de cunoștință!

− Hai, îi șopti Zbiginew lui Niklau. Am încercat măcar. Este fără speranță. Va putrezi în scaunul cela!

Și cei doi plecară, tăcuți și întristați de vedera acelei relicve din care viața ieșise de fapt demult. În urma lor, Hermann începuse să se uite din nou la geam. Murmură însă, după 10 minute:

− Hmm… Are ochii mamei lui… Să se zbuciume ei… A… are părul mamei lui. Tot așa de mătăsos, aur… cum era aia? A, da, fluid! Phhhh! Haha! Fluid! Ce tembel eram! Ce o fi o fi! Vor muri cu toții! Măcar eu mor liniștit!

Uitându-se în cameră, observă de-abia atunci că, atunci când cei doi bărbați închiseseră ușa în urma lor, măsuța se prăvălise și tabloul căzuse cu imaginea înspre tavan. Era portetul unei tinere de o frumusețe nemaintâlnită. Hermann se uită indiferent la acea poză a Mariei, la acea privire ștrengară ce-l cucerise acum mult timp, la acei ochi plini de voie bună, apoi își schimbă privirea către eternul geam. Și Hermann începu să îngâne, mașinal, imnul partidului, pe care-l cântase de atâtea ori în fața televizorului… „Ce o fi o fi!”