“Ce o fi o fi” sau “Vântul înghețat”


Viața… Un cuvânt așa de mare, că oricât ar încerca cineva, nu-i va îndesa niciodată colțurile în cutia înțelegerii. Niciun inginer nu poate proiecta un recipient destul de mare pentru a îndesa în el semnificația vieții, niciun chimist nu o va putea descompune până la formule simple explicate de vreun fizician, niciun filozof nu-i va putea explora întregul ținut, ci numai granițele. Poate pentru că cel mai mare mister al lumii nu poate fi descifrat, a fost lăsat în negura groasă a indiferenței. Ce este, până la urmă, viața, și ce scop are? Majoritatea nu-și pun această întrebare, nu vor, căci știu că nu-i vor putea răspunde. Ce mai mare parte a oamenilor pur și simplu trăiesc de pe o zi pe alta, în orizontul lor mărginit nu pot prinde ziua de poimâine, în superficialitatea lor comodă nu-și întorc capul către ziua de ieri. Și astfel merg toți, ca niște cai de trăsură, cu privirea înainte, către ce? Către mici, perfide scopuri, efemere plăceri, neînsemnate reușite. Râuri de noroi s-au făcut vârtej în jurul tuturor, afundându-i în mocirla cea de toate zilele, care ne dă bătăi de cap pentru recompense demne de un câine dresat. Da, oamenii s-au dresat singuri, s-au dresat să ignore cât mai mult, să vadă cât mai puțin. Esența vieții s-a pierdut astfel, nefiind remarcată de nimeni, ca un orb ce merge pe lângă Zidul Chinezesc și se întreabă oare de ce toți cei din jurul său exclamă admirativ. Cu singura diferență că nu au mai rămas oameni care să exclame, sau că pur și simplu orbul a devenit și surd. Handicapurile merg mai bine în perechi, mai ales că singur, un handicap poate fi compensat de alte simțuri ce se dezvoltă…

Unde e scopul cel mare? De ce trăim? Și ce facem cu viața noastră? Pentru ce se zbuciumă în fiecare zi oamenii să câștige ceva, să mănânce, să doarmă, să aibă o familie doar ca să stea toată ziua la vreun birou, legat cu șerpi tari de fibre optice, hipnotizat de monitoarele calculatoarelor? Unde este viața? Aceasta este doar supraviețuire, o viață demnă de animale, de dobitoace înhămate la căruță…

Astfel gândea, lungit în fotoliul său de catifea, de o sublimă oroare, mânjit pe toate părțile de pete mari, scrijelit, cu cuvertura ruptă în mai multe părți și cu perna pe jumătate golită, domnul Pezlinsky, uitându-se cu o privire la fel de caldă ca a ghețarilor la geamul prin care trecea, nestingherită, lumina, bucuroasă de victoria ei atât asupra sticlei ce nu opune rezistență, cât și asupra perdelelor demult roase de molii și de stricăciune, ce și-au refugiat putreziciunea undeva în colțuri. Întreaga cameră era de altfel dominată de această serenă eleganță. Pe masa din fața fotoliului tronau sclipind a glorie de coclitură două vase de cupru, umplute până la refuz cu… aer. Plasticul avea și el ambasadorii lui: o farfurie de unică folosință își ducea mizerabilul trai subjugată de un impozant tablou răsturnat, cu imaginea în jos, al cărui mister ar fi trezit oricui curiozitatea. Pe aceeași masă pe care se afla tabloul, o măsuță mică aflată la doi pași de ușa a cărei vopsea plecase, în bucățele, în misiune diplomatică către distinsul parchet, se mai afla un ceas deșteptător, a cărui funcție se schimbase în suport pentru o sticlă de apă de 1 litru, goală pe jumătate, ce amenința să cadă din cauza curentului. În spatele fotoliului pe care stătea domnul Pezlinsky se afla o bibliotecă plină cu cărți vechi, cu coperți frumoase, fiecare dotat cu un semn de carte care, de cele mai multe ori, se afla la sfârșit. Câteva cărți căzuseră din raft și deciseseră să se odihnească peste o servietă stricată. O lampă, aflată în celălalt colț al camerei, unde era altă ușă, pe jumătate scoasă din țâțâni, care dădea într-o bucătărie insalubră, avea darul minunat de a lumina numai cu jumătate din intensitatea cu care ar fi trebuit. „Măcar atât să fie” gândise Pezlinsky.

Fața lui Pezlinsky trezea același respect solemn pe care îl sugera și camera. Un costum vechi, ros, ce părea că face parte din corpul lui, îi conferea o aură de roialitate. Fața distinsă, ochii mici și lipsiți de sclipire, gura mereu strâmbată în semn de dispreț, mâinile ce se legănau nepăsătoare pe lângă fotoliu, totul îi conferea un aer ridicol, dar superior într-un fel.

Povestea lui Hermann Pezlinsky e una specială: polonezul de 72 de ani manifestase un mare talent pentru literatură în tinerețe, însă criticile venind din partea nou-instauratului regim comunist, combinate cu un eșec pe plan amoros, îl făcuseră să cadă într-o depresie din care ieșise numai aruncând, odată cu tristețea, și toate celalalte sentimente. De atunci, trăise din desenat. Desena coperți, ilustrații de cărți, orice. După pensionare, trăia mai mult din mila nepotului și a tatălui acestuia, fratele său Zel Pezlinsky, care ajunsese directorul unui important post de televiziune în 2003. Cu toate că era sărac lipit pământului, Hermann nu părea deranjat de asta. Niciun mușchi nu se mișca pentru a-și îmbunătăți situația. Era așa de când avusese parte de dublul dezastru: trilogia sa, „Misterul Farului Stins” a fost catalogată drept „roman mistico-fascist”, „bun de aruncat la gunoi” de către criticii comuniști, în același timp, iubita lui Maria Nivolewski părăsindu-l, fiindu-i frică a nu fi arestată de către securitate pentru că ar fi „colaborat” cu un fascist. Pezlinsky a scăpat de închisoare, dar și, după cum am spus, de toate sentimentele. Fusese lovit atât în orgoliul său, cât și în dragostea sa. Era acum un om gol pe dinăuntru, o fantomă ce cutreiera marginile camerei sale.

Hermann privea distrat geamul când ușa ce dădea în holul blocului comunist din Varșovia în care trăia se deschise. Din prag apăru Zbiginew, nepotul său.

− Bună, unchiule!

− Bună, răspunse cu glas stins Hermann.

− Ce mai faci? Uite, ți-am adus niște covrigi calzi, cum îți plac ție!

− Nu mă aburi cu plăceri mititele! Mie nu-mi place nimic! fu aspru răspunsul.

Zbiginew, obișnuit cu astfel de riposte, puse covrigii pe o farfurie și i-o dădu apoi lui Hermann. Acesta luă un covrig și începu să-l ronțăie, nepăsător.

− Unchiule, chiar cred că ar trebui să ieși afară! N-ai văzut verdele copacilor de două săptămâni!

− Pff… strâmbă din nas Hermann. Niște plante chinuite, înecate de poluare!

− Dar aici, în camera asta insalubră, ce faci?

− O admir, răspunse sec Hermann. Mă regăsesc în ea.

− Să știi că nu-mi place atitudinea asta, spuse Zbiginew, cu o lipsă de convingere imediat observată de către Hermann. Înveselește-te și tu un pic! Este primăvară!

− Super! Am auzit și eu! Mi-am potrivit televizoru’ și merge! Ghaddafi luptă cu rebelii, Egiptul e în flăcări, criza se adâncește!

− Dar de păsările care cântă, de copacii care înfloresc, de toate astea nu-ți pasă?

− Nu, i-o tăie Hermann. Nu contează. Oameni mor. Frumos. Oameni sărăcesc. Iară frumos. Totul îi frumos! Și-așa, ce să facă cu viețile lor? Le foloseau în zadar!

− Hmm… murmură Zbiginew. Nepotul era obișnuit cu aceste discuții în care, zadarnic, încerca să îl scoată din letargie pe unchiul său. Cinismul lui Hermann era prea puternic.

− Măcar la fotbal te-ai uitat?

− Nu, zise Hermann. Niște proști ce dau cu piciorul în minge, pe când niște dobitoci și mai mari îi aclamă! De ce? Ce fac ei? Doar fâțâie un cap de cauciuc de colo-colo!

− Parcă îți plăcea fotbalul…

− Mie nu-mi place nimic, spuse cu un calm desăvârșit Hermann. A, dă-te te rog mai încolo: Nu văd geamul!

Zbiginew se dădu la o parte, fără să cârtească. Ce bătrân nebun! L-a cunoscut abia acum un an. Tatăl lui zicea că Hermann a fost așa de 44 de ani! Trebuie adăugat că Hermann pronunța fiecare cuvânt cu o scârbă extraordinară, de parcă buzele sale ar fi eliberat monștri, nu cuvinte. Tonul lui era întotdeauna relaxat și jos, deci semnele de exclamare nu-și aveau rostul.

Zbiginew începu să facă curat, igorând un protest de-abia auzit al lui Hermann. Nici măcar să protesteze nu avea chef. Stătea încontinuu în fotoliul său, se uita la geam sau desena ceva.

− Trebuie să faci ceva cu viața ta! zise la un moment dat Zbiginew.

− Ce? Ce faceți voi? S-o irosesc în alt fel, adică cu efort! Dacă tot o folosesc degeaba, măcar să nu-mi irosesc energia! Numai moartea este o recompensă pentru viață!

− Nu uita, unchiule, că Dumnezeu ne-a lăsat această viață cu un scop!

− Care? Care Dumnezeu? Al nostru, al musulmanilor, al cui? Al ateilor?

− Nu mai crezi în Dumnezeu? Tu, care…

− Care ce? Nu cred în ce nu e! Dacă exista Dumnezeu, exista un sens în lumea asta! Unde e sensul?

Dintr-o dată, ușa se deschise din nou și un tânăr bine îmbrăcat, cu părul blond și ochii de smarald intră triumfal în cameră.

− Unchiule, ți-l prezint pe Niklau Nivolewski-Pandelsk, cel mai talentat jurnalist din televiziunea tatei! A ținut personal să te cunoască!

La auzul numelui, niciun mușchi nu se mișcă pe fața lui Hermann, inima de piatră nu-i fu în stare să bată mai tare.

− Bravo lui! Să supraviețuiască în continuare! Când banii or să treacă, să se sinucidă, ca restul!

Niklau fu uimit de vorbele bătrânului, însă Zbiginew îi făcu semn să-i ignore aceste ieșiri.

− De ce vrei să mă cunoști? întrebă Hermann.

− Este…. Simplu. Mama mea mi-a zis multe despre dumneavoastră.

− Și… ea de unde știe cine sunt?

− Cum…. de unde știe? făcu mirat Niklau.

− Nu mă știe. Nu m-a știut, nu mă știe, fu răspunsul laconic al lui Hermann.

− Dar.. vreau să vă cunosc! Mama vrea să vă revadă!

− Tinere, du-te de supraviețuiește în continuare! Nu vezi că aici domnește liniștea, pacea? Zbuciumul n-are ce căuta! Vânt înghețat, cară-i de aici! Dumnezeu nu există… Nimic nu există… Numai suferința e eternă. Și voi o aveți. Nu eu. Nu. Eu nu voi avea așa ceva!

Ca și cum l-ar fi ascultat, un vânt rece începu să bată prin ușa întredeschisă. Niklau și cu Zbiginew se uitau, uimiți, unul la celălalt.

− Nu vă mint… îngână Niklau.

− Știu. Nu-mi pasă dacă mă minți sau nu. Poți pleca, încântat de cunoștință!

− Hai, îi șopti Zbiginew lui Niklau. Am încercat măcar. Este fără speranță. Va putrezi în scaunul cela!

Și cei doi plecară, tăcuți și întristați de vedera acelei relicve din care viața ieșise de fapt demult. În urma lor, Hermann începuse să se uite din nou la geam. Murmură însă, după 10 minute:

− Hmm… Are ochii mamei lui… Să se zbuciume ei… A… are părul mamei lui. Tot așa de mătăsos, aur… cum era aia? A, da, fluid! Phhhh! Haha! Fluid! Ce tembel eram! Ce o fi o fi! Vor muri cu toții! Măcar eu mor liniștit!

Uitându-se în cameră, observă de-abia atunci că, atunci când cei doi bărbați închiseseră ușa în urma lor, măsuța se prăvălise și tabloul căzuse cu imaginea înspre tavan. Era portetul unei tinere de o frumusețe nemaintâlnită. Hermann se uită indiferent la acea poză a Mariei, la acea privire ștrengară ce-l cucerise acum mult timp, la acei ochi plini de voie bună, apoi își schimbă privirea către eternul geam. Și Hermann începu să îngâne, mașinal, imnul partidului, pe care-l cântase de atâtea ori în fața televizorului… „Ce o fi o fi!”

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s