Cultura si organizare in cadrul Olimpiadei Nationale de Limbi Clasice


Motto: “Cine ştie, face. Cine nu, predă.” George Bernard Shaw

Trăim într-o ţară în care sistemul educaţional tâmpeşte elevii, în loc să-i facă mai deştepţi?

Olimpiada naţională de limbi clasice… Aceste patru cuvinte te duc, deja, cu gândul la un înălţător eveniment cultural în care cei mai inteligenţi copii (la latină) ai României sunt adunaţi pentru a-şi demonstra competenţele. În spatele acestui tablou grandios, însă, realitatea tristă ţâşneste fierbinte, cu toate că organizatorii se străduiesc, precum un instalator nepriceput, să acopere spărturile ţevii, să peticească totul. Dar peticele se văd…

Ceea ce va urma este o poveste adevărată, care, sper eu, va ilustra pe deplin una din marile probleme ale acestei ţări- problema educaţiei.

Joi, 5 Aprilie, 11:10 dimineaţa- trenul Interregio în care se află “grupul Bucureşti”- olimpicii naţionali din capitala României, însoţiţi de doi profesori de latină- pleacă din Gara de Nord. Trenul alunecă usor şi nepasător pe linia sa, ca un idiot care citeşte o carte bună, la fel de lin şi la fel de încet ca acesta. Treceam de Ploieşti, Comarnic, Sinaia… Pe drum, desigur, noi, copiii discutăm cu privire la olimpiadă şi la ce ne va aştepta în Braşov, ce vom face în cele trei zile în care ne vom afla în frumosul oraş. Printre altele, am spus eu, în glumă, că cel mai probabil aveam să fim cazaţi într-un bloc muncitoresc, din acela vechi, de prin estul Braşovului. Ni se spusese, desigur, că aveam să fim cazaţi într-un cămin studenţesc, cel mai probabil la “Andrei Şaguna”, liceul unde, de altfel, avea să aibă loc şi şedinţa de deschidere a Olimpiadei, în aceeaşi zi. Nu ne aşteptăm la mare lucru, dar ne imaginăm că ne vom plimba pe strazile Braşovului, că vom vizita locuri frumoase etc. Suntem, deci, nerăbdători să ajungem, pe de o parte. Pe de altă parte, ne este puţin frică de Olimpiadă, de proba pe care aveam să o dăm în ziua urmatoare, şi acest lucru ne mai temperează nerăbdarea…

Ajunşi în Brasov, în gară, trecem pe sub liniile de tren şi ajungem într-un mic parc, numit, aveam să aflăm mai tarziu, “parcul Tractorul”. De fapt, cartierul se numea “Tractorul”, un cuvânt foarte expresiv pentru cariera pe care mulţi dintre noi o vom aborda cu ajutorul acestei Olimpiade Naţionale, nu-i aşa? Probabil asta se prefigura a fi răzbunarea profesorilor de matematică ce nu vedeau alt viitor pentru noi, care nu studiem materiile reale, ci limbile moarte.

Trecem de parc şi ajungem în faţa unei clădiri ce seamănă cu o fabrică din aceea mică, de industrie uşoară, pe care scria, grandios, să vadă tonţii de la Olimpiadă, unde ar fi trebuit să se ducă, cu tot cu limbile lor clasice: Colegiul Tehnic “Mircea Cristea”. O prevestire cam neagră… Mergem, ghidaţi de o profă de la inspectorat sau ceva de genul acesta prin “curtea” prestigiosului liceu. Câţiva câini ne dau târcoale, să ne miroasă, să vadă dacă suntem „de-ai locului”, dacă suntem compatibili cu liceul. Dat fiind că ne-au lăsat în pace, or fi tras sănătoasa concluzie că da. În faţă, o cladire relativ înaltă, albă, cu cogeamite geamuri în spatele cărora erau nişte perdele colorate. Nu arăta rău, de fapt, era cam ceea ce ne aşteptam să fie. Mai putin locaţia, desigur. Mergând, aşteptam să văd cum profesoarele vor intra în clădire. Dar, cum ar spune marele Caragiale, “fatalitate”: profesoarele merg tot inainte, ocolind clădirea. Mai încolo, mai era un bloc pricăjit de patru etaje, gălbejit şi, ca să spunem mai pe graiul muncitoresc impus de împrejurimi, “vai de mama lui”. După el, iar, fatalitate: gardul de metal; era capătul complexului de clădiri. Cum am văzut asta, mi-am dat seama că acel bloc mic, cu nişte balconaşe minuscule şi mizerabile, cu geamuri mici şi murdare, cu ţevi de fabrică mişunând pe lânga el, arătând ca un ospiciu de vagabonzi, umila locuinţă a unor foşti şomeri angajaţi de fabrică sa mute carbunele sau să măture curtea, avea să fie “casa” noastră pentru acea zi şi urmatoarele două… Previziunea mea, făcută mai mult în glumă, se adeverise…

Condiţiile nu erau deci extraordinare. Am intrat în bloc, scârbiţi şi revoltaţi, oarecum. Mai întâi ne-au repartizat pe camere. Apoi am urcat, temându-ne de ce-i mai rău, scările strâmte, cu barele recent vopsite, de mirosea în tot blocul a vopsea proaspătă, până la etajul patru. Am intrat într-un coridor strâmt, cu gresie pe jos. Se vedea că la etajul acela se lucrase. Or fi aflat că vin să se cazeze nişte snobi de Bucureşti şi ne-au întâmpinat nu cu covorul roşu, ci cu gresia albă. Intrarăm, apoi, eu şi trei băieţi de la Seminarul Teologic Bucuresti, de la greacă, în camera noastră. Ne-a întâmpinat, înainte de orice, un miros groaznic de varză murată şi stătută. Mâncarea specifică cartierului Tractorul, probabil. În camera strâmtă, în care nu prea aveai spaţiu de manevră, se aflau două perechi de paturi suprapuse, cu lenjerie oarecum curată (pătura mea era cam udă…), o masă şi două scăunele. Mobila era toată d-aia ieftină, luată la comandă de la vreun Baumaxx, de nu ştiai care avea să cadă primul cand aveam să ne urcăm în pat: acesta sau blocul. Trebuia să fie pusă, la intrare, o pancartă cu “Săritul strict interzis. Bloc proiectat să reziste la seisme de maximum 0,1 pe scara Richter.” Cu baia, băieţii deştepti au rezolvat-o simplu: au pus un zid într-o parte a camerei, pentru intimitate şi, în spaţiul extraordinar de strâmt creat, au înghesuit: un veceu ce trona chiar la intrare, de ţi-era greu să poţi să…. te uşurezi… fără să stai cu uşa deschisă, o cadă de 1 m2, aflată în dreapta şi o chiuvetă aflată în stânga. Baia era astfel proiectată încât să nu te poţi rătăci: nu aveai cum să ratezi chiuveta, exista un singur drum pentru picioarele tale! Mare invenţie, ce mai!

 

 

Dacă te uitai pe geam, puteai să vezi în ce distins cartier te-au trimis şefii de la Minister, ce aer de cultură amestecată cu miros de varză respirai în cartierul Tractorul.

 

 

 Probabil că făcea parte din programul artistic al Olimpiadei să retrăim condiţiile unei alte epoci, şi s-a nimerit exact epoca cea mai îndrăgită, cea „de aur”. Eram patru tineri (câteodată veneau mai mulţi chiar) care împărţeam câţiva metri pătraţi.

Partea bună era că exista un Lidl în apropiere şi ne puteam aproviziona cu câte ceva. În acea seară am fost la “Andrei Şaguna”, la deschiderea olimpiadei. Am mers cu transportul în comun. În prea mare bunăvoinţa lui, Consiliul Judetean ne-a dat nişte carteluţe pe care le atârnam pe gât, cu care puteam să călătorim în aceste trei zile cu autobuzele din oraş fără să plătim. Eram acum muncitori cu carteluţă, certificaţi. Liceul se afla în cartierul Schei, o zonă minunată. Era, de altfel, un liceu frumos, cu o sală de festivităţi spaţioasă.

Aşteptarăm, ne frământarăm, până ce mai-marii învăţământului românesc care au organizat Olimpiada au apărut cu toţii şi s-au aşezat în scaunele lor. Discursurile se perindau unul după altul, fiecare începând cu cumpătare, cu formule de tipul: “Voi spune câteva cuvinte”, “voi fi scurt”, “Şi acum, voi spune şi eu un cuvânt despre”. Vă zic vouă: acele “câteva cuvinte” spuse de gazde au fost, de departe, cele mai lungi cuvinte din limba română! Fiecare începea prin a ne ura bun venit, omiţând a menţiona condiţiile de cazare nu tocmai grozave şi vorbind mult despre “atmosfera intelectuală”, despre frumuseţea Braşovului (din care, probabil, nu făcea parte cartierul Tractorul) despre importanţa limbilor clasice, despre bucuria de a vedea cât de mulţi elevi se adunaseră anul acesta, despre bucuria faptului că “sunteţi mai mulţi ca anul trecut”. Erau bucuroşi că au depăşit planul cincinal, iar noi trebuia să aplaudăm cu entuziasm discursurile lor de ore întregi, în care vorbele spuse de fiecare erau, mai mult sau mai puţin, oglinda aceluiaşi prototip de profesor ce, folosind limbajul de lemn, ne declara că se simte privilegiat că a organizat o olimpiadă aşa de prestigioasă. Reprezentanta Ministerului nu înceta să afirme cât de “plini de cultură” suntem şi cât intelect plutea în aer. Uitau sau nu-şi dădeau seama că cel puţin cei din Bucureşti vedeau o cu totul altă imagine a Braşovului de la geamul blocului. Dar să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: eram, într-adevăr, cazaţi într-un loc ce emana cultură… ce-i drept, „cultură” ceauşistă…

Am plecat, obosiţi şi plictisiţi, pentru a ajunge, după scurt timp, la cantina liceului, după ce vom fi parcurs aerul încărcat de cultură şi vom fi admirat norii plini de intelectualitate şi de vapori de apă. La cantină ni s-au servit nişte şniţele de pui acoperite cu ceva cimentos, dar maroniu (probabil pesmet, deşi nu se ştie sigur), însoţite de nişte bucăţi galbene de ceva insuficient copt, asemănător cu cartoful. Totuşi, şniţelul nu era rău la gust: se vedea că aerul de cultură le pria puilor. Ne-am culcat apoi, după ce am râs şi am mai învăţat, aşa, pentru a mai îngrăşa porcul în ajunul tăierii. Românul are chef de distracţie şi când i se pune pistolul la tâmplă!

Vineri, 6 Aprilie- Am dat proba scrisă, nu înainte de a lua micul dejun la cantină, unde ni s-au servit nişte crenvurşti oribili, foarte moi, cu gust de cauciuc şi consistenţă de cremă de vanilie. Profesoarele noastre erau private de informaţii, strâmtorate de programul ce nu-ţi lăsa decât o oră – o oră jumătate între activităţi, astfel încât să nu ne putem întoarce la “cămin”, astfel încât să nu putem face nimic, de fapt, în timpul liber. Trebuia să dăm din nou piept cu şniţelele, dar era deja târziu ca să ne întoarcem, aşa că am mâncat la KFC. După aceea, trebuia să mergem la o deschidere de carte, dar mai aveam o oră până atunci, aşa că am lenevit prin Piaţa Sfatului, uitându-ne la monumentele pe care nu aveam să ajungem să le vizităm niciodată, graţie genialului program… În scurt timp, am purces la drum, întrebând la fiecare colţ unde se află Cercul Militar în incinta căruia avea să aibă loc prezentarea de carte.

 

Pe drum, am dat peste o altă mostră de „intelectualitate” pe care, voit sau nu, organizatorii Olimpiadei ne-au dat-o spre admiraţie. Un înalt mesaj, ce începea cu energicul îndemn „Braşoveni!”, ca apoi să continue cu un admirabil distih, aproape cu rimă: „Mafia PDL-istă (era sediul PNL şi eu tot nu pricep cum de nu au scris „PD-istă”) închide/ Spitalul de Oncologie”. Bine de ştiut!

Ajunşi, în sfârşit, acolo, am aşteptat din nou ca distinşii profesori să îşi îndrepte picioarele nepreţuite până în sală, ca apoi să înceapă iar un şir de discursuri prin care să laude editura Nomina pentru “bunăvoinţa” de a tipări, pe gratis, cărţile lor atat de importante, pe care noi urma să le cumpărăm dacă voiam să ne considerăm intelectuali. Au început să vorbească despre cartea “Iubirea în literatura clasică”, elogiind “iubirea universală, pe care mie (doamna scriitoare n.n.) îmi place s-o numesc iubire cosmică” şi alte d-astea. Profesorii nu auziseră probabil de expresia „din puţul gândirii”. Nu ni se părea ceva captivant, însă profesorii noştri erau plini de importanţa momentului. Vizitarea Braşovului şi alte activităţi puteau fi lăsate deoparte, ca mai puţin valoroase decât acest mare eveniment cultural. Din păcate, singurul lucru încărcat de cultură din tot acest eveniment mi s-a părut clădirea…La sfârşit, toată lumea s-a îmbulzit să ia cele câteva cărţi oferite pe gratis. Nu am apucat niciuna şi, la plecare, unii au fost opriti, spunandu-li-se să plătească cartea pe care puseseră mâna… Eu am luat doar o cărticică despre Brasov cu nişte repere turistice pe care nu aveam să le vizitam până la urmă, desigur… Dar măcar am ştiut ce am ratat!

După marele eveniment cultural, ne-am întors în căminul nostru primitor, unde mirosul de varză, din fericire, trecuse. Nu mai aveam ce face. Programul cultural se terminase şi câţiva băieţi de la seminar s-au dus cu o profă prin Brasov, la o biserică, restul au dormit sau au ascultat muzică.

Pe la şapte-jumătate, scria în program, aveau să se afişeze rezultatele. Nerăbdători, temători, plini de speranţă, roşi de îndoieli, ne-am strâns cu toţii afară să aşteptăm, după ce am mâncat iar nişte şniţele de la cantină, rezultatele. Era destul de frig şi avea să plouă în acea noapte. Se lăsa, încet-încet, întunericul. Cu toate că încă mai făceam glume şi mai râdeam, eram din ce în ce mai neliniştiţi. Aşteptam, aşteptam…. Nimeni nu intra pe poartă. Nimeni, în afară de câte un gardian… Eram în stare să sărim la gâtul celui care aducea rezultatele, dar pe cine să sărim, că nu venea nimeni! Ne gândeam că cine ştie ce păţise omul nostru, străbătând frumosul şi sigurul cartier Tractorul… A trecut o oră… o oră si jumatate… Tot aşa: nimeni! Nu se cădea ca iubiţii profesori, giganticii organizatori, măreţii intelectuali, să nu vină cu rezultatele la şapte jumătate, deşi anunţaseră aceasta, şi nici să vină cu o jumatate de oră mai târziu. Dar, dată fiind tocmai calitatea lor de intelectuali, le-am fi putut scuza „sfertul academic”… Trecuse, însă, o oră. Se întreceau cu gluma, trebuia, totuşi, să vină cineva cu rezultatele, nu? Adică, nu puteau să ne lase aşa, neştiutori, în noapte şi frig. Fiindu-ne teamă că, dacă plecam, aveam să pierdem anunţarea rezultatelor, am continuat să aşteptăm acolo, din ce în ce mai furioşi.

Peste mai bine de o oră şi jumătate, apar nişte copii de la alt judeţ, cazaţi în acelaşi liceu ca şi noi, dar într-un loc mai prezentabil (cred!). Tot nu venise nimeni cu niciun rezultat. Dezamăgiţi, furioşi, vedeam cum aceşti colegi se plimbau calmi, agale fără să observe furia noastră. Întrebaţi dacă ei ştiu ceva, ne spun, cu cea mai mare seninătate, că rezultatele au fost publicate pe site-ul limbiclasice.info… Niciodată o veste n-a fost primită cu un asemenea amestec de uimire, revoltă, râsete, urmate apoi de o rapidă inspectare a internetului…

Am aflat, deci, rezultatele de pe internet, după o oră şi jumătate de aşteptare inutilă în frig. Bucurie, dezamăgire, râsete şi multe telefoane acasă la părinţi… După ce fiecare a aflat care au fost rezultatele sale, apare, agale, şi purtătorul de rezultate care, pe bună dreptate, nu a mai fost băgat în seamă de nimeni. Acesta pune frumos foaia cu rezultatele la avizier şi se evaporează, precum un înger vestitor ce ar fi trebuit să fie. O organizare perfectă, ce mai!

Rigurozitatea lor fusese atât de mare, încât trebuie ca toate ceasurile noastre să fi arătat ora greşită… Nu? Nu era aşa… Poate că ei au consultat un ceas stricat… Se poate şti? Guri răuvoitoare ar fi insinuat că profesorii au dorit să evite eventualele contestaţii, căci trecuse de mult ora limită la care acestea mai puteau fi depuse… Dar, de ce să credem noi gurile rele!?

Seara aceea trecu apoi uşor: ne-am strâns toţi la vorbă la un televizor, singurul funcţional din două sau trei, dar nici acela nu mergea bine: cum te mişcai într-o parte, cum disparea imaginea. Oricum, şi în starea lui normală, imaginea era deformată şi se cam plimbau puricii pe ecran. Bine că nu săreau pe noi.

Sâmbătă, 7 Aprilie- ne trezim devreme, eu mănânc cornuri, restul mănâcă nişte parizer şi salam la cantină. Mergem apoi la complexul cultural Reduta pentru festivitatea de premiere. Pardon? De premiere? Mă scuzaţi. Festivitatea de Lăudoroşenie şi Trăncaneală a Profesorilor. Discursurile lor, cele auzite în acea sală, au pus capac întregii olimpiade, au fost ultima picătură, sau mai bine zis ultimul galon de apă care a umplut vasul.

Stimata doamnă de la Minister ne spune cât de încărcat de cultură e Braşovul, ne poartă prin metafore sclipitoare de om ce nu a scris în viaţa lui decât texte demonstrative, foloseşte din plin limbajul de lemn (dar de lemn din acela, de esenţă tare!) şi se scuză, la un moment dat: “profesorii de la corectură au fost, ca să vorbim în termeni mai putin academici, dar corecţi…. pe pilot automat”. Culmea vulgarităţii, nu? Nu pot să-mi dau seama nici astăzi ce pornire lăuntrică a făcut-o pe, de altfel, respectabila profesoară, care până atunci folosise numai termeni academici şi un limbaj curat, cuvenit unor discursuri menite să ne uşureze trecerea de la luciditate la somn, să întrerupă acest şir de vorbe spumoase pentru a face loc acestui reziduu, acestei expresii prea cunoscute de tot publicul ca să mai poată fi savurată ca atare… Spune apoi cu nonşalanţă că dânsa dinadins a făcut programul astfel încât să nu putem face nimic, deoarece: “Atmosfera de cultură emanată de Olimpiadă nu trebuia stricată”, că nu am venit aici ca turişti, că vizitarea oraşului sau, mai rău! o excursie în Poiana Brasov ar fi dăunat, căci trebuia să fim înconjuraţi de cultură şi intelectualitate, ca nişte oameni inteligenţi ce suntem. Adică să rămânem în cartierul Tractorul, în atmosfera de cultură a varzei murate! Că turismul putea fi făcut cu alte ocazii, nu acum, când trebuia să simţim cultura în jurul nostru. Tocmai de aceea a organizat domnia sa nenumarate activităţi culturale! (care?). Laudă, din nou, lansarea de carte, spunând că ne-a umplut de cultură şi cunoaştere… (reamintiţi-vă ce am scris despre aceasta), apoi laudă discursurile colegilor de la şedinţa de deschidere, revenind la cele spuse de ei, aproape reproducandu-le discursurile. S-au lăudat între ei cu o nonşalanţă extraordinară afişând o modestie falsă de la nivelul de patru sau cinci stele ale hotelului ARO la care fuseseră ei cazaţi. Apoi, distinsa doamnă îi cedează microfonul Presedintelui CJ Brasov, un maghiar probabil PDL-ist (aşa ar fi logic), pentru un discurs mai puţin plictisitor (fiind şi om politic, nu numai profesor), câteodată chiar amuzant. Avea aşa, un aer de om spiritual, „mai mult sau mai puţin onest”. Săracul om vorbea, şi vorbea, încerca să găsească subiecte pentru a umple timpul, căci diplomele nu fuseseră scrise şi nu ajunseseră încă în sală! Şi apoi iar doamna de la minister, plină de importanţă, afirmă că l-a lăsat pe preşedinte să vorbească ca să nu ne plictisim. Şi aceasta fusese o activitate culturală! Se lăuda, desigur, cu acest măreţ plan, care ne-a umplut din nou de cultură. De parcă diplomele trebuiesc făcute la timp! Aşa se face în vest, unde nu se apreciază importanţa discursului intelectual…

În sfârşit, vin diplomele. Doamna de la minister se scuză că preşedintele CJ Brasov nu va avea timp să dea el însuşi diplomele împreună cu o strângere de mână şi crezând că face o extraordinară metaforă zise apoi cu emfază, că el (presedintele) le va da mai degrabă (diplomele) cu “o strângere de inimă, care preţuieşte mult mai mult….” Repet: CU O STRÂNGERE DE INIMĂ. Am izbucnit în râs, automat. Parcă mi-l imaginam pe distinsul preşedinte ezitând să dea diplomele, făcând un vizibil efort să le înmâne bieţilor copii veniţi în faţa lui… Sau s-a schimbat sensul expresiei?

Lăsând la o parte râsul, a fost un eveniment grotesc, demn de exemplu pentru ceea ce a ajuns sistemul educaţional românesc, de la instaurarea comunismului până acum. Premiile au fost acordate astfel: Premiul I primeşte bani de la CJ Brasov, 1000 de lei şi, în plus, cei cu premiul I primesc şi un premiu special de la acelaşi CJ Brasov, de 100 de lei. Premiile II şi III, împreună cu menţiunile, primesc bani de la Minister, adică 90, 65, respectiv 50 de lei. Cei ce au luat notă sub ultima menţiune, dar peste 8, au primit însă, câte un premiu special, în valoare de 100 de lei de la CJ. REPET: cel care a luat menţiune primeşte 50 de lei, iar cel care a luat notă mai mică, dar peste opt, de două ori mai mult… Ca să nu mai spunem de premiile III şi II! Dar, de! Este corect politic să încurajăm pe copiii care au luat 8 şi un pic mai mult decât pe „îngâmfaţii” cu 9,60 care au luat premiul II… Competiţie? Pardon, monşer! Nu ne aflăm în lumea capitalismului, a monştrilor ce se omoară între ei sub acest oribil stindard, al competiţiei…

Tot doamna de la Minister ne-a amintit de “rigoarea” cu care fusese totul organizat.  Rigoarea limbilor clasice i-au îndemnat să devină astfel, „riguroşi”. Chiar punctuali…

După festivitate, am evadat la KFC, scăpând de un specacol la care doamna inspector general a încercat să ne oblige să rămânem, căci era de datoria noastră, nu-i aşa, de “intelectuali”. Era foarte târziu, trebuia să fi mâncat deja la cantină, şi dacă rămâneam şi la spectacol, pleca trenul de întoarcere fără noi… Că, de, se simţeau datori să fie un spectacol lung, şi, de ce nu? să îl şi comenteze la sfârsit…

La 5:10 eram în tren şi am părăsit Braşovul fără să fi avut ocazia să ne bucurăm de istoria şi cultura seculară a acestui frumos oraş.

Aceasta a fost Olimpiada de Limbi Clasice, faza Naţională. Concluziile le puteţi trage şi dumneavoastră.

Ca ultim aspect, voi să vă spun  că distinsa diplomă “de participare” pe care au primit-o cu toţii, semnată de doamna Munteanu avea o mică greşeală: în loc de Munteanu, distinşii colegi ai profesoarei scriseseră Muntenu….

De asemenea, am uitat sa vă zic: nu am participat la Olimpiada Nationala de Limbi Clasice! Conform diplomei de Menţiune, am participat la OlimpiADEA Naţională!

Uitaţi-vă şi râdeţi.

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Reportaje și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Cultura si organizare in cadrul Olimpiadei Nationale de Limbi Clasice

  1. „Sefu’, si cu astia mai desteptii ce ne facem?”
    „Bate-ti joc de ei, ca pana la urma le vine lor mintea la cap.”

  2. Heisenberg spune:

    Bai Lordule,
    1.esti un mare fitos de Bucuresti
    2.poate daca te duceai la o olimpiada mai serioasa, aveai si cazare pe masura

  3. Clau Claudia spune:

    Bravo Lordule:)) sau le m*inistre:)))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s