Bucuresti, orasul meu


Când crează o compunere, când pictează un portret, artistul trebuie să ţină cont de anumite reguli, de anumite proceduri, precum şi de imaginaţia sa şi, nu în ultimul rând, de timpul pe care şi-l poate permite. Aceeaşi regulă poate fi aplicată şi proiectării şi construirii unui oraş. Arhitectura este şi ea o artă, deoarece, chiar dacă matematica joacă un rol important în aceasta, creativitatea, imaginaţia, talentul sunt prezente şi ele în crearea unei clădiri, a unui oraş.

Oraşul trebuie să fie proiectat cu grijă. Străzile trebuie să fie aliniate, să satisfacă spaţiul urban. Clădirile trebuie construite în armonie, cu aceleaşi materiale şi cu culori care să se potrivească între ele şi cu împrejurimile. Înălţimea clădirilor trebuie să fie asemănătoare, de la mai mic la mai mare, dacă este nevoie. Gri-ul şoselelor trebuie contrabalansat de verdele copacilor, iar spaţiile verzi să fie amenajate cu simţ artistic, dar astfel încât să aibă un aer natural. Cel puţin aşa crede umila mea persoană. Sunt multe lucruri ce trebuie luate în considerare în proiectarea sau modernizarea unui oraş care este şi capitala unei ţări. Bucureşti este oraşul meu şi capitala ţării mele, două motive pentru care ar trebui să am grijă de el.

De fiecare dată când mă plimb pe leneşele străzi ale Bucureştiului, cum şi făceam într-o seară, străzi care se întind printre blocuri precum crevasele unui gheţar, mă apucă un sentiment de pustietate, de goliciune. Blocurile gri se înălţau melancolice către nori, lăsând cu mult în urmă umilele căsuţe de vizavi. Sclipirile plăpânde ale miilor de ochi ale blocurilor erau singurele care mai aminteau de soarele ce tocmai apune. Mici şerpi cu solzi de asfalt crăpat străbăteau verdele bolnăvicios al ierbii şi al copacilor. Un râu învolburat ce se-nspuma la fiecare cotitură străbatea oraşul. In mijlocul acestuia, un peşte obosit înota printre pietre multicolore. Râul era strada, peştele era tramvaiul, iar pietrele erau maşinile. Trista înfăţişare a oraşului era pentru un moment umbrită de un bloc de sticlă, ce se înalţa pe lângă casele şterse şi blocurile melancolice cum se înalţă un gheţar din deşert, locaţia blocului de sticlă fiind la fel de ilogică ca cea a gheţarului. In căutarea unui refugiu, trebuia să parcurg străzi întregi, toate acoperite de dinţi gigantici, blocurile turn, ce păreau că domină populaţia oraşului cu tirania lor mizerabilă, cu antenele lor răzleţe, cu privirile lor împietrite. Din mănunchiul acesta de blocuri se întrevedea un platan… El părea ca o mlădiţă sufocată de buruieni, aşa cum se vedea dintre două blocuri înalte. Dar iată că platanul nu era singur… Era însoţit de alţi copaci, alţii, din ce în ce mai mulţi. „Probabil că s-au strâns să-şi deplângă mizarabilul trai printre relicvele României de ieri (blocurile)”, m-am gândit eu. Dar nu! Iată o bancă! Iată o alee! Era un parc, un izvor de veselie aţi zice, nu? Nu, nu era aşa…

Ca să spun eufemistic, parcul acela nu era chiar un refugiu. Tirania blocurilor era departe, dar altceva o înlocuia. Tirania mizeriei. Printe tufişuri, prin iarbă, pe după bănci, mici animale îmi pândeau fiecare mişcare. Oriunde mergeam, ochi cruzi, necruţători, păreau că mă urmăresc. Dar iată că dintr-o dată, unul dintre aceste animale misterioase apare din cer, dus de vânt. Părea o pasăre de noapte, părea un fel de stihie a nopţii. De fapt, nu era decât o pungă. Uitându-mă în spatele meu, am văzut şi un alt exemplar din speciile de animale pe care le întâlneşti adesea prin parc, care ziua sunt prea multe şi prea familiare ca să le bagi în seamă, dar cărora noaptea, un fel de spirit malefic le dădea viaţă… Acesta era o cutie de aluminiu, o cutie de Sprite, ca să fiu mai exact. Se plimba agale pe alee, dusă de vântul călduţ care te mângâia a somn, dar care pe mine părea că mă sufocă, că mă înconjoară din toate părţile. Soarele, ultimul străjer al acestei lumi părăginite, a părăsit şi el îngrozit mândrul Bucureşti. Singur, m-am uitat la Lună, mesagerul dintre măritul Soare şi sinistra Noapte. Aceasta părea că mă compătimeşte şi mi-a trimis o slabă rază a Soarelui. Dar duhul malefic al oraşului, trezit de lumină, şi-a arătat numaidecât colţii: cutiile de aluminiu au strălucit, animate de o forţă fantomatică, ochii blocurilor, geamurile, s-au deschis, căutând intrusul. Mi-am grăbit pasul. În sfârşit, am ieşit din parc, dar aventura mea nocturnă nu s-a terminat.

Am ajuns pe strada mea. Fiind un loc circulat, m-am simţit mai în siguranţă. Dar iată că spiritul malefic al Bucureştiului n-a terminat-o cu mine… el şi-a folosit cea din urmă armă, care de asemenea este şi cea mai periculoasă: câinii.

Câinii sunt de obicei animale paşnice, dar noaptea, aceeaşi forţă malefică care m-a îngrozit până acum le-a dat şi bietelor patrupede o voinţă perfidă… Iată că ies dintre blocuri, de pe lângă străzi, şi cheamă toată oastea întunericului asupra mea. Încercând să rămân calm, am traversat ultima străduţă care mă despărţea de casă şi am intrat în bloc. Dar acesta nu mi-era prieten. Un vânt de gheaţă a intrat prin uşă şi a suflat peste mine, prin hol, pe scări. Liftul întârzia să apară. Îl aşteptam cu nesaţ, deoarece simţeam că blocul se micşorează, iar uşile cad, că scările se contorsionează, ca într-unul din acele coşmaruri, în care urci în van pe scări, căci acestea, în loc să urce, încep să coboare… Dar eu aşteptam în van: liftul era stricat. Uitasem că liftul nu mergea de trei zile, de când cineva ne furase contoarele din bloc. Probabil că hoţul dăduse o raită şi pe la casa liftului, să mai ia şi el un lanţ, o contragreutate, că omul are şi el nevoi! Aşa că am urcat în grabă scările. Gâfâind, am ajuns acasă. Lângă lift stătea un alt servant al spiritului malefic al Bucureştiului: un om beat, care mirosea urât şi care era înconjurat de sticle goale. Vizibil scârbit, am intrat la mine acasă. Aventura s-a terminat şi am venit să o scriu. Dar chiar în această secundă pot vedea prin geamul meu cum spiritul malefic al Bucureştiului mă priveşte din acele blocuri de douăzeci de etaje din depărtare…

Atunci când oraşul se extinde, arhitecţii şi proiectanţii ar trebui să fie atenţi la consolidarea clădirilor vechi, la crearea de căi rutiere îndestulate, precum şi la alternanţa dintre clădirile vechi şi clădirile noi. Din păcate, am observat că Bucureştiul se dezvoltă haotic, după bunul plac al proprietarilor de firme şi al primăriilor. Această observaţie mă duce cu gândul la o altă întâmplare, pe care o să v-o povestesc…

Era o zi însorită de vară. Copacii şuşoteau între ei, cuvintele lor fiind duse de vânt pe lângă frumoasele case de lângă Piaţa Victoriei. Arhitectura renascentistă se putea observa din plin în arcuirile blânde ce învăluie geamurile, forma caselor şi diversificaţia sculptărilor. Dar în acest colţ de rai, unde câte o maşină mai perturba liniştea caselor, istoria şi armonia sunt distruse dintr-o dată de o clădire mai aparte, care, dacă nu avea sculpturi, avea pereţi din sticlă, formă de prismă şi acoperiş plat. Simfonia dulce a caselor este distrusă de această notă disonantă, de acest intrus ce, cu trufie, se postase în mijlocul frumosului portativ. Pe când mă uitam cu dispreţ la ea, când am văzut un autobuz. Era cel cu care trebuia să mă întorc acasă. Staţia era de negăsit. O căutam din priviri când autobuzul s-a oprit chiar în faţa mea. Pe stâlpul de lângă mine scria, pe o plăcuţă mică, „RATB”. „Ah, bine că am stat aici!” m-am gândit. Aşa că m-am urcat în autobuz, care era arhiplin. După câteva staţii, nu am mai putut suporta căldura şi am coborât. Dar, dezastru: trei copii ,tuciurii la faţă, s-au apropriat de mine.

– Stai mă, prostule, că de nu îţi rup dinţii. Ce ai în buzunar?

Şi hoţii m-au controlat la buzunare, dar n-au găsit nimic, în afară de o mică lumină de lanternă, pe care aveam de gând s-o folosesc la vreo instalaţie electrică, de avea să-mi vină cheful să fac una… Am luat-o la goană şi ei nu s-au sinchisit să mă urmărească. Desigur, toată lumea care era în jur nu a intervenit. După aceasta, am hotărât să aştept un tramvai. Dar acesta nu venea. Soarele se uita la mine surâzând dispreţuitor şi l-am văzut cum, încet-încet, se ridica de pe tronul său aurit şi le poruncea razelor să-l urmeze în celălalt capăt al pământului. Ştiam că e târziu, dar de fiecare dată când mai mergeam spre o altă staţie, mi-era frică să nu vină un tramvai chiar atunci, aşa că înaintam repede şi stăteam mult în staţii, aşteptând. Eram opusul tramvaiului! Blocurile se uitau cu deznădejde la mine, pe feţele lor jerpelite se citea mila şi obişnuinţa cu astfel de aventuri urbane. Străzile păreau nişte şerpi ameninţători, ce-şi târau corpurile pe lângă umbrele din ce în ce mai lungi ale blocurilor. În sfârşit, după o oră şi jumătate, am prins un alt autobuz, şi el arhiplin, dar de data asta n-am mai avut nesăbuinţa să cobor din el. Am ajuns acasă cu greu, dar măcar nu a trebuit să dau din nou piept cu spriritul malefic al Bucureştiului.

Dar atunci mi-am dat seama că de fapt acea forţă perfidă care ne urmăreşte pe toţi există şi ziua, ascunsă, subtilă, parcă complotând împotriva ordinii şi armoniei. Toate aceste întâmplări sunt cauzate de ea. A treia întâmplare o va demonstra din plin.

Era o zi de duminică. Eu, împreună cu câţiva prieteni, mă plimbam pe aleile brăzdate de riduri ale parcului. Cerul era încărcat cu lacrimi, ecouri de tunete răsunau încet în urechi. Cerul plângea. Plângea de mila oraşului care, acum, distrugea şi ce a mai rămas din natură… Pe malul lacului liniştit se aşternea un şantier. Câţiva oameni tăiau sălciile plecate la pământ, umile şi resemnate. Doar câţiva stejari mândri s-au ţinut tari şi au fost doborâţi cu greu. Raţele s-au ascuns după ramurile căzute ale copacilor, îngrozite. Înfometata drujbă cerea mult, mai mult, din ce în ce mai mult. Pe celălalt mal al lacului se întindea o platformă de beton. Aici a fost odată un restaurant… „De ce nu puteau să refacă restaurantul ăsta? De ce trebuie să-l lase în paragină şi să construiască altul?” mă întrebam. Atunci, Soarele, prietenul meu, a trimis ca răspuns o rază mai voinică către pământ, iar geamul unuia dintre blocurile din apropiere a sclipit indiferent. Atunci mi-am dat seama. Din nou spiritul malefic al Bucureştiului, acum lucra la distrugerea parcului, la ruinarea oricărui colţ viu. Această forţă a răului venea înarmată cu drujbe şi excavatoare, împotriva naturii neputincioase. Natura cea nevinovată cădea cu fiecare încercare de împotrivire. Raţele fugeau şi mai speriate care încotro. Dezordinea şi haosul dominau parcul acum. Forţa malefică şi-a dus planul până la capăt. Dar sunetele asurzitoare ale drujbelor erau însoţite de zgomotele infernale ale unui casinou tocmai deschis. Lângă el s-au construit vreo trei bănci, dintre care două cu aceeaşi firmă. Oamenii se împrumută mult în zilele de azi! Suveranitatea blocurilor asupra micilor şi răzleţilor supuşi înfrunziţi era absolută, mai absolută decât a orcărui monarh absolut. Căci griul şi portocaliul blocurilor scufundau verdele copacilor în neant, iar antenele lor se ridicau dispreţuitoare spre a intimida oraşul. Un deşert de asfalt se aşternea ca un covor regal în faţa unui uriaş bloc turn, care îşi arăta zidurile şubrezite şi faţada cutată în lumina soarelui. Cu ochi minusculi de sticlă, cu ziduri crăpate, el trona asupra Bucureştiului cum ar trona o piatră mare şi gri printre alte pietre, mai mici, dar la fel de gri: puţin mai mândru, dar nu glorios, nu ca un model printre restul clădirilor, ci ca o oglindire a dărăpănării aduse de spritiul malefic al Bucureştiului. Iată un Fast Food. Câţiva bucătari fără mănuşi servesc nişte cartofi prăjiţi încinşi în litri de ulei animal împreună cu grăsimea de pe tavă, care s-a solidificat şi care este denumită generic „carne”. Dar asta este, nici mâncarea nu scapă de voinţa perfidă a spiritului malefic. Cu toate acestea, veselia nu se dădea bătută. Pe o scenă în aer liber erau câţiva actori de comedie care jucau în faţa a câteva zeci de oameni. Cu glume amuzante şi talent izbitor îşi făceau acei actori meseria. Râdeai, râdeai în hohote, şi atunci spiritul malefic dispărea, se evapora, blocurile nu mai păreau atât de triste, mizeria nu mai părea atât de stăruitoare, un alt Bucureşti îşi arăta faţa. Un Bucureşti calm, relaxat, un cămin. De aceea, consider că am vorbit destul despre partea rea a Bucureştiului. Acum o să vă prezint partea bună a acestuia.

Bucureştiul, oricât de aglomerat ar fi, rămâne totuşi mai liniştit decât majoritatea metropolelor vestice( de tipul Londrei). Deşi Bucureştiul poate fi asemuit cu un curcubeu datorită diversificării stilului clădirilor, el încă mai are rămăşiţe ale oraşului vechi, atmosfera Micului Paris încă se mai poate simţi în anumite locuri. Bucureştiul nu are multe parcuri ori zone verzi amenajate, dar multe cartiere au, pe lângă blocuri, mulţimi de copaci: castani, tei, plopi, stejari. Ei dau un sentiment de melancolie, dar şi de linişte, printre blocurile mohorâte. Bucureştiul este oraşul meu şi îl iubesc aşa cum este, deşi îmi dau bine seama că ar fi mult loc pentru îmbunătăţiri. Atâta timp cât oamenii o doresc şi se ocupă, Bucureştiul poate avea şansa de a redeveni „Micul Paris”.

„Forţa malefică a Bucureştiului”, despre care v-am vorbit în cele trei întâmplări „urbane”, este doar o metaforă a indiferenţei şi prostiei oamenilor care au lăsat Bucureştiul să putrezească. Noi avem puterea de a schimba. Un oraş este oglinda locuitorilor ei. Bucureştiul ne arată indiferenţa celor ce locuiesc în el, indiferenţă ucigătoare. Sunt atâtea lucruri care ar putea fi făcute, dacă am lăsa la o parte interesul personal sau nepăsarea. Aud mulţi oameni care se plâng de mizerie în Bucureşti, dar care nu pot arunca un şerveţel la gunoi. Acum o să înşirui câteva lucruri care ar putea face din Bucureşti un oraş mai frumos.

Dacă aş fi primar, aş încerca să rezolv ,în primul rând, problema circulaţiei. Există prea multe maşini pe străzi, prea multe ambuteiaje şi prea puţine locuri de parcare. Aş obliga proprietarii de maşini vechi să le scoată din parcările din faţa blocurilor şi să le ducă la fier vechi, deoarece nu are rost să ocupi spaţiu degeaba. Oamenii nu sunt încurajaţi să folosească mijloacele de transport în comun, deoarece acestea nu satisfac spaţiul urban, nu sunt igienice, sunt încete şi de cele mai multe ori sunt foarte aglomerate. Tramvaiele sunt vechi, liniile îndoite şi ruginite, iar numărul lor este foarte scăzut. Ca să nu mai spunem că sunt şi foarte încete. Liniile de tramvai ocupă două benzi pe care pot circula maşinile. Pentru a avea mai mult loc pentru maşini, dar şi pentru a avea tramvaie, eu aş construi monoraiuri suspendate. Acestea sunt trenuri care merg pe o singură şină, fixată deasupra, pe nişte stâlpi de susţinere, în stilul telecabinelor. Am avea mai mult loc pentru maşini şi am putea satisface nevoile oamenilor construind staţii de monoraiuri în Mall-uri şi în supermarketuri, pentru o acces mai bun la acestea. O reţea de monoraiuri nu ar trebui să fie foarte scumbă, iar investiţia ar fi profitabilă (monoraiurile, nefiind împiedicate de maşini şi semafoare, se vor mişca rapid şi deci vor fi folosite de către foarte multă lume. Imaginaţi-vă câte bilete s-ar vinde!).

Pentru a ajuta circulaţia în centrul oraşului, eu aş reface şoseaua de centură şi aş încuraja oamenii s-o folosească. Desigur, vă gândiţi, toate acestea ar costa mult, dar gândiţi-vă că un oraş fără aglomeraţie este mai eficient, mai rapid, produce deci mai mult. Toate aceste investiţii pot da roade. Şi apoi, există mulţi bani care sunt aruncaţi în investiţii puţin importante, multe bugete locale sunt secătuite de primari preocupaţi de a-şi promova o imagine bună umplând parcurile şi intersecţiile din sectoarele lor cu tot felul de obiecte şi decoraţii ce te duc cu gândul la kitsch. Ca să nu mai vorbim de ceasuri placate cu aur şi alte asemenea „investiţii” inutile, cheltuieli strigătoare la cer. Puţini sunt aceia care stau şi analizează per ansamblu ce a făcut un primar. Mulţi sunt cei care ar vota cu un primar care le-a amenajat parcuri, decât cu unul care le-a pus borduri adevărate, care le-a reparat reţeaua de apă sau care a modernizat sistemul de încălzire. Căci investiţiile cu adevărat importante sunt cele care se văd în timp, nu cele care au un efect imediat, dar puţin important.

O altă problemă ar fi cea a construirii clădirilor. Sunt multe clădiri înalte care nu respectă regulile urbanistice şi sunt construite lângă clădiri mărunte, în general biserici. Toate aceste clădiri sunt construite ilegal, deoarece regulile urbanistice trebuie respectate peste tot, iar aprobarea construcţiei unei clădiri nu poate fi dată dacă nu respectă aceste reguli (în afară de cazul când ai bani în portofel pe care îi poţi da ca şpagă!). De aceea, ar trebui revizuite toate contractele dintre primării şi firme şi ar trebui demolate toate clădirile construite ilegal. Toate clădirile trebuie construite într-un anumit mod, nu amestecate. Într-un cartier sau într-o zonă trebuie să fie numai clădiri construite după aceleaşi planuri şi principii arhitectonice.

În afară de aceste două probleme, mai avem problema mizeriei, problema ciminalităţii şi problema amenajării de parcări şi spaţii verzi. Aici, oricât s-ar strădui cineva, tot nu ar fi de ajuns. Aici trebuie ca toată populaţia Bucureştiului să fie solidară cu autorităţile, să fie curată, să aibă bun simţ. Căci numai în colectiv putem rezolva problemele colective.

Acestea fiind spuse, verdictul meu asupra Bucureştiului ar fi că este un oraş cu potenţial, stricat de vremurile comunismului, stricat în continuare de construicţia accelerată a clădirilor noi, dar care are o şansă, şansa de a fi frumos, deoarece există părţi ale Bucureştiului care m-au impresionat plăcut. Eu sper ca în curând să pot spune aşa despre fiecare zonă a oraşului meu. Îmi doresc să trăiesc acele zile, ca să pot spune că sunt mândru de a trăi într-o capitală frumoasă, într-o capitală europeană.

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Reportaje și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Bucuresti, orasul meu

  1. Pai bine boss, tu vrei monoraiuri in Bucuresti? La noi se fura pana si capacele de canal, iti dai seama cat ar rezista sinele de monorai?

    • N-am zis eu p-acolo ca trebuie sa si respectam legea si orasul acesta ca sa iasa ceva intr-adevar?
      Si nu, nu e utopic. Daca lumea zice ca e utopic, atunci asa va fi. Dar daca ne apucam, unu cate unu, sa mai respectam legea si sa nu mai furam, o sa avem in curand lucruri mai bune si o viata mai buna, fara sa mai „ciordeles”

  2. Violeta spune:

    M-am regasit in aceasta povestire despre Bucuresti: de fiecare data cand am incercat sa ma plimb, a intervenit „spiritul malefic” sub o forma sau alta: caini, sobolani, mizerie, persoane care se iau de tine, galagia infernala a masinilor. Poate asta este si motivul pentru care vezi din ce in ce mai putini pietoni pe strazile orasului (si aici nu ma refer la centrul vechi sau Herastrau, pentru ca orasul este foarte intins si consider ca fiecare cetatean are dreptul la plimbari frumoase, indiferent ca locuieste in buricul orasului sau intr-o zona ceva mai marginasa). Ai punctat foarte bine problemele cu transportul, care nu acopera destul, este extrem de lent si de necivilizat si tocmai d-aia, din ce in ce mai multi prefera masina. Pana sa se ajunga la monoraiuri in Bucuresti, un prim pas ar fi crearea de piste pt biciclisti, piste speciale pt transportul in comun, extinderea retelei de metrou, inlocuirea tramvaielor vechi cu unele potrivite secolului in care traim si evident, plata biletelor de catre calatori la fiecare urcare (ar disparea astfel si cersetorii din autobuze, hotii, mirosurile urate, etc). Din pacate, am incetat sa mai sper ca asa ceva va fi posibil in urmatorii zeci de ani; poate peste 100 de ani, sa se simta o diferenta fata de ce-i acum. Interesul primarilor nu este sa faca orasul frumos si verde, ci sa-si ia spagi: retrocedari ilegale de spatii verzi, constructii inghesuite fara nici un fel de consideratie fata de peisajul urbanistic si asa mai departe. Dar a fost dragut sa citesc idei frumoase venite de la o persoana atat de tanara.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s