Cercul fricii


Întuneric… Praful înecăcios şi pământul murdar, acoperit de cenuşă, dădeau un aer apocaliptic întregii câmpii. Lătratul mitralierelor era acoperit de exploziile obuzelor ce cădeau fără milă, precum soarta de neînlăturat, peste cei de jos, peste soldaţii ce se târau ca viermii pe pământul murdar, trebuind să înfrunte furtuna mistuitoare de praf, gloanţe, schije şi ură ce se năpustea din toate părţile. Praful era răscolit de tancuri ce îşi târşâiau şenilele de-a lungul acelui colţ de iad. Soarele fusese demult acoperit de nori negri printre care zburau păsări de fier, avioanele de vânătoare, ce răspândeau teroarea până în văzduh. Puţinii copaci erau îngenuncheaţi de furia rapace a metalului ce se revărsa topit sau nu asupra câmpiei, ce biciuia rândurile de soldaţi, ce secera fără milă, ca o coasă bine ascuţită, armate întregi. Tancuri erau aruncate în aer, iar motorina se scurgea în mici crevase în care se ascundeau soldaţi. Cine îndrăznea să scoată capul în afara ascunzătorii era imediat străpuns de gloanţe. Câte un avion mai cădea din cer, iar soldaţii, prinşi în tornada războiului, abia dacă se puteau feri. În ei bătea o inimă de fier, mânile şi picioarele se mişcau mecanic, creierul era folosit doar cu scopul de a merge înainte, de a continua drumul, de a ţine arma în mână şi de a supravieţui în continuare. Roboţi, iar nu oameni erau aceşti soldaţi în uniforme cenuşii, alergând cu armele în mâini prin grozava bătălie.

Dintr-o dată, câmpia fu umplută de soldaţi ce se repezeau nici ei neştiind încotro. Pur şi simplu erau mânaţi de un vânt sălbatic, de o voinţă perfidă ce vroia să vadă moarte, sânge, ce vroia să audă până la capăt acea simfonie a distrugerii, a urii şi a dezumanizării. O mare de soldaţi în uniforme gri înconjurară o baracă pe jumătate distrusă de obuze, în care se ascundeau câţiva alţi soldaţi, imbrăcati în verde, ce ripostau cum puteau cu puştile lor. Totul se întâmpla atât de repede încât niciun soldat nu îşi dădea seama nici unde era, nici încotro mergea, nici cu cine se lupta. Astfel, soldaţii în gri se năpustiră asupra barăcii, înfigând baionetele în burţile duşmanilor. Răscolind clădirea din lemn pe jumătate prăbuşită, scotocind printre bârnele de lemn căzute asupra podelei ce era, de fapt, însuşi pământul, găsiră, printre mormane, un soldat ce purta altă uniformă decât cea a celorlalţi din baracă. Înfruntând zgomotul bombardamentului de artilerie, unul din soldaţii în gri întrebă:

− Du! Woher bist du? (Tu! De unde eşti tu?)

Soldatul din baracă, rănit la umăr şi neînţelegând încă nimic, dar ghicind peseme întrebarea, scoase un carneţel mic şi umezit, pe care neamţul îl cercetă cu atenţie. Vorbi apoi ceva cu un camarad de-al lui, care îi întinse mâna soldatului rănit şi-l ajută să scape dintre dărâmături. Apoi cei trei aşteptară să vadă dacă zona dimprejurul barăcii era sigură. Soldaţi germani avansau din toate părţile, avântându-se înspre zona din care veneau gloanţele. Din spatele lor, obuze perfide îi urmăreau şi loveau în duşmanul aflat încă în spatele perdelei de fum, praf şi cenuşă ridicată. Cei doi nemţi îl cărară pe soldatul care, din câte dovedea carneţelul său, era român, în afara barăcii şi se îndreptară către spatele frontului, dar dădură de un ofiţer care, răstindu-se la ei şi arătându-le pistolul, îi împinse înapoi, către duşman. Văzând asta, cei doi nemţi îl duseră pe român într-o crevasă şi, la insistenţele celui care îl scosese din dărâmături, scrutară împrejurimile după un medic. Rana românului la braţ era destul de urâtă şi era încă proaspătă. Însă nimeni nu părea să se sinchisească de ei. Toţi înaintau, fără să se uite înapoi, fără a avea altceva în cap decât datoria, decât ordinul care li se dăduse. Datoria soldatului, în calitate de mână, era către cap, misiunea lui era să acţioneze, nu să gândească. Sfâşiat între raţiunea ce încerca să-l ducă înapoia frontului şi inima ce-l îmbia să înainteze, să-şi ajute camarazii şi să lupte pentru ţară, instinctul care îi spunea doar să înainteze, soldatul nu avea timp să aleagă şi cădea, până la urmă, pe mâna instinctului. Cei doi soldaţi germani, văzând cum steagul lor zbura deasupra pâclei, cum camarazii lor cădeau seceraţi de gloanţe, strânseră mai tare puştile lor Mauser şi se avântară din crevasă, strigând. Cel mai tânăr dintre ei, cel ce îl găsise primul pe român, numit Hans, se despărţi de camaradul lui şi ajunse într-o secţiune a frontului acoperită de câmpuri noroioase. Peste tot se întindeau leşurile duşmanilor, zeci de mii de soldaţi ai Armatei Roşii, întinşi pe un pământ mai roşu decât steagul lor sfâşiat, ce era dus de colo-colo de vântul dispreţuitor. Trecând de tranşee şi de tancuri explodate, Hans ajunse într-o zonă plină de soldaţi germani ce se târau pe pământul ud, nămolos. În faţa lor se aflau câteva cuiburi de mitralieră. Hans se culcă pe burtă şi aşteptă ca toate bubuiturile să treacă. O lume întreagă se învârtea în jurul lui, o lume în război. Nu mai gândea, nu mai era conştient, se simţea ca într-un vis. Iar în vis nu putea muri, aşa că îşi asuma riscuri uriaşe fără să îi pese. Stătea, pur şi simplu, în bătaia mitralierelor, aşteptând să se trezească. Încetul cu încetul însă, mitralierele tăcură, obuzele încetară să cadă, iar soldaţii se ridicară în picioare. „Am câştigat!” gândi Hans.

Peste un sfert de oră, pâcluri de soldaţi se strânseră în jurul camioanelor şi al corturilor, unde medicii tratau rănile celor aduşi de camarazi pentru a beneficia de ajutor. Printre aceia, Hans îl recunoscu pe românul pe care-l salvase din baracă, acum bandajat la umăr. Acesta din urmă îl văzu şi îl salută. Acum, că nu mai era în mijlocul unei bătălii, românul putea vorbi ceva germană.

− Bună ziua, camarade! îl salută, recunoscător, românul.

− Nu’s camaradul tău, ausländer! răspunse aspru Hans.

− Atunci de ce m-ai salvat de acolo? îl iscodi românul.

Tânărul neamţ tăcu din gură, neştiind ce să mai zică. Nu el, ci camaradul său îl scosese dintre scânduri. El doar îl văzuse. Românul, un orăşean cumsecade din Basarabia, dorea cu tot dinadinsul să vorbească cu Hans. Acesta însă plecă de lângă el. Neamţul nu avea respect pentru cei ce nu aveau uniformă germană. Toţi ceilalţi erau untermensch, erau praf în vânt pe lângă marea rasă ariană.

În scurt timp, căpitanul companiei din care făcea parte Hans veni printre corturi şi strigă tuturor celor din Compania aVII-a din Divizia II infanterie să se pregătească de drum. Aveau misiunea de a se strecura în spatele duşmanului care se regrupa lângă un orăşel numit Pripiat. Românul se strecură şi el printre rândurile de germani care-şi începuseră deja marşul cadenţat, părăsind corturile şi celelalte companii.

Cei 101 oameni (românul avea onoarea de a strica cifra perfectă de 100) mărşăluiau pe câmpul ud şi unduit al Ucrainei de nord, peste câmpuri de cartofi, pe lângă sate mici, cu câteva gospodării din chirpici ce ameninţau să cadă. Germanii se uitau drept înainte, românul se uita în jur şi se gândea la străzile largi ale Chişinăului, la vinul bun din Basarabia…

Lui Hans îi era frică. Teama aceasta o avea dintotdeauna, dar nu o simţea decât atunci când nu lupta. În acele momente dintre bătălii, simţea cât îi este de frică. Se ruga să lupte cât mai repede, ca să nu mai aibă la ce se gândi, ca să nu mai trebuiască să stea faţă în faţă cu frica lui. Se afla într-un imens şi se simţea cuprins de un sentiment de smerenie, se simţea mic, era învăluit de acea umilinţă pe care numai bătrâna câmpie rusă ţi-o putea da…

Ajunşi într-un sat, sau mai bine zis într-o adunătură de gospodării, de case din chirpici, soldaţii ocupară casele părăsite şi se postară la geamuri, în timp ce căpitanul căuta cu binoclul poziţiile duşmane. Ultima parte a drumului o parcurseseră mergând aplecaţi, ascunzându-se în spatele micilor dealuri, astfel încât să nu fie văzuţi. Românul şi Hans se aflau în aceeaşi casă. Hans era enervat de prezenţa lui, dar nu spunea nimic. Românul, plictisit, încercă să se bage în vorbă cu neamţul:

− De unde eşti?

− Berlin, îi răspunse laconic Hans.

− Aaa… frumos, acolo… spuse gânditor românul. Pe mine mă cheamă Pătru! zise el apoi, schimbând subiectul.

Hans tăcea şi îi arunca românului, din când în când, priviri dispreţuitoare. Îşi curăţa puşca. Românul, amintindu-şi de ceva, se uită în raniţă. Nu mai avea muniţie. Avea doar un singur glonte, aflat în puşca sa. Ar fi dorit să-i ceară neamţului nişte muniţie, dar faţa dispreţuitoare a lui Hans îl intimida. Duse mâna la buzunar şi scoase o hirtie pe care era un desen şi nişte săgeţi. Întinse hârtia cu timiditate către neamţ.

Dintr-o dată, căpitanul, aflat în dreapta celor doi vorbind la telefonul de campanie, izbucni:

− Duşmanul vine spre noi! Vin ruşii! Pregătiţi-vă! Für Deutschland!!!

Toţi germanii săriră în sus şi se puseră în poziţii. În câteva secunde, gloanţele începură să şuiere cu miile. Căpitanul strigă:

− Sunt peste tot! Ne-au înconjurat! Ne aşteptau!

Şi acesta părăsi casa, îndreptându-se către camionul său, unde avea un emiţător radio. Trebuia să ceară întăriri de la Comandament. Între timp, un obuz căzu la doi metri de casa unde se aflau Pătru şi Hans, şi cei doi fură zguduiţi de explozie. Hans se uită în jur: toţi erau morţi, mai puţin el şi românul. Se uită pe geam către celelalte case: germanii cădeau seceraţi, puţinii rămaşi se ascundeau după ziduri. Era cuprins de disperare, căci vedea sute de ruşi venind din toate direcţiile. Strânse tare puşca în mâini, dar nu îndrăznea să iasă la iveală, să lupte. Reich-ul însemna totul pentru el, dar niciodată nu ştiuse să lupte cu adevărat pentru el. Se simţea ruşinat, paralizat. Dintr-o dată, auzi un zgomot venind dinspre uşă. Se năpusti cu puşca într-acolo. Când uşa se deschise, nefiind încuiată, lăsând să intre în cameră un nor mare şi dens de fum, fără să se mai gândească, Hans trase. Trase de trei ori, până auzi un corp căzând pe pământ. Mai trase, dar nu se mai auzi nimic. Când fumul se risipi, Hans putu vedea, întins pe pământ, un singur soldat, în uniformă cenusie. Îl întoarse pe cealaltă parte şi sângele îi îngheţă în vine şi începu să tremure: era camaradul cu care îl salvase pe român, chiar fratele său. Hans se prăbuşi în genunchi, luând capul fratelui său mort în mâini, şi o lacrimă i se prelinse pe obrazul prafuit. Fratele său era mort! Şi el era cel care l-a ucis! Nu-i venea încă să creadă că făcuse un astfel de lucru. Îşi simţi capul greu, i se părea că întreaga lume se rotea în jurul lui. Simţi nevoia îngrozitoare de a distruge totul în cale, simţea cum frica îi era înlocuită de o disperare nebună. Se întoarse către român. Pătru, văzându-i faţa schimonosită de furie, zise, cu nonşalanţă:

− Da, e urât! V-a luat prin surprindere! E prea târziu acum! E prea târziu acum! Iată! Pentru el, pentru tine! Iată!

Şi românul duse repede mâna către buzunarul pantalonilor săi. Hans însă fu mai rapid şi, într-o secundă, îşi scoase revolverul şi trase 5 gloanţe în românul ce căzu la pământ, strigând:

− Ţineee, trădătorule! Ne-ai vândut la ruşi!

Hans se uită la românul ce stătea într-o băltoacă de sânge, întins în mijlocul casei. Uitându-se cu dispreţ la el, observă că în mâna pe care o dusese la buzunar nu se afla un revolver. Simţind deodată un fior rece trecându-i prin măduva spinării, îi deschise pumnul încleştat şi scoase din strânsoarea lui o hârtie împăturită. Pe ea erau însemnate nişte simboluri, nişte săgeţi. Hans îşi dădu seama că era un plan de luptă al ruşilor. În stânga foii se putea vedea satul în care se aflau, iar în jurul lui se adunau mai multe săgeţi pornind de la mai multe companii ruseşti.

„Deci, el ştia tot… Dorea să-mi spună, dar nu l-am lăsat… Dorea să ne avertizeze…”

Hans lăsă hârtia să cadă. Împuşcase numai pe cine nu trebuia… Fusese un prost, un criminal, un idiot, lăsase să îi scape o ocazie nemaipomenită de a fii de folos ţării sale: aceea de a şti planurile de război ale duşmanului, măcar pe acel sector al frontului, măcar cu câteva clipe înainte de a se produce dezastrul. Trădase Reich-ul! Făcuse toate greşelile imaginabile! Simţea, pentru prima oară, milă pentru un untermann, pentru un „inferior”. Omorâse pe acel om cumsecade, care dorea doar să ajute, care fusese recunoscător salvatorului şi el, Hans, îl omorâse din prostie… „Nu, gândi neamţul, din frică!

Tremurând, Hans ieşi din casă, făcând paşi mici, ajungând pe uliţa plină de cadavre. Ruşi alergau din casă în casă, împuşcând germanii care încercau să se adăpostească. Hans nu se uita nicăieri, privirea îi era aţintită către neant, ochii se îndepărtaseră deja de această lume, vedeau o altă lume…

Simţi, deodată, ceva în spate, o durere groaznică, îngrozitoare, care trecu într-o secundă, odată ce rusul îşi scoase baioneta din spatele lui. Căzu la pământ, cu ochii sclipind încă, pierduţi în acel neant… Mâna îi era întinsă către fratele său, a cărui faţă fusese ultima imagine pe care o avusese în faţa ochilor. Un mic fulg de zăpadă se aşternuse pe mână, topindu-se imediat. Altul poposi în palmă, apoi altul… Venea iarna… Venea dezastrul…

 

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Cercul fricii

  1. Primul lucru care mi-a venit in minte a fost: cerc. Fara sa-mi dau seama ca asta era cuprins si in titlu. Foarte emotionanta povestea, totul se inscrie intr-un cerc, exact asa cum ai spus. Esti foarte talentat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s