Ploaia


Cerul, întunecat, era cuprins de violenta vânzoleală a norilor ce se adunau în vârtejuri mari, amestecându-şi undele plumburii şi albastre, eliberând din acea împărăţie a melancoliei şi a imensităţii subjugatoare o ploaie năprasnică, cu stropi mici şi deşi ce cădeau neîncetat. Erau un torent continuu şi rece, un bici pentru pământul ce era copleşit de atâta apă. Îngrămădite în mijlocul acelei reci, dar atât de magnifice bătălii dintre cerul furios şi pământul calm, casele unui târg din Anglia secolului XIII îşi deplângeau sărăcia şi iminenta lor distrugere, ce va fi adusă de ploile continue ce rodeau şi rodeau din rezistenţa bârnelor de lemn ale acelor clădiri cu un etaj, ce jos aveau câte o prăvălie, iar sus, o cameră sau două de dormit,  o bucătărie mică.

În mijlocul acelor case cu acoperiş de stuf, o piaţetă în mijlocul căreia era ridicată o spânzurătoare era înconjurată de câteva clădiri din piatră: o bisericuţă aflată în mijlocul unei frumoase grădini, mica cazarmă a orăşelului şi alte două trei mici clădiri aparţinând seniorului local, pe lângă care se afla şi depozitul. Sub streşinile clădirilor, sub stejarii de la intrarea în curtea bisericii, sub acoperişul depozitului se strânsese o mare de oameni, îmbrăcaţi foarte felurit: unii aveau haine de lână, largi şi colorate, cu mâneci mari, alţii purtau haine de piele tăbăcită, făcute din bucăţi de piele legate între ele cu sfori. Unii purtau pantofi cu vârf ascuţit, alţii purtau bocanci din lână sau erau pur şi simplu desculţi în pietrişul din piaţă.

Fulgerele luminau ocazional cerul, arătând eventualului privitor feţele curioase ale oamenilor strânşi acolo. O clădire de piatră, aflată faţă în faţă cu bisericuţa, părea a fi centrul atenţiei acelor târgoveţi. Clădirea era lungă, având o poartă ce dădea în piaţetă, deasupra căreia se afla un etaj cu mai multe geamuri, unde era şi un balcon lat. Acoperişul din ţigle de piatră scotea în evidenţă clădirea. În spatele acelui corp al clădirii se afla o curte interioară, înconjurată de alte corpuri ale clădirii, partea opusă corpului din faţă având şi ea un etaj. Geamurile erau mici şi înguste, ori în formă conică, având zăbrele în zigzag. La balconul ce dădea în piaţetă se aflau, aşezaţi pe scaune, mai mulţi oameni, apăraţi de ploaie de către acoperişul din ţigle de piatră. După îmbrăcăminte se vedea că erau elita locului. În mijlocul tuturor, îmbrăcat într-o tunică roşie, prinsă la umăr, sub care venea o vestă de pânză pe care era desenat blazonul casei sale, un urs ce stătea în două labe, se afla nobilul locului, baronul de Cannoungham. La stânga lui, fratele mai tânăr şi mult mai chipeş al baronului încruntat la faţă: Eddard, vistierul regelui Ioan însuşi. Acesta zâmbea ironic, uitându-se la masa de oameni ce se strânsese în jurul spânzurătorii. Ochii lui sticloşi nu transmiteau decât satisfacţie mefistoelică. La dreapta baronului de Cannoungham se afla soţia lui, Mary, îmbrăcată într-o groasă rochie verzuie, legată la brâu cu o cingătoare mică. Faţa ei trăda faptul că venise să asiste la execuţia cu pricina numai din obligaţie. Lângă ea, mic, zburlit şi comic, stătea abatele Reynald, cel ce slujea în bisericuţa din faţa lui. Abatele era îmbrăcat într-o tunică roşu-pal, foarte simplă şi mată, ce-i conferea respect, în antiteză cu faţa lui mică, ochii lui speriaţi şi părul negru-sur ce stătea ca un ciuf, probabil din cauza ploii. Stătea cu mâinile împreunate la nivelul pieptului, frământându-le încontinuu. Lângă el, în picioare, se afla, în armură de zale şi cu viziera coifului trasă, ca să se vadă faţa lui îngrozitor de pală, ochii negri şi mustaţa groasă, Herman, şeful gărzii baronului de Cannoungham.

Lumea se uita la aceste personaje sus-puse, atât la propriu cât şi la figurat, aşteptând, desigur, să apară condamnatul. Un soldat în armură de piele tăbăcită, purtând o lance, îi şopti ceva baronului, care îi făcu semn cu mâna. Atunci, soldatul răcni:

− Deschideţi poarta!

Poarta grea de lemn de sub balcon se deschise, iar oamenii întoarseră imediat capetele, îmbulzindu-se să vadă cât mai bine. Toate geamurile erau ocupate de târgoveţi ce-şi dădeau coate, încercând să se aşeze cât mai comfortabil. O căruţă trasă de un singur cal negru, şi acela slab şi gârbovit, apăru. Într-însa se afla un om legat la mâini, cu faţa năclită de sânge, cu părul blond zburlit pe toată căpăţâna, ce ţinea gura strânsă a dispreţ. În urma trăsurii veneau, în marş, zeci de soldaţi înarmaţi cu lănci, ce ţineau scuturi mari, în formă de zmeu, şi care erau protejaţi de un veston de piele tăbăcită. Trăsura ajunse cam greu lângă spânzurătoare, deşi distanţa dintre aceasta şi poartă era de câţiva metri. Acolo aştepta călăul, îmbrăcat în negru, ce-şi inspecta uriaşul topor. Lângă el, câţiva soldaţi păzeau spânzurătoarea. La un ordin de-al lui Herman, soldaţii ce escortaseră trăsura se dispersară în piaţetă, îndurând stropii reci de apă pentru a înconjura spânzurătoarea şi a supraveghea publicul.

În timp ce se făceau aceste manevre, un om îmbrăcat sărăcăcios, care însă, prin faţa demnă, dădea un aer nobil, veni în spatele abatelui Raynold şi spuse în şoaptă:

− Uite ce am ajuns…

− Ştiu, este un dezastru. Am ajuns să fim numiţi „locuitori ai sălbaticei Thule” de către îngâmfaţii de la Paris.

− Şi, n-ai de gând să faci ceva?

− Am încercat… of…

Abatele se întoarse înapoi cu faţa spre spânzurătoare. Se uita la omul ce-şi aştepta moartea, la cerul întunecat, la călăul înspăimântător. Se întoarse dintr-o dată spre stânga şi-i zise baronului:

− Vă rog, în numele Domnului, opriţi acest oribil asasinat în public! Este îngrozitor ce faceţi! În numele tuturor valorilor creştine, al interesului naţional, al bunului-simţ…

Baronul de Cannoungham nu deschise gura, nici nu se întoarse măcar. În schimb, fratele său, Eddard, răspunse:

− Popă, nu te amesteca în treburile regatului. Destul am pătimit de pe urma bisericilor şi mânăstirilor voastre, că nu încăpem de ele! Datoria ta era să-i dai omului ultima spovedanie, ai făcut-o. Datoria ta este acum de a asista la execuţie, ca să vadă şi prostimea că Biserica o aprobă, căci capetele astea seci nu fac nimic fără încunviinţarea vreunui popă măscărici! Noi dăm ordinele aici! Regele nostru e Ioan, nu Arhiepiscopul de Cantebury!

− Dddar… bâgui, intimidat şi speriat abatele.

− Te-aş ruga, acum, să taci! i-o tăie scurt şi tăios Eddard. Aşa, să terminăm odată cu mascarada asta!

Condamnatul fu dat jos din căruţă şi adus de către doi soldaţi pe eşafod. Atunci, ciudatul personaj murmură ceva călăului, care anunţă cu o voce groasă ce întrecuse în timbru tunetele şi ploaia:

− Condamnatul are o ultimă dorinţă! Doreşte să moară atunci când ploaia se va opri! Cică e o supersitiţe, aceea că dacă mori în mijlocul furtunii eşti predestinat furtunii din iad…

Eddard se enervă şi făcu semn să-i pună ştreangul pe gât, însă atunci reacţionă baronul, ce până atunci stătuse încruntat şi tăcut:

− Să i se respecte dorinţa! Putem sta puţin…

Eddard se uită cruciş la fratele său, însă acesta dădu din umeri, apoi spuse:

− Suntem creştini, să nu ne comportăm ca ultimii păgâni! Măcar atâta să facem, nu ne-a cerut prea mult! Să aşteptăm un pic! Şi aşa ploaia pare că se va opri în curând!

Interlocutorul lui Raynald de mai devreme plecase în chip misteris. În acest timp, abatele cerceta de la distanţă chipul răvăşit al condamnatului.

− Săracul Lawrence… murmură el.

− Dar cine este acest biet flăcău? îl întrebă Mary, soţia baronului, întorcându-şi dintr-o dată capul înspre micul abate.

− Ah, de-aţi şti cât noroi umple astă lume, doamnă! Câţi viermi se târăsc în el şi câţi ticăloşi o cutreieră! răspunse grav abatele Raynald. Nu cred că există pe lumea asta ceva mai urât, care poate repugna mai mult unui om normal, decât nedreptatea… Niciunul din aceşti bieţi oameni strânşi aici nu ştie, niciun soldat! Ah, dar eu o ştiu prea bine, iar posteritatea nu mi-o va ierta! Căci dacă aceşti bieţi oameni neştiutori vor fi uitaţi, aruncaţi în marea înţelegerii, a indiferenţei, noi, cei care ştim, care vedem, noi vom fi târâţi prin cele mai urâte colţuri ale dispreţului, vom fi atacaţi şi împroşcaţi cu însuşi noroiul pe care îl vedem la picioarele noastre, doamnă! Da, ce se întâmplă acum e o imensă nedreptate! Una din multele! Dar, ce putem noi face… Sunt un biet abate…

− Explicaţi-mi, vă rog, de ce e o nedreptate ce se întâmplă acum?

− Pentru că acest om trebuie înălţat în rang, nu omorât! zise, cu fizionomia dintr-o dată schimbată, părând acum mai dârz, abatele. Acest Lawrence a fost, până nu demult, vistierul regelui Ioan, numai ca să fie dat jos de al dumneavoastră cumnat, acuzat pe nedrept de conspiraţie împotriva tronului şi de trădare a ţării contra intereselor Papei şi ale Franţei! De ce? I s-au descoperit scrisori venite de la Roma şi din Paris, apoi au pus mâna pe toată corespondenţa lui, în care au văzut cum curajosul om divulga unor prieteni din aceste două oraşe, prieteni importanţi, cum regele Ioan şi oamenii lui de încredere jefuiau Biserica şi poporul, încercând să îl aţâţe pe ultimul împotriva primei, ca ei să scape nevătămaţi, cu pământul şi banii! Erau ajutaţi şi de unii clerici, dacă vă vine să credeţi! Ceva oribil, oribil… Şi acum, acest om trebuie să moară…

− Dar dumneavoastră, care ştiţi tot, de ce n-aţi făcut ceva?

− N-am putere! Totul e putred aici! Stăm pe o duşumea de lemn îmbibat cu apă, care din secundă în secundă se va rupe, şi vom cădea în gol…

Aceste ultime cuvinte, spuse cam tare, le auzise şi baronul. Acesta se întoarse spre abate şi spuse, cu un glas ciudat:

− S-a rupt deja…

Mary şi abatele Raynold se uitară uimiţi la baronul care se reîntoarse la starea sa de dinainte. În tot acest timp, omul cu care abatele vorbise mai devreme s-a întors, grăbit, şi se duse glonţ la urechea abatelui:

− Prietene, acum e momentul!

− Să ce? îi zise, neînţelegând, abatele.

− Să îţi speli păcatul acesta oribil, de a şti şi de a nu face nimic! Oameni loiali ţării sunt gata să-l facă scăpat pe Lawrence, dacă masa asta de oameni trece de partea condamnatului, dacă facem o diversiune! Sunt mulţi soldaţi, lordul Eddard e precaut, de aceea nu pot acţiona fără ajutor!

− Dar cum? Ce? Eu… nu pot… sunt doar un abate…

− Sfinţia ta, tocmai! Lumea are încredere în tine! Dacă vii şi le spui adevărul, te vor crede! Oamenii ăştia îl urăsc pe regele Ioan!

− Ca mai toată ţara…

− Vrei să stai aici, în continuare, şi să asişti la o crimă, când o poţi împiedica?

− Asta au făcut oamenii neticăloşi de atâta vreme…

− Dar nu de neticăloşi are nevoie această lume, ci de oameni care pot să lupte! Să lupte pentru dreptate!

− „Am adus o sabie”, a zis Isus Cristos… murmură abatele.

− Acum ori niciodată!

Abatele se uită la cerul întunecat de deasupra târgului. Într-un colţ, câteva raze de lumină se strecurau timide prin învelişul gros de furie oarbă… Speranţa… Speranţa în lume, ce mică era ea! Dar era!

Raynold nu mai avea înfăţişarea aceea caraghioasă. Părul părea că se îndreaptă de la sine, capul lui comic devenise foarte serios, gura îi tremura, iar mâinile erau încleştate. Frământarea abatelui nu fu observată decât de interlocutorul lui.

Atunci, Eddard se ridică dintr-o dată de pe scaun şi strigă:

− La dracu’ cu „ultima dorinţă”. Călău, fă-ţi treaba sau vă spânzur eu însuşi pe amândoi, pe tine şi pe nenorocitul ăla!

Aceste vorbe aprinseră o văpaie mare în sufletul lui Raynald. Pe faţa lui se prelinse o singură lacrimă, dar ochii îi scăpărau a hotărâre. Abatele se ridică dintr-o dată şi strigă:

− Vai, rău am ajuns de îndurăm asemenea insulte aduse dreptăţii, cinstei şi iubirii! Degeaba ne numim noi creştini, dacă ca păgânii ne comportăm!

− Stai jos, popă! strigă Eddard.

− Rău am ajuns! continuă abatele, fără să ia în seamă vorbele lui Eddard. Ne luptăm între noi, ne furăm unii altora pământurile, iar restul stau şi se uită! Iar acum, spânzurăm un nevinovat!

Mulţimea fu parcă electrocutată de aceste vorbe. Masa de oameni începu să freamete, iar soldaţii deveneau nervoşi. Eddard răcni:

− Taci, popă! Taci!

− Un om care doar a vrut să arate lumii ce se întâmplă aici…

− Taci, mizerabilule!

− Un om care a luptat împotriva tiraniei lăcomiei şi a mişeliei…

− Taci acum sau vei muri, popă!

− Nu mi-e frică de moarte! răcni atunci abatele Raynald. Oi fi eu mic, dar nu mă puteţi face să mă înclin până la pământ vouă, ticăloşilor! Eu îl servesc pe Dumnezeu, nu pe Ioan Fără de Ţară!

− Opriţi-l! Omorâţi-l, incompetenţilor!

Herman se aruncă cu sabia scoasă asupra abatelui, care nu făcu nicio mişcare. În ultimul moment, lovitura năprasnică de sabie fu parată de o altă sabie. Prietenul abatelui îl salvase pe acesta de la moarte. Mai mulţi soldaţi se năpustiră din interiorul clădirii, dar omul era foarte bun în lupta cu sabia şi, ferindu-se de lăncile soldaţilor, îi lovi când erau vulnerabili, unul după altul. Când un soldat se năpusti cu lancea asupra lui, acesta se rostogoli chiar in spatele lui Herman şi  zvâcni cu picioarele în gleznele şefului gărzilor, care, răcnind, căzu în genunchi, iar lancea ce se îndrepta iniţial spre prietenul abatelui îi intră în gât, omorându-l. Mulţimea începu să strige:

− Uraaa! Moarte lui Ioan Fără de Ţară! Trăiască Anglia! Trăiască abatele!

Mulţimea, furioasă, se năpusti asupra soldaţilor ce, nehotărâţi, se lăsau împinşi către spânzurătoare. Prin mulţimea pestriţă de oameni apărură mai mulţi oameni înarmaţi cu săbii şi pumnale ce trecură de soldaţi şi-i omorâră pe aceia care le stăteau în cale. De la geamuri, câţiva arcaşi omorâră mai mulţi soldaţi. Călăul fu străpuns de trei săgeţi şi uriaşul om căzu, mort. Lawrence fu dezlegat de unul din aceşti oameni, ce strigă:

− Trăiască Anglia! Trăiască Lawrence! Haideţi, băieţi!

Eddard, spumegând de furie, îi strigă fratelui său să facă ceva, să dea ordin ca întreaga garnizoană a târgului să vină şi să-i omoare pe nelegiuţi. Însă baronul de Cannoungham nu mişcă un deget. Eddard se ridică atunci şi, scoţând sabia, îl omorî pe prietenul abatelui. Întorcându-se către Raynald, Eddard îl atacă şi îi împlântă sabia în corp. Abatele puse întinse mâinile către cer, apoi îşi dădu duhul, căzând pe duşumea. Mary, văzând atâta vărsare de sânge, leşinase.

Între timp, mulţimea îi ajuta pe cei câţiva bărbaţi înarmaţi şi soldaţii baronului de Cannoungham fură omorâţi sau luaţi prizonieri. Lawrence era ca şi scăpat. Mai mulţi camarazi de-ai lui îi ziseră că ei puteau să încerce să-l omoare pe Eddard, însă Lawrence le-a zis:

− Nu, va muri el, oricum! Îşi va afla pedeapsa, mai devreme sau mai târziu! Acum hai, în păduri, unde vom lupta în continuare împotriva tiraniei!

Eddard, văzând că duşmanul său scapă, smulse din mâna unui soldat ce tocmai venise o arbaletă încărcată şi, ajuns la marginea balconului, îl ţinti pe Lawrence. Atunci, dintr-o dată, vântul se înteţi, iar o rafală îl împinse pe Eddard şi vistierul regelui căzu din balcon, trupul său înfigându-se în lancea unui soldat ce stătea sub balcon, păzind intrarea. La impact, lancea se rupse, iar vistierul căzuse peste soldatul nenorocos şi muri.

Vântul începu să se calmeze la loc, iar atunci, ploaia se opri, iar mulţimea privi, uimită, cerul ce începea să se destindă. Raze mici de soare străpungeau acum norii, aducând lumină pe feţele oamenilor. Speranţă… Ploaia a încetat…

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s