Arsenic


Un om se plimba cu paşi mărunţi, mecanici, pe o uliţă întunecată de la marginea Moscovei. Două-trei felinare luminau asfaltul vechi, crăpat, al străzii, ce se întindea printre case mici, pipernicite, ascunse printre copaci stufoşi ce crescuseră necontrolat peste garduri de sârmă sau lemn. Cerul senin subjuga pământul cu a lui sumbrime, nici măcar un nor nu-l acoperea, nici luna nu îl lumina. Numai stelele străluceau dispreţuitor, de departe, de unde erau, la mare distanţă de suferinţele oamenilor…

Omul nu părea că se gândeşte la nimic. Mergea cu capul în jos, pălăria lui largă ascunzându-i faţa. Era îmbrăcat într-o cămaşă în carouri şi nişte pantaloni ce-i cădeau drept, până ajungeau la nişte pantofi negri. Omul mergea cu o mână în buzunar şi cu cealaltă legănându-se indiferent lângă corp. Nu era nimeni pe stradă, numai el…

Deodată, el se opri. Îi suna telefonul. Îl scoase destul de grăbit din buzunar şi răspunse:

− Da?

− Smirnov la telefon! Ce faci, tipule? N-ai de gând să vii odată?

− A… zise omul blocat de cum a auzit numele. Da… da, vin, mai adăugă, cu un glas nehotărât.

− Păi hai, că ai întârziat deja!

Şi omul închise telefonul. „Hm, doar Smirnov!” gândi el, sarcastic.

Nu-şi grăbi deloc pasul, deşi, într-adevăr, întârzia. Avea să se întâlnească cu nişte prieteni la un bar. „Ha… Prieteni! Mult spus!” gândi el. „Poate între ei, da’ nu cu mine!”

Ajunse, în sfârşit, în faţa unui bar modest. Nu era nimeni la intrare. Pătrunse înăuntru, unde fu primit de un „binevoitor” nor de fum de ţigară. Scrută mesele în căutarea „prietenilor”. Îi găsi, într-un sfârşit, adunaţi toţi la o masă mai mare, discutând cu fervoare, râzând, stând într-o rână ori cu coatele sprijinite de masă, cu paie în gură, savurându-şi băuturile. El nu se duse direct la ei, ci se uita doar, contemplându-i…

„Iată, ce bine o duc fără mine! Nici nu m-au observat! Nici măcar n-au putut să mă aştepte… 10 minute! Hm! De ce mă mir?!”

Se duse spre ei, încet, ridicându-i capul. Lumina din bar dezveli o privire rece, dispreţuitoare. Ochii pătrunzători, pironitori, dominau întreaga faţă prin puterea lor. Mustaţa subţire, blondă, străjuia o gură strânsă a dispreţ. Salută, dar nu fu auzit. Mai salută o dată, iar atunci cei aflaţi la masă se întoarseră şi îi făcură loc printre ei.

− Igor, ai ajuns! îl întâmpină Smirnov, un om mai mic, cu părul creţ şi şaten, cu o expresie mereu binevoitoare şi mereu nonşalantă. Stai aici, lângă mine!

Şi îi făcu loc. La stânga lui se afla Yurin, cel mai misterios om din grup. Se înţelegea foarte bine cu toţi, ochii lui albaştri şi statura sa demnă, împreună cu mintea ascuţită, veselia ce o răspândea şi politeţea sa afişată femeilor, îl făceau seducător, agreabil în orice grup. Însă în spatele acelei măşti se ascundeau lucruri ciudate, pe care le puteai ghici cu greu… O cicatrice pe obrazul drept, o privire cam tăioasă a ochilor… Se zicea că era mafiot mare.

− Mai exişti, mă? îl întimpină pe Igor, cu un glas ironic. Văd că ţi-ai adus gagica, pe Dreptova! Ha! Ha!

Toată lumea izbucni în râs, dar Igor nu făcu decât să strângă gura mai mult. Era obişnuit cu astfel de glume idioate. Nu dorea să-i răspundă lui Yurin pentru că firea lui nu era făcută să răspundă energic la atacuri şi s-ar fi umilit şi mai tare încercând să-i răspundă. Toată lumea reîncepu să vorbească, iar Igor se puse pe ascultat.

− Aflaţi că Vladimir şi cu Svetlana au plecat împreună în Spania… începu Yurin. Igor căscă. Demult se plictisise de poveştile acelea ale lui, cu tentă de bârfă ieftină. Toate fetele însă ascultau fascinate. Yurin se lăuda că ştie foarte multe despre foarte mulţi oameni, iar atunci când Smirnov, cu o ironie înţepătoare, îl făcea agent FSB, Yurin aborda o privire serioasă şi tăcea cu înţeles. Igor îl considera de-a dreptul penibil, dar restul grupului îl privea cu interes pe acest om care, credeau ei, putea fi spion…

Igor privi scurt, pe rând, înspre ceilalţi prezenţi acolo. Pe mulţi îi ştia din liceu sau din facultate, pe alţii mai recent, fiind „prieteni ai prietenilor”. Toţi păreau că se simt bine, toţi erau cu zâmbetul pe buze, mai puţin el, Igor. El era în ultimul timp nota disonantă a oricărui grup. În spital, unde lucra, tot aşa era, era singurul rezident care nu lua de bună tot ceea ce-l învăţau iluştrii lui doctori sovietici, plagiatori şi impostori , era deja celebru pentru faptul că era împotriva lui Putin, dar anticomunist în acelaşi timp, peste tot era privit ca un animal rar, ciudat.

La un moment dat, privirea îi căzu pe o tânără îmbrăcată cochet, cu părul strâns într-un coc, ce stătea pe partea opusă lui a mesei. Şi-o schimbă repede. Era Anna, colega sa de facultate, care îl vrăjise fără să ştie, încet-încet, cu firea ei veselă, cu îndrăzneala şi perseverenţa ei, nu în ultimul rând prin eleganţa mişcărilor, vorbelor, dar şi a corpului ei, prin ochii verzi pătrunzători ca ai lui şi părul blond, bogat. Când îşi dăduse seama că o iubea, se considerase cel mai norocos din lume, însă părea că el nu prezenta nici cel mai mic interes pentru ea sau pentru oricare altă colegă de facultate. Toate îl tratau la fel, cu o oarecare indiferenţă, toate visau la băieţi din alte facultăţi, vorbind despre ei de faţă cu el, care doar tăcea şi înghiţea, umilit, în sec. Nu aveau gesturi de apropiere faţă de Igor, îl tratau ca pe un simplu coleg, nicidecum ca pe un prieten, măcar amic, acolo, ceva… Cel puţin, aşa vedea Igor lucrurile.

Iată, după trei ani de la absolvirea facultăţii, Igor considera că a avut dreptate. Nu era prea băgat în seamă, iar acum Anna părea mai interesată să vorbească cu Yurin despre acel Vladimir… Igor crezuse totuşi că poate uita de Anna, după ce decisese că n-are nicio şansă cu ea, şi încercase să se uite în altă parte, la alte fete… Fusese în zadar, toate îl respinseră. Igor dădea vina pe două lucruri: „perfidia femeilor” şi propria sa fiinţă mizerabilă. În ultimul timp însă, ajunse la concluzia că numai fiinţa sa mizerabilă era de vină.

Igor stătea şi asculta discuţiile prietenilor săi fără să se bage. Se gândea că nu era vina lor că el, Igor, era aşa cum era. Ei se distrau împreună, el pur şi simplu nu se potrivea cu restul tabloului, era ca o pată de culoare căzută din greşeală, o pată mare şi neagră…

Cu toate că el nu se băga în vorbă cu nimeni, tot el se simţea ignorat şi, după o oră şi jumătate, decise să plece. Părăsi barul subit, fără să-şi ia rămas bun, ştiind că cei rămaşi aveau să se întrebe de ce a făcut asta…

„Da, vor începe să zică că sunt nebun, retardat mintal! Şi-aşa mă cred insuportabil! Da, mă enervez tot timpul, da! Porcu’ ăla de Yurin o să facă mişto de mine toată seara… Măcar i-am dat un subiect de discuţie dobitocului!”

Merse pe stradă şi se opri într-o staţie de autobuz, când îşi dădu seama că nu mai circula niciun vehicul la ora aceea pe acea linie, aşa că o luă pe jos spre casă. Mergea, de data asta, cu privirea înainte, fixată asupra orizontului…

„Altă noapte pierdută degeaba… Ca celelalte!”

Ajunse acasă pe la răsăritul soarelui… Trăia într-o garsonieră dintr-un cartier muncitoresc. Deschise uşa şubredă şi se duse glonţ către pat. Nu avea decât o cameră, unde se aflau, de-a valma, un pat mic, un birou cu un calculator pe el, un dulap şi nişte rafturi pe care se odhineau cărţi. Se prăbuşi în pat şi adormi repede, frânt de oboseală, dar şi de ranchiună…

Dimineaţa, pe la opt, ceasul deşteptător trebuia să-l trezească, însă Igor uitase, după ce setase ora, să şi seteze ceasul pe alarmă, aşa că nimic nu-l împiedică să doarmă, până ce se trezi, din instinct poate, pe la ora nouă. Murmurând supărat, neavând chef să se trezească, se uită la ceas. 9:04. Igor se sculă ca electrocutat, începând să înjure în gând, se duse să se spele pe dinţi în baia mică şi plină de prosoape şi rufe nespălate, apoi se duse în bucătărie. „N-am timp să mănânc, sunt deja îmbrăcat… Fir-ar de alarma lu’ peşte!”

Înfometat, încă ameţit de trezirea bruscă, Igor îşi luă halatul de rezident în servieta sa de lemn, sovietică, şi plecă. Se duse în staţia de tramvai din faţa blocului de patru etaje în care locuia, însă nu venea niciun tramvai… Soarele, cocoţându-se încet pe cer, îi strălucea arogant în faţă, fiecare maşină ce trecea cu viteză pe lângă el părea că-şi râde de el… Micul peron părea neîncăpător, Igor avea senzaţia că la un moment dat una din acele maşini avea să se lovească de el…

În sfârşit, apăru tramvaiul. Igor se urcă în el şi merse şase staţii, până ce ajunse în faţa spitalului unde lucra ca rezident. Era foarte grăbit, căci ştia că întrâziase şi că avea să fi primit cu certuri.

Urcă în grabă scările late din spital, scârbit de mirosul de spirt răspândit peste tot. Dădu, desigur, de doctorul în subordinea căruia se afla, care, fără ştire, îl luă de guler şi îi strigă, aruncând aspre cuvinte asupra lui Igor prin barba sa stufoasă:

− Iar întârzii? IAR? Cine te crezi, să vii când vrei pe-aicea? Prea te crezi tu cel-mai-cel! Toată lumea vine la timp, numai tu te găseşti mai cu moţ! Ce, crezi că, dacă ştii puţintică carte, te-ai scos deja ca medic?!

Speriat şi înfuriat în acelaşi timp, Igor dădea înapoi. Doctorul îi dădu drumul, zicându-i:

− Nu voi uita asta! În locul tău, mi-aş căuta deja altă slujbă!

Cuvintele astea îl loviră în plin pe Igor, care rămase perplex. Doctorul plecă în direcţia opusă, iar Igor rămase pe loc, cu gura tremurându-i, simţind o pornire sălbatică de a-l ataca pe acel bărbos. Se stăpâni totuşi şi se îndepărtă, scrâşnind din dinţi.

Urmă o zi de lucru ca oricare alta: obositoare, solicitantă, enervantă. De fiecare dată când scăpa din greşeală o seringă, când nu auzea ceea ce-i spunea doctorul, era aspru certat. Toţi colegii lui de rezidenţiat râdeau de aceste certuri, pe care bărbosul le însoţea cu glume nesărate, ce stârneau hohote printre toţi cei din jur. Doctorul părea că a uitat de întârziere şi revenise la obişnuita-i voie bună, dar Igor gândea că avea să-l dea afară chiar în ziua aceea. În definitiv, ce-l oprea?

La un moment dat, grupul de rezidenţi căpătă un minut de pauză, căci doctorul fusese chemat de urgenţă la secţia Arşi a spitalului. Igor se uită la telefonul său. „Niciun apel… Nici măcar nu sunt curioşi de ce am plecat! Nici nu au observat că am plecat, poate!”

Decise să-l sune pe Smirnov. Nici el nu ştia de ce a decis asta. Nici nu ştia ce să-i spună, însă o voinţă lăuntrică îl împingea spre a-l suna.

− Alo? se auzi în telefon.

− Igor sunt. Vreau să-ţi spun că… Nu mai vin în seara asta. Am… treabă.

− A, fu răspunsul, oarecum confuz. Ok atunci, ne mai auzim! Salut!

Şi Smirnov închise telefonul. „De-abia aşteptau să audă că nu mai vin!” îşi zise Igor. Acest gând îi acapară întreaga minte, iar restul zilei şi-o petrecu cu gândul numai la asta, neatent la ce se întâmpla în jurul său, ceea ce l-a făcut să atragă asupra sa din ce în ce mai multe certuri. Igor simţea un fel de sfârşeală, îi venea să se culce, să se culce pentru mult, mult timp… Nu mai putea rezista atacurilor, certurilor, enervării, acelor gânduri care-i invadau încontinuu mintea. Dorea să se elibereze şi nu ştia cum.

Pe la ora opt, ieşi din spital încredinţat că nu avea să mai muncească vreodată acolo. Luă tramvaiul şi ajunse lângă blocul său. Începuse să plouă. Tare. Iar el nu avea deloc umbrelă.

Din cerul acaparat de figurile triste ale norilor negri se scurgeau milioane de mici picături de apă murdară, ce loveau metodic pământul, cântându-i lui Igor acea simfonie melancolică, apăsată, a ploii. Tânărul rezident nici măcar nu alerga, ci stătea pe peron, aşteptând să se facă verde la intersecţie ca să poată trece strada. Sunetul ploii îl enerva şi mai tare, ar fi vrut să se oprească, ar fi vrut să nu mai audă motoarele maşinilor, tunetele ce răsunau din depărtări, gândurile lui ce semănau cu nişte voci ce-i ţiuiau în ureche aceleaşi vorbe otrăvite… Văzu o bătrânică chinuindu-se, cu două sacoşe în mână, să scoată umbrela pe care şi-o ţinea într-una dintre aceste sacoşe. Cum ele erau pline ochi, ea nu putea să le pună jos şi nu prea avea cum să scoată umbrela. Era verde şi dorea să treacă. Igor, văzând-o, se duse s-o ajute, însă alunecă pe peron şi căzu peste una din sacoşe, dezechilibrând-o pe bătrână, care scăpă şi cealaltă sacoşă. Baba se puse pe blestemat, iar Igor, înciudat, ud leoarcă şi nemaisuportând alte certuri, alte ocări, trecu strada alergând şi se duse către uşa scării sale de bloc. Dintr-o dată, îşi aduse aminte că trebuia să ia nişte paracetamol de la farmacie; rămăsese fără şi simţea că-l apucă ameţelile.

Se duse mai întâi la el în apartament, ca să-şi ia umbrela, şi apoi porni cu un pas agale pe trotuar, către farmacia din colţul blocului alăturat. Intră strângându-şi umbrela în mica farmacie, străjuită din două părţi de dulapuri pline cu medicamente şi din alte două de geamuri. La ghişeu se afla Namarkov, unul din prietenii lui Smirnov. Igor îl ştia de un an, lucra ca farmacist, dar îşi permitea să iasă în fiecare noapte prin baruri împreună cu prea-zgârcitul său prieten Smirnov.

− Salut! îl întâmpină Namarkov pe Igor.

− Salut, îi răspunse cu jumătate de gură cel din urmă. Puteţi să-mi daţi un pachet de Paracetamol?

− Imediat, să-l caut! zise Namarkov şi se puse pe scotocit prin rafturile sale. În timp ce farmacistul căuta Paracetamolul, pe Igor îl lovi un gând, pe care îl avea de mai demult, dar care, faţă de celelalte, stătuse tăcut în cotlonul lui, ca de-abia acum să strige în sufletul lui: „Urmează-mă! Fă ce-ţi zic!”. Igor se apropie de Namarkov şi-i spuse:

− Auzi, mă poţi ajuta cumva? Un şoarece nenorocit şi-a făcut casă în apartamentul meu, pe balcon. Nu ştiu cum dracu’ urcă până acolo. Ai nişte otravă, ceva?

Namarkov se întoarse spre el, oarecum uimit.

− Nu şi da… bâgui el. Am nişte pastile de arsenic, dar nu văd cum te-ar puta aju…

− Sunt foarte bune! îl întrerupse rece Igor.

− Păi şi cum…

− Ai sau n-ai?

− Am… Stai aşa…

Namarkov scotoci în raftul de la ghişeu şi dădu repede peste ceea ce căuta: o punguliţă cu nişte pastile gri. Dar nu le dădu lui Igor, se prefăcu că n-a găsit nimic, se ridică şi spuse, frecându-se de ceafă:

− Chiar nu ştiu unde sunt… A! Le-am dat alaltăieri… Da… Uitasem să-mi notez asta. De obicei chestiile astea clandestine nu le notez… Clandestine, ştii? N-ai în mod normal voie cu arsenic aşa… Mă rog…

− Nu-i bai! Poftim banii pentru paracetamol! spuse Igor şi plecă grăbit de la farmacie.

„Putoare! gândi Igor. Nici nu s-a pus ca lumea pe căutat! Jigodie leneşă!”

Şi merse la altă farmacie, unde, folosindu-se de ultimii lui bani rămaşi în buzunar, îl convinse pe farmacist să-i trimită, atunci când va găsi, câteva pastile de arsenic. Cu zâmbetul pe buze, fericit că în sfârşit ceva îi ieşise aşa cum dorea, Igor se întoarse acasă, mâncă ceva în grabă şi aşteptă arsenicul.

Cu cana de ceai în mână, pe un scaun mic din faţa unei mese şchioape, Igor se uita către tavanul crăpat, gândindu-se la tot… Da, la tot. La întreaga viaţă a lui, irosită în încercarea de a-şi face prieteni. Vedea parcă aievea toate trăirile sale, toate momentele importante, dar şi acele momente mici, insignifiante, care însă capătă însemnătate mare în subconştientul nostru, sunt ţinute minte. Revedea toate acestea şi devenea din ce în ce mai scârbit de memoriile acestea, i se părea că a fost toată viaţa un om penibil. Îşi aminti de seara aceea când compuse o poezie pentru Anna, ca mai apoi s-o arunce pe stradă, furios de faptul că nu-i ieşise „sublim”…

În sfârşit, cineva bătu la uşă (îi lăsase farmacistului adresa sa). Igor deschise, dar în prag nu se afla nimeni, ci numai o punguliţă cu nişte pastiluţe. Dând din umeri, Igor luă punga, închise încet uşa şi o puse pe masă. Se aflau 5 pastiluţe în ea. Deschise punga şi luă în mână una… Se uita prelung la ea, o cântărea în palmă şi se minuna de cât de uşoară era…

„Cât de mică, şi poate produce atâta distrugere, poate aduce… moartea…”

Dar ceva din el se revolta stării sale generale. Aruncă pastila cât colo. Mânile, nesigure, nu se mai stăpâneau, aşa că Igor şi le lipi de muchia mesei şi începu să înjure. Îl înjura pe doctor, pe farmacist, pe Smirnov, pe toţi. Se opri abia când văzu în mijlocul mesei telefonul său… O forţă ascunsă îl punea să sune din nou. Luă telefonul în mâna tremurândă şi dădu să scrie, la Search Contacts, S de la Smirnov, însă, subconştient sau nu, mâna îi alunecă şi tastă A. Se uită uimit la primul contact care apăru. Scria mic, cu pixeli verzi, Anna. Ezita să apese pe butonul de sunat. Stătea şi se uita încontinuu la acei mici pixeli care, aşezaţi aşa cum erau, reuşeau să-l tulbure într-atât. După cam două minute de încordare, apăsă cam nehotărât butonul. Când văzu că o sună, Igor rămase uimit câteva secunde, încă nu-i venea să creadă ceea ce făcea. Apoi trecu repede la o altă stare: aştepta cu înfrigurare. Aştepta cu nerăbdare să audă glasul Annei, însă tot ceea ce auzea era telefonul… Dintr-o dată auzi…”Abonatul nu este disponibil…”

Igor se simţi părăsit de toată lumea, lăsă telefonul din mână. Capul îi era greu, mâinile betege. Văzu pastilele şi, într-o clipită, dădu două pe gât. Rămase cu mâna pe masă şi aştepta Moartea ca pe o veche prietenă, singura prietenă…

După un minut, Igor deja începu să se enerveze. Era în aceeaşi cameră insalubră, era cuprins de aceleaşi gânduri, de aceeaşi disperare, de aceeaşi supărare. Începu să plângă. Nu se mai putea abţine. Luă înfuriat celelalte două pastile rămase şi le dădu şi pe acelea pe gât, însă nu se întâmpla nimic, continua să rămână în viaţă, vedea la fel de bine, simţea la fel de multe. „Cine ştie ce porcărie mi-au dat hoţii ăştia de la farmacie!” Se enervă îngrozitor pe ei. „Nu mă lasă nici măcar să scap de ei şi de lumea lor idioată! Atât de meschini, infecţi şi jegoşi sunt!”

Şi Igor îşi aduse aminte că există şi alte căi, mai puţin subite, dar eficiente, de a muri. Mai întâi de toate însă, se gândi la ce avea să lase în urma lui. Nu dorea să fie considerat arogant şi după moarte. Scrise un bilet de adio, cu mâna tremurândă, în care certifica faptul că dădea apartamentul lui Annei şi semna pentru acest lucru, sperând că acest bilet avea să fie luat în considerare. De asemenea îi indicase lui Smirnov unde se aflau banii lui şi îi spunea să-i ia pe toţi. A mai scris că nu doreşte ca vreunul din ei să se învinovăţească pentru moartea lui, că el, Igor, şi-a adus-o şi nimeni altul.

Plecă, după aceea, din apartament, şi o luă pe bulevard, aproape alergând. Ploaia nu se oprise, ci era chiar mai violentă. Igor, ud leoarcă, biciuit fără milă de asprii stropi de apă, ajunse pe un pod. Apa nu era foarte mare şi nici prăpastia prea adâncă, însă era destul astfel încât, dacă se arunca de pe balustradă, să se strivească de pietrele ascuţite ce ieşeau din râul învolburat. De o parte şi de cealaltă se aflau blocuri cenuşii, melancolice, ale căror geamuri străluceau slab, cu indiferenţă, la apariţia câte unui fulger. Igor puse un picior pe balustrada joasă a podului, se uită la apa învolburată… Nu avea nimic de pierdut, era hotărât să sfârşească odată cu totul, să se elibereze, să poată răsufla uşurat că s-a terminat, că nu avea să-l mai enerveze nimeni, să-l umilească, să-l înfurie, să-l umple de amărăciune…

De pe mal, un observator ar fi putut să vadă ceva negru căzând în râpa în care curgea râul… Nu se auziră decât tunete furioase, acompaniate de ropotul ploii. Ploaia parcă se mai linişti, râul, peseme săturat în haina-i poftă de victime, nu mai era aşa de gălăgios, nu se mai învolbura într-atât. Purtat de apele maronii, umflate de ploaie ale râului era dus ceva negru, care dispăru curând sub ape, dus în depărtări…

Deodată acel ceva ieşi la suprafaţă şi se putu vedea coada unei umbrele… O umbrelă!

Pe pod, chiar înainte ca Igor să sară, o mână puternică îl prinse şi-l ţinu, astfel încât numai umbrela plonjase în râu. Tânărul, întorcându-se, îl recunoscu pe Smirnov. În spatele lui veneau, de-a valma, coborâţi din maşini, Yurin, Namarkov, toţi prietenii lui. Igor era uimit, uluit, credea că a sărit deja şi că murise, de vedea asemenea lucru.

− Omule, eşti dus cu pluta?! îl întâmpinară ei. Doamne, ce bine că am venit la timp!

− De ce voiai să faci asta?

− Pfui drace, încă puţin şi te pierdeam!

Igor era ameţit, nu putea să vorbească, dar auzea foarte bine. Bâgui, într-un sfârşit, ceva:

− Ddar… Ce căutaţi… VOI… aici?

− Eşti prost? spuse Smirnov. De câteva luni tot ai ceva, şi ieri seară, când ai plecat, am fost tare îngrijoraţi. Am hotărât să te spionăm, să vedem ce faci, să aflăm şi noi ce dracu’ ai, că tu nu ne spuneai! Mergeam mai mulţi către tine, când m-a sunat Namarkov spunând că este aproape sigur că vrei să te sinucizi cu arsenic! Şi noi am fost sută la sută siguri că asta voiai să faci, de erai aşa! Atunci când m-ai sunat, dup-amiază, m-ai speriat rău când ai spus că nu mai vii, cu tonul acela sinistru, şi n-am ştiut ce să-ţi răspund… Presimţeam… I-am spus lui Namarkov să vadă unde te duci, am aflat ce ai făcut, am venit în faţa blocului tău, şi când a venit tipul de la farmacie cu arsenicul, Yurin… a avut grijă să… nu contează! Am înlocuit arsenicul cu nişte pastile obişnuite, d-alea cu calciu cred! Am vrut să intrăm la tine apoi, dar te-am văzut că pleci în grabă şi ne-am dus repede către maşini! Unii au intrat în casă ca să vadă ce ai făcut acolo! Ne era teamă că aveai să te omori cu un cuţit, chiar dacă Yurin intrase mai înainte în casa ta şi ţi le-a luat pe toate… Adică, poate ratase unul… Ne-am luat după tine şi iată-ne!

Igor fu uluit de aceste cuvinte şi căzu în genunchi, strigând:

− Iertaţi-mă! Sunt prost! Sunt retardat! Îmi pare rău că v-am făcut asta!

Deodată, apăru cu viteză o altă maşină, din care coborâră alţi trei prieteni, printre care şi Anna. Aceasta, cu chipul şi părul răvăşit, cu o expresie îngrozită, ţinând în mână biletul de adio al lui Igor, se duse către ei. Când îl văzu pe Igor, strigă.

− Eşti bine! Acum ceva timp am văzut că m-ai sunat! Eram atât de prinşi de eveniment, atât de grăbiţi şi de speriaţi… Lăsasem telefonul în maşină, noi eram după bloc, aşteptând…

− Anna, tu eşti? zise Igor, încă nesigur dacă nu visa totul.

− Da, Igor, eu sunt!

Până la urmă, cei 10 prieteni strânşi acolo îl dezmeticiră pe Igor şi îl duseră în bar, unde, la un pahar de vodcă, Igor le povesti tuturor ce crezuse el despre viaţa lui şi despre ei, prietenii lui, spunând că regretă tot şi că a învăţat o mare lecţie…

De atunci, Igor a avut o viaţă mult mai bună. Recăpătându-şi încrederea în sine, a devenit în curând rezidentul preferat al doctorului bărbos şi, după o aşteptare tenace, i-a mărturisit Annei sentimentele sale, iar aceasta dezvălui faptul că, de ceva timp, aceste sentimente erau împărtăşite şi de ea. Mai ales că fata bănuise că o iubea, o dovadă solidă fiind şi biletul de adio, în care îi lăsa apartamentul…

Şi astfel, Igor a devenit poate cel mai vesel membru al grupului. Un trecător ar fi putut să vadă, în fiecare zi din săptămână, pe la ora opt jumătate, un cuplu îndrăgostit mergând, lipiţi unul de altul, pe bulevardul Yaroslavl din Moscova. Tânărul blond era îmbrăcat într-un frac frumos, iar tânăra blondă mergea într-o superbă rochie de seară.

Singurul mister rămas nedezvăluit lui Igor era ce făcuse Yurin cu acel ajutor al farmacistului, care trebuia să-i livreze arsenicul… Dar, dat fiind că toate acestea s-au întâmplat în Mama Rusie, vă las pe voi să judecaţi.

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Arsenic

  1. Dupa cum spuneam… once upon a time in Mother Russia…

  2. andreea spune:

    frumos🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s