Declic


 

O stradă largă, în mijlocul unui oraş aglomerat. Cer noros, aer destul de rece. Un om se plimba pe alee, mergând pe lângă tot felul de clădiri înalte, cu geamuri curate, cu intrările păzite de majordomi în livrea roşie. Se uită cum câte un om îmbrăcat în alb, cu pantofi lustruiţi în picioare, ţinând în mâna pe care scânteia un ceas Rolex o pipă, ieşea din limuzină şi intra în clădirea de lângă care parcase , escortaţi de majordomi. Apoi se uită puţin la el. O jeacă scorojită îi acoperea un pullover de pe vremea bunicii, iar tenişii săi nu erau lustruiţi, strălucitori, ci plini de nămol.

Asemenea lui erau mulţi alţii care umblau pe străzi, fără a îndrăzni să se apropie de una dintre clădirile înalte. Şoseaua părea infinit de lungă, şi odată cu ea se întindeau şi de umbrele oamenilor, trase după soarele ce se retrăgea în vizuina sa. Roiuri de oameni mergeau toţi în aceeaşi direcţie, fără scop, mergând unde-i purtau paşii. Câte unul care punea piciorul pe bordura din faţa vreunei reşedinţe vopsite în albastru, alb sau bej, încercând să privească peste gardul înalt, sau ajungea în dreptul uşii rotative ale vreunei clădiri de sticlă, înalte, pe care tronau mândre antene ce sfidau cerul în mai-marea înfumurare a lor, era huiduit şi alungat de gărzi.

Deodată, o limuzină se urcă pe trotuar, aproape călcându-i pe pietoni. Omul nostru se opri brusc, pentru a nu fi vârât sub roţile bolidului lung de 5 metri, cu geamuri fumurii. Rămase şocat atât mişcarea maşinii, ce-i tăiase calea, cât şi de frumuseţea ei. Întinse, sfios, mâna, să atingă vopseaua, când o uşă din dreptul lui se deschise şi portiera îl lovi. Omul căzu, pierzându-şi pălăria veche pe care o purta pe cap. O văzu la o jumătate de metru în stânga lui. Vru să se ridice şi s-o ia, însă înainte să pună mâna pe ea, un picior o călcă. Un om ieşise din limuzină şi-i strigă:

Încolo, ratatule!

Şi piciorul care tocmai îi călcase pălăria îi „întâmpină” în acelaşi mod şi posesor. Acesta din urmă se dădu îndărăt, iar omul ce ieşise din limuzină păşi ţanţon înăuntrul clădirii.

Omul se curăţă de praf pe haina sa oricum murdară şi îşi continuă drumul. Apucat de o durere de cap, lumea din faţa sa îi părea că se învârte. La un moment dat, văzu ceva ciudat. Se opri şi încercă să-şi fixeze cu atenţie ochii asupra a ceea ce vedea… Era un zid după o clădire. Se uită mai bine şi vedea că ziduri erau peste tot, că ei, pietonii, nu puteau decât să meargă pe acea şosea lungă, mult prea lungă…

Dar nimic nu-l făcea să vrea mai mult de atât. Îşi continuă drumul, ca mii de alţi oameni care, deşi văzuseră zidul, îl ignoraseră. Zidul era real. Haina sărăcăcioasă era reală. Faptul că ei mergeau jos, pe o şosea, şi că alţii mergeau în limuzine, şi apoi intrau în clădiri înalte, mari, spaţioase, grandioase, era real. Toate acestea erau reale. Ce să le facă? Să le schimbe? Cum? ASTA era realitatea!

Dar, la un moment dat, omul nostru avu un declic. Da. Un declic, boala câtorva proşti care n-au ce face cu viaţa lor, decât să şi-o irosească zbucuimându-se degeaba. Căci declic înseamnă o depărtare de realitate. Temporară.

Omul nostru nu mai vedea realitatea înconjurătoare. De ce să fie asta realitatea în care să trăiască el? Ce era în jur nu era decât o stare de fapt, schimbabilă. Aşa gândea el. N-ai nicio şansă? Îţi zic asta cei care nu vor să dea piept cu o realitate pe care o acceptă supuşi, fără zbucium, fără apel, pentru că le era comfortabil. Se mulţumeau cu puţin sau nimic.

Dar omul nostru se săturase. Declicul de care suferea îl făcea să creadă că poate spera în mai bine, o voce îi tot şuşotea să lupte, să încerce. Ce uşor era să n-ai nimic! Ca să ai ceva, trebuie să te lupţi pentru acel ceva, şi apoi trebuie să te lupţi apărându-l de cei ce vor să ţi-l ia. Dar de ce să lupţi?

Omul nostru se întoarse. Se săturase de prostia celor ce mergeau în turmă pe un drum ce ducea nicăieri. Se uită în jur. Ce putea face el ca să schimbe asta? Avea putere? Singur, nu. Cei din jur nu dădeau un scuipat cald pe el, ar fi trebuit să se lupte pentru el dacă le-ar fi păsat de el, iar ei nu luptau pentru nimic. Atunci, cine să mai dea un scuipat cald pe el?

Şi totuşi, cineva îl ajută, căci văzu un gardian adormit ce purta la centură un pistol cu cârlig şi sfoară. Îl luă fără ca paznicul să simtă ceva, se duse în faţa clădirii înalte sub care era şi trase. Cârligul străbătu aerul şi se prinse de ceva, undeva sus, pe acoperişul clădirii. Omul nostru începu să se urce pe funie. Nu era deloc un halterofil, dar un misterios vânt îl împingea în sus. Prinzând încredere, omul nostru se agăţă cu mai mare putere de funie. Oamenii continuau să meargă pe stradă, nepăsători. Între timp, omul nostru urca tot mai sus. Ajuns la etajul 1, un om îmbrăcat elegant, ce-şi servea cafeaua lungit pe o mare canapea uitându-se la un televizor cu ecran plat ce acoperea jumătate din peretele-geam, îl văzu şi se ridică, speriat. Omul văzu că cel din clădire îşi scotea telefonul din buzunar şi se panică. Funia îi alunecă din mâini şi începu să se ducă în jos. Cu un efort supraomenesc reuşi să se prindă mai bine şi, strigând, începu din nou să urce. Oamenii de jos îl auziră şi se strânseră să-l privească. Mulţi făcură rămăşag că avea să cadă. Între timp, gardieni se strângeau la baza clădirii şi-l somau să coboare. Omul nostru însă, cu un efort extraordinar, urca şi mai tare. Mâinile îl dureau, corpul părea că nu mai poate rezista, însă sufletul era gata de mai mult. În curând, gardienii traseră cu pistoalele după el. Unul îl atinse în picior, iar omul scrâşni din dinţi şi se agăţă mai tare de funie. Deşi durerea era atât de mare, încât lacrimi îi veneau în ochi, el continua să urce cele 20 de etaje.

Părea Hercules, iar nu om, cel ce escalada  pe o funie cu viteză o clădire atât de înaltă, cu gloanţe vâjâindu-i la ureche şi cu unul înfipt în talpă. Şi totuşi, era doar un om obişnuit, stăpânit de forţa incredibilă a declicului. Urcase deja 10 etaje… încă 10! Încă 10 mai avea!

Între timp, jos, nimeni nu mai mergea pe stradă. Toţi se uitau cu uimire la omul ce continua să urce. Înşişi gardienii priveau uimiţi. Îşi consumaseră muniţia, dar cineva aduse puşti de calibru, şi, la comanda unui om îmbrăcat elegant, începură să tragă cu acelea. Dar omul nu se oprea, din contră, urca mai repede, mai repede.

În sfârşit, a ajuns în vârf! Mâinile lui, eliberate de încordarea continuă în care stătuseră, păreau că au forţe noi. Se duse la marginea clădirii şi le strigă celor de jos, miilor de gură-cască, gardienilor şi oamenilor din limuzine:

 Am putut! Am vrut! Am reuşit!

La aceste vorbe, clădirile se clătinară şi începură să se dezintegreze. Oamenii de jos fugeau care încotro, însă calea le era tăiată peste tot de bucăţi din clădirile ce parcă se topeau. Omul, căzând  şi el, îşi pierdu cunoştinţa…

Când s-a trezit, totul arăta altfel. Era într-un pat frumos, înconjurat de doctori.

 Hmm… un caz de declic grav, combinat cu un fel de paranoia, care-i dă forţe supranaturale!

 Nu, le zâmbi omul, văzând că, aşa cum visase, era îmbrăcat într-o pijama curată, stătea într-un pat mare, într-un dormitor curat… Geamul de la cameră era deschis şi de acolo intra o boare de aer înmiresmat de flori de afară… Era exact în lumea în care luptase să ajungă! Nu, repetă omul. Ceea ce am avut şi am se numeşte „dorinţă de a lupta!” Şi m-a dus unde doream! Şi acum, zise omul, sculându-se din pat şi făcându-şi loc printre doctorii uimiţi, trebuie să continui să mă lupt! Nu pot pierde ce am câştigat cu greu!

……………………

 Şi asta este puterea omului care speră şi luptă! le zise bătrânul întemniţat colegilor săi de celulă, cărora le spusese povestea de mai sus, în timp ce ei, lăsând la o parte toate celelalte activităţi, îl ascultaseră cu atenţie.

 Tu eşti un astfel de om? zise un întemniţat.

 Câteodată am fost, zise oftând bătrânul. Păcat că n-am avut mereu puterea de a spera şi a lupta…

 Dar… Vrem să îţi înţelegem parabola asta a ta! spuse altul. Ce e cu bogătanii ăia răi? Eşti comunist?

 Nu, le zâmbi bătrânul, bogaţii reprezentau cei ce aveau de-a gata tot ce-şi doreau şi nu trebuiau să lupte… O făcuseră alţii pentru ei, şi de aceea aveau numai dispreţ pentru cei de pe stradă, pentru că ei nu fuseseră niciodată acolo…

După ce spuse aceste cuvinte, uşa temniţei fu deschisă şi un gardian strigă:

 Condamnatul numărul 312196, vino cu mine!

Bătrânul se ridică şi urcă, escortat de gardian, nişte scări. Ajunse într-o cameră de mai sus. Colegii de temniţă puteau auzi printr-un mic geam cu grilaje, aflat sus, şi ce făcea legătura cu camera în care fusese dus bătrânul:

 Condamnat 312196, înalta curte de judecată a provinciei 22 din regiunea 13 a Eurasiei, îndrumaţi de înţelepciunea fără pată a Fraţilor Luminii, am hotărât că te faci vinovat de acuzaţia de atentat intelectual la siguranţa şi stabilitatea Statului, prin folosirea unor tehnici mistice de creştere ilegală a puterii, respectiv speranţa, iubirea, credinţa. De asemenea, te faci vinovat de dizidenţă, respingând înţelepcinea Fraţilor Luminii şi încercând să convingi şi pe alţii că Statul e rău şi că ar exista cineva deasupra Fraţilor. Pentru toate acestea, acest complet a decis în unanimitate pedeapsa cu moartea prin electrocutare. Gardian! Du-l pe condamnat la scaunul electric!

Deodată, o voce puternică vui în toată închisoarea:

 Aţi pierdut, laşilor! Trupul mi-l distrugeţi voi, însă sufletul nu mi l-aţi cucerit! V-am învins! V-am învins pentru că am făcut ce trebuie, fără să cedez în faţa voastră!

Acest „V-am învins” se repetă de mai multe ori, până ce deodată se făcu linişte. Mica lampă de deasupra capetelor întemniţaţilor pâlpâi, şi aceştia ştiură numaidecât că bătrânul fusese electrocutat şi murise. Cu toţii se uitară în pământ, gândindu-se la povestea lui, şi la acele cuvinte pe care le spuse în faţa judecătorilor. Acel om murise liber, iar ei, care aveau să fie în curând eliberaţi (erau hoţi ordinari), aveau să intre pur şi simplu dintr-o închisoare în alta. Şi atunci, toţi cei 5 hoţi se legară ca, odată ieşiţi, să se revadă şi să se unească într-un singur scop: propăvăduirea parabolei spuse de bătrân şi a mesajului ei. Dar pot oare ei reuşi, într-o lume guvernată de înţelepciunea Fraţilor Luminii? Pot înfrânge realitatea? Păi, DECLICUL pusese stăpânire deja pe ei. Urma lupta…

….Poate va continua…

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Declic

  1. Mda… frumos cum ai reprezentat la o scara atat de epica sentimentele tale. Sigur va continua.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s