Dintr-un foc


Purtaţi de aripile istoriei, ajungem în Transilvania secolului al XVIII-lea, în faţa unui han mare, ticsit de tot felul de anexe, respectiv şure, hambare, chiar şi un grajd. Ajungem chiar la timp pentru a ne delecta cu apusul soarelui peste munţii Apuseni, ce se vedeau departe în vest… Trei călăreţi opresc în faţa hanului, venind pe drumul prăfuit ce şerpuia printre dealurile de pe malul Mureşului.

 

 Mathiás, aici? spuse pe ungureşte călăreţul din frunte, răsucindu-se spre ceilalţi doi.

 Da, răspunse laconic cel numit, mângânindu-şi mustaţa răsucită.

Cei trei unguri intrară în curtea mică, plină cu lemne, a hanului, fiind întâmpinaţi de un evreu cam chircit, tot numai zâmbet, pesemne hangiul, ce îi întâmpină pe călători şi ordonă unor servitori să ducă caii de pe care ungurii tocmai descălecaseră în grajd. Hangiul le deschise o uşă din lemn de fag, groasă, ce se închidea cu nişte zavoare la fel de mari, şi cei trei intrară în sala de mese, mare, tapiţată pe doi pereţi cu nişte picturi mai mult sau mai puţin reuşite înfăţişând scene de vânătoare, cu o scară ce ducea la etaj, unde se aflau camerele, acoperind al treilea perete, şi cu al patrulea ornat cu străchini frumos lucrate, pictate cu motive florale cu vopseluri albastre, roşii, verzi, toate atârnate de cuie. Opera hangiţei, se lăuda hangiul. Uşa dinspre bucătărie, aflată sub scară, părea că nu-şi găseşte rostul, deoarece stătea aproape tot timpul deschisă de oameni ce intrau şi ieşeau ducând vase, mâncăruri, sticle de vin sau halbe de bere. Spaţiul era acoperit de o mulţime de mese lungi, pe lângă care stăteau răsfirate scăunele fără spătar, inegale ca înălţime, pe majoritatea odihnindu-se respectabilele bazine ale locuitorilor Transilvaniei. Căciuli îmblănite de ciobani, pălării ungureşti, căciuli husăreşti, toate stăteau atârnate de cuierul de la intrare.

Cei trei unguri îşi lăsară paltoanele lungi şi se aşezară la masă, chiar în faţa focului deasupra căruia stătea ,atârnat de proţap, un tuci mare, negricios, murdar de funingine, în care fierbea pesemne un gulaş. Luminaţi de pâlpâirile dese şi vesele ale focului, cei trei se arătau a fi un grup cam pestriţ.

Cel ce întrebase dacă aveau să stea acolo era un om înalt cât bradul, cu faţa aspră şi colţuroasă de parcă ar fi fost scoarţa copacului mai sus amintit. Părul lui blond era tuns scurt, iar tunica sa jerpelită, de un albastru şters, nu-i ştirbea demnitatea. Ochii lui scăpărători, gura strânsă şi nasul puţin ascuţit trădau o încredere în sine şi autoritate ieşită din comun. Împreună cu înălţimea lui, îl făcea aproape de temut, mai ales în lumina roşiatică a focului. Ciubotele sale mari, roase, şi pantalonii prea largi pentru picioarele cam subţiri ale călătorului  i-ar fi dat un aer ridicol, dacă nu ar fi fost mascate de întunericul ce se instala repede şi de masă şi scaun. Astfel, văzându-i-se numai faţa, cei din jur ar fi zis că era un mare nobil, ori însuşi împăratul Austriei, atât de dominatoare îi era privirea. Mathiás era îmbrăcat mult mai bine decât tovarăşul lui. Scoţându-şi pălăria înaltă de husar, îşi arătă părul castaniu, frizonat şi lung. Tunica roşie, cu nasturi aurii, închişi de-abia spre cureaua subţire de piele, lăsând să se vadă o cămaşă de postav galbenă, pantalonii la fel de roşii, subţiri şi strânşi, din stofă de calitate, ghetele lustruite, negre, îi completau aspectul îngrijit, de militar respectabil. Ochii mici şi verzi, cam suspicioşi, nu erau pătrunzători ca cei al tovarăşului lui, ci şireţi, dubioşi. Obrajii îi erau supţi, pielea îi era cam gălbejită, părea mai degrabă ofiţer decât soldat, însă nu avea epoleţi. Al treilea tovarăş avea o înfăţişare burgheză. Mustaţa tunsă ungureşte încărunţise deja în cea mai mare parte, iar obrajii îi erau plini. Era destul de gras, însă ochii lui nu erau aceia stinşi şi lacomi ai hrăpăreţului negustor, ci erau aceia ce trădau o imensă inteligenţă şi putere de calcul, de bancher.

Cei trei erau tăcuţi, uitându-se la focul ce scânteia, luându-şi viaţa din lemnele de fag ce trosneau. La un moment dat, hangiul se apropie de ei şi îi ia după umeri pe Mathias şi pe tovarăşul cu aură de împărat, spunând:

 Şi ce doriţi, scumpi călători?

 Am dori ceva carne, venim de departe, zise cel cu aură de împărat, cu o voce gravă, autoritară.

 Şi nişte vin bun! adaose vesel bancherul.

 Ce ziceţi de un paprikaş fain? spuse hangiul, veşnic voios.

 A dat Paştele Evreiesc în ăsta… murmură „împăratul”.

 Excelent! răspunse burghezul. Şi merge perfect cu o sticlă de vin alb bun!

 Aducem, aducem, dragi muşterii! spuse hangiul, şi dispăru în bucătărie cu paşi repezi.

După câteva minute, la masa la care stăteau cei trei se aşeză un tip subţire, cu obrazul ras şi ochi copilăroşi, cu păr cârlionţat şi zâmbet cald, care-i întâmpină pe ungureşte:

 Ziuă bună, călători. Pot sta şi eu aici?

Tipul se aşezase deja, iar „împăratul” nu se putu abţine:

 Din câte vedeţi, da!

Dar tânărul nu luă în seamă aceste cuvinte, sau nu le sesiză maliţiozitatea. Comandă hangiului o halbă de bere şi paprikaş, şi apoi deschise gura:

 Veniţi de departe?

 Da, răspunse Mathias, în stilu-i laconic caracteristic.

 Şi eu! Tocmai din Varşovia!

 Da?! se miră burghezul. Ce mai e pe acolo?

 Jale mare, domnilor, lumea e confuză, soldaţi umblă de colo-colo fără rost, toţi asistă la căderea Republicii!

 Care e de fapt monarhie… murmură din nou „împăratul”.

 Şi cu ce treabă sosiţi în Erdely? întrebă bancherul, cel mai guraliv dintre cei trei.

 Comerţ, oameni buni, comerţ! zise tânărul. Banul trebuie să circule, domnilor! Dacă stă în loc, prinde rugină şi se strică! Trebuie să treacă prin mâna tuturor ca toţi să fie fericiţi… Şi apoi, e vânzare mare de blănuri în zonă! Toţi grofii vor să aibă haine la modă! Hermelina de Rusia se vinde extraordinar de bine!

 Şi soldatul de Rusia se vinde bine în Polonia… murmură misterios „împăratul”.

 Ce-i aia hermelină? întrebă curios Mathias.

Şi astfel începu o conversaţie între tânăr, numit Ian, ce era polonez, bancherul numit Laszlo şi Mathias. Cei trei începură să povestească de tot felul de nimicuri. Între timp, vinul veni (cu viteza specifică Ardealului), şi o servitoare oacheşă le turnă călătorilor băutură în pahare.

 Că tot veni vorba de negustorii otomani, să vă spun o poveste! zise plin de însufleţire Ian.

 Aş putea auzi şi eu această poveste? spuse un om ce tocmai apăruse. Vorbea maghiară cu un puternic accent german şi pe faţa lui Mathias apăru un văl de suspiciune. Omul era îmbrăcat modest, dar trăsăturile sale blânde îi îmbiară pe cei mai mulţi din cei ce erau deja la masă şi fu lăsat să se aşeze şi el.

 Mergeam prin ţinuturile barbare ale Valahiei când m-au oprit nişte arnăuţi în uniformă. Mă uitai uimit la ei şi i-am întrebat mai întâi pe ungureşte, apoi pe nemţeşte ce doreau. Dar albanezii ăştia idioţi n-au înţeles nimic şi unul din ei şi-a scos pistolul şi m-a ameninţat cu el. Altul îmi făcea semne să mă dau jos din trăsură. Cuprins de teamă că ăştia vor să mă jefuiască şi să mă omoare pe la vreo răscruce, nu ştiam ce să fac. Pur şi simplu îngheţasem. Eram singur, tocmai îmi lăsasem un tovarăş de breaslă în Câmpulung. Aveam asupra mea un pistol, dar mi-era prea frică să-l folosesc. Mai mult tras de ei, m-am dat jos din trăsură şi arnăuţii mă urcară într-o alta. Unul se duse să-mi ia trăsura şi să o ducă cine-ştie-unde. Înconjurat de brutele alea cu mustăţi groase şi pistoale la brâu, aproape că lenişasem de frică până să se oprească trăsura. Mă coborâră într-o grădină frumoasă, cu stejari şi mesteceni, cu flori frumoase, parfumate, în faţa unei case construite în stil turcesc. Îmi ziceam că o să mă ducă în vreo temniţă de la subsol şi or să mă împuşte acolo. Am încercat cu cele două-trei cuvinte româneşti pe care le mai ştiam să-i îmbun, dar tonţii nici măcar româneşte nu ştiau. M-au dus de coate pe un coridor până într-o sală ticsită de boieri ce mâncau pe divane sau perne şi se delectau cu muzică orientală şi narghilele. Din spatele meu se auzi o voce vorbind în graiul valah (am aflat mai târziu ce a zis el): „Iată, Măria ta, l-am adus pe negustorul leah de blănuri!” Eu nu înţelegeam nimic. Cel mai mare dintre boieri, domnitorul chiar, se ridică şi-mi spuse pe ungureşte: „Bine aţi venit, domnule negustor! Aş dori să cumpăr…” Vă daţi seama ce faţă am făcut eu! Acei arnăuţi mă ameninţaseră cu pistolul, mă trăseseră până acolo, îmi furaseră trăsura (aveam să aflu că de fapt mi-o aduseseră în grădină), ca să ceară domnitorul să cumpere nişte blănuri!!! Astfel se înţelege comerţul în Imperiul Otoman! Am vândut la nişte preţuri mizerabile blănurile, de teamă să nu mă împuşte, deşi faţa domnitorului era atât de radioasă, zici că ar fi fost Fecioara Maria, numele fie-i binecuvântat! Se pare că arnăuţii ăia trebuiau să mă escorteze până la domnitor! Ce înţeleg ei prin cuvântul ăsta…? Răpire!?

 Am înţeles că pe acolo nu prea ai competiţie ca negustor decât din partea străinilor, zise Laszlo.

 Şi totuşi, clienţi sunt destui! sublinie Ian. Da’ cu asemenea maniere, pardon!

 E plin de greci şi turci, mai ceva ca la Ţarigrad! zise şi evreul hangiu, care auzise povestea cu urechile-i atente.

 De unde ştii tu, jidane? Se auzi deodată din partea întunecată a hanului, de lângă intrare.

Vocea groasă şi dispreţuitoare îl sperie pe evreu, care fugi să-şi vadă de treabă prin bucătărie. Din umbră se desprinse un om înalt, bine făcut, care tocmai îşi lăsase vestonul de blană la intrare şi se aşeză la masa unde stăteau călătorii noştri. Avea o faţă indiferentă, nişte ochi de nepătruns, oglinzi pentru oricine ar fi încercat să scurme prin ei încercând să găsească firul gândirii acelui om. Acesta deschise gura şi zise, cu un glas uşor ironic, uşor vesel:

 Să vă povestesc eu cum e cu Valahia asta! În primul rând, ăştia nu-s ca sârbii sau bulgarii, să fi luat bătaie şi să fi fost cuceriţi. Au fost mai cu moţ: i-a cucerit banul! Au nişte conducători de mai mare frumuseţe! Îţi vine să-i pui pe proţap şi să-i frigi! Sunt graşi mai ceva ca ursul din pădure! Şi poartă şi blana lui! Stau prin vizuinile lor luxoase, înconjuraţi de lingăi ce le mai fură şi ei din banii pe care îi fură de la popor. Vlahii sunt conduşi  de turci şi greci, cu ajutorul banului! Fără război, fără nimic! Au fost turcii mai tari, au fost! Aşa că ei conduc ţara, da’ nu prea! Au vlahii ceva autonomie acolo, rămasă de pe vremea unor conducători vrednici, care au rezistat turcului. Mai au un mare păcat: preferă Imperiul Otoman Rusiei!

− Ce idioţi… murmură „împăratul”. Nou-venitul îl auzi, şi continuă:

− Rusia în acest moment, fraţilor, domină politica astor regiuni! Împărţirea Poloniei aduce ruşilor un avantaj uriaş! Varşovia va fi pintenul înfipt în mijlocul germanilor!

− Câştigă mult teritoriu şi multe oraşe! Minsk, Vilinius, Varşovia, Liov! spuse Mathias.

Nou-venitul tresări, dar îşi reveni într-o secundă şi aşternu un zâmbet de om satisfăcut. Nimeni nu observă licărirea din ochii lui, mai puţin „împăratul”, dar nici el nu-i putu descifra sensul. Mathias spuse, fără a băga de seamă nimic:

− E foarte interesant ce s-a făcut cu împărţirea asta a Poloniei…

− Am avut multe de tras de pe urma ei! râse omul cu trăsături blânde.

− Adică? interveni nou-venitul.

− Poveşti încâlcite, zise omul, făcând un gest cu mâna, în sens de „las-o baltă”

− Suntem numai ochi şi urechi! îl încurajă nou-venitul.

− Eh, ce naiba! Doar n-o să stăm să ne uităm unii la alţii! zise omul, ca şi cum tocmai ar fi lăsat jos nişte greutăţi pe care le ţiunse tot timpul pe umeri. Acum 2 luni, mă aflam în Minsk, căutând lemne de calitate pentru stăpânul meu, contele de Tirol (nu găsisem nimic prin restul regiunilor), când a început debandada. Toţi au auzit că ruşii au intrat în Volhyia, că se aproprie de oraş, şi puteam vedea cum soldaţii se strângeau în rânduri, şi un tânăr nobil, încălecat pe un cal alb şi ţinând în mână o trâmbiţă, îi tot chema în juru-i spunându-le să stea pe loc, să apere oraşul cu orice preţ. Îngrozit de război şi de vărsare de sânge în general, m-am grăbit să plec, însă soldaţi mă opreau toate porţile şi nu m-am putut înţelege cu ei să mă lase să ies. Toate forturile din jur fură ocupate, iar călăreţi umblau pe câmpuri după eventuali dezertori. Nu aveam unde să mă duc, unde să mă ascund. Îmi era frică, şi pe bună dreptate! Intrai în cea mai sigură clădire pe care am putut-o găsi, cred că era primăria, era o clădire din aceea veche, de piatră, cu geamuri înguste şi cu turnuri, un adevărat castel! Soldaţii, panicaţi şi ei, nu mă băgară în seamă. Nemaigândindu-mă decât la cum să-mi salvez pielea, văzui nişte scări ce duceau în nişte beciuri şi mi-am zis: „perfect!”. Frica mea de spaţii întunecoase fusese bătută de frica de război, aşa că am intrat şi m-am ascuns acolo, după nişte butoaie mari de vin. Era o cramă. Nu ştiam cât aveam să stau, dar eram dispus să aştept muult timp! Curând, auzii paşi pe scară. Două umbre greu de desluşit în întunericul de acolo jos coborâră scările şi se opriră în mijlocul cramei. Una din persoane zise: „Suntem pierduţi! Degeaba ne baricadăm noi aici! Regele a renunţat la luptă! N-aţi auzit? Polonia le garantează ruşilor trecere liberă prin ţară, iar ruşii or să ocupe tot ce o să le iasă în cale! Nu mai are rost să rezistăm!” Celălalt nu părea împăcat cu soarta oraşului, căci începu să ţipe şi să gesticuleze, zicând că nu poate lăsa un oraş al Majestăţii sale în mâinile duşmanului. După voce, l-am recunoscut pe călăreţul cu trâmbiţa. Celălalt, neînduplecat, spuse că ar fi totuşi bine dacă s-ar preda cu toţii. Cel furios strigă şi mai tare, zicând că atâta timp cât el trăia, ruşii nu aveau să intre în Minsk!

− Ce fanatici, polonezii ăştia… murmură „împăratul”, veşnic cu capul în jos, veşnic exprimându-se doar prin astfel de îngânări.

− Atunci, tipul care îl sfătuise pe furios să se predea ruşilor zise: „Atunci, îmi pare rău! Soldaţi, escortaţi-l pe domnul duce către reşedinţa lui, şi aveţi grijă să nu plece de acolo!” Celălalt, auzind asemenea lucru, zise: „Asta e trădare, mă auzi? Cine eşti tu să dai ordine soldaţilor Republicii?!” „Noul guvernator al Bielorusiei”, răspunse sec şi fatal celălalt. Se auziră câteva smucituri, câteva cuvinte de împotrivire, apoi nişte oameni urcând scările, şi apoi, linişte… Nu-mi venea să cred ce auzisem. Ieşii din cramă şi mă luai după sunetele bocancilor soldaţilor, împins de o fatală curiozitate. Deodată, un soldat de pe coridor mă somă să mă opresc. Mă luă de guler şi-mi strigă în faţă: „Unde fugi, spionule?” Mă îngrozii. Zadarnic am încercat să-l conving să-mi dea drumul, soldatul mă aruncă într-o temniţă mizeră, undeva pe la subsolul clădirii, şi de-abia după câteva zile, când au venit ruşii şi au spart închisorile, am putut ieşi şi m-am putut întoarce! Vă daţi seama că mă rugam în fiecare dimineaţă să vină ruşii mai repede, să nu mă spânzure ăia!

− Extraordinar! zise Lazslo.

− Hm, făcu, neimpresionat, „împăratul”.

Nou-venitul tăcea, părând că se gândeşte la alte lucruri. Mathias însă avea chef de vorbă:

− Şi te-au ţinut flămând şi însetat mai multe zile, acolo?

− Eh, mi-au dat ceva de mâncare, dat tot timpul îmi ziceau că urma să fiu prezentat tribunalului spre judecare, spuse servitorul contelui de Tirol.

− Contele de Tirol nu v-a certat când v-aţi întors fără lemne? râse nou-venitul, revenind sulfeteşte la masă.

− Ba da, zise servitorul. Dar, asta e! I-am zis ce s-a întâmplat şi a înţeles!

− Hm, hm… abia se abţinu să nu râdă nou-venitul. Ceilalţi se uitară la el nedumeriţi. Nou-venitul îi lămuri:

− Mi-am amintit de o poveste asemănătoare, dar mai cu haz decât asta! Acţiunea avea loc în oraşul Liov, care, după cum ştie toată lumea, are pe undeva prin centru o piaţă mare, plină de porumbei şi de ucraineni ce cântă la frunză. Lăsându-i la o parte pe ucraineni, piaţa era goală. Aveam treabă în oraş, respectiv să îl găsesc pe un anume domn Leon Volgeld, cu care aveam nişte afaceri de lămurit… Ştiam că reşedinţa lui se afla lângă biserica aceea mare, ortodoxă, de lângă piaţă… De pe o stradă mai înghesuită, aşa… Cum s-o fi numind…?

− Cred că vă gândiţi la strada Sobieski, îl lămuri Laszlo, puţin îngrijorat de ce auzea.

Ochii nou-venitului luciră.

− Aşa! Sobieski! Exact! Aşa că în acel moment căutam din ochi biserica. Am văzut-o, am mers până la ea şi am văzut numele respectabilului jidan pe care îl căutam pe o plăcuţă, în faţa casei de vis-a-vis. Am bătut în poartă, şi mi-a deschis un fel de servitor, care s-a uitat de sus până jos la mine şi mi-a zis: „Tii, marş de aici, cerşetorule!”

− Veşnic aceeaşi replică… murmură „împăratul”.

Ochii nou-venitului luciră din nou.

− Dar staţi! Mâncarea nu e gata deja? spuse el, întrerupând povestea. Asta-i scandalos! De atâta timp aşteptăm… Mă duc să vorbesc cu hangiul!

− Dar el a venit acum puţin timp… îi scăpă „împăratului”.

Nou-venitul se duse către uşa ce dădea în bucătăria hanului. O împinse cu forţă şi dădu de mutrele speriate ale ajutorilor hangiului. Hangiul însuşi rămase împietrit când îi văzu faţa omului. Nou-venitul îl luă de mână şi îl trase într-un colţ.

− Jidane, am un ghişeft (afacere n.a.)pentru tine!

Hangiul rânji speriat.

− Ascultă, lepră, vierme sugător de sânge, spion la ruşi ce eşti! Ai o şansă să îţi faci pielea asta umflată cu bere scăpată! Tu îmi dai informaţii, iar eu jur pe Maica Precistă că te voi lăsa în pace! Ia aminte! Sunt singurul care ştie de tine, dar este foarte uşor să răspândesc vestea despre cum un „onorabil” cetăţean al Imperiului Austriac ajută la un complot împotriva statului!

Evreul începu să plângă.

− Fie-ţi milă, domnule! Am copii, am nevastă! Am…

− Şi eu am o patrie de apărat, domnule! I-o tăie nou-venitul. Ştiu că vouă, jidanilor, vă plac chitanţele şi hârţogăriile în general! Ia adu tu o hârtie, pană şi călimară, să ne rezolvăm ghişeftul ca doi oameni de afaceri ce suntem! Şi vezi, să nu care cumva să faci vreo prostie! Sunt cel care poate arunca un cuţit între ochii unui om de la 60 de metri distanţă!

− Ddaa… se bâlbâi, speriat, evreul. Hangiul se duse într-o altă cameră, ce se afla lângă bucătărie, şi se întoarse cu cele cerute de nou-venit. Acesta se aşternu pe scris:

 

Eu, Stephan Doritz-Wolnau, onorabil cetăţean al Imperiului Austriac, îi garantez viaţa şi continuarea traiului de până acum cetăţeanului Leon Volgeld, de asemenea voi păstra secrete activităţile subversive ale acestui domn, jurând pe Sfânta Cruce şi pe Maica Precistă că îmi voi respecta cuvântul dat. În schimbul acestei concesii uriaşe, acestui cuvânt dat, domnul Leon Volgeld pune la dispoziţie următoarele informaţii de a căror veridicitate se face chezaş chiar el însuşi, urmând ca el să fie omorât în cazul în care s-ar dovedi că aceste informaţii ar fi fost eronate:

− Scrie tot ce ştii, scârbă! Şi ai grijă să fie totul adevărat, altfel s-a zis cu tine şi cu toată familia ta de paraziţi!

Cu o mână tremurândă, evreul scrise:

Există, în acest moment, un uriaş plan al cărui scop este alipirea Podoliei şi a Galiţiei, împreună cu oraşul Liov, Imperiului Rus, în pofida celor stabilite în acordul de împărţire a Poloniei. Eu, Leon Volgeld, sunt capul acestei acţiuni. În prezent, planul conţine mai multe puncte, dintre care au fost executate:

-pregătirea intrării armatei ruseşti în regiune

-răspândirea de pliante pro-ruseşti şi anti-austriece în regiunile amintite

Urma asasinarea liderilor şi înlocuirea lor cu oameni loiali Ţarului, urmată de o revoltă populară care ar fi fost soldată cu intervenţia armatei ruseşti şi obţinerea de la marile puteri europene (mai puţin Austria şi Prusia, desigur) a recunoaşterii autorităţii ţarului în aceste ţinuturi. În acest moment, în han se află spionul cu cognomenul Szublin, polonez din Liov, însărcinat cu preluarea funcţiei de guvernator al Galiţiei. În acest moment, aşteaptă ordine.

− Bravo! Bravo! îi zise Stephan. Vezi că se poate? Acum mai ai ceva de făcut, te rog! Când vezi că domnii de la masa unde stau o iau la goană, pune servitorii să blocheze uşa!

Şi intră înapoi în sala de mese. Se aşeză şi spuse:

− Mai durează 10 minute! Pfiu, da’ hangiul ăsta mă copleşeşte cu veselia lui!

Văzu cum Ian îşi ridică fruntea până atunci plecată şi răsuflă uşurat parcă de ceva.

− Domnilor unguri, li se adresă el celor trei, aş fi indiscret dacă v-aş întreba cu ce treburi aţi venit aici?

− Aşteptăm pe un domn, deschise gura Laszlo.

− Ce coincidenţă, şi eu aşteptam pe un domn, Szublin! murmură dinadins cu voce tare Stephan.

Ian făcu ochii cât cepele, apoi îi făcu un semn cu mâna lui Stephan, în sens de „ne întânim afară!” Stephan zâmbi. Servitorul contelui de Tirol făcu feţe-feţe şi începu să se foiască. Stephan îi văzu faţa uimită şi înţelesese.

− Dar, domnule servitor, ce aveţi? îi zise el.

− Nimic… nimic… spuse din ce în ce mai nervos servitorul. Acesta dădu să plece, dar Stephan zise:

− Stai, nemernicule, că te trezeşti cu un cuţit în spate!

Servitorul îngheţă, iar ceilalţi se uimiră din cale-afară.

− Credeaţi că sunteţi singuri pe lumea asta? spuse Stephan, cu vocea în crescendo. Ia spuneţi-mi, domnule „servitor”, cum se face că Minskul n-a fost evacuat în ziua aceea? Cum se face că la început soldaţii nu v-au băgat în seamă, dar apoi v-au prins şi v-au vârât în temniţă? Cum se face că domnul din cramă minţea de îngheţa apele spunând că regele aprobase deja libera trecere a armatelor ruseşti prin toată Polonia?! Cum se face că ruşii i-au eliberat pe prizonieri, când se ştie foarte bine caracterul sângeros al soldaţilor ţarului?! Şi cum de i-aţi zis contelui toată povestea asta mincinoasă?! Toate astea dovedesc că sunteţi un spion împuţit al ruşilor, care îl aşepta pe domnul Szublin şi care de aceea, auzind cele spuse mai devreme, şi-a dat seama că sunt spion austriac şi că i-am dat de urmă!

Toţi săriră ca electrocutaţi din scaune. Mathias şi Laszlo se îndreptară spre uşă, dar servitorii hangiului o blocară. „Împăratul” se abătu cu un cuţit asupra lui Stephan, dar acesta îi prinse mâna şi, cu cealaltă, îi împlântă un pumnal în piept. Ungurul muri pe loc.

− Alt prost care nu şi-a putut ţine nici gura, nici braţul, arătând pe faţă cât de filorus e şi cât de bine ştie el moravurile servitorului domnului Leon Volgeld, superiorul vostru, proprietarul hanului!

− Domnule, aţi greşit teribil!!! strigă Mathias, deznădăjnuit.

− Credeţi? Credeţi? Dar, domnule, de când Liovul este inclus în lista oraşelor luate de ruşi? De câând!?

Husarul îngheţă de frică. Bancherul vru să zică şi el ceva, dar Stephan îl întrerupse:

− Strada Sobieski? Sunteţi aşa de sigur? De unde ştiţi voi? Tare deştepţi mai sunteţi!

− Domnule, greşiţi amarnic… spuse cu un glas sfâşietor Ian.

− Taci, spion drăcos, liovean împuţit!

− Sunt din Varşovia…

− Taci, ţi-am zis! Spuse Stephan, scoţând un revolver de la cingătoare, revolver pe care îl ţinuse ascuns după o capă. Totul e clar. Jidanul mi-a spus cine eşti. Tu îl aşteptai pe aşa numitul servitor al contelui, care îşi aştepta la rându-i acoliţii, cei trei unguri! Vă credeţi tare deştepţi, a? Uite că această drăguţă conspiraţie a voastră a căzut! Credeaţi că puteţi provoca o revoltă în Galiţia, care determine intervenţia şi apoi ocupaţia rusească, până ce ţarul avea să scoată de la toate ţările europene recunoaşterea autorităţii sale asupra acestei regiuni!? Aţi pierdut, fraţilor!

Şi trase în Ian.

− V-aţi dat voi seama că ceva e ciudat când mi-aţi auzit povestea. Da’am avut grijă să vă fac să credeţi că-s de-al vostru!

Luând în mâinil pumnalul, îl omorî pe Mathias, apoi pe servitorul contelui de Tirol. Întorcându-se spre bancher, zise:

− Tu eşti cel care a finanţat toată treaba, împrumutându-l pe jidan! Urmele tale prost ascunse m-au adus aici! Iată, ai pierdut!

Şi aruncă pumnalul fix între ochii bancherului, care căzu, mort. Luând la loc arma, Stephan se uită în jur: lumea de la mese era absolut înlemnită, servitorii tremurau ca varga. Stephan râse.

− Iată, domnilor, legea a prelevat împotriva nelegiuirii! Duşmanii împăratului au fost răpuşi! Hangiu! Un rând de vin pentru toţi aceşti respectabili cetăţeni!

Evreul se apropie încet de mese. Când ajunse în dreptul lui Stephan, spionul, amintindu-şi ceva, îl luă de gât şi îi arătă, cu un zâmbet sadic, pumnalul plin de sânge.

− Aaa..aai promis.. cccă… nu măă…. uci..ziii!!! zise de-abia respirând hangiul.

− Mai citeşte hârţoaga. Scrie că, dacă îmi dai informaţii greşite, mori. Ghici ce? Szublin era din Varşovia, nu din Liov!

Şi spionul înfipse pumnalul între coastele hangiului, care se prăvăli la pământ…

− Hehe! râse Stephan. Şase dintr-un foc! Şase!

Şi îngrozitorul spion austriac părăsi hanul, jucându-se cu pumnalul pe care îl curăţă cu o batistă…

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Dintr-un foc

  1. Damn, tipule. Daca n-ar fi fost ultima faza, pur si simplu povestea ar fi pierdut o gramada de epicitate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s