Cu-n euro si-o smochina (aventuri în Ellada)


Din avionul low-cost coborî, printre alţi călători grăbiţi, un român îmbrăcat bine, cu ochelarii de soare traşi pe nas, ca să nu se vadă ochii ce emanau viaţă şi un fel de şiretenie binevoitoare. Se vedea bine că era cu stare, dar, de, românul îi spirit practic: „de ce să merg eu cu clasa I, când avioanele low-cost de zburat zboară, de ajuns la destinaţie ajung… Ce să dau banii pe degeaba?!”.

Se uită în jur. La orizont se întindea mare, alb şi zgomotos, Salonicul. Dealurile acoperite de tufe şi mici pini contorsionaţi, care probabil că asistaseră la bătăliile dintre armate de hopliţi, înconjurau din toate părţile oraşul, dar nu-l sufocau, ci mai degrabă îi dădeau viaţă. Acesta, ca o uriaşă stea de mare, se întindea leneş pe culmile dealurilor, înghiţind maroniul deschis şi înlocuindu-l cu o mare de alb brăzdat de mii şi mii de puncte, geamurile.

Primul lucru de care se lovi românul nostru fu căldura, dar nu o căldură înăbuşitoare, ca aceea dintre blocurile mohorâte ale Bucureştilor, ci una „legitimă”, naturală, ce se simţea ca la ea acasă printre smochinii cu frunze late, măslinii bătrâni ce se întindeau în livezi pe câmpuri, printre leandrii ce ţineau locul gardurilor, cu flori roze ce colorau peisajul când alb, când de un verde şters.

Se duse să-şi ia bagajele. Coada nu era foarte mare, dar nici lucrurile nu se mişcau prea repede.

„Ca’n Ardeal frate”, gândi cetăţeanul nostru.

Ieşi, în sfârşit, cu bagajele după el. Adică un geamantan şi un rucsac. Îşi pusese în cap să închirieze o maşină, ca turiştii occidentali, să facă poze prin golfuri de marmură şi printre turmele de capre, să le vadă apoi rudele de acasă şi să moară de invidie…

Până-n Salonic era însă ceva de mers. Iar căldura dilata distanţa. Românaşul îşi puse frumuşel cozorocul pe frunte şi o luă la pas, fluierând.

Odată ajuns în faţa unui sediu de închiriat maşini, românul îşi asigură mijloc de transport şi hai la drum! A parcurs, cu multe popasuri, distanţa de la Salonic la Kavala, şi mai departe.

Vădit impresionat de munţii ce se prăvăleau în mare, de oraşele albe ce parcă sunt spuma mării acoperind versanţii, românul nostru părăsi autostrada pentru a se aventura în ceea ce părea o mare mlaştină. Nu ştia deloc unde se află, căci, pe lângă multele calităţi, avea şi acea dorinţă de aventură caracteristică persoanelor neorganizate. Şi apoi, de ce să se mai care cu harta, că de ajuns, tot avea să ajungă undeva, de văzut, tot avea să apuce să vadă ceva interesant, oriunde s-ar fi dus în ţara aceea extraordinară. Într-adevăr de admirat simţul practic al poporului român!

Se pomeni într-un orăşel aflat la malul mării, ticsit cu baruri şi cafenele. Decise să tragă şi el la un astfel de local. Mare îi fu uimirea când, îndreptându-se spre o cafenea, fu întâmpinat de un om mai durduliu, cu bărbuţă, ce-l salută respectuos, aproape servil, şi-l invită să ia o masă. Omul nostru nu mai ştia ce să creadă. Ce-i cu atâta politeţe? Sfârşi prin a crede că înfăţişarea sa impunătoare, ochelarii de firmă, umerii lui laţi îl făcuseră atât de respectat.

„Parcă îi vezi cum se îmbulzesc să-mi dea cafele, îngheţate, tot cabaretul!” gândi lacom românul.

Însă, cu tot respectul afişat de către angajaţi, nimeni nu se grăbea să-i ia măcar comanda. O chelneriţă aranja o faţă de masă. Patronul discuta ceva cu un prieten la tejghea, înăuntru (românul stătea afară, la nişte mese aflate lângă o străduţă). Dar cum românul este îngăduitor şi răbdător, omul nostru nu zise nimic. Se uită pe străduţa unde se afla. Case noi, renovate, lipite de case vechi şi dărăpănate, cu ferestre albastre, cu balcoane, cu scări sau fără, se întindeau de o parte şi de alta a străzii. La un moment dat, uşa unei case sărăcăcioase se deschise şi două bătrâne ieşiră dintr-ânsa, certându-se aprig. Românul nu înţelegea absolut nimic, şi tocmai asta făcea scena mai hilară pentru el.

„Negreşit, tot în Balcani sunt!” îşi spuse el, satisfăcut de parcă el ar fi făcut felul de a fi al locuitorilor acestei pitoreşti peninsule.

În timp ce el observa cu zâmbetul pe buze gesticulările patetice ale celor două bătrânele, sosi patronul şi îi spuse:

− Good?

Românul stătu în cumpănă pentru o secundă. „Ce vrea ăsta?” se întrebă el.

− Good… spuse cam nesigur, cu voce tare.

− So…

„Aa, vrea să-mi ia comanda chiar el!” concise românul. „Ce ai dracu’ de prietenoşi sunt patronii pe aici!”

− Un espresso uit milk, pliz, spuse el în engleza omului europenizat pe la 2007.

− Ok, anything else?

− No, tank you!

„Ha! Tot românul e mai deştept! De-abia bâlbâie două cuvinte în engleză, sărăcuţul!” îşi spuse mândru, după ce grecul plecase.

Românul se puse din nou pe aşteptat… Părea că zăpuşeala încetinea totul pe acolo… Până şi babele ajunseră să se certe mai mult în surdină, de la umbra unui copac, mişcându-şi lent mâinile şi molfăind cuvintele molcom. Până la urmă se despărţiră şi românul fu privat de spectacolul care îi alungase plictiseala.

După ce-şi bău cafeaua şi plăti consumaţia (adică după mult timp), românul mulţumi, promise că mai vine şi „tomorrow” şi se îndreptă spre maşină, când îl săgetă un gând. Se întoarse către patron şi-i zise:

− Is someting intristing here?

− Yes, yes. You can go to Thassos! There! zise patronul, aratându-i o insulă muntoasă ce se întindea după mare, chiar în faţa orăşelului.

− How?

− By ferry, îi zise patronul.

− Ok. Tank yu!

− Mulţumesc! Bună ziua!

„Cum de ştie ăsta că-s român?” se miră în gând omul nostru. „Ai naibii greci, mai şireţi decât credeam”.

Schiţă un zâmbet larg, ca să vadă că-l bucură să-şi audă vorbită limba, apoi se urcă în maşina închiriată şi merse până în port, să caute un „ferry” care să-l transporte în insulă.

Ajuns acolo, reîncepu maratonul de popasuri, însoţite de o droaie de poze. Imortaliza copaci, animale, oameni de-ai locului, case, marea, iar copaci, munţi, iar marea… Tot ce prindea… Făcând turul insulei, ajunse într-o localitate numită Skala Sotira. Fiindu-i foame, decise să se oprească la un restăurănţel, ceva. Văzu un local unde se vindea gyros şi parcă prin preajmă. Îşi luă cu el nişte mărunţi şi o gentuţă frigorifică în care mai ţinea şi o smochină culeasă dintr-un copac aflat la marginea unui drum, smochină pe care o păstrase pentru mai târziu.

Intră în local. În faţa lui, o tejghea, apoi tot felul de aparate folosite pentru prăjirea cartofilor, pentru rumenirea cărnii, pentru coacerea pitei… Comandă şi el un gyros „with evriting” şi aşteptă ca tipa de acolo să pună carnea, cartofii, toate alea…

Pe când gyros-ul era preparat, românul se întoarse cu faţa la şosea şi văzu cu coada ochiului o maşină ce avea lipită pe spate „RentACar”. „Hmm… multă lume merge cu d-astea închiriate!” îşi zise el.

Comanda fu gata aici mai repede ca la cafenea. „Nu prea au de ales, totuşi, ce mama ei, e fast-food!” gândi românul, cu spiritul lui de observaţie, d-ăla românesc autentic.

Numai când ieşi îl trăzni: „Bă, aia era maşina MEA!!!”

Se uită în parcare. Scumpa lui maşinuţă închiriată lipsea. Nu se mai putu abţine şi eliberă nişte înjurături româneşti, curate, de îi cutremură şi pe grecii din jur, care, fără să ştie română, parcă înţeleseră fiecare cuvânt rostit.

Dar, după cum am spus, românul e îngăduitor. „E, ce să-i faci, e criză şi pe la ei, oameni disperaţi… Da băga……… în ei de grecotei împuţiţi! Pe mine m-au găsit să mă fure! Păi, asta-i solidaritatea balcanică!?”

Românul se uită să vadă ce i-a rămas. Avea o geantă frigorifică cu un gyros şi cu o smochină înăuntru. În buzunar îşi pusese restul: 1 euro.

„Să gândim lucrurile cu cap” îşi spuse românul (eh, un pleonasm inocent. Iertaţi-il). „Să ne stabilim priorităţile! Care e primul lucru pe care trebuie să-l faci în această situaţie?”

Nu gândi decât o secundă, apoi deschise geanta, luă gyros-ul şi se înfruptă din el cu poftă.

„Negreşit, au mâncare bună!” gândi el.

După ce isprăvi cu gyrosul, vru, cu un gest, să arunce hârtiile pe jos, când dădu cu ochii de trotuarul pavat, de curăţenia de pe el. Parcă nu-l lăsa inima să strice asemenea curăţenie. Se uită în jur. Un port mic se afla în spatele lui. Case se întindeau de-a lungul ţărmului. Un coş de gunoi se afla lângă banca pe care se aşezase. Aruncă deşeurile şi începu să se plimbe pe drumul ce mergea paralel cu ţărmul. Apa clipocea lovindu-se de betonul ce apăra ţărmul ridicat. Se gândea ce să facă. Nu avea telefonul la el, îl lăsase în maşină. Nu avea aproape nimic.

Tot mergând, gândindu-se cu capul în jos, părăsi satul fără să ştie şi se trezi într-o pădurice de măslini. La marginea drumului, de o parte şi de alta, tronau nişte smochini, majoritatea crescând din mijlocul unor ruine pe care românul le catalogă drept „antice”. Văzând asemenea lucru, omul nostru se apucă să culeagă smochine după smochine, umplând geanta frigorifică. „Măcar de mâncare să am!” gândea el. Tocmai voia să plece mai departe când o camionetă apăru dinspre partea opusă satului. Românul făcu cu mâna şi maşina se opri. Un grec bătrân, cu mustaţă şi cu o căciulă trasă peste urechi, îi zâmbi şi-i adresă nişte cuvinte în greceşte.

− Help, pliz! zise românul.

Grecul parcă înţelegea ceva. „Al naibii, nu mă ajută fără caşcaval! Bine am zis că tot în Balcani suntem!” Şi deschise geanta cu smochine, arătându-i-o grecului. Acesta făcu un semn, arătându-i spatele camionetei, adică o ladă mare plină cu găleţi cu smochine. Românul nu înţelegea prea bine ce dorea grecul de la el.

− That, for ride! zise grecul, sforţându-se să găsească cuvintele englezeşti şi arătându-i, pe rând, geanta cu smochine şi spatele camionetei.

„Măcar atâta!” îşi zise românul, urcându-se între găleţile cu smochine.

Camioneta merse pe drumul asfaltat, intră în sat, îl părăsi, intrând pe şoseaua principală… La stânga se întindeau munţi golaşi, acoperiţi de plante de busuioc şi alte asemenea tufişuri, scufundate parcă într-o mare de pământ scorojit.

Ajunsă într-un orăşel numit Limenaria, camioneta opri şi călătorul mioritic se dădu jos. Era într-o piaţetă unde se vindeau…. smochine. Românul se curăţă puţin pe pantalonii lui scurţi cumpăraţi de la Pull&Bear (de, se respecta omul!) şi porni să exploreze ţinutul.

Limenaria era o aglomerare de case într-o vale largă dintre mici dealuri stâncoase, mărginite de munţii din centrul insulei. Oraşul era plin de turişti, iar românul nostru se gândi că poate cu uşurinţă să dea de alti români care să-l ajute să scape de acolo. Dar apoi îşi aminti că românii, printre marile calităţi ilustrate pe tot parcursul acestei poveşti, mai aveau şi un mic defect: erau egoişti, sau, mult mai bine zis, „miserupişti”. Şi apoi, de ce să se chinuie el? Trăia? Era bine mersi? Avea un euro şi o smochină în buzunar? Nimeni şi nimic nu-l împiedica să trăiască!

Ajunse în faţa unei taverne cochete, aflată într-o casă mare, veche, cu geamuri albăstrii. O terasă mare, ridicată, se afla într-o parte. Era ticsită de oameni ce discutau sau se uitau la un mic televizor aflat în colţ. Se simţea mirosul parfumat de ouzo, o slabă miasmă de fum de ţigară, mirosuri venind de la mâncărurile de peşte… Într-un cuvânt, mirosea a Grecia.

Un om scruta strada. Îmbrăcat normal, cu o venerabilă monosprânceană stând ca o cortină trasă deasupra ochilor vii. Cum văzu că românul se îndreaptă spre uşa lui, zâmbi larg şi spuse:

− Hello!

− Hello! replică, mândru de el şi încrezător, românul.

„Şi aici fac senzaţie!” îşi zise el.

Intră în casa-restaurant, apoi ieşi pe terasă, îndrumat de un chelner, ce părea a fi odrasla celui ce-l întâmpinase pe român, şi se aşeză la masă. Toate mesele din jur erau ocupate de greci ce vorbeau de zor, uitându-se ocazional la televizor. Repetau într-una cuvântul „Syriza”.

„Aaaaa!” gândi românul.”Partidu’ ăla radical de stânga, ce o fi…”

Păreau destul de mânioşi. Unul, mai tânăr, îmbrăcat bine, părea a fi şeful grupului, căci gesticula cel mai aprig şi vorbea cel mai tare. Deodată, i se adresă românului în greceşte. Singurul cuvânt pe care l-a înţeles a fost „Syriza”. Românul tresări, dar şiretenia îl ajută şi de data asta:

− Yes, yes, Syriza is the best!

Faţa încruntată a tânărului se destinse deodată, făcând loc unei expresii de plăcere. Se întoarse spre ceilalţi şi le zise ceva, părând că-i dojeneşte sau că le spune „Vedeţi? Ce v-am zis?!” Apoi întrebă:

− You think Syriza should rule?

− Of cors! Of cors! Spuse românul cu patetismul demagogic învăţat de la vreun politruc. If I greek, I vote Syriza!

Tânărul părea în euforie. Se întoarse din nou spre ceilalţi şi le zise în greceşte:

− Vedeţi, fraţilor? Şi străinătatea e cu noi! Numai băncile capitaliste ne asupresc şi ne fac să creadă că suntem coada Europei. Fraţilor, dacă toată muncitorimea se uneşte, vom răsturna băncile germanilor beţi de sânge şi ne vom elibera în sfârşit ţara!

− Trăiască Ellada! Trăiască socialismul! strigară ceilalţi.

Românul nu se lăsă mai prejos, mai ales că recunoscu cuvântul „socialism”, şi strigă şi el:

− Long live socialism!

Fu aplaudat imediat de cei din jur. Tânărul opri un chelner:

− Două sticle de bere, vă rog!

Şi se aşeză la masă cu românul. Acesta simţi că poate scoate o masă din toată treaba asta şi se arătă foarte binevoitor.

După o jumătate de oră, toţi erau strânşi în jurul românului, care le povestea, cu înflorituri de circumstanţă, cum şi la el în ţară socialismul s-a mişcat, şi a făcut, şi a eliberat… Era ascultat cu mare atenţie, şi asta îl măgulea.

În plus, i se făcea cinste. Tânărul bogat comandă şi un rând de souvlaki (frigărui) pentru toţi, inclusiv pentru român, iar apoi rânduri de ouzo şi bere. Românul le zise „I’ll pay, no problem, when done I pay!”. Comandă, ca şi cum ar avea 100 de euro în buzunar, şi o porţie de vită cu spaghete, pe care o îndesă pe ascuns în geanta frigorifiă, să aibă şi altă dată ce mânca. Bău şi el, dar cât să rămână treaz. Prietenii lui politici, în schimb, cam ameţiseră. Astfel, fără să fie văzut nici de înflăcăraţii socialişti care mai mult horcăiau decât vorbeau, nici de patron sau de fi-su, care se uitau la televizor la un incitant meci de fotbal, românul părăsi localul „Megalofteia”, şi se plimbă cu paşi siguri şi cu burta plină.

„Pfoai, dar în ţara asta poţi să trăieşti numa’ din politică!” îşi zise el, satisfăcut.

Problema era că se înnoptase şi trebuia să găsească un loc de dormit.

„Da’ ia stai, ce trebuie eu să dorm? Văd că pe aici lumea doarme ziua şi dănţuie noaptea!” îşi zise el, uitându-se în jur şi văzând baruri pline cu oameni. Grecii ăştia sunt dereglaţi rău, nu glumă! Oare ăştia când or munci!?”

Se plimbă printre străzile înguste, îngrămădite între clădiri înalte ce urcau în trepte până la şoseaua principală. Noaptea nu asprea şi nici nu făcea înspăimântătoare acele ziduri albe. Mai degrabă, le învăluia într-o aură de mister, dar în acelaşi timp îţi dădeau o senzaţie liniştitoare. Într-adevăr, românul se simţea absolut sigur. Nu-i era frică de nimic. Peste tot domnea pacea şi buna înţelegere. Peste tot zâmbete, pahare ciocnindu-se, sau linişte totală, întreruptă doar de greieri şi cicade…

Dimineaţa se trezi culcat pe o bancă. Un om stătea lângă el, cu un zâmbet binevoitor.

− Problem? întrebă el.

− Ah… Friends left me here… Hungry… zise românul, abia ascunzându-şi un zâmbet viclean.

− No problem, I can help! sări grecul.

Omul îl duse pe român în casa lui, aflată la malul mării. La parter era un magazin, al lui. La etaj erau camere.

Luă micul dejun împreună cu familia lui: soţia, soacra şi doi copii. Toţi erau binevoitori şi, mai ales, extrem de curioşi. În engleza lor pocită, îi puseră românului o sumedenie de întrebări pe care el, în engleza lui extraordinară, le răspunse pe jumătate. Era relaxat, inventa poveşti fără probleme.

Într-un sfârşit, românul plecă, asigurându-l pe grec că făcuse deja îndeajuns pentru el şi că îşi putea găsi singur prietenii, căci ştia unde sunt, dar fiind departe şi el neavâd bani, nu putea să meargă să-i găsească pe stomacul gol. Ceea ce grecul nu ştia era faptul că în geanta frigorifică se afla o porţie de vită cu spaghete. Românul fu totuşi prudent şi decise să părăsească Limenaria, chit că „prietenii” lui socialişti aveau să-l găsească.

„De altfel, şi tipul ăsta a zis că-i socialist”, gândi românul. „Şi nu părea sărac deloc. Zicea că are nişte vii pe undeva prin vestul insulei, afaceri pe continent…”

Dar pe unde s-o ia? Nu ştia insula. A întrebat şi el de cel mai apropiat sat, şi i s-a spus: Kalivia, Kalivia. Nu ştia ce avea să găsească acolo, dar, luându-se după indicaţii, porni înspre sat.

Ajunse destul de repede în Kalivia, care se afla ceva mai la nord de Limenaria, cele două localităţi „atingându-se” în mijlocul văii în care se aflau. Nu era nimi altceva în afară de case şi de o băcănie, de unde românul nostru îşi cumpără, cu acel euro rămas în buzunar, o îngheţată la cornet.

Era ora prânzului, şi nimeni nu mişuna pe străzi. Băcănia în care intrase tocmai se închidea. Străzile erau pustii. Rar se mai vedea câte o maşină cu număr străin circulând pe şosea. Românul ieşi din sat, îndreptându-se către nord.

Dădu de o altă şosea şi o luă la stânga, printre pini ascunşi, parcă fugiseră de soare îndărătul stâncilor. Pâlcuri de măslini, îngrădite, se aflau lângă şosea în îngusta vale pe care o parcurgea. Fiindu-i foame, se opri sub un smochin (cu fructe necoapte, însă), şi mâncă cu o furculiţă „împrumutată” vita cu spaghete. Foarte bună, de altfel.

Săturat, românului i se făcu sete. Partea proastă era că apă nu răsărea de nicăieri. „La noi la munte, ai mai fi dat de un izvor, de un râu, dar aicişea… ioc!” gândi întristat românul, întristat de faptul că uitase să sustragă şi o sticlă cu apă seara trecută…

Numai acum, când rămăsese fără o resursă vitală (apa) îşi aminti românul în ce situaţie era şi că trebuia să contacteze pe cineva, să se întoarcă măcar în ţară, dacă nu să-şi recupereze lucrurile. Acest gând îl îmboldi să meargă mai repede.

Totuşi, drumul era lung. Iar arşiţa, insuportabilă. Ca să se apere, omul îşi pusese şapca invers, cu cozorocul apărându-i ceafa (arăta şi mai „cool” aşa). Mergea gândindu-se la ţara lui, la familie, la Grecia, la vreme, la piersici…

„Ale naibii piersici otrăvite mâncaşi eu în Parakilia!” îşi aminti el la un moment dat. „Da ce naiba or fi avut, de m-au făcut să le vărs?!”

Cu astfel de gânduri filozofice în cap, românul nostru ajunse sub un pod. Înainte se putea vedea un sat ce acoperea o mică culme ce descria un semicerc în jurul unui golf. Pe plajă ochi o maşină cu numar de România. Îi identifică uşor pe români, că doar frumoasa lor limbă răsuna prin tot satul. Le spuse ce a păţit şi ei se oferiră să-l ajute. Îl lăsară cu maşina în Limenas, căci era în drumul lor. (Limenas era capitala insulei). Acolo se duse la o secţie de poliţie, făcu declaraţii…

Trecând peste aceste etape plictisitoare ale poveştii, plictisitoare mai ales din cauza intervalului uriaş de timp scurs între fiecare acţiune a oficialilor greci, românul se întoarse acasă, cu nimic altceva decât hainele de pe el, ochelarii lui de soare şi smochina, rămasă în buzunar. Familia lui îl întrebă ce se întâmplase, iar el le povesti.

Stând în sufragerie, cu televizorul deschis, românul văzu deodată un titlu: „Hoţ român prins în Grecia după ce a furat o maşină de închiriat”. Recunoscu din poze maşina pe care o inchiriase. Se pare că poliţia îl sunase acasă mai de dinainte, dar, nefiind acolo atunci, a răspuns soţia lui, care n-a înţeles nimic şi a închis.

− Acum totul e clar! exclamă el. Tot românu-i tâmp şi-al naibii! Dar, hai să fim serioşi! Am trăit atâtea zile pe insula aia şi am cheltuit doar un euro! Şi am mâncat, am băut, m-am simţit bine! Mai puţin camera oferită de poliţia din Limenas… Eh, şi aia era ok!”

Îi veni un gând genial, ca o concluzie pentru întreaga poveste:

„Bă, da normal că grecii sunt în criză economică. Cu un euro şi o smochină am trăit bine mersi acolo, şi smochina încă o mai am! Nu ştiu ăştia să-ţi stoarcă banii şi suflă a pagubă!”

Fericit şi mândru, luă smochina din buzunar şi o mâncă, mestecând încet, precum grecii ce, dup-amiază, mâncau un loukoumi.

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Cu-n euro si-o smochina (aventuri în Ellada)

  1. Cat de fain poate sa fie universul asta imaginat de tine. De-ar fi fost real, pe cuvant ca maine as fi luat avionul intr-acolo!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s