Despre spirit si putere


Puterea umană… Un concept mult mai vast decât pare la prima vedere. Căci nu vorbim despre un singur lucru, despre o singură putere: puterea fizică este una, iar puterea psihică ţine de cu totul altceva.

În acest articol mă voi lega de problematica puterii psihice a omului. În ce constă ea? Cum o putem defini? Cum putem judeca un om în funcţie de această putere? Modul actual de judecare este corect? Căci, în definitiv, aceasta este una dintre marile probleme ale omenirii: înţelegerea greşită ale unor concepte fundamentale ce caracterizează „animalul raţional”.

Concepţia generală despre puterea psihică, mintală, este aceea că ea se caracterizează prin rezistenţa la orice fel de schimbare din interior sau exterior, cu alte cuvinte, un om puternic din punct de vedere pshihic ar fi cel care nu este mişcat de ce e în jur, ci îşi menţine poziţia, chiar dacă asupra lui se exercită nişte puternice forţe care l-ar face să cedeze, un om care nu este impresionabil, care este hotărât în ceea ce face şi nu se lasă păgubaş. Se face comparaţia cu o stâncă, care rezistă efemerelor valuri.

Astfel, conform acestei concepţii, omul slab este cel care „este mişcat”. Care se dă în lături, merge în faţă, în spate, sare, orice, dar se mişcă. Care nu-şi menţine poziţia, ca o stâncă. De exemplu, omul slab este cel care, lovit de un dezastru, cade în depresie, sau cel care nu-şi poate controla sentimentele, care se schimbă sau care nu poate tolera tot ce-i în jurul său. Stânca tolerează valurile din jurul ei, dar nu se lasă deformată de ele. Omul slab, deci, ar fi opusul acestei imagini.

Această analiză relevă faptul că puterea mintală nu este tocmai altruistă, nici excepţională. De ce? Pentru că dă dovadă de o mare mărginire. Această putere mintală trece total peste suflet şi se bazează pe nişte principii raţionale: rezistenţa în faţa oricărui lucru pe care viaţa îl aruncă asupra ta, îndeplinirea scopului stabilit, fără a te împiedica de impedimente. Or, asta denotă mărginire. Drept dovadă, este foarte uşor să fii puternic pshihic atunci când nu vezi decât ziua de mâine, atunci când te interesează doar micile scopuri meschine pe care ni le propunem zilnic, care nu sunt importante pe termen lung. De ce să te deranjeze moartea vreunei rude mai îndepărtate atâta timp cât te preocupă câştigarea unei afaceri profitabile? Acesta este doar un exemplu, ce se referă la tipologia omului fără scop, sau cel puţin fără vreun scop înalt. Este uşor să fii rezistent atunci când ce-i în jur nu te afectează. Or, omul cu principii, omul ce se bazează pe Valori, este sensibil la ce se întâmplă, pentru că respectarea acestor Valori universale presupune altruism. Celui ce nu-i pasă îi este mult mai uşor să-şi continue drumul prin viaţă fără să se abată de la drumul său, fără să dea dovadă de „slăbiciune”.

Din toate acestea se relevă faptul că puterea mintală nu este un merit extraordinar. Poate fi chiar un defect, în unele cazuri. Excesul acestei puteri, mai degrabă, ar fi un defect. Atunci, „slăbiciunea” aceasta, opusă puterii mintale, este ea atât de rea, este măcar o slăbiciune adevărată? O mare nedreptate adusă oamenilor sensibili, sentimentali, este catalogarea lor drept „slabi”. Bineînţeles, unii sunt astfel. Dar alţii dau dovadă de o mare putere de sacrificiu, ei văd lucrurile mai clar ca alţii şi îşi stabilesc ţinte înalte, greu de atins. Depinzând de cât de puternici sunt, aceşti oameni pot realiza mari schimbări. Sensibilitatea îi ajută să găsească mereu ceva de transformat în bine, altceva decât propria viaţă.

Oare nu omul înzestrat cu putere mintală este de fapt slab? Ba da, slab spiritual. Omul care nu stă neclintit este cel care simte. Om slab nu este cel care simte, ci cel care nu poate simţi. Cei ce „flămânzesc şi însetoşează de dreptate”(din a patra Fericire, Evangelia după Matei) nu pot fi oameni slabi, dimpotrivă. Ei au ceea ce am putea numi putere spirituală. Aceasta este diferită de cea mintală, intelectuală, prin mai multe aspecte.

Puterea spirituală constă în abilitatea de a lupta pentru un scop mai înalt, care te depăşeşte, care trece de graniţele mărginitului univers personal. Este o putere veritabilă pentru că ea cere sacrificiu, anduranţă, determinare, dar şi prezenţa acelor Valori, ce îndeamnă la săvârşirea de fapte cu adevărat benefice lumii. Această putere presupune a-ţi dedica viaţa unor adevărate ţeluri, încercând să ţii cont de ce-i în jur şi încercând să schimbi lucrurile, nu să te laşi schimbat, precum ar crede unii despre cei ce nu posedă putere mintală. Diferenţa majoră dintre mintal şi spiritual este egoismul primei ipostaze şi altruismul celei de-a doua. Un om înzestrat cu putere mintală rezistă, dar nu schimbă în jurul său. Cel înzestrat cu putere spirituală doreşte să schimbe, pentru că este afectat de ce-i în jur. Dar această afectare, într-adevăr, nu-l face să stea deoparte, cum ar face un om cu adevărat slab, ci îl face să dorească schimbarea, să lupte pentru ea. Aceşti oameni sunt de apreciat, pentru efortul deosebit pe care îl depun, un efort mult mai mare, întrucât presupune atingerea unui ţel mult mai măreţ decât propriul comfort.

Analogia poate fi dusă şi la nivel de popoare, nu doar de persoane. Poporul român este un exemplu de popor puternic mintal. A rezistat vremurilor. Dar s-a schimbat prea puţin şi este ostil schimbării. Ţăranul român este conservator. Românii se complac în situaţia dată şi caută să profite de pe urma ei, mai degrabă decât să o schimbe dacă ea este rea (şi de obicei este). Dar românii sunt şi puternici spiritual, întrucât şi-au păstrat într-o oarecare măsură apartenenţa la Valori. Un popor este mai complex ca un simplu individ, şi în cazul naţiunii noastre avem de-a face cu ambele tipuri de putere. Cu toate acestea, se poate spune că dominantă este latura egoistă, cea a rezistenţei pasive.

Poporul german, însă, este altfel. A cunoscut momente mult mai grele în istorie decât „biata noastră ţărişoară”, şi cu toate acestea a dat dovadă de o forţă cu mult superioară, de natură spirituală. Germanii au fost dominaţi de preocuparea de a repara sau de a construi, de a realiza ceva trainic. Au luptat pentru scopuri mari, în care credeau cu adevărat („mare” nu trebuie confundat cu „bun”, însă). De la Cruciade (mulţi cruciaţi veneau din rândurile germanilor) la Reformă, apoi la Primul şi al Doilea Război Mondial, germanii nu au acceptat nicodată faptul împlinit şi s-au ridicat după fiecare cădere. Interesant este că mulţi cataloghează această dorinţă de a schimba, a repara, această credinţă în ceva, lupta pentru acel ceva, drept fanatism. E uşor să trăieşti în pasivitate şi să-i dispreţuieşti pe cei ce se zbat. Însă e mult mai greu să-i pricepi pe aceia.

Revenind la analiza personală, la nivel de individ, puterea spirituală nu este fanatism. Acest termen se referă la credinţa absolută, neştirbită în ceva, la înfăptuirea acelui ceva călcând orice altceva în picioare. Or, asta încalcă definiţia puterii spirituale, care presupune altruism, sensibilitate la ce e în jur. Fanatismul este mai degrabă o putere mintală pusă în slujba unei singure idei.

Şi atunci, cum putem diferenţia, simplu şi clar, cele două tipuri de putere psihică? Cum ne putem da seama de adevărata valoare a forţei psihice a unui om? Aceste două definiţii pot fi date cu uşurinţă folosind alegoria valurilor, mai sus folosită: omul puternic mintal rezistă valurilor, cel puternic spiritual merge împotriva curentului, le înfruntă.

Astfel, puterea spirituală este o formă superioară de putere psihică, cea pe care ar trebui cu adevărat s-o căutăm şi s-o admirăm. Confuzia între omul slab şi cel căruia îi pasă face parte dintr-un proces de pervertire a valorilor, în care materialismul ia subit locul spiritualului şi, astfel, puterea mintală trece deasupra puterii spirituale. Se simte o tendinţă către introvertire şi egoism, datorată unei ruperi de lumea înconjurătoare, care produce nişte efecte total nefericite. Şi atunci, oamenii ajung să se gândească la puterea psihică în general ca la o putere mintală, depărtată de ceea ce ar trebui cu adevărat să fie. Ajung să preţuiască numai rezistenţa, de parcă ea ar fi o calitate în sine. Importanţa din ce în ce mai mare a carierei în viaţa unui om, dorinţa de a se distra şi atât, viaţa trăită pe fugă, provoacă o admiraţie pentru tipul „supravieţuitorului” sau al „oportunistului”. Unde este admiraţia pentru sensul luptei, scopul ei? Pare mai degrabă că lumea savurează lupta în sine a unui personaj, decât ţelul ei. Oamenii laudă un anume star de cinema care a luptat ca să ajungă faimos, un anume om de afaceri care a urcat fiecare treaptă a piramidei pentru a ajunge în top… uitând că banii, faima, sunt pure mijloace, cu care n-ar trebui să te lauzi prea mult pentru simpul fapt că le ai, mijloace pe care un om puternic spiritual le foloseşte spre a-şi atinge scopurile sale, mai înalte decât interesul propriu. Un om cu adevărat puternic poate să reziste ispitei reprezentate de bani şi faimă, dar mai ales de putere. Marcus Aurelius, deşi ajuns împărat al Romei, într-o vreme în care diferenţa dintre bogaţi şi săraci se adâncea, a îmbrăţişat învăţăturile filozofiei stoice, astfel fiind un om modest şi preocupat de binele public. Numeroasele sale acte de caritate, care implicau şi vânzarea proprietăţilor lui pentru a ajuta la stăvilirea foametei, l-au făcut cunoscut în lumea întreagă şi numele lui rămâne, până astăzi, unul respectat (cu singura mare vină de a fi persecutat fără milă creştinii). El este un exemplu de om care a folosit puterea pentru binele public, şi nu a fost corupt de ea.

De ce, atunci, numele lui Marcus Aurelius nu are un ecou aşa de mare ca numele lui Alexandru cel Mare? Desigur, din cauza modului de a lupta. Uimitorarele campanii ale macedoneanului impresionează mai mult decât actele de caritate, fondările de clădiri publice şi învăţăturile filozofice ale romanului. „Războiul paşnic” al lui Ghandi nu este la fel de interesant ca bătăliile duse de Napoleon. „War makes good history, but peace is poor reading.” (Thomas Hardy).

Desigur, meritele lui Alexandru cel Mare şi al lui Napoleon sunt incontestabile. Dar există şi oameni care, deşi nu au fost, poate, la fel de măreţi, au schimbat în bine mult mai multe vieţi, au fost cu adevărat un exemplu. Puterea spirituală te face să construieşti lucruri trainice. Imperiile lui Alexandru cel Mare şi ale lui Napoleon nu au rezistat, chiar dacă sute de mii de oameni au murit ca acestea să fie construite, pe când India este astăzi o ţară independentă, iar vieţile a sute de mii de indieni şi de englezi au fost salvate datorită tacticii de protest paşnic folosită de Ghandi. Şi acesta este doar un singur exemplu.

Există, pe lângă acestea, concepţia conform căreia omul slab este cel care se frământă în faţa unei probleme, care nu este rapid în reacţii şi mereu hotărât. Nehotărârea este o slăbiciune, însă este ceva ce este natural oamenilor ce gândesc mult. Iar ca să gândeşti mult, trebuie să ai şi la ce. Or, oamenii mărginiţi nu se gândesc decât la ei, eventual la mica lor lume, astfel încât este uşor pentru ei să facă asta sau ailaltă, fără să îşi pună prea mult mintea la contribuţie. Omul care doreşte să facă lucrurile cum trebuie, care are grijă ca nu cumva planurile sale să aibă un efect negativ asupra cuiva, omul puternic spiritual, trebuie să stea şi să analizeze în detaliu acţiunile sale. Totul ţine de altruism.

Se poate vedea, deci, falsitatea concepţiei generale de om slab/puternic psihic. Falsitate adusă de pasivitatea multora, care văd lucrurile numai prin prisma intereselor lor. Această teribilă indiferenţă a adus multe suferinţe omenirii. Acei oameni ce se cred „puternici” nu sunt în stare să ia soarta în mâinile lor şi să lupte pentru o cauză superioară, pentru că sunt „comozi”. Comoditatea e un semn de slăbiciune de egoism. Cum altfel să vadă ei diferenţa dintre om slab şi om puternic, decât în modul eronat pe care l-am demontat în acest eseu?

Astăzi nu mai este încurajată lupta cu scopuri altruiste, altruismul fiind tratat, după cum am văzut, ca fiind o slăbiciune, pentru că implică sentimente, implică schimbări de planuri, de direcţie, abandonarea unor proiecte personale pentru ajutorarea altora. Şi astfel, puterea mintală este ridicată în slăvi ca fiind o mare calitate a omului. Oare oamenii vor uita acea senzaţie de mulţumire pe care o ai atunci când ajuţi pe cineva, vor uita ce înseamnă recunoştinţa unui om, vor uita ce înseamnă o bătălie dusă pentru un grup, o comunitate, o naţiune? Chiar şi Napoleon lupta, până la o anumită fază, pentru naţiunea sa. Astăzi, oamenii luptă pentru nişte bucăţi inerte de hârtie, care nu-ţi mulţumesc, nu te fac fericit, doar te consolează. Un om cu adevărat puternic nu este astfel. Un om cu adevărat puternic nu vede de azi pe mâine, prin prisma propriilor interese. Un om cu adevărat puternic se bucură de faptul că viaţa lui se leagă de ceva, de un scop mare, uriaş, ce nu poate fi atins, dar de a cărui atingere încearcă din răsputeri să se aproprie: ajutorarea celorlalţi. Omenirea este într-o groapă adâncă. Întunecată. Cei „puternici” stau şi rabdă, sapă un tunel, uneori mai găsesc pepite de aur. Dar cei puternici spiritual văd scara din faţa lor, urcă, chiar dacă drumul pare interminabil. Văd cum alticneva cade în groapă, se duc după el, coboară, ca apoi să urce împreună cu acesta. Scara duce sus, iar omul, după îndelungi chinuri în care n-a văzut lumina zilei, ajunge la suprafaţă. Acea scară, oameni buni, duce la DUMNEZEU, şi trebuie s-o vedem. Omul nu poate să-şi construiască un zid în jurul propriei fiinţe şi să se restrângă comod în mica lui lume. Omul nu va fi fericit singur şi va pieri fără să ştie ce scop a avut. Oare ce gândesc în ultimele clipe acei oameni care în toată viaţa lor au muncit şi au luptat pentru ei? Oare nu se gândesc care a fost scopul vieţii lor?! Oare nu încearcă groaznica senzaţie că, de fapt, n-au făcut nimic durabil, că odată cu ei, se duce tot ce au făcut, pentru că acest „tot” a fost făcut numai pentru ei? Eu cred că este timpul să facem un pas înainte, să privim puterea psihică altfel, să vedem adevărata putere spirituală, şi să o folosim. Pentru că este în noi, în toţi oamenii. Toţi avem scara lângă noi. Totul e să o vedem!

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Comentarii și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s