Specialistul


 

Era o seară liniştită în Washington DC. Lumina roşiatică a apusului învăluia faţadele umede ale vechilor case de pe strada Woodrow Wilson. Fagii şi mestecenii îşi şopteau între ei secrete de freamăt de frunze, făcând să tresară vântul ce bătea molatic peste case. Niciun alt sunet nu mai perturba acea melancolică simfonie a naturii.

Un Cadillac negru se opri în faţa unei case cu un etaj, cu faţada acoperită de iederă. Omul ce ieşi din el era îmbrăcat într-un frac şi pantaloni negri şi căra o servietă. Era înalt şi slab, cu o mustaţă teşită punându-i în evidenţă gura strânsă. Faţa lui calmă nu exprima nimic, ochii lui erau fără energie, însă mişcările sale erau bruşte, contrastând cu privirea relaxată. Îşi scoase cheile şi descuie uşa.

Intră într-un hol îngust, unde îşi atârnă fracul de un cuier şi-şi rezemă servieta de un scaun. Se vedea că omul avea în jur de 30 de ani şi că o ducea destul de bine băneşte. Intră într-o suvragerie mare, mobilată din abundenţă. O masă mare, dreptunghiulară, domina mijlocul camerei. Un covor roşu părea că împinge înspre perete o serie de dulapuri, rafturi, precum şi un pian. Omul se aşeză pe un scaun şi stătu câteva minute nemişcat, cu ochii la un tablou mare de deasupra unui dulap, tablou ce înfăţişa bătălia de la Waterloo.

Era singur în casă. O linişte deplină domina tot ce era în jurul său. El însuşi părea transformat într-o mobilă, nu se mişca, pur şi simplu stătea cu ochii aţintiţi la tabloul din faţa lui. Ceva îl îngrozea, îl făcea să stea nemişcat, să nu mai poată face nimic, însă nici el nu ştia ce. Se scutură el însuşi de acele cătuşe invizibile ridicându-se brusc în picioare. Era târziu şi îi era somn. Mâine începea o nouă zi. Trebuia s-o întâmpine pregătit…

Se dezbrăcă rapid în dormitor, aflat la etaj, şi se trânti în patul mare din lemn de stejar. Stinse lampa şi se culcă. Însă nu putea adormi. Niciun gând nu-i bântuia mintea şi cu toate acestea nu putea să adoarmă. Tocmai acea nimicnicie îl împiedica. Se simţea gol pe dinăuntru… Dar oare era? Viaţa lui părea o poveste de succes, la urma urmei. El, Larry Wilson, în vârstă de 34 de ani, era deja cunoscut drept un un foarte bun specialist în aeronautică. Se zicea că putea spune imediat şi cu acurateţe cu ce viteză avea să zboare cutare aparat de zbor numai uitându-se la macheta acestuia. Nu exista întrebare despre avioane sau zbor pentru care el nu avea răspuns. Era bogat deja, era destul de faimos. Unde era golul?

Dimineaţa următoare, servitoarea lui, Nancy, îi făcu un mic-dejun pe care Larry îl mâncă grăbit. Se îmbrăcă, îşi luă servieta şi se duse la Institutul Naţional de Aeronautică, unde lucra. Stătea acolo de la ora 11 la ora 21. Era pasionat de munca sa, sau cel puţin aşa ziceau cei din jurul său. Viaţa sa aranjată îi umplea de respect pe cei ce-l cunoşteau. Îşi nota fiecare lucru pe care îl avea de făcut într-un carneţel pe care îl purta mereu cu el şi pe care îl consulta des, bifând lucrurile pe care le făcuse şi citind ce mai avea de făcut. Avea la el un alt carneţel în care îşi nota observaţii cu privire la munca sa, la teorema cutare, la descoperirile unui cutare om de ştiinţă… Era organizat şi metodic în tot ceea ce făcea. Cerceta de două ori un lucru înainte să zică că l-a priceput. Nu credea ceva decât dacă i se aduceau dovezi concludente, pe care el le considera valabile. El avea răspuns pentru orice, răspuns la care veneau, aranjate în coloane în marş, argumente peste argumente. Iar marşul lor era atât de ordonat şi de metodic, încât acestea nu puteau fi combătute.

Seara, ca de obicei în zilele de vineri, se duse împreună cu prietenii săi la un bar, unde jucau poker. Aşezaţi la o masă rotundă, luminaţi cam slab de un bec , se puteau vedea, pe lângă Larry, alţi cinci oameni, diferiţi ca fizionomie, însă toţi tineri. Începuseră jocul de vreo cinci minute şi fiecare era atent la cei din jurul lui.

− Văd că se cam încinge partida, zise zâmbind viclean unul dintre ei, un om mai înalt ca Larry, ras la faţă şi cu nişte ochi mari şi albaştri.

− Dă pe faţă aşii ăia, Sam! îi zise râzând un altul. De la începutul jocului îţi tot dai ifose de câştigător, da’ nu faci decât să plăteşti!

− O aştepta până ce se va fi adunat ceva caşcaval pe masă! surâse un altul, mic şi bărbos. Acesta era Henry, scriitorul, care în viaţa sa trecuse de la studiul fizicii cuantice, în facultate, la scrierea de romane psihologice. Era un om spiritual, care nu înceta să-i desfete pe cei din jur cu glumele sale, cu observaţiile sale hilare şi cu veşnica lui voie bună. Era cam dezordonat pentru gustul lui Larry, însă cei doi se înţelegeau bine.

− Aţi auzit şi voi că războiul din Coreea s-a terminat? deschise gura un tip bucălat, atent frezat şi cu privirea cam snoabă, care-şi freca tot timpul mustaţa sa răsucită franţuzeşte. Îl chema Albert, dar toţi îi ziceau „Monsieur”, din cauza mustăţii lui a faptului că fusese ataşat diplomatic în Franţa un an.

− Radio France International mai dă şi ştiri d-astea? râse Henry.

− Normal că am auzit, doar avem radio acasă, completă un alt prieten de-al lui Larry, roşcat şi creţ, cu un zâmbet de spiriduş pe faţă, dar cu o statură impunătoare, pumni mari şi maxilar gros. Veşnic ursuz, în contrast cu faţa zâmbitoare, Richard, numit Richie de către ceilalţi, era şi el expert în aeronautică şi lucra cu Larry la Institut.

− Ce crezi, oare s-a rezolvat conflictul? întrebă Henry.

− Uite ce spun eu, deschise gura Larry, în acelaşi timp ridicând miza cu vreo 14 de dolari. Urmând la rând, Sam, bombănind, fu nevoit să plătească. Coreea de Nord n-o să se oprească până ce nu va avea şi sudul! Este clar! Ideologia lor comunistă i-a făcut pe toţi nişte soldaţi, de care dispune în mod necondiţionat liderul lor. Cum să lupţi cu o ţară făcută din soldaţi!?

− Dar oare nu crezi că paralela 46, odată întărită, va deveni o barieră ce va împiedica războiul, date fiind atât contextul diplomatic, cât şi greutatea străpungerii unei astfel de linii defensive? zise John, cel care râsese de Sam la începutul jocului.

− Asta s-o crezi tu, zise încrezător Larry. Nu se vor opri, vă zic de pe-acum!

− Marele expert a grăit! Te pricepi şi la diplomaţie, mai nou? râse Henry, mărind miza cu 60 de dolari, spre mirarea tuturor.

− Nu, răspunse sec Larry. Eu sunt expert în aeronautică, mai spuse el, aproape silabisind cuvintele.

− Atunci de ce te bagi unde nu-ţi fierbe oala, sau mai bine zis, unde nu te duce capul? zise Henry, maliţios.

− Nu sunt diplomat, deci presupun că-mi pot expune părerea fără să-mi fie frică că reputaţia mea se va strica de această părere se va dovedi a fi greşită!

− Dar atunci de ce crezi atât de mult în părerea ta? continuă Henry.

− Hai, gata! Lasă-l şi tu! zise „Monsieur”, grav. Uite, 100 de dolari, scârboşilor. Dă odată aşii ăia jos, Sam! adăugă, bătând în masă cu pumnul.

− Dar ce te face aşa de sigur că eu am aşi? zise Sam, zâmbind.

− Aşa e! Sigur ai doar pereche şi faci pe nebunul ca să ne fie frică! zise Henry.

− Uite ce e, zise Larry, continuând discuţia despre Corea, eu pot crede ce vreau, nu trebuie să fiu neapărat expert într-un domeniu ca să vorbesc despre el! Iar cât despre joc, v-am făcut din nou! zise el, dând cărţile pe faţă. Avea un careu de regi.

− Dar te umfli în pene de parcă totul pe lumea asta ar fi aeronautică şi atunci tu ai fi singurul care se pricepe! Zău aşa! îi răspunse Henry. Iar cât despre joc, îmi pare rău să te dezamăgesc, dar drăgueţe astea din mâna mea formează o chintă regală, deci eu v-am făcut!

Şi Henry le arătă celorlalţi cărţile, apoi adună lacom banii de pe masă. Văzând asemenea lucru, toţi cerură o nouă partidă. Cărţile se împărţiră din nou, în timp ce Larry îşi scoase un trabuc havanez şi începu să fumeze.

− Eu mă pricep în domeniul meu, şi nu cred că lumea poate tăgădui asta! zise Larry, când jocul începu.

− Nimeni nu poate îndrăzni să facă asta, pentru că atunci ai sta cinci zile să-i arăţi acelei persoane ce bine ai memorat tu cărţile de fizică aeronautică! râse „Monsieur”.

− Dar voi cu ce sunteţi mai breji, pierde-vară ce sunteţi?! se răsti Larry.

− Uşurel, nervii dăunează la poker, surâse Sam.

− Dar flerul nu! zise John, ridicând miza cu 13 dolari.

− Ai grijă cu banii, că-i pierzi! râse Henry.

− Răspundeţi la întrebare, spuse,acum calm, Larry, plătind. Ce faceţi voi? Cu ce vă remarcaţi? Ce ştiţi voi, deştepţilor?

− Păi, să vedem… zise Henry, cu o ironie înţepătoare în glas. Eu nu-s expert în nimic, poate în glume, dar ăsta nu-i un domeniu ştiinţific, nu-i aşa? A, stai! Sunt expert în gândire! Îmi place ca, din când în când, să-mi mai spun rotiţelor din cap să-şi facă treaba! Ştii, aşa, ocazional!

− Auzi la el! zise dispreţuitor Larry. Eu cred, cu toată modestia, că gândesc mai mult ca voi toţi! Eu ştiu totul despre aeronautică! Voi ştiţi totul despre ceva?

− Când ştii totul despre nimic, e grav, omule! râse Henry.

− Full House! exclamă Sam.

− Prost te-a făcut maică-ta! râse Richie. Careu!

Şi roşcatul câştigă runda. Henry nu avusese, de data asta, decât pereche, însă nu pierduse mult. Juca cu un calm desăvârşit şi se oprea exact la timp cât să scoată bani, nu foarte mulţi, dar măcar nu pierdea în prostie, precum „Monsieur” sau Sam.

− Să-ţi explic eu cum îi treaba cu gânditul ăsta al tău! zise Henry. Ţie ţi se mişcă rotiţele de la memorie, tu citeşti o carte fără să o ai în faţa ochilor. Dar nu gândeşti, omule! Ce naiba! Te-ai gândit vreodată oare cum de or exista aceste legi perfecte în fizică, cum de se aranjează toate de la sine, cum a fost făcut acest sistem cu atâta migală, cum de merge totul ca uns în univers? Cum naiba să născoceşti ceva aşa de complicat ca, de exemplu, o celulă, în care nişte molecule se unesc şi produc altele, transformă… Crează o structură care se hrăneşte, se înmulţeşte, ce face la rândul ei parte din ceva şi mai mare, şi tot aşa?

− Ce rost are să mă întreb cum de? Când ştiu pur şi simplu cum?

− Al naibii mai eşti! râse Henry, plătind în cadrul noii runde şi sorbind dintr-o halbă de bere din faţa lui. Dacă ştii doar cum se întâmplă ceva, dar nu şi de ce, cum vrei să-ţi trăieşti viaţa? Ce dracu’, ştim cum ne trăim viaţa, ne-o trăim respirând, mâncând, jucând poker, muncind, ne-o trăim producând energie prin oxidare, digerând alimente şi toate alea… Dar DE CE ne-o trăim, ştii? Nu, pentru că nu gândeşti. Cărţile de aeronautică nu te-au învăţat asta, ai?

− Hai mai taie-o cu filozofările! mormăi Richie. Dă cărţile alea pe faţă, Sam!

− Na, pupă chinta asta de culoare, fraiere! zise Sam, arătându-şi cărţile.

− Eu când zic că eşti prost… zise Richie. Ai câştigat 21 de dolari cu a doua cea mai bună mână din poker! Jalnic…

Se hotărî să se mai joace o rundă. Henry zise că se retrage. Larry însă nu era bine dispus. Jucă în sictir şi pierdu. Câştigă „Monsieur”, dar restul stăruiră să se mai facă o rundă special ca să nu-l lase pe fostul ataşat diplomatic să plece câştigător de la masă. Şi îl dovediră. Sam câştigă 40 de dolari, iar „Monsieur” pierdu tot. Larry ajunse îndatorat cu 20 de dolari. Henry râdea în sinea lui de restul, care se jecmăneau unii pe alţii în timp ce el avea în buzunar bani cât să-i ajungă pentru o săptămână de viaţă trăită pe picior mare.

Larry se întoarse acasă abătut. De obicei, vinerile petrecute la masa de poker îl înveseleau. Acum însă se simţea trist, din nou avea acea senzaţie de gol în el. Respiră adânc aerul curat de pe străzile liniştitei capitale a Statelor Unite. Aerul rece îi dădu impresia că era, la propriu, gol pe dinăuntru, şi se sperie. Îşi reveni repede însă, zicându-şi că mintea i-o luase razna.

„Ce tot am?! Pur şi simplu sunt plictisit şi deja îmi pun întrebări existenţiale! Auzi, de ce trăiesc!? D-aia! Pentru că respir, pentru că mănânc! Ce logică tâmpită are şi Henry ăsta! Am loc de muncă, am familie, am prieteni, ce mai vrea de la mine!?”

Intră în casa lui, se dezbrăcă, făcu baie şi se culcă, obosit, încercând să nu se mai gândească la acel sentiment de goliciune ce-i cuprinsese întreaga suflare…

Dimineaţa următoare se sculă târziu, vlăguit de parcă n-ar fi dormit unsprezece ore. Se îmbrăcă cu greu, apoi coborî scările ajungând în sufragerie. Nu mică îi fu mirarea când îl văzu pe Henry stând pe un scaun, aşteptându-l.

− Bună dimineaţa! zise el, zâmbindu-i larg lui Larry.

− Dar… Ce faci aici, la ora asta? îl întâmpină nedumerit tânărul specialist.

− Nu te-aş fi deranjat acuma dacă aş fi avut timp să te vizitez mai târziu, însă n-am, şi de aceea am venit la tine cât de repede am putut!

− Dar… Ce s-a întâmplat?

− Am o propunere pentru tine. Dar te rog s-o asculţi cu atenţie. Cu foarte mare atenţie!

− Zi, spuse Larry, aşezându-se şi el la masă.

− Un grup de renumiţi oameni de ştiinţă se strânge în Tokyo pentru a discuta despre principiile mecanicii şi pentru a dezvolta teoremele deja cunoscute. Sunt ceruţi specialişti din toate domeniile fizice, iar până acum nu au găsit niciun expert în aeronautică. Pe unii dintre organizatori îi ştiu. Eu voi lua chiar azi avionul către Japonia, căci unchiul meu, ce locuia în Tokyo, a murit şi trebuie să fiu acolo… Mă înţelegi. Poţi fi tu acel specialist!

− O să fiu plătit?

− Nu, spuse oarecum dezamăgit de întrebare Henry. Dar ai bani berechet. Şi vei putea face ceva cu adevărat folositor omenirii, decât să putrezeşti într-un institut în care tot ce faci e să le arăţi celorlalţi cât de bine le ştii tu pe toate!

− Au nevoie de mine acolo, sublinie Larry.

− Dă-i naibii! exclamă Henry. Au mai mare nevoie de tine la conferinţa asta! Omule, tu nu-ţi dai seama că poţi intra în analele istoriei!?

− Nu mă interesează să-mi văd numele trecut într-un manual de istorie.

− Dar nu e vorba de manuale! E vorba de un scop! Omule, poţi să îţi foloseşti odată cunoştinţele alea pe care le tot reciţi în faţa tuturor! Poţi să le foloseşti ca să-ţi faci creierul ăla să meargă!

− Dar creierul meu merge foarte bine, Henry, spuse Larry. Îmi pare rău, dar nu-mi pot permite să plec de la Institut. Şi ce vrei să fac acolo, în Tokyo? De unde ştii că mă vor primi măcar?

− Ohoo, o să te primească! Nu-ţi face griji, ai un CV destul de impresionant! Singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să vii!

− Ca să…?

− Ca să faci ceva! izbucni Henry. Omule, tu chiar nu vezi ce-i în jurul tău? Lumea progresează într-un ritm îngrozitor de alert, oamenii se întrec în descoperiri şi invenţii, iar ştacheta se ridică cu fiecare secundă! Se descoperă noi lucruri pe zi ce trece! Omenirea atinge noi culmi ale cunoaşterii, iar tu stai aici şi îţi dai cu părerea asupra vitezei unui avion care nici măcar nu-i făcut la scară naturală!

− Ştiu tot ce e de ştiut. Nu mai e nimic de aflat.

− Bou mai eşti! Nu vrei să iei şi tu parte la progresul omenirii?

− Nu e niciun progres, cel puţin nu în domeniul meu. Ştiu tot ce e de ştiut, ţi-am zis. Nu mai este altceva de cunoscut. La altceva nu mă pricep, deci…

− Nu te-ai întrebat vreodată de ce te-a înzestrat Dumnezeu cu ce ai?

− Nu mă lua cu d-astea… spuse Larry, făcând un gest dispreţuitor cu mâna.

− Răspunde: te-ai gândit? continuă, întărâtat de gest, Henry.

− Dar de ce să mă gândesc? izbucni şi Larry.

− Pentru că de-aia ai creier! strigă Henry. Tu crezi că memoria e totul?

− Memoria este o parte importantă a gândirii, însă niciodată n-am zis că e totul.

− Trebuie să foloseşti ce ştii ca să afli mai multe! Şi tu ştii atâtea! Dar Dumnezeu nu te-a făcut ca să freci menta într-un institut în care eşti ţinut drept carte umblătoare! Tu poţi descoperi, tu poţi schimba!

− Un om nu poate schimba lumea! strigă, revoltat, Larry.

− Dar poate provoca o schimbare! Ia spune, cum de a evoluat omenirea, dacă toţi s-ar fi mărginit la ce ştiu?

− Au aprofundat ce ştiau şi au dezvoltat informaţia.

− Şi tu ai făcut asta?

− Da. Cred că ştii bine că da.

− Dar de ce nu încerci să faci ceva nou, să descoperi?

− Nimic nu e nou. Totul porneşte de la ceva vechi, e o dezvoltare. Or, din acest ceva vechi nu se mai poate dezvolta nimic. S-a ajuns la capătul copacului. Nu mai sunt ramuri de explorat, frunze de întors. Nimic.

− De unde ştii tu!?

− Ştiu pentru că toate legile şi teoremele asta indică. Totul e perfect. Se ştie fiecare faţetă a lucrurilor. Cel puţin în aerodinamică…

− Prea eşti tu sigur!

− Dacă ai ştii câte ştiu eu, cred că ai spune acelaşi lucru!

− Dar de ce nu te duci să vezi şi tu ce e cu acest congres? Că sigur nu pierzi timpul!

− Ba da. N-au nevoie de mine. Institutul are nevoie de mine.

− Mda, înţeleg… zise Henry ridicându-se brusc în picioare. Bine. Pierde-ţi viaţa aici, nefăcând nimic, dar atunci când, singur şi confuz, te vei întreba de ce exişti, ce ai făcut cu viaţa ta, ce scop ai, nu mă mai vei avea pe mine alături ca să-ţi spun… Căci plec! Plec şi nu ştiu când o să mă întorc… Dumnezeu să te aibă în pază, Lawrence Wilson!

Şi Henry plecă, lăsându-l pe Larry împietrit în scaun, neştiind ce să zică. Specialistul în aeronautică îşi mâncă încet micul dejun adus la puţin timp după plecarea scriitorului de servitoare, neputând să nu se gândească la Henry şi la ce îi zisese. Se întreba de ce se supărase atât de tare prietenul său, de ce dorea cu atâta ardoare să se ducă el, Larry, la o conferinţă a oamenilor de ştiinţă din Tokyo…

Mergând pe aleile curate ale Washington-ului, în drum spre institut, Larry simţea mai apăsat ca niciodată acel sentiment de goliciune pe care îl avea de la un timp. Părea că cerul se prăbuşeşte peste el, aruncându-l în neantul unei întinderi nesfârşite de pământ. Această apăsare storsese toată vlaga din el. Ajuns la Institut, stătu toată ziua tăcut, studiind nişte hârţoage mai mult de formă, căci gândul nu-i era acolo, ci pierdut undeva, în depărtare, în cotloanele cele mai adânci ale minţii.

Vinerea următoare reveni la masa de poker împreună cu prietenii lui, iar Larry domină jocul cu siguranţa lui de sine. Întrebat unde era Henry, specialistul le zise că scriitorul plecase în Tokyo, căci îi murise o rudă acolo. La un moment dat, John îl întrebă ce părere avea despre cartea pe care Henry o scria, „Omul fără de scop”, iar Larry răspunse că nu se putea pronunţa întrucât nu era specialist în domeniu şi că ar fi fost ca şi cum Henry l-ar fi întrebat pe el, specialistul în aeronautică, ce părere avea despre efectul Coandă. Viaţa îşi relua cursul, iar Larry îşi reveni repede din starea de goliciune. Însă o mare schimbare avea să aibă loc…

Într-o zi, când încă era acasă şi-şi mânca micul-dejun, primi o scrisoare. Era de la şeful Institutului. O citi la început calm, apoi pălind, în cele din urmă devenind pământiu la faţă. I se comunica faptul că, datorită apariţiei unor noi specialişti în aeronautică, care studiaseră noile teoreme şi care explicaseră noile descoperiri în acest domeniu al fizicii, prezenţa lui la Institut nu mai era necesară. De asemenea, companiile de aeronautică şi Ministerul de Război nu mai aveau nici ele nevoie de serviciile lui. „Lumea a progresat”, scria la sfârşit.

Larry lăsă scrisoarea să-i cadă din mână… Privirea i se înceţoşă. Nu putea înţelege nimic. Progres? Ce progres? Ce se întâmplase? Cu ce se mai putea progresa!?

Păşi în afara casei. Era o zi cu soare. Abia dacă se simţea că era octombrie. Era în pijama, cu toate acestea păşi pe trotoar şi merse în direcţia barului. Nu ştia unde se ducea, căci mintea nu se gândea la unde-l duceau picioarele, ci la ce tocmai se întâmplase. Mergea cu capul în jos, frămtându-se, gândindu-se oare de ce îl lăsaseră baltă. Putea învăţa, putea recupera… Dar ce să înveţe? Doar nu mai era nimic de ştiut! El ştia tot. Absolut tot. Nu putea să se întrebe ceva în legătură cu domeniul său. Ştia ce să-şi răspundă. Ce să întrebe, ca să înveţe? CE? Asta îl frământa pe el…

Mergea pe lângă casele înalte, cu etaj, printre oamenii ce se uitau la el cu uimire, fără să vadă nimic. Deodată, ceva îi atrase atenţia. Era un ziar pe trotuar. Mare, pe prima pagină, scria „Cetăţean american omorât cu brutalitate în Tokyo”. Ziarul îi zbură însă de sub ochi, dus de vântul devenit puternic. Larry se duse după el. Văzând că vântul continua să care ziarul departe de el, se puse pe alergat. Un nor mare acoperi soarele, ultimele raze puternice stingându-se în apa râului Potomac, peste care trecea podul pe care tocmai ajunsese Larry. Prinse ziarul ce mai avea puţin şi cădea în apă şi se uită pe prima pagină. Sângele îi îngheţă în vine citind articolul.

„El e…” gândi el, cu respiraţia tăiată.

Victima a doi hoţi ordinari ce sparseră o casă era nimeni altul decât Henry. Scriitorul era în casa unchiului său, strângând lucrurile mai de preţ de acolo, când doi hoţi intrară în casă. Henry, cu mult sânge rece, se înarmă şi, când dădu de cei doi, îi ameninţă cu un cuţit. Aceştia, văzând asemenea lucru, se năpustiră asupra lui, îi luară cuţitul şi, în ciuda rezistenţei acerbe a scriitorului, îl înjunghiară de mai multe ori. Henry murise pe loc.

„Puteam fi cu el… Puteam să-l scap…” gândi Larry.

O altă voce din capul său îi răspunse însă numaidecât:

„Prostii! Ai fi murit cu el! E bine că n-ai fost! Eşti în viaţă datorită acestui lucru!”

„Nu!” protestă o altă voce. „Tu l-ai omorât! Da! Dacă ai fi mers cu el, nu l-ar fi călcat hoţii! Nu ţi-ai fi pierdut slujba! Ai fi învăţat! Ai fi descoperit!

„Ce să descoperi!? Nu mai e nimic nou! Tu ştii tot!”

Vocile din capul lui îl înnebuneau pe Larry. Se luă cu mâinile de cap, încerca să nu se gândească la nimic, dar gândurile îi ţâşneau de peste tot. Ameţea. Nu mai putea gândi limpede.

„L-ai omorât! Ucigaşule! Ucigaşule! Ucigaşule!”

„Singur! Singur eşti şi vei fi! Nefolositor! Gunoiule, gunoiule!

În ziar mai scria faptul că Henry tocmai terminase de scris o carte, înainte ca hoţii să-i pună capăt vieţii. Cartea se numea „Omul fără de scop”. Abia îşi terminase cartea… Dorea s-o publice. Era aşa de entuziasmat de ea! Nici nu apucase să-şi vadă cartea pe rafturile bibliotecilor!

„L-ai omorât! L-ai ucis! L-ai nenorocit!”

„Omul fără de scop… Oare la ce se referă cartea?” se întrebă, pentru prima oară, Larry, care, deşi citise câteva capitole din manuscris, nu-şi aducea aminte nimic din carte.

„Eşti prost! Nu eşti deştept! Te-ai minţit singur!” răsună o voce dinlăuntrul lui.

Îl durea capul. Lumea se învârtea în jurul lui. Căutând sprijin, întinse mâna şi simţi ceva tare, rece, metalic. Se trase înspre acest ceva, însă, în acel moment, totul păru că se rostogoleşte, părea că lumea se întoarse cu susul în jos. Un gând îl străfulgeră. O întrebare. O mare întrebare, pe care nu o mai pusese vreodată:

„De ce?”

Deodată, se auzi un zgomot. Totul deveni neclar, ud, rece. Nu mai vedea decât apă, cer, apoi iar apă… Apoi, nu mai văzu nimic. O întindere nesfârşită. Cerul îl strivise, în sfârşit. Rămăsese nimcnicia, neantul infinit…

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Specialistul

  1. *le perfectly described death*

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s