Ceaţă


Un drum asfaltat acum zeci de ani, plin de gropi şi brăzdat de crăpături, şerpuia printre dealurile acoperite în parte de păşuni, în parte de păduri de mesteceni. Razele soarelui erau fade, de parcă o perdea prăfuită s-ar fi aşezat între astru şi pământ. Un om mergea agale pe marginea drumului, bătut în faţă de un vânt rece. Mergea cu mâinile în buzunarele unei geci cam jerpelite, cu faţa îndreptată în jos, ocolită de razele soarelui.

S-a oprit de-abia când, mergând de-a lungul drumului, a ajuns pe vârful unui mic deal. Şoseaua cobora şerpuind într-o vale largă, străbătută de un râu. Omul se uita în jur, scrutând orizontul, privind dealurile ce se înălţau din meschinul lor în grandioase şiruri zimţate de munţi. Se uita apoi în partea opusă, unde movilele se amestecau şi se contopeau în liniştea leneşă a câmpiei…

„Practic, nici nu ştiu exact dacă Olaf a făcut-o ca să se răzbune sau a fost totul o mare coincidenţă…” gândea omul. „Acuma, ce pot zice? Să aflu? Iar sar la concluzii idioate care-mi distrug viaţa… Chiar aşa de greu e să judec corect!?”

Un zgomot înfundat se auzi dinspre valea în care curgea râul. O maşină urca dealul pe şosea. Omul de pe vârf îşi ridică privirea şi cercetă maşina cu ochii lui mari şi negri. Când văzu plăcuţa de înmatriculare, îngheţă o secundă, apoi, dintr-o dată electrizat, ridică mâna şi strigă:

− Hei, Olaf!

Maşina cu număr de Berlin se opri în vârful dealului, în dreptul omului ce strigase. Din ea coborî cel strigat, un om lat în umeri dar destul de scund, cu părul scurt şi blond. Era uimit de apariţia omului din vârf. Acesta se explică:

− Deci mergeam pe drumul acesta… Nu ştiu cum naiba am ajuns aici… Am şi uitat!

− Tu ai băut ceva!? aproape că strigă Olaf. Te găsesc în mijlocul dealurilor, la şapte mii de kilometri de casă, cutreierând toate drumurile rămase de pe vremea lu’ Bismarck, şi tu, cică „Nu ştiu cum naiba am ajuns aici”…

− Stai aşa, să-ţi spun…

− Ce să mai spui, mă? Uite-te la tine: zici că ai ieşit din canal!

− Taci un pic, aud ceva…

− Ce auzi, mă? Ai şi voci în cap acuma? Nic, trezeşte-te la realitate: eşti în mijlocul pustietăţii şi nu ştii de ce! Ce dracu’ ai baut, de ai reuşit să ajungi până aici în picioare?

− Păi realitatea e că…

− Care e, mă, realitatea? se răsti Olaf. Spune-mi-o!

− Realitatea e că m-am rătăcit…

− Oare? Oare nu ăsta e drumul corect?

Omul tresări. Nu înţelegea deloc acea replică. Vru să deschidă gura, dar dintr-o dată vederea i se împăienjeni. S-ar fi sprijinit de ceva, dar nu era nimic, niciun stâlp, niciun copac lângă el de care să se rezeme. Olaf părea că dispăruse, căci nu-l mai auzea. Totul se făcu negru…

Când deschise ochii, Nic constată că nu mai era pe vârful dealului. Era într-o staţie de autobuz din centrul oraşului Dresden. Deci visase toate acelea… Oare?

Se ridică cu greu în capul oaselor, încercând să-şi revină. Se uită să vadă exact unde era, dar, lucru interesant, deşi recunoştea Dresdenul, nu putea să spună unde se afla. Se uită la numele staţiei: Karlplatz. Părea acelaşi oraş, aceeaşi staţie de autobuz din apropierea casei lui, însă totuşi părea că faţadele caselor arătau diferit, că firmele magazinelor de la parterul clădirilor erau altele…

Se ridică de pe bancheta de aşteptare şi, cu paşi nesiguri, o luă de-a lungul trotuarului pe care se afla.

„De ce oi fi visat toate alea? Da’ zău că mă obsedează problema asta… Olaf… Beţie… Nu mai înţeleg. De unde faza cu beţia!?”

Părea că sufletul era proiectat undeva în străfundul fiinţei lui, căci nu putea desluşi nimic clar, nu putea vedea nimic în profunzimea lui. Se simţea străin de corpul său, părea că pluteşte într-un bazin uriaş, umplut cu nesiguranţă. Mergea oare pe Leipziger straße, strada pe care locuia? Sau nu mai ştia nici măcar unde stătea?

Se plimba agale de-a lungul străzii, încercând să recunoască feţele oamenilor ce treceau pe lângă el, însă toate erau umbrite de pălării, toate se fereau parcă de lumină, nu vedea în ochii nimănui nicio strălucire, nu-i putea recunoaşte. Păreau că merg ca fantomele, prin el, prin jurul lui. Se opri la un moment dat, săturându-se de acel univers în care se simţea intrus. Aruncă priviri aspre caselor, oamenilor. Deodată, recunoscu o figură pe strada cealaltă. Olaf.

Ignorând maşinile ce circulau pe stradă şi uitând de bunul-simţ german, Nic traversă în grabă strada şi ajunse în faţa lui Olaf. Acesta tresări văzându-l şi-l salută, cu o voce gravă:

− Ce faci aici?

− Am venit să… Lămuresc ceva cu tine!

− Zi… făcu Olaf, părând plictisit.

− Vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat… spuse, cu avântul oarecum tăiat de tonul plictisit al lui Olaf, Nic.

− În legătură cu ce?

− Ştii prea bine cu ce! se enervă Nic. Nu te mai ascunde după deget…

− Da’ nu mă ascund după deget! spuse iritat Olaf. Tu tot timpul sari şi vezi o catastrofă din fiecare gest, o conspiraţie din fiecare şuşotire… Dar tu ce voiai să fac!? Nici nu ştiam că erai acolo, că voiai să te angajezi…

− Eu voiam să…

− Ce? Tu ştii măcar de ce eram acolo? Tu ştii măcar de ce am zis că nu doresc să mă angajez acolo, şi totuşi m-am dus până la urmă!?

− Nu ştiu şi nu-mi pasă! Otto mi-a zis cum stă situaţia! Ai venit acolo special ca
să-mi sufli postul şi să mă laşi pe drumuri, pentru că aveai pică pe mine că…

− Aoleu, începi? îşi puse mâinile în cap Olaf. Tu chiar n-ai încredere în ceea ce-ţi zic?

− Şi vrei să n-am încredere în Otto?

− Ce ştie, mă, ăla? Ce ştii tu, de fapt?! Nimic. Vrei să afli şi cauţi zadarnic în toate colţurile, dar de adevăr nu dai!

− Păi şi unde e!?

− La mine!

− Hmpf… De unde ştiu eu că e aşa?

− Trebuie să mă crezi!

− Şi dacă realitatea te contrazice? strigă Nic.

− Tu ştii care e realitatea?

− Nu…

− Şi cum ai de gând s-o afli?

− Voi vedea…

− Bine. Mult noroc în a o găsi! spuse Olaf, întorcând spatele lui Nic şi plecând. Acesta din urmă vru să-l urmeze, să-l oprească, însă blondul părea că intrase în pământ, că se topise printre trecători.

„Superb! Acum chiar nu mai înţeleg nimic! Şi visul acela a încurcat mai mult iţele!”

Se uita în faţa lui, la clădirea roşie ce se ridica din trotuar. Uşa de lemn a unui bar stătea deschisă, invitându-l înăuntru. Împins de o forţă lăuntrică, Nic făcu un pas, făcu doi… Se simţea din ce în ce mai apăsat, ca şi cum s-ar fi depus stropi de plumb pe umerii lui. Intrând, ajunse într-o cameră întunecată. În spatele său, uşa se închise, şi întunericul deveni deodată total, absolut. Părea că totul se rotea în jurul lui, dar nu mai vedea nimic.

Nic se duse înapoi spre uşă, dar nu dădu de ea. Alergă înspre locul în care ar fi trebuit să fie, dar nu se lovea de nimic. Alerga în stânga, în dreapta, şi tot nimic. Nu-şi mai simţea mâinile şi picioarele… Nici nu ştia dacă mai avea. Numai mintea îi rămăsese. Un milion de gânduri bombardau peretele şubred al sufletului lui, făcându-l să vrea să icnească. Însă nu se auzi nimic. Nu putea striga. Nu putea vedea. Nu putea auzi. Putea doar gândi.

„El o iubea pe tipa aia… Ok. Nu-i vina mea că ea mă iubea pe mine… Mie nu mi-a spus nimic… De ce mă gândesc la asta şi nu la unde mă aflu?! Sau ce se întâmplă? Să mă fi îmbătat eu şi toate astea visez stând întins pe podea? Nu-mi pot aminti nimic… Când intrasem… Intrasem? Ce făcusem? Unde eram? Cum am ajuns aici?”

Nu mai putea ţine minte nimic. Nu mai ştia care era adevărul. Nu mai ştia ce făcuse, unde ajunsese… Nu mai putea spune când începuse visul şi când se terminase. Nu putea spune dacă visa sau era într-o transă. Nu putea spune nimic.

„Dacă m-a adus cineva de pe deal? Leşinasem acolo şi Olaf m-a adus acasă… Atunci de ce m-am trezit în staţia de autobuz? Nu Olaf m-a adus, el mă urăşte… O fi fost un şofer care mergea înspre oraş, care m-a văzut şi… Atunci de ce nu m-am trezit la spital!? Dacă aş fi visat toate astea, nu s-ar fi simţit totul atât de real… Acuma clar visez, de asta sunt sigur! Să fi leşinat pe trotuar?”

„Şi dacă totul e un mare vis?” răsună o voce din mintea lui.

Nic încerca, zadarnic, să se oprească din a se gândi. Altceva nu putea face, dar gândurile îl torturau atât de mult, încât ar fi vrut din tot sufletul ca ele să dispară, dorea să se trezească şi să revină la viaţa lui.

„Nu mai pot! Gata! Opreşte-ţi gândurile, Nic! Poţi asta! Dar care-i realitatea?! Dă-o undeva de realitate!”

Gândurile îl biciuau fără milă, se abăteau asupra lui una după alta, revenind, lovindu-l din nou. Nic se simţea ca Ixion, legat de roata ce se învârtea, la infinit, în infern. Era încătuşat de propriile-i gânduri, prizonier şi temnicer în acelaşi timp. Toate gândurile-i erau însă întrebări, întrebări mari, fără răspuns, şiruri de interogaţii stăruitoare.

Deodată, auzi, slab, ceva. Părea o voce venind din altă lume. În secunda următoare, lumină îi invadă ochii. Îşi simţea din nou corpul. Era întins pe două scaune într-un bar. Lângă el stătea un om înalt, cu o faţă ce trăda siguranţa de sine. Era Otto, patronul barului şi prietenul lui Nic.

− Au… făcu acesta din urmă, ducându-şi mâna la cap. Lumină… libertate… Otto? zise acesta, cu glas schimbat.

− Da, răspunse cu glas blajin patronul barului. Ai căzut ca o popică în faţa uşii. Eşti bine?

− Nu cred. S-ar putea să fie problema aia a mea cu glicemia…

− Care problemă? se alarmă Otto.

− Am căderi de-alea de glicemie… cred.

− E ceva grav?

− Nu ştiu…

Nic se enervă dintr-o dată, ridicându-se fulgerător şi scrâşnind din dinţi. „Iar nu ştiu! Mereu aceeaşi propoziţie! Nu ştiu, nu ştiu!”

Se uită înspre Otto. Acesta se uita la el, uimit de reacţia lui Nic.

− Ce ai?

− Nu şti…. Aaah! Gata! Scuze! Mă doare capul, asta e…

Otto îl invită să stea cu el la o halbă de bere. Nic acceptă şi cei doi se aşezară la o masă. Berea veni în curând.

− Ce ai mai făcut? îl întrebă Otto pe Nic.

− M-am întâlnit cu Olaf, înainte să intru aici… murmură Nic, nesigur pe adevărul celor spuse.

− A, da… Intrase în bar, numai ca să iasă peste câteva secunde. Nici nu mi-a dat bună ziua! Habar n-am de ce a intrat…

− El tot zice că e nevinovat, că eu am ceva cu el…

− Păi, cam ai! surâse Otto.

− Auzi, nu mă ajuţi deloc! zise Nic, încruntat. Tu spui una, el spune alta… Şi acuma îi sari în apărare!

− Nu-i sar în apărare, zise calm Otto. Da’ ultima oară când am vorbit păreai foarte sigur pe ceea ce credeai… Acum te văd confuz…

− Păi pentru că mi-am pus întrebări!

− Hm… Tu ai vreo convingere, acolo, în mintea aia a ta?

− Da, am!

− Acest „da” a sunat atât de puţin convins, încât…

− Hai gata cu filozofările! i-o tăie Nic. Da’ noi când am vorbit ultima oară? întrebă el deodată.

− Nu mai ştii?

− Nu. De fapt, nu contează. Vreau să ştiu altceva. Adevărul în legătură cu Olaf.

− Ţi l-am spus. Dacă tu nu vrei să accepţi sfatul meu şi să…

− Să ce!? Să mă răzbun, ca el?! Asta, desigur, dacă el s-a răzbunat! Eu nu-l cred în stare…

− Pentru că eşti prost şi credul, de-aia! strigă Otto. Eşti mai credul ca un copil de cinci ani ce se suie în maşina necunoscutului pentru că acesta îi promite acadele! Crezi că-l ştii pe Olaf aşa de bine?

− Mai bine ca tine, asta-i sigur!

− Oare? spuse Otto.

„Alt cuvânt blestemat: oare. Oamenii ăştia fac special astfel încât eu să nu mai înţeleg nimic!?” gândi enervat Nic.

− Eu sunt sigur că-l ştiu mai bine ca tine…

− Se simte asta în vocea ta! zise ironic Otto.

− Mă enervezi! Tu crezi că le ştii pe toate, că îi ştii pe toţi şi că ai descifrat misterul personalităţii fiecăruia!

− Mai bine decât să nu am în ce crede, ca tine!

− Dar am în ce crede…

− Ia zi, în ce?

Nic vru să spună ceva, dar nu putea articula niciun sunet. „Aşa e… Are dreptate. Nu am în ce crede! Chiar nu am!” Acest adevăr îl enervă şi mai tare. Se simţea luat peste picior de propriul lui caracter. Nu putea să-l contrazică pe Otto, era dezarmat în faţa lui…

− Găseşte-ţi credinţa în ceva, omule, şi mai vorbim! spuse Otto. Preferabil în mine! adăugă, râzând.

Nic se ridică nervos de la masă şi plecă. „Scârbosul ăsta râde de mine! Puţin îi pasă de dilema în care mă aflu!”

Un gând veni însă imediat să-l contrazică:

„Oare? Sau eşti tu paranoic, dintr-o dată?”

Soarele îl lumina puternic în cap acum. Sudoarea îi curgea pe frunte, iar Nic îşi dădu jos geaca de pe el şi porni înspre casa lui, ţinând haina în mână. Se gândea la ce avea să facă.

„Să-i fac o vizită lui Olaf? Nu are să mă considere nebun? Nu are să mă alunge cum mă are să mă vadă?”

Până la urmă decise să se încuie în casă şi să deseneze schiţe de clădiri. În subsolul casei lui se afla atelierul, unde arhitectul îşi făcea toate proiectele. Meseria lui îl calma, îl făcea fericit, îi dădea un sentiment de împlinire. El cu asta se ocupa, asta îi făcea plăcere. Nu acum, însă… Ore întregi stătu şi gândi, desenă, aruncă la coş începuturi de proiecte, se apucă de altele… pierduse şirul orelor, era prea cufundat în munca sa. Şi cu toate acestea, nu-i ieşea nimic concret. Trecuse foarte mult timp de când se aşezase la masă, dar el nu-şi putea da seama de asta. Numai după ce se uită la ceas şi constată că era dimineaţă, se opri. Se uită pe masă şi văzu doar o hârtie pe care erau trasate câteva linii. Coşul de gunoi, în schimb, era plin. Creioanele erau toate consumate, linii şi compase împrăştiate pe birou, ascuţitori răspândite printre mine de creion.

Era câmpul de luptă al unei uriaşe bătălii, pe care Nic o pierduse. Nu reuşise să facă nimic concret. Stătea istovit, cu mâinile sprijinindu-i capul greu de oboseală şi nervi,
uitându-se la zădărnicia unei nopţi de muncă.

„La naiba cu tot!” gândea el. „Zici că nu mai pot concepe nimic… Să fiu o nulitate până şi în propria-mi meserie!? Asta mai lipsea…”

Se uita la ce avea în faţă. Părea bun începutul de proiect… Sau nu? Nu ştia ce să zică. Obosit să mai judece calitatea acestuia, Nic luă hârtia uriaşă, o mototoli şi o aruncă la gunoi, printre celalte. Acesta din urmă era însă plin şi hârtia căzu pe jos, unde deja se formase un strat generos de astfel de rebuturi.

Nic se ridică de la masă şi se duse să ia micul dejun. Însă nu-i era foame. Nu scoase nimic din frigider, ci rămase îngheţat în faţa lui. Deşi era obosit, mintea continua să-l bombardeze cu gânduri.

„Să mă duc la Olaf, până la urmă? Să aud şi varianta lui!? Adevărul e că prea l-am luat aşa, ca şi cum ar fi fost sigur că e vinovat şi eu doar l-aş fi întrebat de ce? …”

Nu mai putea suporta să stea, să nu facă nimic, să piardă timpul, să trăiască în zădărnicie. De mâncat nu voia să mănânce, să se ducă la loc în subsol nu dorea, nici să doarmă nu dorea. Deschise uşa de intrare. O lumină puternică îl invadă. Închise uşa în secunda următoare. Nu avea chef să iasă. Se duse la masă şi se aşeză pe scaun. Puse capul pe masă şi începu să se joace cu un desfăcător de bere… Pleoapele căzură încet peste ochi, iar totul fu cufundat în întuneric…

O muzică puternică îi invadă urechile. Deschise încet ochii… Era într-un club, întins pe o canapea. Îşi simţea corpul cutremurat de sunetele joase venind dinspre boxe… Era multă lume în jurul lui, dar nu putea vedea bine nimic… Muzica părea că se îndepărtează de el, părea că îşi pierdea din putere, că se estompează. Curând, nu mai auzi din nou nimic.

Când deschise ochii la loc, constată că se afla pe podeaua din bucătărie. Înainte să se frece la ochi şi să se ridice, se întrebă dacă nu cumva visa.

„Oare ăsta e un vis şi eu am adormit în clubul acela? Sau până acum a fost vis… Aah, nu-mi mai amintesc nimic!!!”

Se ridică cu greu în picioare. Observă însă ceva ce-l uimi: pe masă se aflau trei doze de bere, goale toate.

„Astea când au apărut!?”

Nic se gândi că poate aceste trei doze erau misterul ciudatei sale aventuri. „M-am îmbătat singur acasă şi am visat toate alea… Oare? Aah, iar mă ciocnesc de cuvântul ăsta idiot!”

Se uită pe geam. Era lumină. „Probabil e trecut de 12…” gândi Nic.

Căutând din priviri ceasul ce trebuia să stea atârnat de zid, nu-l găsi. Uitându-se jos, în dreptul peretelui pe care trebuia să stea, îl găsi, căzut, stricat, cu pendula oprită la ora 9.

„Nouă dimineaţa sau seara?” gândi deodată Nic. „Nici asta nu ştiu…”

Nu se osteni să ridice ceasul de unde se afla. Se aşeză la loc pe scaunul pe care îl ridicase de pe jos şi se puse pe gândit.

„Ce să fac eu acum? Să ies? Să mă duc la Olaf? Şi dacă doar visez? Dacă discuţia cu Otto am visat-o? Sau pe cea cu Olaf? Sau niciuna? Ahh… Nu ştiu ce să fac!!!”

Această nesiguranţă îl înnebunea pe Nic. Voia să ştie măcar ceva concret. Voia să poată avea o certitudine, ca să poată înţelege. Aşa, nu ştia nimic şi nu înţelegea nimic. Iar asta îi sfâşia sufletul. Încet-încet, în mintea lui se adună voinţă, voinţa de a afla, de a atinge realitatea. Nu putea să putrezească pe scaun şi să se tot gândească „oare cum e?”, „ce s-a întâmplat” sau „de ce?”… Trebuia să se ducă şi să afle…

Se hotărî. Avea să meargă la Olaf. Îşi luă haina din cuier şi plecă. Îmbrăcat era deja. Străbătu câteva străzi cam pustii pentru o după-amiază obişnuită în Dresden şi ajunse, în sfârşit, în faţa casei în care locuia Olaf. Pentru un moment, văzând uşa roşie, din lemn de brad, ce stătea în faţa lui ca o poartă spre necunoscut, Nic şovăi. Trecu însă repde peste acest moment de slăbiciune şi bătu în uşă. Nu se auzi nimic, dar el aştepta… Aştepta ca uşa să se deschidă.

Părea că trecuse foarte mult timp, deşi Nic bătuse în uşă doar cu câteva secunde în urmă. Soarele însuşi părea că apunea, lumina era mai slabă, de parcă astrul s-ar fi grăbit să se culce înainte ca uşa să se deschidă.

În sfârşit, după cam un minut de aşteptare, uşa se deschise şi în faţa lui Nic apăru Olaf. Acesta se uită la arhitect cu o mutră uimită.

− Ce… ce faci?

− Bine… spuse cu jumătate de gură Nic. Deşi venise la uşa lui gândind din timp ce avea să zică, Nic nu mai putea să spună nimic. Nu mai era sigur pe vorbele pe care dorea să le spună, aşa că le abandonă şi le înlocui printr-un îngânat slab.

− Ce s-a întâmplat? spuse cu un glas cam aspru Olaf.

− Uite ce e… vreau să vorbim…

Nic nu ştia dacă discuţiile pe care le avusese anterior cu Olaf fuseseră sau nu reale, aşa că nu ştia ce să zică.

− Păi zi, te ascult, făcu Olaf.

− Vreau… Vreau să ştiu ce s-a întâmplat de fapt… De ce s-au întâmplat toate acelea?

− Vrei?

− Da. Vreau să ştiu.

− De ce?

− Pentru că…

Nic şovăia puţin. Oare care era, într-adevăr, motivul? Motivul mare, cel mai important?

− …simt că te-am neîndreptăţit! zise el, revigorat de eliberarea acestor cuvinte. Nu pot să spun dacă eşti vinovat sau nu şi trebuie să aflu şi varianta ta înainte de a… decide… de a trage concluziile.

− Bun. Îţi voi spune eu ce s-a întâmplat cu locul de muncă şi cu toate alea…

Olaf începu să-i înşiruie o groază de lucruri, întâmplări şi motive pentru care el, Nic, rămăsese fără loc de muncă. Explicaţie după explicaţie, fruntea lui Nic se descreţea… Explicaţie după explicaţie însă, Nic se gândea din ce în ce mai mult la faptul că toată această versiune putea fi contracarată cu cele aflate de la Otto.

Când Olaf termină, Nic nu ştia ce să zică. Nu putea găsi un argument de nestăvilit pentru susţinerea niciuneia dintre versiuni. Nu putea vedea cine avea dreptate. Şi asta îl măcina.

− Deci…? îl îmboldi Olaf.

− Cum să îţi zic…

Nic se uită în ochii lui Olaf şi văzu că faţa lui nu mai era ironică. Acel „deci” nu mai fusese rostit cu asprime. Vedea în el, din nou, un prieten. Primise, cu acel zâmbet, lumina credinţei.

− Ştii ceva? Eu nu ştiu. Nu pot şti.

Faţa lui Olaf se întunecă.

− Dar te cred! zise deodată Nic.

Încruntarea de pe faţa lui Olaf dispăru. Nic se simţea dintr-o dată eliberat. Gânduri îi persistau în cap în continuare, dar le putea ignora acum. Nu mai avea de ce să mai gândească. Alesese.

− Hai, intră! făcu, cu un glas prietenos, Olaf, invitându-l pe arhitect înăuntru.

Nic păşi în prag, simţindu-se mai uşor ca niciodată. Pe faţa sa se instalase instantaneu un zâmbet radios, iar zbuciumul de până atunci încetase. Mintea i se putea odihni.

− Ai ales, în sfârşit, un drum! exclamă deodată Olaf. Urmează-l!

În spatele lui, soarele dispăru după case, Nic şi Olaf rămânând în mijlocul întunericului. Nic se dezechilibră, îşi pierdu complet simţul orientării, nu-şi mai dădu seama unde era şi în ce poziţie se afla. Mai putea vedea doar un ceas stricat pe podea, luminat în chip ciudat, ceas a cărui limba arăta ora 9…

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s