Sacrificiul


se− Linişte!

Strigătul fu absorbit cu lăcomie de piatra rece a coridorului îngust şi înalt.

− N-am să mai aud asemenea vorbe! se auzi aceeaşi voce.

− Atunci te invit să pleci, pentru că nu mă poţi obliga să tac!

La capătul coridorului, unde acesta dădea într-o grădină mică, ticsită de mesteceni şi înconjurată de o serie de coloane şi acoperişuri sure, stăteau patru oameni. Cel ce strigase iniţial, de se cutremurase întreaga clădire, era un om înalt, îmbrăcat într-o cămaşă de zale peste care purta o tunică subţire cu un blazon galben, pe care era desenat un şoim ţinând în cioc o lance luminoasă. Ceilalţi trei erau îmbrăcaţi în haine de lână de calitate, cu gulere largi, având însă, pe lângă această îmbrăcăminte civilă, câte o sabie lungă la cingătoare. Dintre ei, unul se uita cu o privire tăioasă la omul în armură.

− Te arăţi, într-adevăr, a fi un foarte bun prieten, zise cu un glas ironic acesta din urmă. Ţinea într-o mână un coif mare, cu vizieră, iar astfel capul îi era descoperit. Ochii lui mari îi scrutau pe ceilalţi trei interlocutori deodată, părând a-i strivi cu energia lor. Buzele mari şi maxilarul îi erau strânse a încordare, iar mâna dreaptă i se frământa pe mânerul unei săbii uriaşe, vârâte într-o teacă ascunsă aproape de mantia roşie pe care o purta pe spate.

Cum omul cu privirea tăioasă nu-i răspundea, cel în armură zise:

− Mai ai ceva de zis? Ai spus că nu te pot obliga să taci!

− Voi avea întotdeauna ceva de zis, Harold! Consider că te zbaţi degeaba!

− Mă bucur că ai această părere! se răsti, cu o ironie îndoită, Harold. Ai fost de patruzeci de ani prieten bun al tatei şi îi datorezi titlul de baron de Meiendam, şi cu toate acestea, mă inviţi să plec ca şi cum aş fi ultimul cerşetor!

− Domnule baron de Dorf, trebuie să vă reamintesc faptul că domnul baron Albert de Meiendam nu are nicio obligaţie faţă de dumneata? deschise gura, cu un glas iritant de calm, unul din cei doi rămaşi neangajaţi în discuţie.

− Legală, nu! Dar morală, da! Măcar să respecte regulile politeţii…

− Şi dumneavoastră, când aţi intrat aici, însoţit de soldaţi, le-aţi respectat?

− Am intrat în casa unui prieten, şi văd că, de fapt, m-am vârât în bârlogul unor duşmani! strigă Harold. Walter, adăugă, întorcându-se spre singurul dintre cei patru care nu scosese niciun cuvânt, să mergem. Nu vom găsi în veci ajutor aici!

− Meiendam, ascultă aici! zise Walter. Îţi spun răspicat, o dată pentru totdeauna: vei regreta această decizie, dacă mai ai ceva suflet, acolo, printre feudele tale luate cu linguşeală!

− Ieşi! Ieşi! Ieşiţi amândoi! se înfurie baronul de Meiendam. Veniţi cu vorbe de ocară în casa mea… Ieşiţi!

Harold şi Walter porniră cu paşi mari înapoi în coridor, care dădea la poarta clădirii de piatră ce se întindea între o pădure mare şi nişte câmpuri lăsate în pârloagă. Îi aşteptau douăzeci de soldaţi călare şi doi cai înşeuaţi. Cei doi încălecară şi părăsiră reşedinţa Meiendam, unde se întâlniseră cu baronul şi cu prietenul său, puternicul conte de Westfalia.

Pe drumul sufocat de pădure, cei doi nu-şi vorbiră. Abia când ajunseră în plină câmpie, Harold ordonă călăreţilor să continue restul drumului la trap, apoi îşi struni calul lângă Walter şi îi spuse:

− Degeaba, prietene. Nu-i loc de îndoială: nimeni nu mă susţine.

− Dar sunt aici, lângă tine! îi zise Walter.

− Şi ai lângă tine vreo 1.000 de cavaleri în armură?

− Asta nu, se întunecă la faţă Walter.

− Atunci e degeaba… Poate că ei toţi au dreptate. Sunt jucătorul în plus. Sunt cel care a pierdut bătălia fără ca măcar să înceapă

Walter nu zicea nimic, ci se uită în gol, undeva în câmpie. Şi el era de acord cu restul lumii. Ştia prea bine că prietenul său nu avea nicio şansă să-şi îndeplinească visul. Visul de a deveni duce. Duce de Franconia.

− Şi mulţi se uită la mine ca şi cum aş fi vreun avar dorind să strâng pământuri şi avere… Uită-te la mine, Walter! Sunt o biată pată gri pe harta Imperiului, umblând din poartă în poartă, fără vreun scop clar, fără vreo putere, purtând doar un blazon şters şi fără autoritate! Şi tot acest popor minunat, toate aceste pământuri minunate, toate zac în anarhie, conduse de mizerabilii aceştia care se taie unii pe alţii cu săbiile şi se unesc numai când mai vine câte unul să-şi ceară dreptul. Dreptul, Walter! Dreptul de a fi ceea ce ai fost menit să fii. Nu-s un cerşetor. Dar fuga asta după această viaţă care mi-a fost menită m-a făcut unul.

− Poate te-ai avântat prea sus, Harold, zise Walter. Totuşi, vorbim de un ducat, de un teritoriu mare, bogat, râvnit… Prea mult timp ai pierdut timpul încercând să-ţi strângi susţinători pentru a deveni duce!

− Da… N-am ce face decât să-ţi dau dreptate. Ţinta mea este de trei ori mai măreaţă decât sunt eu… E ca şi cum aş încerca să urc pe stele şi să îmi însuşesc luna…

− Atunci, îţi propun să ne întoarcem la Dorf, să dăm uitării…

− Nu, zise cu un glas sinistru Harold. M-am zbătut prea mult ca să renunţ.

− Dar tu singur ai zis că n-ai nicio şansă!

− Şi tot eu zic că nu pot renunţa! strigă Harold, răsucindu-se în şa, astfel încât ochii lui, ca nişte fulgere, să trăznească faţa interlocutorului său.

Şi astfel se curmă discuţia dintre cei doi. Baronul de Dorf, însoţit de călăreţii săi şi de Walter, dispăru după nişte dealuri, purtând cu el misterele ce-l înconjurau, ca o ceaţă deasă ce nu lăsa să se întrevadă decât o formă ştearsă, nu un om.

Pe cerul sur de deasupra oraşului Worms nu se vedea decât perdeaua groasă de nori. Donjonul de piatră ce se ridica deasupra caselor îngrămădite în jurul unor străduţe ce se răspândeau haotic în toate direcţiile era bătut de un vânt năprasnic. Înăuntru, într-o sală mare, luminată de câteva lumânări şi de focul mare al unui şemineu, stăteau doi oameni, ce luau o cină frugală ce consista în nişte carne afumată şi nişte pâine.

− O să avem o iarnă grea, zise unul dintre ei printre înfulecături.

− Şi nu numai din cauza lipsei mâncării, replică calm cel de-al doilea. Vocea sa era cea a contelui de Westfalia.

− Ce vrei să zici? replică celălalt, cu o voce ce trăda faptul că înţelegea prea bine unde bătea contele.

− Baronul de Dorf, spuse sec acesta.

− Iar el?! râse, aproape înecându-se, interlocutorul contelui. Este o frunză bătută de colo-colo. Un nimeni!

− Mai mult sau mai puţin. Este un nimeni ca rang, ca putere, dar este cineva ca suflet. Este periculos să te pui cu cineva care n-are nimic de pierdut. Şi el, în concepţia lui, nu are nimic.

− Nu-i departe de adevăr, aici! râse celălalt.

− Nu-i de glumă, ridică puţin vocea contele. Dar apoi reveni la tonu-i calm: Acum nu are susţinere, dar uită-te la marchizul de Nilzen! Cu toţii am zis că va fi conte peste Franconia, şi la numai trei săptămâni de la învestire, poporul l-a chemat pe împărat să-l dea jos. Şi Majestatea sa Henric al IV-lea, prietenul lui, asta a şi făcut!

− Numele-i fie binecuvântat, că m-a adus la sapă de lemn, scrâşni din dinţi interlocutorul contelui.

− Nu prea prinzi ideea, dragă baroane. Nimic nu este sigur pe lumea asta, cu atât mai puţin în Imperiu! La o singură bătaie de vânt, sunt daţi joşi împăraţi, duci, conţi şi episcopi, şi ridicaţi alţii? Cine ştie, poate împăratul va dori să-l ridice pe baron la rangul de duce!

− Şi nu-l putem omorî pe acest baron de Dorf?

− E prea riscant. Nu avem de ce s-o facem, momentan. Cât timp Rudolf are cea mai mare armată, nimeni nu-l va putea opri să devină duce de Franconia. Împăratul e în bune relaţii cu el. Şi chiar dacă asta s-o schimba, tot Rudolf va avea cea mai mare susţinere în regiune.

− Adevărat, însă Rudolf e un prost, mă scuzi că zic asta. Poate să piardă şi în faţa cerşetorului ăstuia!

− De aceea îl susţinem, să avem grijă că nu se întâmplă asta! zâmbi contele.

− Dar lămureşte-mă puţin, dragă. Ce legătură are baronaşul ăsta cu scaunul de duce al Franconiei?

− Păi, este iubit de mulţi de pe aici, fiind considerat un om generos şi bun la suflet. Prin aceşti „mulţi”, strecoară şi câteva nume de nobili. Aşa, pe lângă asta, el este nepot al lui Ludwig, care a fost, cum prea bine ştii, fratele lui Ornaf, fostul conte de Franconia, cel ucis de baronul de Nilzen.

− Prea multe nume… dădu din umeri baronul de Worms. Asta dovedeşte faptul că n-are nicio legitimitate să pretindă scaunul. Nu mai mare ca a lui Rudolf.

− Ba cam da, zise contele. Baronul ăsta e rudă mai apropiată cu Ornaf decât Rudolf. Ce este bine este faptul că împăratul nu-l cunoaşte.

− Asta e bine, într-adevăr, dădu din cap, servil, baronul de Worms.

În timp ce soarele apunea, lăsând în negură donjonul din Worms, Harold, părăsit de prietenul său, care se dusese la domeniul său din Krinchof, străbătea teritoriile nordice ale Franconiei. La vederea blazonului lui, oamenii se întorceau spre el şi se înclinau, respectuos. Copii se chemau unii pe alţii şi se strângeau la marginea drumului, strigând în cor numele lui Harold.

„Ah, atât de aproape, şi totuşi, atât de departe!” zâmbi el, amar. „Ce rost au aceste urale, dacă nu sunt însoţite şi de un braţ armat care m-ar putea aduce pe scaunul ducal?”

Faţa lui Harold, mereu întunecată şi mereu încordată, căpătase înfăţişarea unei statui de piatră vechi, chinuite de ploaie şi vânt, care însă îşi păstrase trăsăturile şi forma. Călare pe roibul său negru, părea ca însăşi Soarta impunătoare, rece, neîndurătoare. Uitându-se în zare, vedea câmpiile acoperind ţinutul într-o manta maronie. Pământul răscolit şi însămânţat aştepta iarna…

„De-aş fi zăpada, să acopăr întreg acest teritoriu…”

Harold râse de propriu-i gând. „Hotărât lucru” îşi zise „sunt nebun!”

O zi dură călătoria lui până la micul castel de lângă Dorf. Era o clădire cu trei etaje, mărginită de un zid de lemn destul de gros, îndărătul căruia erau construite câteva case, o fierărie, un grajd, o capelă şi un depozit. Poarta întărită cu bare de fier se deschise la vederea cetei de călăreţi, iar Harold intră în curtea castelului său. Fu uimit să vadă cai străini păşunând lângă grajduri. Dându-se jos, îi strigă unui servitor care aducea apă de la fântână:

− Cine a venit aici?

− Domnul baron de Meiendam, sire.

Faţa lui Harold se crispă.

− Şi de ce i-aţi dat drumul?

− A zis că îl aşteptaţi aici. A venit doar cu o mână de oameni…

− Prea bine, du-mă la el.

Şi Harold, însoţit de escorta sa, pătrunse în castel, la primul nivel, ocupat în întregime de o sală de mese cu pereţii decoraţi de covoare şi arme, dar şi de o icoană mare de lemn în capătul de răsărit. La o masă mare, dar goală momentan, stăteau câţiva oameni în armuri, printre care şi Albert de Meiendam.

− A, Harold, te-ai întors! zise acesta.

− Ce doreşti, baroane? răspunse aspru Harold.

− Bună pace, răspunse Albert. Îţi datorez nişte scuze, ştiu. Primeşte-mi sincerele-mi păreri de rău! N-ar fi trebuit să te las singur în faţa contelui de Westfalia.

Harold nu zise nimic, aşa că baronul de Meiendam continuă:

− Probabil te întrebi de ce am venit aici. Mi-am dat seama că Walter avea dreptate. Moraliceşte, am greşit. Nu pot să te las să te stingi aşa, bătând din uşă în uşă. Singur, n-ai nicio şansă, dar dacă cu toţii te ajutăm… Nu prea îţi înţeleg eu obsesia asta pentru pământ, dar…

− Dar nu e vorba de pământ!

− Dar de ce este vorba?

− De mult mai mult de atât. E vorba de o viaţă dedicată multora, de o viaţă în care poţi schimba, în care contezi! O o viaţă care mi-a fost hărăzită şi pe care n-am primit-o! O viaţă cu care pot face, într-adevăr ceva! Un ideal! Nu ştiu dacă înţelegi. Eşti mai bătrân ca mine şi probabil că nu ai acest foc în tine, dar eu nu pot să stau şi să văd cum această viaţă mi-este interzisă! Vreau să lupt, să mă zbat până ce am s-o capăt! Şi nu vreau să fac asta făcând rău poporului şi pământului pe care vreau să le apăr! Şi nu ştiu ce să fac… zise el, prăvălindu-se pe un scaun. Harold părea slăbit de acest discurs şi de călătoria lungă. Pleoapele grele îi cădeau peste ochi.

− Te voi ajuta! zise Albert, emoţionat de cele spuse de Harold. Te voi ajuta să capeţi această viaţă pe care ţi-o doreşti. Dar nu promit că te voi duce la victorie…

− Ah, victorie… murmură Harold. Ce cuvânt… Aproape că i-am uitat existenţa! În capul meu se aud numai cuvintele acelea mari, grandioase, distrugătoare: fără de speranţă.

− Există întotdeauna speranţă, spuse Albert.

− Dar care speranţă? Speranţa că vei reuşi în ceea ce-ţi doreşti? Sau speranţa că vei trece cu bine peste eşec? Că acest eşec te-ar îndruma către un succes cel puţin la fel de mare? Sau poate, către un succes mic. Sau poate, doar speranţa că nu vei muri după acest eşec. Aia se poate numi speranţă?

− Eşti prea obosit, mai bine ne-am odihni şi om vorbi mâine despre ce să facem! îi zise Albert. Nu mai am de gând să te las aşa. M-am hotărât şi vreau să fii la fel de hotărât ca mine: meriţi să fii conte de Franconia. Să dea Domnul să ajungi!

Harold se ridică încet de pe scaun şi se duse în camera sa. Aprinzând o lumânare, căzu în patul de paie şi îşi zise:

„Unde mă duc acum, dacă nu spre pierzanie? Dar o doresc atât de tare, mă îmbată gândul acestui eşec răsunător, căci oricât de mult mă va durea înfrângerea, statul acesta degeaba mă omoară şi mai mult!”

A doua zi, Harold trimise un călăreţ să-l cheme pe Albert. Între timp, se duse pe câmp, uitându-se atent la parcelele de pământ scorţos, ce se întindeau cât cuprinde. Se uita cu drag la acele întinderi golaşe, la ţăranii zdrenţăroşi ce terminau de însămânţat câmpurile. Simţind aerul rece învăluindu-l, îşi lăsă gândul să-l poarte pe cărări nebănuite. Se vedea conte, împărţind pământuri vasalilor săi, îngrijindu-se de construcţia oraşelor, de îndiguiri, inspectând armatele, ieşind în piaţa oraşului Mainz şi făcând cu mâna prostimii…

„Nu. Nu trebuie să mă îmbăt cu vise deşarte!”

Smucindu-se, de parcă era nevoie de forţa sa fizică pentru a-i alunga gândurile, Harold se întoarse în castel, cu fruntea la fel de întunecată ca de obicei. Pe drum, un copil ce alerga pe câmp se opri în faţa lui, speriat de omul uriaş ce-i tăiase calea. Ţâncul căzu în genunchi şi bâgui:

− Sire…

− Ridică-te, îi zise Harold. Ai în faţă un om fără speranţă. Du-te şi speră tu la mai bine!

Copilul nu înţelese nimic şi o zbughi. Harold se reîntoarse în castel, unde, împreună cu Albert, îl aşteptă pe Walter. Cei doi nu discutară foarte mult, căci Harold era tăcut şi nu se gândea decât la Franconia, la titlul de duce, la frumuseţea vieţii pe care şi-o dorea… Ca apoi să respingă toate aceste gânduri cu violenţă. Această luptă îl obosea, îi consuma voinţa şi orice fărâmă de voie bună.

Câteodată, se ducea în vârful donjonului şi privea în jur. Îşi putea vedea întreg teritoriul. Trăise atâta timp, măcinat de visele sale măreţe, în acel turnuleţ, stăpân peste o bucată de pământ pe care o îngrijise cum putuse el mai bine, dar care nu-l satisfăcea. Nu-i sătura setea chinuitoare pentru mai mult.

Spre seară, veni şi Walter, însă nu singur. Cu el, călăreau şase alţi baronaşi din Franconia. Strânşi laolaltă în sala de mese, cu toţii începură să vorbească despre ce avea să facă Harold, în timp ce pajii acestuia umpleau masa cu mâncăruri. Vocea vehementă a lui Walter domina sala:

− Cu toţii suntem de acord că marchizul Rudolf de Hessa nu este vrednic de a purta titlul de duce al Franconiei!

− Aşa e! strigară cei de la masă.

− Dar Harold, aici de faţă, nu are acum forţa de a se declara el însuşi duce.

Sala rămânea, tăcută.

− Aşa că eu propun să-l susţinem pe Harold pentru titlul de conte de Westfalia! Avem destule dovezi ale susţinerii pe care actualul conte i-a acordat-o baronului de Nilzen. Dacă împăratul află acest lucru, îl va destitui pe conte fără doar şi poate. Şi atunci, noi îl susţinem pe Harold!

− Sublim plan! zise Albert. O să scăpăm de altă năpârcă!

− Şi, din poziţia de conte de Westfalia, poate că Harold va avea cum să ajungă duce…

− Dar oare împăratul ne va asculta? zise un nobil. Cuvântul nostru nu-i mai greu ca al contelui. Mai pui că are şi el destui susţinători şi vasali.

− Nimeni nu se poate îndoi de cuvântul lui Harold de Spitzansold, baron de Dorf! strigă Walter. Să vină împăratul şi să se lămurească singur!

− Aşa e! strigară nobilii şi servitorii deopotrivă, primii ridicând cupele de vin pe care le ţineau în mână. Trăiască Harold de Spitzansold, demn urmaş al lui Henric I!

Şi toţi se ridicară în picioare. Harold însuşi părea prea puţin entuziasmat. Zâmbea forţat în stânga şi în dreapta, încercând să dea impresia unui om mulţumit, dar Walter îi citea tristeţea din ochi. Nu asta îşi dorea Harold. Nu să fie conte de Westfalia.

Toţi se puseră vârtos pe mâncat şi băut. Walter îl trase deoparte pe Harold şi îi zise:

− Uite, ai susţinere! Nu sunt mulţi, da-s zgomotoşi, zău!

− Dar tu nu-ţi dai seama că e degeaba? N-am şanse împotriva contelui de Westfalia. Şi decât să lupt fără speranţă pentru a fi conte, mai bine lupt fără speranţă pentru a fi duce de Franconia!

Walter ar fi vrut să-i spună ceva, însă nu găsea niciun răspuns potrivit, aşa că îl bătu pe umeri, zâmbindu-i prieteneşte. Harold zâmbi şi el, spunându-i:

− Eşti un prieten adevărat. Dar cauza mea e pierdută.

− Nu dacă tu nu vrei ca ea să fie aşa!

− Hm… murmură Harold.

Baronul de Dorf îi ură scurt noapte bună lui Walter şi se retrase, fără a mai zice nimic, lăsându-i pe nobili încremeniţi.

− Lăsaţi-l, domnilor, le zise Walter. Mâine vom mai vorbi. Să ne odihnim acum.

O altă noapte trecu, la fel de chinuitoare pentru Harold, care era măcinat încontinuu de visul său, care, perfid, venea întotdeauna însoţit de o deznădejde îngrozitoare.

Dimineaţa următoare, Harold apăru în sala de mese, unde ceilalţi îl aşteptau, şi strigă:

− Duceţi-vă la pământurile voastre şi, dacă cu adevărat îmi sunteţi prieteni şi susţinători, strângeţi cât de mulţi oameni puteţi şi veniţi cu ei aici, în faţa castelului!

Nobilii se ridicară de pe scaune. Albert spuse:

− Unde mergem?

− La război, spuse cu un glas ciudat Harold.

− Ah, am un chef de-o bătălie! strigă Albert. La arme, domnilor!

− La arme! strigară toţi.

Nobilii plecară în grabă, luându-şi rămas bun de la Harold. Numai Walter rămase mai în urmă. Văzând că şovăia să plece, Harold îi spuse:

− Te întrebi, pesemne, ce intenţionez să fac. Intenţionez să mărşăluiesc asupra Mainz-ului.

− Eşti nebun!? sări Walter. Vrei să işti război civil!?

− I-am scris o scrisoare împăratului, pe care am trimis-o în noaptea asta, în care i-am prezentat gradul meu de rudenie cu fostul duce şi l-am rugat să mă ajute împotriva uzurpatorului Rudolf. Nu mă va ajuta, desigur, dar am făcut o formalitate. Rudolf a sosit deja în Mainz cu o forţă impresionantă de soldaţi, condusă de contele de Westfalia. Mă voi lupta cu el.

− Dar… de ce?!

Harold îl trase de mânecă.

− Pentru că nu vreau să mor sufocat de gânduri, ci cu sabia în mână, vreau să mor luptând pentru visul meu, pentru viaţa mea! Cum mă vezi, am atâta deznădejde în mine, încât sunt ros pe interior, slăbit, distrus! Însă undeva, acolo, a rămas puţintică speranţă, suficient de puţină încât să nu am cu adevărat o nădejde în victorie, însă suficient de multă încât să nu vreau să abandonez lupta! Ştii cât de mult doare asta!? Nu-ţi cer să mă urmezi. Chiar te rog să n-o faci. Eu sunt mort. Nu am cum să ajung la viaţă. Voi rămâne mort. Tu ai viaţă. Trăieşte-o!

Şi Harold plecă să-şi cheme soldaţii. Walter stătu câteva momente în cumpănă, apoi sări în şa şi ţâşni pe poartă. Nu, hotărât lucru, Harold se ducea către pierzanie. Dar el, Walter, avea să se ducă cu el. Numai un laş şi un nemernic ar fi rămas acasă. Şi-a ales viaţa.

Peste câteva zile, pe câmpul din faţa castelului se strânseseră sute şi sute de oameni, mulţi dintre ei călări. Pământul maroniu fu înlocuit de o mare de cai, lănci, săbii şi coifuri strălucitoare, haine de piele tăbăcită şi cămăşi de zale. Flamuri felurite fâlfâiau în aer, iar în mijlocul tuturor se unduia în vânt şoimul care ţinea o lance strălucitoare în cioc. Ţinând acea flamură uriaşă, Harold se puse în fruntea armatei şi dădu ordinul de începere a marşului. Cei 1.100 de oameni ce-l urmăreau porniră la drum spre Mainz, sub privirile uimite ale ţăranilor.

Armata se apropia cu repeziciune de ţintă, însă timpul părea că trece prea încet pentru Harold. Nu se sinchisea de poporul ce se strângea pe uliţele satelor să privească armata sa. Nu se mai uita la soldaţii din spatele lor, a căror determinare scădea cu fiecare pas făcut. Se uita înspre sud, de unde aveau să apară zidurile Mainz-ului, scaunul ducal al Franconiei.

Atunci când ele apărură, într-un sfârşit, fură umbrite şi acoperite rapid de un zid de călăreţi strălucitori. Armta lui Harold era întâmpinată de o forţă gigantică de călăreţi răsăriţi din aproape toate părţile.

− Au aflat că venim şi s-au pregătit, zise Walter.

− Nu mă miră, răspunse Harold. Cu atât mai bine. Detest asediile. Se pare că nu există altă cale de a intra în oraş decât trecând de ei.

− Prea bine, atunci, zise Walter. Să nu cumva să te bântuie gândul că pentru tine se va vărsa sânge. Toţi cei de aici au venit de bunăvoie să te susţină. A ta este dreptatea. Tu eşti adevăratul victorios, dacă nu aici, atunci în Ceruri.

− Hm…

Harold îşi struni calul şi se întoarse spre rândurile de soldaţi ce-l urmau. Feţele tuturor erau cuprinse de aceeaşi frică, la vederea puterii duşmanului.

− Ascultaţi-mă!!! vui vocea lui Harold. Ne aflăm la marginea prăpastiei, ne aflăm la capătul drumului! În faţă, eternitatea! În spate, nimicul de zi cu zi!!! Aţi venit aici pentru a lupta pentru mine. Vă mulţumesc! Sunt mândru să văd atâtea lănci care stau drept în numele meu! Dar, vă zic: toţi cei care nu vor să moară se pot preda chiar acum duşmanului!

Nimeni nu clinti un muşchi. Walter strigă:

− Până la moarte să luptăm!

− Până la moarte! vuiră soldaţii.

− Speranţă nu există, victorie nu există, bucurie nu va exista, soldaţi! continuă Harold. Va exista doar pierzania, înfrângerea, moartea! Să le îmbrăţişăm ca pe vechi cunoştinţe! Să le întâmpinăm aşa cum se cuvine! Să luptăm până la capăt pentru ceea ce credem! Nu vă fie frică de moarte, căci ne paşte pe toţi, iar mai bine este să trăieşti o zi ca leu decât 100 de ani ca oaie! Înainte! Către masacru şi moarte! Către haos şi distrugere! Să ne sacrificăm pe altarul Sorţii! La atac!!!

Şi calul lui Harold ţâşni înspre duşman cu o viteză incredibilă, fiind urmat imediat de cei 1.100 de soldaţi. Strigătele lor se combinară într-un vuiet prelung, continuu, o goarnă ce anunţa moartea.

Harold vedea în faţa sa cum duşmanul era aproape, şi mai aproape, din ce în ce mai aproape. În fundal, zidurile a ceea ce trebuia să fie capitala lui. Acolo, la câteva sute de metri, se afla visul său, se afla viaţa sa. Acel zid de lănci ostile i se pusese în faţă. Avea să moară zdrobit de el. Dar măcar avea să moară cu inima împăcată, cu sabia în mână.

Arcaşii duşmani traseră, iar mulţi călăreţi de-ai lui Harold căzură. Însă baronul de Dorf nu fu străpuns de ele, ci intră cu putere în rândurile duşmane, omorând călăreţ după călăreţ. Walter îl urma cu sabia scoasă, ucigându-i pe toţi duşmanii aflaţi în cale. După ei veneau ceilalţi soldaţi, la fel de aprigi.

Harold ajunse în mijlocul armatei duşmane, dar nu putea fi doborât. Îşi rotea sabia cu iscusinţă, omorând zeci de duşmani. Un lucru îi captă însă privirea: putea vedea, pe un deal, castelul din Mainz şi catedrala lui în stil gotic. Putea vedea, prin ziduri, scaunul pe care trebuia să şadă el. Auzea susurul unui pârâiaş ce se scurgea la baza zidurilor frumoasei fortăreţe. Simţea mirosul de tămâie venind dinspre catedrală. Scăpă sabia din mâini şi îşi lăsă gândul să zboare în voie.

− Da… De-aş fi acolo…

Gândurile îi fură curmate de o săgeată ce-i străpunse pieptul. Harold căzu de pe cal, iar castelul şi catedrala dispărură în neant. Îi mai rămăseseră în gâtlej doar trei cuvinte, pe care le scuipă, parcă scârbit de ele:

Fără de speranţă…

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s