Se-nchid usile…


tseUd. Murdar. Tot pasajul era acoperit de ceva soios, poate nisip cu apă… Nu se putea şti sigur. Trecând printre călătorii grăbiţi ce-şi cărau fiecare umbra lor neagră şi înfofolită pe planşeta posacă a pasajului, el ajunse în faţa scării rulante. Se simţea mirosul de metrou, care-l atrăgea şi-l scârbea în acelaşi timp. Uitându-se în jur, parcă adunându-şi forţele, păşi pe treapta ce-l duse jos, pe peron, în ritmul său, cufundându-l în acea punte dintre lumi. Dintre lumea din centru şi lumea lui, de undeva de la marginea oraşului. Acolo, jos, nu exista decât timpul scurs între sosirea a două garnituri. Nu exista decât peronul. Şi tocmai asta admira el mai mult la acel loc.

„Aici nu e nimic. Dacă nu iei metroul, dacă stai degeaba pe peron, sfidezi legile timpului. Rămâi suspendat într-un infinit… Da… Şi atunci, totul s-ar pierde în imensitatea acestei bucle de timp, fără capăt.”

Uitându-se la ceasul de pe perete, văzu că trecuseră două minute şi treizeci de secunde de la plecarea ultimului metrou ce se ducea în direcţia casei lui. Altul avea să vină în curând… Să-l ia?

Ar fi păşit şi el, ca toţi ceilalţi, înapoi în spaţiul meschin al vieţii cotidiene. Ar fi intrat şi el înapoi în sistemul care îl rodea, în sistemul pe care el şi l-a creat şi pe care îl ura.

„Ar fi bine să plec…” gândi el, auzind metroul cum se apropria vertiginos de staţie. Vântul împins cu furie înafara tunelului îi răscoli părul. Două lumini mari aproape îl orbiră, ca apoi vagoanele să apară aliniate lângă peron, deschizându-şi larg uşile în aşteptarea maselor de oameni ce se împingeau înăuntru. Toţi se lăsau de bunăvoie în mâinile acestei zeiţe meschine numite Timp, care-i înlănţuia după ea şi-i lăsa să se târşâie prin noroi, ori să zboare prea repede peste câmpii şi munţi, ca apoi să-i arunce în prăpastia nesfârşită, cea din urmă destinaţie…

Printre ei se afla şi un om înalt, ce purta o pălărie largă, neagră, udă leoarcă. Cu privirea pierdută pe undeva printre liniile fine ale lespezilor de piatră ce acopereau peronul, el frământa între degete o monedă arămie, ce lucea fad în lumina înecăcioasă a lămpilor de deasupra lui. Uşa deschisă trona în faţa lui, concretul îl aştepta, inerţia vieţii îl trăgea înspre vagon, îl ducea pe acelaşi drum, călcând pe aceleaşi urme bătătorite. De ce nu, la urma urmei?

Călători enervaţi ce ieşeau din metrou dădeau din coate ca să iasă din îmbulzeală. Fiind lovit de un astfel de morocănos ce ţâşnise ca un taur din vagon, omul înalt scăpă din mâini moneda, care căzu, rostogolindu-se vioi pe lespedea murdară, înghiţită fiind apoi de acea falie dintre peron şi metrou, cu o ultimă lucire arămie, parcă mai puternică. Omul rămase cu mâinile împietrite, dar nu se mişcă. Pironea din priviri acea fâşie neagră, din care parcă ţâşnea un întuneric ce ar fi acoperit întreg peronul. Fu însă împins de alţi călători în vagon.

Ploaia nu putea fi auzită, însă stropii grei cădeau pe scoarţa celebrală încinsă a lui, iar spasme de durere îl treceau cu fiecare picătură. Se uită înapoi, dar fu împins cu brutalitate în vagon. Ar fi vrut să plângă, dar îl durea capul prea tare, îi scrâşneau dinţii, îi tremurau mâinile. Timp. Timp pierdut. Lanţurile se rupseseră, iar el rămase în urma Timpului, privind din ce în ce mai îndurerat cum el zboară, pleacă către noi meleaguri, aripile-i aurite fiind luminate pentru ultima oară de un apus roşiatic de soare. Şi totul se pierdea în neant…

− Atenţie, se închid uşile!

Uitându-se înspre peron, îşi văzu calea de întoarcere închisă. Era singur în faţa eternităţii. Rămase afundat în mocirlă, totuşi Timpul îl căra mai departe, îl târşâia prin noroi, murdărindu-l, sufocându-l. Simţea cum nămolul îi intră-n suflet şi-l invada, îl moleşea, îl distrugea. Se ţinea de o bară verticală ca de ultima sursă de viaţă, deşi oţelul cromat nu făcea decât să-i zâmbească cu dinţi ascuţiţi şi reci, metalici. Lumina aceea din metrou îl sufoca, ar fi preferat un întuneric absolut, căci numai absolutul îl mai putea scăpa.

Lângă el veni o femeie tânără, îmbrăcată bine, înfofolită într-un fular alb uriaş şi purtând nişte mănuşi la fel de impunătoare. Ar fi vrut să se ţină bine de bară, dar mănuşile-i alunecau, aşa că era smucită de colo-colo de metroul ce se legăna parcă într-o spirală de cabluri întunecate ce treceau pe lângă geamuri. Femeia intrase în ultima secundă în metrou, reuşind să-şi prindă colţul fularului în uşă. Bine că numai câteva fire, astfel că putuse să-l tragă de-acolo. Era obosită. Se aşeză pe scaun şi-l cercetă curioasă pe omul ce se ţinea ca un beţiv de bară. Ochii lui măriţi, din care păreau că fac parte numai pupilele, dovedeau faptul că nu era beat. El era ameţit, era sfărâmat de podea, făcut ţăndări, risipit în căldarea propriei neputinţe, însă nu era beat. Era mai sobru ca niciodată. Mai conştient ca niciodată. Simţea fiecare smucitură a metroului, vedea cu coada ochiului fiecare tremur al mâinilor celor ce stăteau pe scaune în jurul lui. Şi asta îl enerva şi mai tare.

Între timp, omul înalt se rezemase de o uşă a metroului, uşă care nu avea să se deschidă decât la capătul liniei. Fix unde cobora el. Se uita şi el la omul din faţa lui, ce se sprijinea de bară, şi se gândea: oare ce era în mintea lui. Dar nu avea timp şi chef să reflecte prea mult la alţii, căci ceva perfid îl tot trăgea către propria-i viaţă. Se uita în jur şi nu găsea sprijin. Mai că-i venea şi lui să se ţină de o bară şi să se lase legănat de smuciturile metroului. Ar fi vrut să se desprindă de pe podea şi să fie smuls de inerţie, să zboare din metrou şi să fie azvârlit în tunel, să se piardă în acel neant mărginit.

„S-au închis uşile” îşi zise. „Şi moneda a căzut acolo, jos… Poate ar fi trebuit să-i urmez.”

Era vorba de ultimul lui ban. De ultima relicvă a unei lumi demult dispărute, lumea sa. A eşuat, s-ar putea zice. Da. A eşuat. Cu siguranţă că a eşuat. A încercat el, vorba! Dar s-a dus la fund. Scriitor! Pff! Meserie e asta?! Logic, fără talent nu faci nimic. Iar el a pierdut lupta cu supravieţuirea. Nu-i rămânea decât să meargă la nesfârşit cu metroul, până se terminau staţiile, să îl schimbe, să meargă până în celălalt capăt, şi tot aşa, pentru eternitate. Căci el nu mai era. A dat tot ce a mai rămas din el acelei monede, care a căzut în neant, a dispărut… Era o gaură în aer, un suflet stors până la vid.

Şi poate s-ar fi oprit, s-ar fi întors, să lupte, dacă n-ar fi fost deja zdrobit. Dar a văzut cum moneda a căzut. Era un semn. Odată cu ea, s-a dus şi el. Trebuia să-i urmeze în neant, în întuneric. Oare şi omul acela care se ţinea de bară venea cu el?

El nu stătea să mai analizeze încotro se ducea, de ce sau pentru ce. El ştia doar că nu mai putea. Că nu mai rezista. De i-ar fi văzut chipul ei încă o dată… Ca să ce? Ca să îi zâmbească distant, să-i spună un la revedere şi să-l lase prostit… Nu prostit, prost. De fapt, asta era şi înainte. Asta a fost dintotdeauna, dar el a încercat, dovadă absolută a cretinătăţii lui, să iasă din situaţie. A încercat! Vorba! A vrut să spere. Şi ea e dovada că era zadarnic. O singură lumină se abătuse peste universul lui întunecat. Un „te iubesc” care după două zile se consumase deja. Căci ea îşi dăduse seama că nu spusese adevărul. Atâta avusese şi el. Trei zile de viaţă şi 20 de moarte perpetuă. Căci nu era un cadavru, era un om ce, cu fiecare secundă, murea şi învia. Fără milă, murea la loc, ca să învie din nou. Zbuciumul îl distruse. Nu mai putea. Ea îl minţise. Ba nu, el se minţise singur, crezând că ar fi putut fi cineva. Prea mult timp a pierdut. Rămăsese demult în urmă…

Femeia cu fular gros parcă întrezări ceva, o sclipire, în ochii lui. Dar nu i-a putut surprinde gândurile. Avea ea altele pe cap. În afară de căciula pufoasă, desigur. Trebuia să ajungă acasă, să-şi viziteze fratele rămas fără picioare după o explozie la locul de muncă… Ea se ducea la el în fiecare seară. De data asta întârziase, aşa că se grăbise să prindă ultimul metrou…

Printre oameni apăruse un individ ciudat. Era îmbrăcat într-un palton negru şi purta o şapcă cu cozoroc, tot neagră. Lucru ciudat, hainele-i erau uscate, de parcă el n-ar fi venit din ploaie. Faţa îi era aspră, dar lipsită de vreun sentiment anume. Se uită pe rând la cei trei, absorbindu-le privirile pierdute. Văzuse ce era de văzut. Merse mai în faţă, păşind încet, dar sigur.

„Ah, blestemat să fie gândul care m-a pus să scriu!” scrâşni din dinţi omul înalt. „Aş putea vinde hainele… Nu… Amân inevitabilul. Şi m-am săturat. Aş putea găsi de muncă, dar… De ce m-am născut cu pasiunea nebună de a scrie, dar cu această lipsă completă de talent!?”

Nu se putu abţine să nu dea cu piciorul de podea. Femeia se sperie. Îşi schimbă privirea în altă parte, văzând că omul înalt se uitase în direcţia ei. Voia să plece dintre acei dubioşi şi să ajungă la fratele său.

Uitându-se în lungul metroului, el văzu silueta neagră a omului misterios dispărând după burduf, în vagonul următor.

„Unde s-a dus ăla…?”

„Atenţie, se închid uşile!” se auzi deodată un glas, dar nu de robot, ci uman.

Se auzi un scârţâit îngrozitor, Cei trei îşi puseră mâinile la urechi aproape instantaneu, dar fură daţi peste cap în următoarea secundă. Câteva sunete îngrozitoare. Luminile fură absorbite, întunericul se strecură cu o viteză uluitoare şi metalul păru că se topeşte. El avu un gând. Îl întrebă pe omul misterios, pe care îl vedea aievea, în întunericul dezintegrant, cu ochii minţii:

− Ce…?

− Ai primit ce ai dorit, spuse el.

Un ţipăt de femeie se auzi, ultimul sunet concret pe care îl mai prinse urechile lui…

− Ea a plătit preţul. Al tău, al lui, spuse omul misterios, intrând şi în mintea omului înalt.

− De ce? întrebă acesta din urmă.

− Nimic nu-i gratis pe lumea asta, nici măcar moartea…

Toate astea avură loc în câteva secunde. După aceea, linişte totală, se mai auzea doar ocazional un sfârâit, de la metalul ce se topea.

În staţia de metrou de la Universitate, de unde urcaseră cei trei, se uitau dezamăgiţi două persoane. Una ţinea în mână nişte hârţogării, alta, un medalion în formă de delfin. Bărbatul, cel cu hârtiile, i se adresă femeii:

− Cât e ceasul?

− Opt şi douăzeci.

− Cam târziu pentru o domnişoară ca dumneavoastră. Aşteptaţi pe cineva?

− Da… Adică, mă aşteptam să fiu aşteptată… Dar… A plecat cu metroul… S-a dus…

− Şi eu alergam după cineva… Să-i public o carte… A intrat în pământ. Asta e… Era o carte bună, chiar bună… în fine. Vă pot ajuta cu ceva?

− Nu, mulţumesc, zâmbi fata.

− Unde coborâţi?

− Tineretului.

− Şi eu. Dorin. Dumneavoastră?

− Ana, încântată!

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Se-nchid usile…

  1. Laitmotivul iubirii intangibile si un sfarsit fatalist.

  2. Pai tocmai andrei. Le era *scris* sa ia metroul ala anume.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s