Piedestalul chipurilor


Un punct de viaţă în obscuritatea unei săli mici, pline de priviri atente şi cuprinse de acelaşi freamăt tăcut. Pe scena goală se plimba de colo-colo un singur om, care-şi rostea cu glas sfârşit monologul.

Faţa actorului era fixă, dar ochii îi tremurau. Îngrozitoarea deznădejde ce era emanată de ochi se răspândea pe toată faţa, astfel încât toţi spectatorii o vedeau aievea. Gâtlejul uscat al actorului se unduia, scoţând cu greu nişte cuvinte ce cădeau lin şi tremurânde, precum notele de pian dintr-o piesă de Chopin. Ignorând sala, publicul, pereţii, goliciunea ce-l împresura şi teluricul ce-l învăluia, actorul îi vorbea parcă unui înger cocoţat undeva pe tavan, care cobora în public şi se rotea prin sală. Ochii actorului urmăreau acest punct imaginar, în timp ce mâna dreaptă o duse la inimă. Când brusc căzu în genunchi, toţi spectatorii tresăriră. Lumina palidă din ochii actorului deschidea o poartă pentru privirile celor ce se uitau, astfel încât puteau vedea câmpul de luptă dezolant şi pe tânărul locotenent răpus de un glonte, ce îşi aştepta cu calm şi fatalism moartea. O piesă obscură, scrisă de un dramaturg francez din secolul al XIX-lea… Nu. O poveste pe care toţi o trăiau. Tânărul locotenent strigă deodată, de se cutremură sala:

− Ultima rază… S-a stins!

Şi căzu pe o parte. Ochii păstraseră o lumină palidă, privirea-i îngheţată şi pironitoare îi sperie pe spectatori. Părea într-adevăr mort. Mulţi începură, instantaneu, să plângă.

Iar directorul nu se îndura să aprindă luminile, să termine spectacolul. Se uita şi el, de după un perete de carton, la soldatul mort, şi suspina. Toţi se uitau la el, uitând de timp, de loc. Erau prinşi într-un eter infinit, unde timpul şi spaţiul erau elemente ilogice. Numai acea privire exista. Şi toţi erau cuprinşi de un fior.

Într-un sfârşit, luminile se aprinseră. De după peretele de carton apărură, ţinându-se de mână, ceilalţi actori ce jucaseră în piesă. Atunci, locotenentul mort clipi, lumina palidă dispăru din privire, fiind înlocuită cu un freamăt azuriu şi plin de energie al ochilor lui albaştri. Se ridică, se scutură şi redeveni Harry Dwinklingson, actorul teatrului „Moliere” din Liverpool. Se strecură cu paşi mari printre ceilalţi actori şi făcu o plecăciune adâncă. Ropotul de aplauze ce-i urmă gestului păru mai degrabă un torent de neoprit. Tot publicul era în picioare, aclamând. Actorii se înclinară încă o dată, apoi încă o dată. Pe faţa lui Harry se afişa, din ce în ce mai larg, un zâmbet. Disperarea îi pierise. Fatalismul dispăruse. Se citea doar o fericire pură, un extaz de nedescris. Ridică mâinile în aer, apoi îi aplaudă şi el pe colegii lui, care-l ridicară pe umeri şi-l duseră, chiuind, în culise.

− Victorie, băieţi! Sala era în picioare! În picioare! Mai să alerge pe scenă şi să ne ia ei înşişi pe sus! strigă un actor înalt şi bine făcut, cu o mustaţă groasă şi o voce la fel de pregnantă, numit Robert Thompson. Bravo, Harry! Bravo, Betty! Bravo tuturor!

− M-am cam încurcat la o replică… murmură Harry.

− Fleacuri! izbucni directorul, ce tocmai intrase în culise, unde actorii se despărţiseră în două grupuri, femeile intrând într-o altă cameră, iar bărbaţii rămânând pe nişte băncuţe de lemn ce se întindeau de-a lungul unui coridor întunecos. Deasupra băncilor, nişte ţevi de gaz le aţineau direcţia.

− A ieşit foarte bine! concise Robert. Ne vom putea plăti în sfârşit datoria!

− Ah, dă-o naibii, vreau înapoi pe scenă! râse Harry.

Ceilalţi îi ţinură isonul. Directorul, un om firav, cu faţa mereu roşie, dar cu o sclipire veşnic prietenească în ochi, îi îmbrăţişă pe rând pe actori şi le spuse:

− Vă măresc leafa, băieţi! O meritaţi!

− Trăiască prea-milostivul nostru director! strigă un actor.

− All hail Caesar! strigă râzând Harry.

− Hai gata, bandă de puşlamale! râse şi directorul. Schimbaţi-vă şi strângeţi, sunt obosit şi simt că o să cad ca un bolovan!

− A bed! My kingdom for a bed! se apucă să strige un actor.

Atmosfera era una festivă. Spectacolul din această seară le ieşise extraordinar de bine, avuseseră o audienţă mare, aşteptau una şi mai mare spectacolul viitor. Aveau succes! Robert invită întreaga trupă la el acasă, să sărbătorească. Toţi cei paisprezece inşi acceptară fără să stea pe gânduri. Erau obosiţi, într-adevăr, dar ce le păsa?

Harry, pornind la drum alături de camarazii săi, îşi schimbase figura. Acea sclipire de extaz de pe privirea lui dispăruse, dar şi acele semne de oboseală pe care se întipăriseră pe faţa lui în culise. Totul fu înlocuit de o expresie calmă, mulţumită, însă oarecum distantă.

Trupa mergea agale pe străzile aerisite ale Liverpool-ului. Soarele apusese undeva printre dealurile dintre care se ridicau câteva coşuri de fabrici, lăsând ca strada să fie împânzită de nişte contururi fantomatice ale copacilor, înconjurate de iluminatul palid al felinarelor. Luna, aproape ascunsă de nori, lumina şi ea într-un colţ, înconjurată de un întuneric cu atât mai înecăcios cu cât nu era complet. Cerul înorat era încă luminat de ultimele raze ale soarelui ce nu se mai vedea. Numai lumina lunii, dintre toate aceste raze prăfuite, era pură, era sublimă, însă ea se răsfrângea numai asupra unor mici norişori din jur. Iată că o rază de-a ei fu surprinsă de ochii lui Harry. Zâmbetul mulţumit îi pieri, iar o licărire ciudată îi străbătu ochii. Pentru o clipă. Una singură, suficient de lungă însă cât să paralizeze întregul corp. Apoi faţa se destinse din nou, iar Harry continuă să meargă. Robert văzu însă şovăiala şi se aproprie de el.

− S-a întâmplat ceva?

− Nu, spuse cu un glas molcom Harry. Pe faţa lui se citea mulţumire. Atât. Robert nu mai insistă, iar toţi îşi continuară drumul fără tulburări, vorbind despre piesă, despre cum a decurs, despre public, despre lucruri mărunte de zi cu zi.

Ajunseră, în sfârşit, în faţa casei lui Robert. Vorba, casa lui, căci el ocupa numai apartamentul de la etajul întâi al acestei clădiri de două etaje din piatră, la al cărui parter să găsea un magazin de confecţii. Robert le deschise uşa apartamentului şi toţi dădură buzna înăuntru, continuând să râdă şi să vorbească. Se aşezară care pe unde apucaseră prin sufrageria destul de mică, dar elegant mobilată, a actorului. Se duse în bucătăria îngustă din spatele apartamentului pentru a le face tuturor ceai.

Venind cu tava pe care aşezase ceştile pline ochi cu ceai aburind, Robert observă că Harry era din nou centrul atenţiei. Faţa sa gravă contrasta în mod amuzant cu gesturile sale ample. Povestea, din nou, una din acele întâmplări de-ale sale care stârneau râsul, dus până la lacrimi câteodată, al tuturor.

− Şi m-a întrebat: „Dumneata eşti om?” La care eu i-am răspuns: „Este trist, domnule, că nu vă mai recunoaşteţi semenii…”

− Şi ce-a zis atunci? îl întrebă o femeie mică de statură, cu părul creţ şi roşcat, care stătea înghesuită între două colege mai înalte.

− S-a făcut că nu aude, dar m-a ţinut minte. Data viitoare când am venit la biroul lui, a refuzat să mă ajute pe motiv că „nu îmi dau seama dacă sunteţi sau nu, cu adevărat, om”. Tipul avea o lipsă cronică de umor. În fine, i-am urat mult succes în a găsi răspunsul la dilema lui şi dus am fost!

− Nici tu nu eşti mai presus cu umorul! râse Robert, punând tava pe o masă mare şi joasă din mijlocul sufrageriei. Serviţi!

− Măcar sunt mai presus ca tine! se umflă în pene Harry.

− Iar faci pe bufonul.

− Eu nu mă prefac niciodată, zise maliţios Harry. Eu mă cred întotdeauna personajul pe care îl joc!

− Atât de mult, că nici nu putem şti care din toate aceste personaje este persoana ta proprie!

Lumea, care până atunci se angajase în discuţia dintre cei doi prin râsete, încremeni. Singur Harry nu-şi schimbă privirea, păstrându-şi zâmbetul ironic şi privirea înţepătoare, pe care le arborase cu câteva secunde mai devreme. Robert se uita la el uimit, căci nu-şi dădea seama dacă vorbele sale avuseseră cu adevărat vreun efect asupra actorului.

− Toate, reunite, mă alcătuiesc pe mine! zise accentuând fiecare cuvânt Harry, făcând şi o reverenţă ridicolă. Însă nimeni nu zâmbi. Observaţia lui Robert îi tulburase. Se uitau la Harry şi se minunau cum îşi schimbase dintr-o dată întreaga fire. Nu mai era omul mulţumit de sine care intrase în casă. Era acum ironic, avea o ciudată răutate în glas. Care îi dispăru însă subit atunci când zise:

− Ei, hai să jucăm ceva! Robbie, dragă, ai şi altceva în afară de ceiuţul ăsta?

Harry îi zâmbi larg colegului său, care îşi arătă şi el dinţii, mai degrabă într-o grimasă de frică, de tipul aceleia pe care o schiţează cimpanzeii speriaţi, şi se duse în bucătărie, întorcându-se cu nişte whiskey.

− Aşa, petrecere adevărată! râse Harry. Însă, oricât s-ar fi străduit el să înveselească atmosfera, toţi rămâneau tăcuţi şi tulburaţi. Actorul însă nu-şi ieşi din fire. Părea a fi prins în lumea lui, căci îşi turnă whiskey în pahar şi îl dădu pe gât pe tot deodată. Apoi repetă gestul. Robert se enervă:

− Nu mai face pe… petrecăreţul!

− Dar nu sunt petrecăreţul? îi zâmbi Harry.

− Dacă vrei să ne umileşti cu talentul tău actoricesc, ţi-ai îndeplinit scopul, acum te poţi opri! îi zise şi Betty, actriţa scundă, cu un glas mai degrabă rugător decât aspru.

− Nu mă pot opri din a fi ceea ce sunt! râse Harry.

Şi îl bătu pe umeri pe Robert, care nu mai stărui, însă. Petrecerea îşi reluă cursul normal fără că cei doi să se mai certe.

Ziua următoare, Robert se îndrepta spre un pub de pe Sunflower street, aproape de teatru. Era ora prânzului şi el şi cu Harry obişnuiau să mănânce la „Holvington’s” de fiecare dată când aveau repetiţii dup-amiaza. În acea zi însă, Robert sosise mai devreme. Intră în barul curat, în care se aflau câteva mese înconjurate de nişte canapele semicirculare, căptuşite, şi se duse direct la patron, domnul Holvington, un respectabil bătrân de 60 de ani, ale cărui ocupaţii principale erau servirea clienţilor şi plictisirea lor cu poveşti despre Margaret Thatcher.

− Bună ziua, onorabile! îl întâmpină Holvington.

− Bună ziua şi ţie, domnule Holvington!

− Ce te aduce aici aşa devreme?

− Uite, voiam să vorbesc cu tine ceva… Urgent.

− Zi!

− E vorba de Harry…

Faţa lui Holvington se întunecă.

− E un băiat foarte de treabă, un actor excelent, însă… E ciudat. Nu ştiu cum să zic, cred că subconştientul meu sesizase acest lucru, însă abia ieri seară a ieşit la iveală observaţia. Tipul nu e niciodată la fel. E mereu altul. Şi niciodată nu pare să fie… Cum să zic… El însuşi. Negreşit, joacă foarte bine, dar se vede că toate aceste… ipostaze ale lui… n-au nimic în spate. O viaţă trăită. Se vede greu, dar, dacă trăieşti mult în preajma lui…

− Păi…

− Şi am venit aici, la tine, să te întreb: de ce e aşa? Tu îl ştii de mai mult timp decât mine. Aşa a fost dintotdeauna? De fapt, este cum l-am ilustrat eu sau e doar o năzărire de-a mea?

− Nu ştiu… murmură Holvington. Adevărul este că acum, când te ascultam, mi-am dat şi eu seama că ai dreptate, fără să fi observat asta înainte. E pur şi simplu un actor foarte bun. Nu cred că ar fi ceva grav.

− Mie îmi dă impresia că încearcă să-şi ascundă adevăratul chip.

− De ce zici asta? El este aşa cum îl vedem cu toţii: vesel, inteligent, ironic, energic, ciudat de calm câteodată, alteori foarte înverşunat. Ăsta e Harry pe care îl ştiu.

− Dar nu e toate astea în acelaşi timp! aproape că strigă Robert. Când e ironic, când e vesel, când e calm, când e…

Se opri, căci Harry tocmai intrase în bar. Cei doi se duseră să-l salute, iar Robert şi cu Harry se aşezară la masa lor de lângă geam.

− Ce doriţi azi?

Harry pocni din degete. Asta însemna meniul obişnuit. Robert repetă gestul.

− Ce-i cu tine aşa devreme aici? îl întrebă Harry.

− S-a nimerit să ajung cu cinci minute mai repede…

− Tu, care întârzii mereu? Cu ce ocazie, mă rog?

Harry nu mai era ironic, părea că uitase cearta de ieri, părea bine dispus.

− S-a nimerit să plec mai devreme…

Robert se uită la Harry, îi văzu faţa radioasă, şi nu-i veni să-l ia la întrebări. Nu avea curaj în faţa lui, căci nu ştia ce reacţia avea să aibă. Încercă să amâne momentul decisiv prin discuţii banale. Sosi şi mâncarea. Robert nu mai putea rezista. Se apropia momentul plecării. Nu dorea să mai amâne confruntarea. Îi zise cu glas schimbat:

− Harry, trebuie să te întreb ceva.

− Sigur.

− Cine eşti tu?

Robert se uita atent în ochii lui Harry, dar aceştia nu-şi schimbară privirea. Harry râse.

− Cum adică, cine sunt eu!?

Robert era speriat. Nu-i mai întâmpinase întrebarea cu ironie, ca în ziua precedentă. Se simţea dezarmat în faţa lui, dar continuă, în disperare, atacul:

− Mă uit la tine, te observ, şi mă sperii, căci mereu eşti altul. Îţi joci fiecare moment din viaţă ca pe un rol, pe care îl tot schimbi!

− N-a zis Shakespeare: „Viaţa întreagă e ca o scenă, iar toţi oamenii sunt doar nişte actori”?

− Dar ei îşi joacă rolul vieţii lor, pe când tu joci rolul altora, ignorându-ţi propria persoană. Tu, cel de acum, eşti atât de diferit de cel de seara trecută, încât… Observ cum în fiecare zi ai alte reacţii la aceleaşi lucruri, cum de fiecare dată îţi joci un alt rol… Şi nu-l văd pe adevăratul Harry! Dar ce te uiţi aşa?

Robert văzuse cum faţa lui Harry se schimbase. Ochii îi sticleau, iar gura îi tremură uşor. O privire melancolică, pe care Robert o prinsese imediat, dar care dispăru repede. După o scurtă paralizie, ca aceea de seara trecută, de pe drum. Robert părea adânc tulburat. Exclamă deodată:

− Acum l-am văzut pe adevăratul Harry!

− Unde? râse acesta din urmă.

− Mai adineauri, ai aruncat o privire care nu mi-a înşelat ochii: era sinceră! Eliberează-ţi sufletul de atâtea măşti pe care le porţi! Spune, ce s-a întâmplat adineauri?

− M-am uitat la ceas, atât! zise Harry, de data asta nereuşind să-şi ascundă iritarea. Părea că o parte din lucirea aceea melancolică a ochilor se păstrase.

Robert se uită şi el la ceas. Era ora trei fix. Se uită din nou la Harry, dar nu mai avu timp să zică ceva, căci Harry i-o luă înainte:

− Hai la teatru, întârziem la repetiţii!

− Nu plec până nu-mi explici tot, zise cu un glas teribil de calm Robert. Îl fixă cu privirea pe Harry, încercând parcă să reţină acea lucire din ochii lui care i se păruse veritabilă, aparţinând adevăratului om, şi nu vreunui personaj. Harry nu putu îndura acea privire scrutătoare, şi acest lucru părea că-l enervase şi mai tare. Se ridică subit de la masă, se îndreptă spre ieşire, iar când ajunse în prag, se întoarse spre Robert. Îl aştepta să iasă. Acesta din urmă îşi dădu seama că nu putea scoate nimic de la el. Se uită la Harry şi văzu un actor lipsit de chef, ce trebuia să se ducă la repetiţii. Îl imita din nou pe Daniel, un coleg de-al lor care era veşnic obosit şi veşnic plictisit de ce se întâmpla în juru-i, şi care, cu toate acestea, la fiecare spectacol îşi juca rolul cu desăvârşire, trăind intens fiecare clipă. Un ciudat paradox, ce-l fascina pe Harry.

− Hai, să mergem… Iar repetiţiile-astea! De parcă nu ştim deja piesa! Tre’ s-o tocim până ne iese pe urechi! zise Harry, cu vocea tărăgănată a lui Daniel. Dar Robert nu mai zâmbea, ca de obicei, nu mai râdea de calambururile lui. Era hotărât să-l pescuiască pe adevăratul Harry din acea mare de personaje pe care le juca zilnic.

Repetiţiile durară mai mult decât de obicei. Aveau un regizor nou, care voia să pună în scenă „Lear”, de Shakespeare. Harry era foarte entuziasmat, căci el avea să aibă rolul nefericitului rege. Robert nu era în apele lui. Se uita la Harry şi nu-l înţelegea. Cum se terminară repetiţiile, îl luă de mânecă şi-i spuse:

− Cred că-mi datorezi nişte explicaţii…

− Eu cred că ar trebui să te opreşti cu obsesia asta, Robbie, îi răspunse sec Harry.

Dar Robert nu-i dădu drumul.

− Ascultă-mă, Harry. Îmi eşti un prieten bun. Înţelege asta, la naiba! Nu poţi trăi aşa! Tu eşti fericit aşa, jonglând din rol în rol, trăind viaţa falsă a unor personaje false?

− Nu ştiu de unde le scoţi, zău…

− Da, poate mi-ai zice că sunt nebun, că am devenit paranoic… Adevărul e că doar seara trecută mi-am dat seama de cum eşti… Sau, mai bine zis, mi-am pus întrebarea!

− Te rog, gata, nu ajungem nicăieri cu discuţia asta lipsită de sens, ripostă Harry, din ce în ce mai iritat. Robert, văzându-l că nu poate să se fofileze în spatele vreunei măşti, continuă:

− Mă uit la tine şi văd un om care se schimbă încontinuu, precum vântul năprasnic de iarnă! Pentru ce ţi-ai îngropat tu sinele în acest morman de personaje, de imitări şi de trăiri false pe care le afişezi cu atâta dibăcie? Pentru ce…

− Destul! strigă Harry, de cutremură întreaga sală. Oamenii se întoarseră cu privirile către ei doi. Se aşteptau ca actorul să-şi schimbe pe dată faţa, să rostească o glumă sau să continue să-l imite pe directorul teatrului (care era o persoană ce-şi ieşea uşor din pepeni). Dar, din contră, starea de nervozitate a lui Harry se accentuă, nimic nu indica faptul că imita pe cineva.

− Mi-e de ajuns! Opreşte-te cu toate astea! Gata! zbiera el.

Abia atunci observă că toată lumea se uita la el, uimită. Harry niciodată nu-şi ieşise din fire de-adevăratelea. Sau cel puţin aşa credeau ei, căci de fiecare dată îşi acoperea ieşirile cu un „alibi”, cu un rol de jucat. Văzându-le feţele, Harry albi şi lăsă privirea în jos. Stătu în cumpănă timp de două secunde chinuitoare, apoi ridică fulgerător capul, lovit parcă de un fulger ce-i încărcă întreg corpul de energie. Robert se sperie, dar Harry îl luă de mână şi-l duse în culise, lângă măsuţa lui, lângă sertăraşul în care actorul îşi ţinea puţinele lucruri ce-i erau de trebuinţă la teatru.

− M-ai ruinat! spuse el cu o voce ciudată, nemaiauzită, nouă pentru Robert. Am cedat! Nu m-am putut stăpâni! Şi acum toţi or să se uite urât la mine!

− Şi la mine nu!? izbucni Robert. Ascultă, calmează-te şi spune-mi, de ce te afectează atât de mult faptul că n-ai putut să nu fii tu însuti, măcar pentru o secundă?

− Sunt un actor prost, spuse, mai calm, Harry. Nu mai prost ca tine, dar asta n-ar fi o consolare, adăugă el, maliţios.

− Nu-ţi iese, zise, rece, Robert. Nu poţi scăpa de data asta şi ştii. Spune-mi tot. Sunt prietenul tău şi vreau să te ajut, ce naiba!

Harry părea pus cu faţa la zid. Zâmbetul său ironic îi pieri repede. Nu mai avea, într-adevăr, nicio replică care să-l scape din situaţie. Niciuna, în afară de adevăr.

− Am eliberat ce-i mai rău în mine, l-am lăsat să iasă la suprafaţă… Asta e rău!

− Vrei să zici că tu eşti ce-i mai rău în tine?!

− Cum adică?

− Ştii prea bine ce vreau să zic. De ce îţi înăbuşi sinele?

− Pentru că e meschin, idiot şi incapabil, de-aia! răbufni Harry. Nu mi-a servit decât la rele! De ce să trăiesc ca un om de doi bani, când pot să fiu, pe rând, 1000 de oameni aşa cum îi vreau eu! De ce să rămân un stricat, când mă pot schimba în 1000 de oameni aşa cum îi  vreau eu? De ce…

− N-aş fi crezut că te urăşti în halul acesta…

− Nu mă urăsc, ţi se pare că mă urăsc!?

− Da! Te urăşti pe tine însuţi şi te acoperi cu aceste măşti, cu aceste caractere false!

− Şi am dus-o foarte bine până acum!

− N-aş zice. Când a fost ultima oară când te-ai simţit cu adevărat fericit? Adică nu când personajul tău era fericit, ci când tu, ca entitate independentă, erai fericit!

− De fiecare dată după un spectacol reuşit, mă simt fericit.

− Oare? Oare nu este doar acel personaj pe care-l joci, personajul numit actorul de succes, care este fericit?

Întrebarea aceasta îl zgudui pe Harry. Acesta vru să zică ceva, dar îngână doar câteva sunete nedesluşite.

− Ascultă, continuă Robert, descătuşează-te de toate aceste măşti şi eliberează-te!

− O, nu! Nu mai există decât măştile, Robert. Dacă le dau jos, nu mai rămâne nimic din mine. Asta sunt eu. O colecţie, un piedestal de măşti, puse una peste alta, care se lipesc una după alta de faţa mea, matrice pentru felurite chipuri! Te vei întreba: „Bun, dar tu, cel de acum, nu eşti tu cel adevărat?”. Nu! Acum sunt acel personaj numit destăinuitorul, o altă mască! Şi jocul continuă! Fără întrerupere! Acum înţelegi?

− Nu te cred. Nu m-ai fi adus aici, nu mi-ai fi spus toate astea, dacă nu făceai decât să joci un personaj. Harry, eşti un actor bun, dar pentru că şi eu sunt actor, pot face diferenţa dintre rolul jucat şi sentimente reale. Tu nu joci un rol acum, tu eşti… tu însuţi, acum. Cum să-ţi spun…

− Vechiul „eu” a pierit demult, ducă-se!

− Dar ce te face să-ţi urăşti sinele atât de tare?

− Caracterul lui. Modul lui de a fi.

Robert se uita la Harry şi vedea un om sfâşiat de gânduri contradictorii, pus la pământ de fiecare cuvânt pe care i-l arunca, confuz şi zguduit de această situaţie lipsită de precedent, în care nu se mai putea controla pe sine însuşi.

− Mi-am abandonat demult sinele. Trăiesc din actorie. Trăiesc din slujba mea. Sunt probabil singurul om din lume care-şi practică meseria non-stop. Şi când visez, visez cum îmi joc, în continuare, rolurile! Şi singurul, dar singurul lucru, care de fapt îmi mai păstrează măcar amintirea unui „sine” este această bucată de hârtie!

Şi Harry deschise sertarul şi, furios, dădu la o parte fundul lui, fals, scoţând de sub el o poză. Robert o luă şi o cercetă. Era fotografia unei tinere fete îmbrăcate într-o rochie roşie, ce purta în cap o bonetă şi ţinea în mâini o umbrelă. Părea îmbrăcată într-un costum de epocă, de genul celor ce se folosesc la piesele de teatru ale lui Moliere. Trăsăturile ei erau, de altfel, cam estompate de toată acea împopoţonare, mai puţin ochii mari şi verzi, ce răspândeau o lumină caldă, orbitoare chiar. Robert schiţă un zâmbet.

− Cine-i? întrebă el.

− Trecutul, replică sec Harry. Actorul dădu să plece, dar Robert îl opri. Fu nevoit să-l tragă îndărăt.

− Zi Harry, din cauza ei eşti tu aşa?

− Nu. Din cauza mea sunt aşa.

− Explică.

− Dar ce-i de explicat?

− De ce te urăşti aşa, şi care e legătura dintre această refulare a sinelui şi această poză?

Harry şovăia, încordarea feţei lui dovedea puternica luptă interioară ce-l măcina.

− Dianne Readings o chema, zise el, într-un sfârşit. Ne-am cunoscut la o petrecere. Era studentă pe atunci, eu de-abia intrasem în industria teatrului. Aveam prieteni comuni, aşa că ne revedeam des. Am devenit cunoscuţi, ştii tu, ne aflam în acelaşi grup de distinşi oameni ai artei. Era studentă la drept, dar era eseistă şi scriitoare, chiar foarte bună. Nu m-a impresionat la început, pentru că aveam ochii aţintiţi în altă parte. Într-un final, însă, am văzut-o aşa cum era: perfectă. Ah, penibil!

Harry se întrerupse, faţa-i schimonosindu-se parcă într-un spasm de durere. Robert zâmbea amar. Căci presimţea continuarea. Şi începea să-l cunoască cu adevărat pe Harry.

− Da… M-am îndrăgostit de ea, într-un sfârşit, dar am dat-o în bară. Eram un om de nimic, de-ţi venea să plângi văzându-mă: un vagabont neserios şi temperamental. M-am zbătut şi m-am zbătut, şi n-am izbutit să-i cuceresc inima. Bun, ai zice, şi asta m-a determinat să arunc la gunoi sinele meu?! Păi stai! După ce m-am chinuit atâta, am renunţat în sfârşit, când situaţia chiar se revela a fi lipsită de orice speranţă. Şi am decis să-mi continui viaţa. Dar, surprziă: n-a mers! Trecea timpul, şi eu deveneam şi mai temperamental, şi mai demn de milă, şi mai meschin! M-am enervat atât de tare pe acest sine perfid, încât am încercat să scap de el jucând rolul unor personaje pe care aveam să le interpretez pe scenă, la teatru. Şi, în acea zi, am reuşit să mă feresc de sentimente negative. Aşa că am reluat experimentul ziua următoare. Şi apoi cea care urmă. Şi tot aşa, până azi. Şi uite ce bine ajunsesem, până acum…

Şi Harry se opri să respire adânc. Se vedea că spărsese un baraj în sufletul său şi lăsase un uriaş torent să se reverse. Acum era obosit, aşa că se aşeză pe scaun. Robert se uita la el emoţionat. Puse mâna pe umărul lui şi zise:

− Eşti… Mult mai altfel… Decât te credeam. Simţi mult mai puternic ca mine…

− Ah, eşti un complexat! zise Harry.

− Şi tu.

− Asta aşa e…

− Uită-te la mine, Harry. Tu ţi-ai construit în jurul tău o reţea de personaje ca să scapi de propriul sine, pe care îl urăşti. Ascultându-te, mi-am dat seama că acest sine al tău este cu adevărat valoros. Eu vreau ca el să rămână stăpân pe situaţie. Renunţă la măşti!

− Sinele meu e oribil, ripostă Harry.

− Uite-te la lucruri în modul ăsta: te ascunzi în spatele unor măşti. Eşti un laş, Harry! Eşti un laş şi un om lipsit de speranţă, ideal sau scop! Ăsta eşti tu, cu adevărat? Nu! Asta este doar o mască de-a ta, ce mai mare şi mai îngrozitoare dintre toate, căci ea este prima mască care ţi s-a lipit de faţă, şi cea care, semi-transparentă, a rămas mereu fixată pe faţa ta! Ea este masca numită cel care a abandonat lupta. Lupta cu viaţa, în definitiv. Smulge-ţi masca asta de pe chip!

− Ca să…?

− Ei, asta-i bună! Ca să lupţi, ca să simţi că eşti aici pentru ceva! Dă-le naibii de personaje, de roluri, de măşti, de frică! Fii tu însuţi şi n-o vei regreta. Nu te placi? Schimbă-te! Uită-te la mine: sunt ultima lepră şi o ştiu. Dar, Domnul mi-e martor, am chef de viaţă! Poate este singura mea calitate! Deci hai s-o găsim de Dianne asta, să vedem ce-o mai fi făcut de când n-ai mai văzut-o?

− Ca să ce? se înfioră Harry.

− Ştiu că vrei s-o vezi. Şi nu uita: speranţă există întotdeauna. Chiar şi pentru acel soldat pe care l-ai interpretat atât de bine în piesa de ieri, mai exista nădejde. Nădejdea că sufletul lui avea să ajungă în Cer, şi de acolo avea să vadă că viaţa lui nu fusese jertfită în van, că acea cauză pentru care luptase, acea cauză nobilă, triumfă! Şi tu n-ai murit, Harry! Şi îndrăzneşti să n-ai speranţă!

Comparaţia cu personajul în care pusese atâta inimă jucându-l îl emoţionă pe Harry. Robert îşi jucase bine cartea. Harry se uita în gol, dar nu-şi putu abţine o lacrimă. Brusc, se ridică şi-l îmbrăţişă pe Robert.

− Eşti un prieten… bun… foarte bun, zise Harry, oarecum stânjenit.

− Haida, să trăim!

− Să trăim! zise cam cu jumătate de gură Harry.

Şi cei doi ieşiră din teatru şi o apucară pe Somerset avenue, luminaţi numai de luna ce acum strălucea în toată puterea ei, rupând zăgazul norilor.

− Când mă uit la lună, lucru ciudat, îmi amintesc întotdeauna de ea, surâse Harry. Acea aură de frumuseţe pură, probabil…

Şi cei doi se pierdură printre casele cu două etaje de pe Somerset, mergând agale. În urma lor, pe uşa rămasă deschisă a teatrului zbură o mască de carton, pe care un vânt slab o purtă pe jos, pe şosea, aruncând-o dispreţuitor printre tufişurile de lângă celălalt trotuar.

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Piedestalul chipurilor

  1. ingreceanu spune:

    O poveste frumoasa despre prietenie si rolul ei salvator in cirzele existentei umane. Omul singur este infirm. Prietenia il innobileaza. Prietenul nu este cel care iti cinta in struna tot timpul, ci cel in care te poti oglindi pentru a-ti vedea adevarata fata.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s