Lullaby (partea a IV-a)


sfe

Cei doi copii erau încă cuprinşi de şoc şi nu voiau să plece din locul în care se ascunseseră. Maria se uita ţintă la acel corp ce zăcea în mijlocul curţii, sub care se formase deja o baltă de sânge. Se uita cu o spaimă imposibil de controlat, astfel încât îl strânse şi mai tare de braţ pe Boris. Moartea… Prea o cunoştea, prea îi alterase viaţa. Simţi o pornire lăuntrică să fugă, să fugă din nou, ca atunci când ţâşnise din casa cuprinsă de flăcări, să fugă la nesfârşit, într-un neant unde Moartea n-ar fi ajuns-o… Cadavrul lui Vladimir o hipnotiza, ochii ei pironiţi oboseau şi îşi pierdu concentrarea… Privirea îi alunecă aiurea, iar fata ar fi căzut dacă nu s-ar fi sprijinit de Boris, care, la rându-i, nu ştia ce să facă.

Ea nu-l cunoscuse pe Vladimir. Îl văzuse în treacăt, îi vorbise în treacăt. Însă era şi el om. Şi uite ce se întâmpla cu oamenii… Maria nu putea înţelege cum acel corp ce se mişcase, gândise, simţise, stătea acum întins pe pământ, inert, un obiect oarecare.

Mai mulţi oameni se strânseră în jurul cadavrului după câteva minute în care şi ei aşteptaseră speriaţi după draperiile geamurilor ori după uşile blocurilor. Se uitau la el şi sporovăiau, uitându-se cu îngrijorare înspre stradă. Dar nu reapăru nimeni. Mai mulţi se duseră să alerteze poliţia, când li se aminti că aşa ceva nu mai exista… Trebuiau să se ducă la cel mai apropiat sediu de comitet revoluţionar.

Curtea golindu-se în sfârşit, Maria şi cu Boris făcură un pas în afara ascunzătorii. Poate că dacă ar fi înfruntat perfidia vieţii şi oribilul Morţii pentru prima oară, Maria ar fi rămas în loc şi ar fi izbucnit în plâns. Ea, însă, nu putea face asta. Se apropia cu paşi rari de Vladimir, fiind invadată de o disperare fără margini, neputând să se gândească la nimic concret. Boris o urma şovăitor. Ajunsă lângă cel ce-i fusese, cel puţin oficial, tată adoptiv, Maria spuse, ca pentru ea:

− „Un om curajos… priveşte în ochi Moartea… şi-i zâmbeşte!”

Şi privirea ei se abătu o clipă asupra chipului alb, neted, al lui Vladimir. O clipă numai, căci capul i se întoarse într-o zvâcnire bruscă. Îşi acoperi faţa cu palmele şi căzu în genunchi. Ar fi vrut să vină Ana, s-o ia de-acolo, să o asigure că totul avea să fie bine… Nu înţelegea cum puteai să-i zâmbeşti Morţii. Nu ştia ce avea să facă. Boris era şi mai confuz ca ea. Ar fi trebuit să plece, însă nu putea s-o facă. Stătea lângă Maria şi se uita la ea, buimăcit. În cele din urmă, o ajută să se ridice şi-i spuse:

− Eu… eu…

− Trebuie să te duci acasă. Du-te… spuse cu o voce ciudat de gravă Maria.

Boris făcu un pas înapoi, precum un câine alungat de stăpân. Se mai uită preţ de o secundă la Maria, apoi fugi. Fata rămase pe loc, cu privirea pierdută. Ce avea să facă acum? Probabil că trebuia să plece. Unde? Avea să mai vină Ana? Oare roşii aceştia aveau să omoare, să împuşte „duşmani”, să se împuşte între ei, până ce nu avea să mai rămână picior de om în întreaga Rusie?

Privirea ei surprinse la un moment dat un obiect aflat lângă Vladimir. Erau cheile de la apartament. Căzuseră probabil din buzunar atunci când l-au scotocit. Căzuseră chiar în palma deschisă a lui Vladimir. Maria începu să tremure. Trebuia să plece, voia să plece. Ar fi putut lua cheia şi s-ar fi putut refugia în apartament, unde era în siguranţă, nu să stea aici, în stradă, parcă aşteptând să mai vină cineva s-o împuşte şi pe ea. Dar n-ar însemna că ar jefui un mort!?

Se uita îndelung la cheie. Se uita apoi în jur. O aştepta pe Ana. Era singura fiinţă care ar mai fi putut s-o protejeze. „Dacă au împuşcat-o şi pe ea?” îi trecu un fior. „Dacă sunt din nou… singură?”

Acest gând îngrozitor parazitându-i mintea, Maria se ridică şi vru s-o ia la goană. Chiar făcu câţiva paşi mari în direcţia străzii, când se opri. Hotărât lucru, nu putea să fugă. N-avea unde. Se întoarse, dar dădu din nou cu ochii de cadavrul lui Vladimir şi simţi cum o lua ameţeala. Vru din nou să fugă, dar picioarele n-o mai ascultau. Se apucă să plângă. Plângea de frică, dar şi de ciudă că nu putea să rămână tare, să înfrunte cu demnitate viaţa. Din puţinul pe care-l ştia despre viaţă, o obseda în acel moment o singură idee: totul trebuia înfruntat cu demnitate şi tărie. Şi iată că ea nu putea.

Când însă liniştea ce se aşternuse fu spartă de sunetul unui automobil, instinctul de supravieţuire fu mai puternic decât orice. Nu putea aştepta să vină alţi revoluţionari. Dacă o împuşcau şi pe ea? Repede, parcă pentru a nu lăsa timp de răzgândire, Maria se grăbi să ia cheile. Ridicându-le însă, ţipă de spaimă, căci mâna lui Vladimir se ridica după a ei. Lăsând, cuprinsă de spaimă, cheile, mâna cadavrului căzu şi ea. Inima îi veni în loc văzând că, de fapt, cheile erau legate printr-un inel de degetul arătător al lui Vladimir. Probabil că el scosese mai de dinainte cheile din buzunar, pentru a deschide uşa. Scoase inelul, luă cheile şi fugi în clădire, deschise uşa apartamentului, intră şi se încuie înăuntru.

Nu îndrăzni să iasă din apartament. Stătea în patul ei, paralizată de teamă. Nu putea să doarmă, dar nici să se scoale din pat. Stătu aşa, cuprinsă de reverii înspăimântătoare şi de vise chinuitoare, până dimineaţa următoare.

Când se trezi, Maria constată îngrozită că Ana nu se întorsese. Scotocind prin bucătărie, găsi nişte mâncare rămasă de ziua trecută şi luă în grabă un mic dejun frugal. Avea şcoală. Dar ce avea să facă de-acum încolo? Să se prefacă că nu se întâmplase nimic?

Rutina era însă mai puternică decât frica ce paraliza. Maria se îmbrăcă în uniformă, îşi luă ghiozdanul şi plecă. Corpul lui Vladimir nu mai era în curte. Pe drumul spre şcoală, văzu câţiva soldaţi patrulând, însă niciunul nu o luă la întrebări. Ajunsă în clasă, îşi dădu seama că nimeni nu ştia ce se întâmplase. Nu venise nimeni „de la partid”. Nu li se comunicase nimic profesorilor sau directorului. Numai Boris ştia. Boris, care, stând în bancă cu Maria, se tot foia şi nu putea fi atent la ore, lucru pe care profesorul îl sesiză. Drept rezultat, Boris fu pedepsit. În loc să-i administreze o bătaie cu nuiaua, profesorul îl puse pe băiat să şteargă de praf băncile colegilor săi, în hazul general al acestora din urmă. Maria se uita cum Boris era luat peste picior de ceilalţi copii, care nu-l lăsau să-şi facă treaba tocmai ca să tragă de timp şi să-l enerveze astfel şi mai mult pe profesor, şi nu mai suportă. Era vina ei, căci ea îl dusese pe Boris acolo, din cauza ei văzuse ce văzuse. Se ridică fulgerător în picioare şi spuse:

− Daţi-mi mie să şterg praful.

Vocea serioasă a fetei avu darul de a-l face pe profesor să izbucnească în hohote de râs.

− Dacă ţii neapărat, ia şi tu o cârpă şi ştergeţi amândoi, leprelor!

Întreaga clasă izbucni în râs. Maria se duse lângă Boris şi-i luă cârpa din mână. Acesta-i zâmbi strâmb, simţind în acelaşi timp recunoştinţă şi tristeţe pentru că Maria făcuse acest gest. N-ar fi vrut să-i dea prilejul de a se umili astfel, pentru el.

Profesorul se uita la cei doi cu ochii dintr-o dată tulburaţi de un gând trist. Ce ştiau, în fond, toţi copiii ăştia? Erau la începutul drumului, şi iată ce drum greu aveau! Se uita la Maria şi vedea în ea ceva special, sesiză în ochii ei o privire ce-l izbi prin profunzimea ei. Dintr-un motiv total necunoscut minţii lui, zâmbi. Faţa-i roşie se destinse şi spuse, cu un glas calm, prea calm pentru el:

− Gata, în bancă amândoi.

− Dar n-au terminat de curăţat, dom’ profesor! zise un copil.

− Tovarăşu’ profesor se spune!!! zbieră enervat tovarăşul în cauză. Ia ieşi tu afară, poate te-o lumina… poate ţi-o veni inspiraţia să mi te adresezi cum se cuvine…

− Dar nu e mai politicos să spui „domnul” decât „tovarăşul”? deschise gura Maria.

− Ce-mi pasă mie de politeţe?

− Mă scuzaţi, dar credeam că…

− Că ce, lepră!? Ai şi tupeu tu, mucoasă mică, de vii să-ţi expui „părerile” tale!

− Politeţea…

− … îţi lipseşte cu desăvârşire? Da!

− Parcă nu conta, râse Boris.

− Ia, afară şi voi doi, că tare deştepţi vă credeţi! zbieră profesorul. Tu, lepră, ai grijă, adăugă uitându-se încruntat la Maria. Vorbeşti cam mult.

− N-ar trebui să ne spuneţi „tovarăşă” sau „tovarăşule”? îl înfruntă Maria, cu un zel ce aproape îl îngrozi pe profesor, în primă fază.

− Lepre sunteţi!!! Lepre sunteţi şi veţi deveni tovarăşi numai când vă veţi fi învăţat să vă ţineţi fleanca şi să fiţi respectuoşi, politico… Da, politicoşi! Pentru că a fi „tovarăş” este fericirea supremă pentru un muncitor onest… Dar voi nu sunteţi muncitori, lipitorilor ce sunteţi! Hai, afară!

Profesorul ar fi trebuit să-i administreze o pedeapsă mai severă Mariei, să dea pildă clasei. Dar ceva îl împiedica. Se minunase văzând cu câtă dârzenie şi prezenţă de spirit îl înfrunta fata. „Tupeu mult… Prea mult…” gândea el. „Direcţionat cum trebuie însă…”

Pe hol fiind, Maria se aşeză pe podeaua rece şi rămase cu privirea aţintită către celălalt perete. Boris şi cu celălalt coleg ce fusese dat afară fuseseră rechemaţi de profesor la câteva minute după incident. El dorea ca Maria să rămână singură să-şi ispăşească pedeapsa.

Văzând că nu mai era nimeni în jur, fetiţa nu se mai putu abţine şi începu să plângă, punându-şi capul între genunchi şi vărsând lacrimi cu sughiţuri. Îşi vărsa astfel toată tristeţea, tot năduful acumulate nu numai în ultima perioadă, dar de când începuse acest chin, de când se declanşase acest iad… Corpul ei firav, strâns tot ca un ghem de aţă, sprijinit de zid, arăta atât de fragil, atât de slab, încât părea a se topi în acel univers închis, meschin şi taciturn al holului. Pumnii ei mici şi strânşi loveau încet podeaua, nereuşind însă să clintească acea lume inertă. Dorea să apară numai ei, nu dorea prezenţa nimănui altcineva. Dar ea ştia că ei nu mai erau, de bună seamă. Era singură, fără părinţi, fără apărare, o aşchie în bătaia valurilor uriaşe ale sorţii.

Îşi ridică chipul răvăşit şi aproape acoperit de părul bucălat. Simţea pornirea pătimaşă de a se repezi în clasă şi a-şi striga numele şi originea, dorea să fie dusă într-un beci şi executată, ca atâţia alţii care scăpaseră astfel din infern… Ea de ce a rămas? De ce nu s-a dus odată cu ceilalţi? Ce putea face ea, singură?

Dar îşi duse la îndeplinire gândul. Căci ochii ei prinseră o rază slabă de lumină, ce pătrunse pe geamul aflat în capătul coridorului. Nu putea s-o facă. Să se arunce în mâinile duşmanilor ei. Poate mândria, poate instinctul de supravieţuire, poate o speranţă în fericire, poate toate la un loc o determinară să rămână acolo. Nu mai plângea. Se ridică în picioare, îşi aranjă fusta şi, fără să aibă în cap vreun motiv clar, îşi făcu semnul crucii. Un gest simplu, naiv poate, dar care tocmai prin misteriosul declanşării lui era mai valoros decât o mie de rugăciuni rostite de un credincios fervent, însă adult şi prea preocupat cu concretul care-l domina.

La terminarea orelor, o porni spre casă cu paşi mici. Păstra în inimă o speranţă infimă că Ana se întorsese în apartament. Ajunsă în faţa uşii, bătu în lemnul tare cu pumnul ei ce tremura de emoţie. Aşteptă. Aşteptă ca uşa să se deschidă, ca poarta către viaţă să se deschidă. Uşa rămase însă încuiată. Nu se auzea nimic dinăuntru. Deci era singură, complet singură… Poate dacă ar fi fost orice copil de şapte ani, Maria s-ar fi aşezat în prag şi ar fi început să plângă. Dar o făcuse deja. Vărsase destule lacrimi. Avu tăria nemaipomenită de a deschide ea, totuşi, uşa, şi de a reuşi să facă un pas înăuntru şi chiar să încuie la loc uşa. Dar mai mult nu putu. Răsucindu-se pe călcâie, simţi că se prăbuşeşte. Leşină pe covorul din holul strâmt.

Visa. Se afla pe o potecă de pietriş, flancată de două fântâni superbe din care curgea apă din abundenţă. De jur împrejur, dealuri înverzite. Maria începu să alerge, să se ia la întrecere cu păsările ce zburau în jurul ei, ciripind. În depărtare, văzu conacul, casa ei adevărată, unde, cu siguranţă, o aşteptau părinţii. Uitându-se în dreapta, îl văzu pe profesor cum ţipa înroşit de furie câtorva elevi aşezaţi pe iarbă în jurul lui. Unul se ridică. Era Boris. Maria îl trase din cerc şi-l conduse spre conac.

Impunătoarea clădire de două etaje, construită în stil baroc, era de o caldă grandoare, maiestuoasă şi primitoare în acelaşi timp. O uşă mare din lemn de cireş trona în faţa lor. Maria se duse în dreptul ei şi ridică pumnul, dorind să bată la uşă. Deodată însă, Boris se crispă şi-i apucă mâna Mariei, încercând s-o împiedice să facă acest gest. Fata se enervă, îşi scutură braţul, vrând să scape de Boris, dar acesta se agăţa şi mai tare de ea, rugând-o să nu deschidă. Dar Maria bătu în uşă cu cealaltă mână. Aceasta se deschise uşor, scârţâind. Uşa era încă întredeschisă când auzi vocea caldă a tatălui ei…

Deodată însă, uşa se deschise brusc. Toate geamurile se sparseră, iar Boris o împinse pe Maria din drumul unui coloane groase de soldaţi ce ţâşni pe uşă, ţinând în mână steaguri roşii, uriaşe. Toţi aveau, în loc de ochi, o stea mare şi roşie în frunte, din care curgea livid sânge. Florile se ofileau, iarba se înroşea parcă, iar soarele însuşi se ascunse după nori, lăsând întreg peisajul în dezolare. Se putea auzi un strigăt continuu: „Lepră! Lepră!”.

− Eto yest nash posledniy I reshitelniy boy, S Internatsionalom vospryanet rod lyudskoy! cântau cu glas metalic soldaţii.

Iar glasul lor era atât de înspăimântător, încât Maria ţipă, dar nu se trezi din vis. Părea că se adânceşte într-o mare de soldaţi, toţi cu steaua însângerată în frunte. Lumea se zguduia, conacul se prăbuşea şi în locul lui ţâşneau hornuri de fabrici… Fabricile pe care le văzuse ea cu Boris, atunci când se duseseră pe acoperişul şcolii. Numai că acum hornurile ţâşneau din toate părţile, sufocând-o pe Maria, care încerca să alerge, disperată, dar era mai degrabă împinsă de puhoiul de soldaţi.

− Revoluţie! Revoluţie! strigau ei în cor.

Boris nu mai era lângă ea. Se vedea dusă de un val uriaş, maroniu precum soldaţii Armatei Roşii, de parcă aceştia se topiseră şi formaseră un uriaş torent. Era dusă într-o vâltoare gigantică. În faţa ei se ridicară mai multe fabrici. Cocoţaţi pe câte un horn, directorul, inspectorii, profesorul, chiar şi Vladimir, plin de sânge şi tot învârtind nişte chei uriaşe în deget, stăteau cu ochii pironiţi la ea şi declamau, toţi cu aceeaşi voce metalică:

− Duşman al poporului! Duşman al poporului! La moarte! La moarte! La moarte!

Maria nu mai văzu nimic, căci fu năpădită de torent, fu absorbită de vârtejul acela de lichid respingător, pe care încă pluteau acele stele roşii.

Se trezi. Întinse instantaneu mâna pentru a se agăţa de un punct imaginar, dar văzu în secunda următoare că nu mai era în vis. Era în apartament. Uitându-se pe geam, văzu că era întuneric afară. Nu ştia cât timp trecuse de când leşinase. Nu era dimineaţă, dar nu se putea culca la loc. Frica de un nou vis, şi mai teribil, o chinuia. Tremura din tot corpul şi încă mai vedea, ocazional, în faţa ochilor, frânturi din coşmar. Se duse în bucătărie, se aşeză pe marginea patului, dar nu se întinse în el, ci stătu aşa, fără să se gândească la ceva anume. Prin minte îi trecură, într-o succesiune halucinantă şi lipsită de logică, tot felul de gânduri mărunte şi de amintiri lipsite de importanţă.

Într-un final, frica i se mai domoli şi îşi dădu seama că era lihnită de foame. Dar mâncare nu mai era. Puţinul care mai rămăsese de dimineaţă îl luase cu ea la şcoală. De unde să-şi procure de mâncare? Să ceară? Cui? Şi de ce? Era cumva o cerşetoare?

Maria auzi un ecou distant în urechi: „Dar voi nu sunteţi muncitori, leprelor!” Şi dacă devenea? Şi de ce nu? Trebuia să lupte pentru viaţa ei! Ei bine, ea, Maria Felodorovna Ibreţkin, îşi va câştiga singură pâinea! Cum, nu ştia. Hotărârea luată era însă de nestrămutat. Şi o făcu să zâmbească, amar, ce-i drept. Da, putea să-şi poarte singură de grijă. Avea cheile de la apartament. Poate rămăseseră şi niscaiva bani. Maria nu putea să-şi dea seama că aceştia, rămaşi de pe vremea vechiului regim, nu aveau să fie acceptaţi de niciun revoluţionar onest, cu toate acestea îşi dădu seama că avea să fie greu. În primul rând, cum să-şi satisfacă foamea în acel moment?

Ieşi din apartament în curtea interioară dintre blocuri. Era frig bocnă şi ea avea numai un platon de-al lui Vladimir şi uniforma şcolară pe ea. Nu ştia nici ea ce căuta mai exact. De mâncare. Nu ştia unde ar putea găsi, însă avea speranţa că avea s-o facă.

Ieşi în stradă. Se temea să nu fie prinsă de vreo patrulă, aşa că se deplasa pe furiş, pe  departe de şosea şi evitând felinarele. Tăcerea mormântală o neliniştea şi mai tare. Ar fi vrut să se întoarcă, dar foamea o împingea să-şi continue căutarea.

Ajungând în faţa unei clădiri mai înalte, vechi de cam 70-80 de ani, lângă un felinar, Maria auzi un şuşotit. Uitându-se îndărăt, văzu un om a cărui umbră fadă era aproape la fel de lungă ca strada. Maria împietri de frică, dar văzu un zâmbet călduros pe faţa omului şi nu o luă la fugă. Omul, înalt şi impunător, cu obrazul neras şi cu părul cam dezordonat, făcu doi paşi mari şi ajunse în dreptul fetei.

− Ce face o domnişoară aşa mică ca tine, la ora asta, pe străzi?

− Nimic… îngăimă fata.

− Spune-le asta voluntarilor când au să te găsească…

Maria tăcea. Străinul, oarecum stânjenit şi el, se uita la ea, cercetând-o cu atenţie. Cu o expresie prietenoasă, făcu o mică plecăciune şi zise:

− Pavlov Simionovici Blagonev, la dispoziţia dumneavoastră.

Maria făcu maşinal o reverenţă, uitând că acest fapt o dădea de gol că era de familie bună, şi spuse:

− Sofyia…

Nu continuă, amintindu-şi de faptul că Vladimir fusese împuşcat. Nu ar fi fost bine să-i repete numele.

− Hm, făcu uitându-se iscoditor la fată Pavlov. Dacă nu sunt indiscret, încotro te îndreptai?

− Păi…

− N-ai vrea să mă însoţeşti puţin? Mi-e urât să stau singur şi pari o companie foarte plăcută, deşi cam… tăcută.

− Pot vorbi, dacă doriţi, făcu Maria.

− Ha! Ha! Bună asta! râse discret Pavlov. Hai, pariu că ţi-e foame. Părinţii ştiu unde te afli?

− Eu nu…

− N-are nimic. Şi eu tot singur sunt, o întrerupse Pavlov, ghicind în privirea fetei ce ar fi vrut să spună. Hai, am de mâncare. Foc n-aş vrea să facem, că ne văd soldaţii.

Maria fu la început reticentă în a-l urma pe acest străin. Dar zâmbetul lui sincer, atitudinea deschisă, disperarea şi singurătatea de care suferea fata nu o lăsară să ezite mult. Şi astfel, Maria îl însoţi pe acest ciudat Pavlov pe străzile Moscovei, evitând eventualele patrule şi ţinând minte drumul înapoi la apartament. Ajunseră într-o zonă de periferie, pe un tăpşan de iarbă mărginit pe trei laturi de copaci şi pe o latură de un râuleţ. Pe malul celălalt se întindeau case. Se aşezară sub un stejar stufos, iar Pavlov scoase din traista pe care o cărase după el două pâini. Una i-o dădu Mariei.

− Poftim, ia!

− Nu vreau să vă pricinuiesc vreo pagubă…

− Pe naiba! Eu dau pâinea că aşa vreau eu! Nu că mă obligă rahatul ăla al lor de egalitate!

Pe Maria o uimiră cuvintele acestui om. Ar fi vrut să pună întrebări, dar nu voia să fie nepoliticoase. Pavlov îi uşură misiunea.

− Poate ai vrea să ştii cine sunt. La naiba, de mult timp aşteptam să vorbesc cu o fiinţă normală, care n-are în spate sau cheamă dup-aia vreo „baionetă”, dacă înţelegi ce vreau să zic. Sunt, sau mai bine zis eram şeful gării de sud. He! He! Când o venit revoluţia, ghici ce? Tocmai Verenţki şi Rastolnov, cei mai puturoşi din toată gara, se puseră în fruntea comitetului revoluţionar şi mă dădură afară, cu singurul motiv că „ai mai mult ca noi” şi cu singura împuternicire a „Revoluţiei ce dă poporului asuprit în mână instrumentele conducerii”. Rahat e tot ce zic. M-au aruncat în stradă, zevzecii. S-au apucat, pare-se, să muncească „în libertate”. De parcă eu îi legam cu lanţuri. Bine, una e să munceşti de-adevăratelea şi alta e să stai tolănit ştiind că focul de nestins al Revoluţiei îţi încălzeşte în acelaşi timp culcuşul tău de paie, în timp ce liniile ruginesc, trenurile deraiază şi iadul se instalează pe pământul ăst’ blestemat! Te-oi întreba cum au făcut toate astea? Apăi simplu! Totul a început în februarie. Desigur. Sovietele… He! He! Verenţki, lichea bătrână, a mirosit oportunitatea de a mă da afară ca să stea şi el liniştit, acolo, eventual căpătuindu-se cu funcţia mea! Eu eram prins de nenumăratele probleme ce se iviseră. Tot veneau trenuri de la graniţă cu soldaţi răniţi luaţi de pe front, tot plecau trenuri cu muniţie şi provizii. Un dezastru! Plângeau bieţii soldaţi, plângeau şi ăia de încărcau în tren proviziile. Şi ăştia ce făceau? Comitet, tată! Aşa de mare şi de tare, încât, în aceeaşi seară, m-au somat printr-o scrisoare scurtă să mă prezint în faţa lui.

Verenţki a fost primul care a vorbit. Erau toţi adunaţi într-o săliţă, pe scaune, numai eu eram în picioare. Verenţki nici n-avu bunul simţ să se ridice de pe scaun. Aceşti derbedei care până atunci tremuraseră în faţa mea erau cuprinşi de un dispreţ nemărginit faţă de mine, pe care nu se sinchiseau să-l ascundă. Licheaua deschise gura:

Domnul Blagonev… Staţi în faţa preacinstitei comisii revoluţionare a Gării de Sud.

− Şi cu ce drept vă numiţi voi „comisie”? făcui eu.

− Cu dreptul conferit de libertate, de forţa poporului, de voinţa acestuia! tună celălalt calic, Rastolnov.

− Ohoo, uşor, că vă faceţi mai roşii ca steagul vostru, continuai eu să-i sfidez.

− Acest om n-are ce căuta aici! Afară! Izgonit să fie! Fără capitalişti! strigă un muncitor aflat acolo.

− Răbdare, tovarăşi, îl vom judeca şi vom vedea ce verdict să-i dăm.

− Ehei, mai nou sunteţi tribunal de judecată? Îl luai peste picior pe Rastolnov. Ştiam deja că eram pierdut şi nu voiam să pierd prilejul de a îmi bate joc de ei. Cu ce drept daţi voi „verdicte”?

− Cu dreptul conferit de voinţa populară! Dreptul celor mulţi şi săraci, care e mai tare decât pumnul tare al opresiunii al celor puţini şi bogaţi! zise din nou Rastolnov. Se vedea că frecventase cercuri socialiste.

− A, adică, dacă voi spuneţi ceva şi eu altceva, voi aveţi dreptate pentru că sunteţi mai mulţi?

− Dar nu trebuie să dăm socoteală în faţa unui acaparator ca dumneavoastră, rânji Verenţki. Avem dreptul, întrucât judecata popoarelor e mai aspră şi mai dreaptă decât a tribunalelor. Cum zicea ăla francezu’[1], popoarele nu rostesc sentinţe, ci aruncă fulgere! Fulgere să aruncăm pe capitalist!

− Fulgere! Fulgere! strigau ceilalţi proşti.

− Pavlov Semionovici Blagonev, sunteţi acuzat că aţi supt sângele muncitorilor, că v-aţi îmbogăţit pe spinarea lor şi că aţi dus la ruină vieţi, multe vieţi! Aţi încătuşat fără milă atâtea zeci, sute de oameni care acum, în faţa voastră, vă cer socoteală. Ce ziceţi, tovarăşi? E vinovat?

− Da! Da! Da! strigeau toţi muncitorii adunaţi acolo. Mai mulţi se strânseră îndărătul uşii şi strigau şi ei.

− Să-l sfârtecăm! Să-l înfigem pe un proţap şi să defilăm cu el prin faţa caselor burgheze! urla un nebun.

− Presupun că o să-mi gratinaţi şi inima… Vedeţi să nu vă înecaţi cu ea, zisei printre dinţi.

− Destul! Linişte! făcu Verenţki. Ce decidem, tovarăşi?

Se iscă o hărmălaie îngrozitoare. Toţi aveau câte o propunere de pedeapsă şi nu se puteau pune de acord, pentru că toţi erau „egali” şi părerea unuia nu era mai presus, nu-i aşa, de a altuia. Aproape că se luau la bătaie. Până la urmă, Rastolnov spuse cuvântul magic:

− Vot! Să supunem la vot!

− Cine propune pedepsele?

− Toţi!!!

Şi se îmbulziră să-şi scrie propunerile. Erau atât de multe, încât Rastolnov izbucni în râs. Fiecare primi o bucată de hârtie pentru a vota. Însă învălmăşeala era atât de mare, încât puţini vedeau toate propunerile de pedeapsă şi nimeni nu vedea ce se întâmpla cu voturile. Verenţki şi Rastolnov băgară voturile în buzunare fără ca măcar să se uite la ele, apoi strigară:

− Tovarăşi, acest exerciţiu de democraţie a arătat natura dreaptă şi puterea proletariatului unit! S-a votat cu o majoritate decisivă alungarea definitivă a tovarăşului Blagonev, confiscarea tuturor averilor lui şi pedeapsa cu moartea în cazul în care s-ar mai arăta aici, în gară!

− Trăiască revoluţia! Trăiască proletariatul! Trăiască Rusia Nouă! strigau cu toţii, fericiţi de parcă ar fi salvat ei înşişi ţara de la pierie prin votul acesta.

Fui îmbrâncit cu violenţă. Primii câteva picioare în burtă. Mă trezii cu şapca şi paltonul furate. Abia avui timp să scap dintre muncitori şi să mă reped acasă. Am luat toţi banii pe care îi aveam, câteva haine, lăsai actele, căci era clar că nu aveau decât să-mi facă rău, şi plecai, ştiind că n-aveam un viitor în Moscova. Familia mi-am lăsat-o acolo. N-aveam timp. N-aveam deloc timp. M-a dus o căruţă în afara oraşului. Am ajuns în Ryazan. De acolo, plănuiam să iau orice tren care ducea pe front. Mai bine acolo decât printre nebunii ăia, îmi ziceam. He, he. N-a fost să fie. M-au prins încercând să mă strecor într-un tren militar, m-au dat jos, m-au bătut bine, m-au aruncat într-o celulă de ştiu-eu-unde şi acolo am apucat şi Revoluţia din Octombrie. Au spart ăştia închisorile şi au început să se îmbrăţişeze cu deţinuţii. Ne credeau pe toţi prizonieri politici. M-au luat şi pe mine pe sus şi astfel m-am făcut scăpat. Am decis să mă întorc în Moscova, să-mi caut familia, să încerc să-mi reconstruiesc viaţa, căci nu mai era speranţă să fug. Dar zadarnic am căutat şi am căutat. Fraţii, părinţii îmi dispăruseră. Casa, desigur, aparţine statului acum. Şi iată cum am ajuns un vagabont, cum mă vezi!

Tot timpul cât povestise, Pavlov se uitase în gol. Când termină, se întoarse cu capul înspre fetiţa care stătea înfofolită în paltonul larg pe care îl luase din apartament. Maria, desigur, nu pricepu tot, nu înţelese tot. Mai ales o frământa o întrebare, care nu rămase mult timp în minte:

− De ce nu aţi fugit?

− Eh, e mai greu decât crezi. Voiam să-mi revăd familia, unu la mână. Doi la mână, ştiam că mă puteau aresta cu uşurinţă ăştia, că aveam o mutră prea respectabilă ca să fiu unul de-al lor, he, he! Şi apoi, în vest era încă război. Se semna pactul de la Brest-Litovsk, dar nemţii deja erau cam departe în Rusia, şi nu aveam chef să mor sau să fiu băgat din nou la pârnaie. Şi-aşa auzeam că germanii încep să piardă în vest. Au venit americanii să îi salveze pe blegii ăia de francezi şi pe aliaţii lor englezi, care se tot chinuie să-i împingă pe nemţi înapoi în ţara lor! Mă rog, e complicat, adăugă el, văzând faţa cam nedumerită a fetei.

− De ce sunt în război nemţii cu toţi ceilalţi? întrebă deodată Maria.

− Acelaşi motiv pentru care „proletarii” ăştia de la gară m-au dat afară. Ei sunt mulţi şi vai de capu’ lor, eu eram unu’ singur şi mai cu stare. La fel şi cu Germania. Prea puternic eşti, las’ că venim noi cu tot restul lumii pe capul tău şi te facem noi ţăndări! He, he! Ce ştiu eu de diplomaţie şi alde d-astea? râse el. Nu-s cu mult mai răsărit ca muncitorii ăia, continuă, devenind deodată serios. Dar, pe naiba, nu vin să dau în capu’ altuia doar că are el mai mult. Mă rog, m-am născut în „clasa” greşită!

Şi Pavlov scoase din traistă o sticluţă umplută cu ceva înţepător la miros. Votcă.

Maria terminase de mult pâinea şi nu-i mai era foame. Ar fi vrut să se ducă acasă. Hotărât lucru, Pavlov era un om bun. Poate îl putea convinge să vină şi el în apartament… Da… Erau în aceeaşi situaţie. Se puteau ajuta reciproc. Ideea o străfulgeră pe Maria când, deodată, se auziră strigăte.

− Hei, cine-i acolo?

− Dă-i în mă-sa de roşii handicapaţi! strigă înciudat Pavlov.

Acesta apucă mâna Mariei şi o trase după el, înspre râu. Acesta nu era prea larg, dar nu exista altă metodă de a-l trece decât pur şi simplu mergând prin albia lui.

− Hai, urcă-te în cârca mea! Repede!

Maria făcu întocmai, iar Pavlov se apucă să alerge prin râu cât de repede putea. Avea grijă să nu alunece pe pietre. Între timp, soldaţii deschiseră focul, mai întâi trăgând în aer, ca avertisment, apoi, văzând că Pavlov nu se oprea, îl ochiră şi traseră de mai multe ori.

Fetiţa nu mai vedea nimic clar. Era prea speriată ca să se uite în jur, aşa că închise ochii. Auzea doar gâfâiturile lui Pavlov, clipocitul apei şi sunetul şuierător al gloanţelor. Teribil concert. Se simţi deodată coborâtă din cârca lui Pavlov. Îi auzi şi vocea, rostind cu aceeaşi vibraţie acelaşi cuvânt, acelaşi blestemat îndemn pe care, se pare, îi era dat să-l audă de multe ori:

− FUGI!!!


[1] Maximilien Robespierre

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s