Lullaby (partea a V-a)


Un fulger brăzdă cerul întunecat, cutremurând liniştea încordată a norilor cufundaţi în negru. Inima Mariei tresăltă, dar picioarele se mişcau în continuare, mecanic, deşi fata nu mai înţelegea unde se ducea. Trecu printre tufişuri dese, zgâriindu-se pe faţă, pe mâini şi pe picioare, dar nu se oprea. Mai multe fulgere îşi descărcară furia deodată, iar Maria iuţi pasul. Vedea doar cum, ca nişte fantome, faţadele clădirilor treceau pe lângă ea, topindu-se în necunoscut. Era orbită pe alocuri de lumini apărute parcă de nicăieri, auzea neclar zgomote venind din spate. Dar nu se oprea. Deodată, un zid mare se puse în faţa ei. Maria se opri în el cu mâinile, apoi o luă la stânga, tot fugind. I se părea că avea să cadă într-o prăpastie, căci nu mai vedea decât negru. Un negru nemărginit… Ochii ei nu mai puteau surprinde nicio imagine clară, înghiţeau doar neantul întunecat.

Nu vedea unde fugea. În mintea ei, repeta doar acest verb, iar picioarele executau. Restul părea că paralizase. La un moment dat, însă, simţi o sfârşeală ce, ca o flacără, o mistui în întregime. Oprindu-se, o apucă deodată ameţeala şi simţi cum îi tremurau picioarele. Respirând anevoie, căzu în genunchi, apoi se uită în jur, dar nu văzu decât fantasme depărtate rotindu-se în jurul privirii ei pierdute. Era pe pământ. Altceva nu ştia.

Începu să meargă în genunchi. Simţea că nu se putea opri. Îşi simţea plămânii cum erau aproape să explodeze. Reuşi însă, cu greu, să-şi adune câteva crâmpeie de gânduri.

„Am scăpat… Am scăpat… Trebuie să mă întorc… Acasă…”

Ultimul cuvânt rămase în mintea ei ca şi cum ar fi fost suspendat cu o sfoară, împiedicat să cadă în prăpastia gândurilor rostite şi abandonate.

„Care acasă?” o fulgeră un gând.

Se ridică în picioare. Era obosită. De tot. Oricât ar fi inspirat, tot nu-i era îndeajuns aerul. Simţea că se sufocă, iar inima, în loc să se potolească, bătea şi mai tare. Ce bine ar fi fost să se oprească… Să se odihnească şi ea odată… Să nu mai simtă cum se agita sângele în corpul ei, veşnic pus în mişcare… Prea multe sforţări continue.

Deodată îşi aminti de Pavlov. Ce s-o fi ales de el? L-au prins, sau poate a scăpat? Poate că un glonte l-a nimerit… Poate că era mort, şi ea trăia.

Se ridică în picioare şi se curăţă de frimiturile de pământ scorojit. Trebuia să găsească drumul înapoi la apartament. Desluşi, în sfârşit, unde era. Stătuse pe un tăpşan de pământ, înconjurat de copaci şi case cu etaj. Ieşind din nou în stradă, uitându-se după eventuale patrule, Maria încercă să se ghideze după indicatoare, dar nu cunoştea străzile, aşa că umbla, pierdută, prin oraşul adormit. Oboseala însă o răpuse. Ajungând lângă o bancă, într-un mic parc, Maria se aşeză pe ea şi adormi aproape instantaneu.

Se trezi, fiind deranjată de nişte zgomote. Soarele era sus pe cer, luminând faţadele murdărite ale clădirilor din jurul părculeţului. Acele sunete care o treziră se auzeau în continuare:

− Stai aşa! Unde crezi că te duci?

− Nu mă mai poţi opri!

Doi oameni apărură de după copaci, aproape alergând. Unul dintre ei, un om bătrân, îmbrăcat bine, scund şi cu pumnii încleştaţi, începu să murmure cuvinte nedesluşite. Celălalt, un individ înalt, destul de slab şi cu ochii mici şi de o culoare ştearsă, aproape gri, se opri deodată şi strigă:

− Stai, Nikolai Teodorovici Salîţkin, director al Societăţii Moscovite a Artelor Plastice!

Bătrânul se întoarse, scrâşnind din dinţi.

− M-aţi nenorocit, leprelor!

− Tu te-ai nenorocit singur, răspunse impasibil omul înalt.

− Aveţi şi tupeul… Cu ce drept în lumea asta mă poţi face să renunţ!?

− Nu am venit aici să discutăm chichiţe avocăţeşti…

− Nu, ai venit după mine ca să-mi pui baionetele în cap! Canalii! Nu ştiţi decât să distrugeţi!

− Nikolai Teodorovici Salîţkin! strigă atunci omul înalt.

− Cam des îmi rosteşti numele…

− Mă gândesc că, poate, persoana potrivită îl va auzi… Şi atunci…

− Nu voi renunţa! Acele picturi erau ale Societăţii! Şi voi le-aţi distrus!

− Revoluţia e revoluţie! spuse omul înalt. Nu-i de ajuns că te-ai pus o dată împotriva voinţei partidului? Acum vino aici şi semnează-ţi demisia, şi vei putea pleca în pace!

− Ha! Pace?! Se vede cât vă place pacea. Vreţi demisia mea? Nu vă convine un om care trăncăneşte, ai? Asta e! Păcat! Iar eu care credeam că vă place trăncăneala. Sunt om bătrân, spuse el coborând tonul, dar tocmai de aceea n-am de gând să renunţ! Voi cere despăgubiri pentru acele tablouri!

− Gata cu discursurile, spuse omul înalt. N-avem timp de pierdut. N-avem nevoie de intelectuali belicoşi ca dumneata! Ai face bine să semnezi demisia ta şi să te opreşti din a da din gură!

− Nu vă plac intelectualii… Dar voi ce faceţi? Distrugeţi picturi. Furaţi, omorâţi, rostiţi ameninţări de doi bani! Vă credeţi superiori nouă pentru că ce? Pentru că voi luptaţi, înălţaţi baricade, în numele idealului vostru! Dar uitaţi că tot nişte intelectuali v-au făurit idealurile, chiar dacă numindu-i astfel jignesc însăşi titulatura de intelectual!

− Aroganţa ta o să te condamne la moarte! zise omul înalt. Când vine valul cel de nestăvilit al schimbării, poţi face doar două lucruri: să înveţi să înoţi sau să te laşi înghiţit de talazuri. Şi nu e nimic onorabil sau superior în a te îneca!

− Eu nu vreau să înot într-o baltă de sânge! aproape că scuipă cuvintele bătrânul.

− Atunci vei face parte din ea! zise omul înalt. Patrulă!

− Stai, Kinis, zise cu o voce devenită deodată speriată bătrânul. Am fost colegi… Eşti un intelectual, ca mine…

− Ha! Ha! râse Kinis. Când rămâi pe domeniul teoretic, toţi intelectualii sunt viteji şi aprigi. Dar când dau de idei puse în practică, fug şi se fofilează ca nişte laşi ce sunt! Află, dragă Nikolai, că nu sunt intelectual. Sunt revoluţionar. Şi singura diferenţă e că eu nu stau să reflectez asupra ideilor. Eu le pun în practică. Patrula!

Câţiva soldaţi în uniforme kaki apărură în parc. Maria stătea paralizată pe bancă, privind încremenită scena ce se desfăşura la câţiva metri de ea.

− Luaţi-l pe acest om, în numele Departamentului de Siguranţă Generală!

− Este o greşeală, spuse Nikolai cu glas bâjbâit. Nu am făcut nimic rău Revoluţiei…

− Cum să faci, doar eşti un intelectual! râse Kinis.

− Ah, dar alţii ca mine au creat această Revoluţie!

Soldaţii îl luară pe Nikolai, care, după ce se zvârcolise în mâinile lor un timp, se calmă şi strigă:

− Blestemat să fii, câine lituanian!

− Ce limbaj neelegant! râse Kinis.

Şi, întorcându-se, o văzu pe Maria stând încă pe bancă, cu ochi pironiţi asupra lui. Kinis zâmbi, dezvelindu-şi dinţii albi şi aranjaţi. Se apropie de fată şi zise:

− Un martor!

− Nu… spuse Maria.

− Doar atâta ştii să zici? răspunse Kinis. Păcat.

Accentul stricat al lituanianului o irita pe fată, dar mai ales acea faţă maliţioasă şi acei ochi lipsiţi de umanitate. Se strădui însă să-l privească în ochi şi să-i spună:

− Nu voi zice nimănui…

− Nici nu ştii ce să spui! râse Kinis. Nici nu-mi pasă, de fapt. Poate să ştie întreaga Moscovă, dacă tot e aşa. Ce nu-mi place însă, zise el abordând un zâmbet prevestitor de rele, este să văd o fată aşa mică ca tine, singură în oraşul acesta… sălbatic!

− Nu sunt singură! spuse repede Maria.

Ochii gri ai lituanianului o fixau din priviri. Faţa ovală, albă şi fără riduri a lui era luminată de soare, dar privirea lui strica complet aparenţa inocentă a înfăţişării lui. Kinis surâse.

− Şi cum te cheamă?

− Natasha, spuse cu jumătate de gură Maria.

− Minţi, spuse Kinis, aplecându-se asupra ei. Se poate citi în ochii tăi că minţi.

− Mă numesc Sofyia, spuse atunci fata.

− Şi mai cum?

− De ce să-ţi spun? zise repede Maria şi dădu să fugă. Kinis însă o opri cu aceste cuvinte:

− Ştii, patrula nu-i departe şi ar fi tare curioasă să ştie ce caută o fată singură pe aici, prin parc!

Doar pentru o secundă o opri, căci Maria o zbughi deodată, intrând printre copaci şi dispărând printre casele înalte de trei etaje. Nu auzi pe nimeni alergând în urma ei. Maria fugi mult timp, încetinind din ce în ce mai mult, până ce se opri, într-un sfârşit, la o intersecţie. Nu recunoştea nici aici nimic. Nu ştia pe unde s-o apuce. Partea cea mai rea era că nu ştia cum se numea strada unde se afla apartamentul. O luă pe bulevardul ce se intersecta cu strada de pe care venise, şi deodată o străfulgeră un gând. Casa bătrânului Jirtov. Poate că Ana se dusese acolo. Poate că avea să primească ajutor… Sau poate plecaseră, sau mai rău… Dar Maria, singură, pierdută în imensitatea Moscovei şi având în minte acea pereche de ochi gri ce păreau că vin după ea, nu şovăi decât câteva clipe. Ţinuse minte cât de cât adresa. Întrebând ici şi colo pe oamenii ce, majoritatea, îi dădeau cu flit cum o vedeau, află că era pe bulevardul corect. Trebuia doar să ajungă la intersecţia cu o anumită stradă Hnielţkaia.

Mergea grăbit şi se uita în jur, la faţadele clădirilor, la oameni. Toţi mergeau mai mult sau mai puţin îngânduraţi pe stradă, cu pas molcom. Părea că revoluţia numai pe ea o afectase, dar apoi îşi aminti de Pavlov… Şi de bătrânul Nikolai.

Ajunse, în sfârşit, la intersecţia cu pricina. Clădirea părea la fel. Uşa din colţ era la fel de mare ca atunci când Maria bătuse pentru prima dată în ea, dar acum pumnul ei lovi cu ceva mai multă hotărâre. Nimeni nu răspunse. Maria mai lovi o dată, apoi încă o dată. Se aşteptase la asta. Nu era nimeni. Nici măcar bătrânul Jirtov. Cu toate acestea, nu voia să plece. Se aşeză lângă uşă şi se uită în gol. Închise ochii, ca pentru a scăpa de realitate. Nu după mult timp însă, auzi o voce ştearsă:

− Ahaa…

„Jirtov?” se întrebă Maria. Şi deschise ochii, ridicându-şi privirea. Îngheţă însă când văzu perechea de ochi gri.

− Nu-i nimeni acasă?

− Ddd… începu să se bâlbâie Maria, paralizată.

− Nu-ţi fie teamă. N-o să-ţi fac rău, zise Kinis, încercând un zâmbet blajin, care era mai degrabă un rânjet de hienă. Aş dori, totuşi, să-ţi ştiu adevăratul nume, dacă se poate!

− Mă numesc Sofyia Vladimirovna Zvetlanov, zise Maria abia bâjbâind cuvintele.

− A, mult mai bine. Sunt încântat. Lituanianul îşi dogi puţin glasul. Mă recomand Kinis Šarūnas Radvila! A, eşti rudă cu Vladimir? Săracul băiat…

− L-aţi ştiut? spuse Maria, neştiind dacă să-i fie frică sau să se bucure.

− Nu personal, zise Kinis. Dar am aflat de sfârşitul lui… Deloc frumos. În fine. Ah, mi-am amintit. Tu eşti fiica lui… adoptivă!

− Da…

− Tristă soartă pentru un copil ca tine! zise Kinis cu o voce deloc compătimitoare, ci mai degrabă parşivă. Şi acum ce ai de gând să faci?

Maria nu răspunse imediat. Şopti totuşi:

− Să merg acasă…

− Şi ştii cum să ajungi acolo?

− Nu…

− Problema este că nu mai este „acasă” pentru tine! rânji Kinis. Băieţii de la Comitet deja or fi dat apartamentul unuia dintre ei, care va veni să se instaleze. Trebuie şi ei să ia prada!

Maria se uită la Kinis, care dădu din umeri. Iar era pe drumuri, deci. Încleştă micii ei pumni, dar privirea şi-o menţinu dârză. Ochii ei îi pironeau faţa lituanianului, ca pentru a-i arăta că nu e doborâtă, că nu e învinsă. Kinis surâse.

− Desigur, se poate rezolva şi asta… zise el.

− Cum? se lumină Maria.

− Eh, păi nu-i greu. Trebuie doar să am o mică întrevedere cu respectivul şi să-i explic că ar fi bine să-şi ia labele de pe apartamentul acela… Am destulă influenţă cât să înlătur un asemenea purice!

− Mă veţi ajuta?

− Uşor acuma. Am zis că pot, nu şi că o s-o fac, râse Kinis. Faţa Mariei se crispă, iar Kinis râse şi mai tare. Te voi ajuta, dacă şi tu mă vei ajuta pe mine!

− Cu ce? spuse fata şovăitor.

− Voi avea nevoie de tine, sau mai bine zis de ochii tăi. Te voi pune să urmăreşti pe cineva, să-mi spui fiecare mişcare a lui, cu cine a vorbit, unde s-a dus, în ziua paradei. Ştii tu, sărbătoarea asta pe care o tot pregătesc de ceva vreme, ca să celebreze Revoluţia. Nimic periculos, nimic… murdar. Ei?

Maria se uită la Kinis. Putea fi el de încredere?

− Mai întâi mă duceţi la apartament.

− He! He! Îmi placi! zise Kinis. Logic că mai întâi îmi voi face eu partea. Doar sunt cel mai puternic dintre noi doi!

Şi Kinis o luă de mână pe Maria şi o călăuzi pe străzile Moscovei. Fata se întrebă de unde ştia lituanianul unde locuia Vladimir, dar Kinis îi răspunse la această întrebare:

− Să nu te întrebi de unde ştiu atâtea. Eu ştiu tot ce mişcă pe-aici! Când te ia valul revoluţiei, e periculos să stai în vârful lui. Cazi repede, ca Vladimir al tău. Cel mai sigur e să stai undeva în spate… Vei înţelege tu, într-o zi!

Merseră o bună perioadă de timp fără să-şi vorbească. Pe Maria însă o fascina misteriosul lituanian, aşa că-l întrebă:

− De unde veniţi?

− Nu cred că ai auzit de Radviliškis! E un oraş lituanian. M-am născut acolo.

− Şi cum aţi venit în Moscova?

− Ho, uşor, fătuco! Cu cât spui mai multe despre tine, cu atât eşti mai slab, mai vulnerabil! Şi ceva îmi spune că n-aş vrea să fiu slab în faţa ta! râse Kinis.

− Dar de ce aţi fi slab dacă…

− O să înţelegi tu… Mă rog. Hai că îţi voi spune atât: nu eram făcut să trăiesc într-un orăşel de provincie. Valul de care îţi spuneam m-a adus aici. Şi mă simt foarte bine aici.

− Nu vă este dor de ţara dumneavoastră?

− Nici măcar nu era ţară… Şi nu. De ce aş tânji după o bucată de pământ acolo, dacă aici am o alta, mai mare şi pe care şi pot pune mâna? Chestiile astea sunt lipsite de sens.

Kinis avea un glas calm, câtedoată piperat cu o uşoară ironie, iar accentul său stricat era cam iritant la început, dar, cu timpul, te obişnuiai cu el. Mariei nu-i mai era aşa de frică de el. Curând, ajunseră pe strada unde se afla apartamentul. Fata recunoştea împrejurimile. Ajungând în faţa apartamentului, cei doi se opriră. Intrară în hol, urcară scările şi Kinis bătu la uşă. Nu răspunse nimeni. Kinis zâmbi.

− Nu-i nimeni. Mă duc la sediul partidului şi am grijă să aflu cui i s-a dat apartamentul. Nu vei fi deranjată aici!

Faţa Mariei exprima recunoştinţă, dar, uitându-se la ochii gri ai lituanianului, îşi aminti de partea ei de făgăduială şi se înfioră.

− Du-te acasă. Nu uita, urmează să îţi faci şi tu partea ta. Te voi căuta înainte să înceapă parada!

− Mulţumesc mult, domnule Radvila! zise Maria. Lituanianul se înclină uşor în direcţia fetei, zâmbi şi plecă, cu pas mare şi măsurat. Fata se uita în urma lui, şi deodată o cuprinse un sentiment de eliberare. Descuie uşa, intră şi se aşeză în fotoliu. Ce urma să facă acum?

Trebuia să mănânce. Se gândi, mai întâi, să caute bani în casă. Găsi câteva ruble, pe care le puse bine. Ieşi din apartament şi o luă pe stradă, gândindu-se de unde putea face rost de mâncare. Ceaţa se aşternse asupra Moscovei, ştergând orice urmă de viaţă de pe pereţii clădirilor. Maria se înfofoli zgribulită în paltonul mare al lui Vladimir.

Cotind pe o altă stradă, Maria văzu cum doi oameni ridicau o firmă pictată pe o scândură mare. Voiau s-o fixeze deasupra unei vitrine mici şi murdare, lângă care se afla o uşă mare din lemn de nuc. Atâta putea vedea Maria clar prin ceaţă. Se apropie tiptil şi aşteptă până ce oamenii se dădură jos de pe scări, admirând firma scrisă stângaci cu vopsea albă: „SOC. MOSCOVITĂ A PÂINII”. Maria se codi la început, apoi deschise uşa şi intră.

Era o încăpere destul de mică, cu tavanul jos, susţinut de nişte grinzi de lemn cam putrezite. În faţa ei se afla o tejghea pe care moţăia un bărbat mare, bărbos, ce ţinea în mână un pahar gol. În jur se vedeau nişte rafturi, unele vechi cât lumea, altele noi, mai toate însă goale. Podeaua fusese curăţată recent cu petrosin, dar sub două scaune de lângă unul din rafturile vechi se puteau vedea petice pline de praf, ce aminteau de starea anterioară a podelei.

− Bună ziua! zise încet Maria.

Nu primi niciun răspuns. Atunci intră unul din muncitori şi răcni:

− Bă, Gavrilov!

Bărbosul se sculă repede, se uită în jur, apoi în jos şi observă mica fiinţă ce se uita la el.

− Ce vrei, fluturaş? râse Gavrilov.

Pe Maria o încuie acea întrebare deosebit de simplă. După vreo două secunde însă, replică:

− Pâine.

− E, na!

− Păi, am văzut că scrie afară…

− Şi scrie bine! Ai nimerit într-un nou sediu al nou-înfiinţatei Societăţi Moscovite a Pâinii…

− Atunci…

− Numai că noi nu avem pâine, făcu Gavrilov. Dar avem nişte pesmeţi şi o plăcintă cu brânză! Bine, asta e a mea, surâse el apoi.

Maria era încurcată, dar bărbosul o ajută.

− Deci, da, avem numai pesmeţi. Dacă doreşti, îţi dau. Dacă nu, ziua bună!

− Vreau! zise Maria, care în viaţa ei nu consumase pesmeţi.

− Bon. Îţi dau un pacheţel. Ce zici?

− Bine. Cât costă?

− Păi… Ilici, cât a zis tipu’ de la partid?

− Mai ştiu eu, dădu din umeri muncitorul. Dă-i şi tu un preţ.

− Nu pot, că nu-s pesmeţii mei!

− Dar ai cui sunt? întrebă Maria.

− Ai Statului, dragă. Şi Statul pune preţul. Eu doar vând produsele Societăţii.

− Dar hulubăria asta nu era a ta? rânji Ilici.

− Era, dar n-ai auzit, mă, tontule, că-i ilegal să ai propietate privată?

− Cere-i şi tu 3 copeici şi gata.

Maria îi dădu în mână suma bărbosului, care nu mai zise nimic, ci doar îi dădu pachetul cu pesmeţi. Salută şi plecă. Ajunsă din nou afară, Maria deschise pacheţelul şi se uită curioasă la pesmeţii uscaţi, ce păreau a fi bucăţi subţiri de scoarţă. Încercă unul.

„Puteau fi mai răi!” gândi ea.

Aşa că mâncă destul de repede aproape toţi pesmeţii. Îşi petrecu restul zilei căutând alte magazine. Avea noroc că era duminică. Găsi doar o băcănie abandonată, pe a cărei uşă era scris în roşu: „Duşman al poporului”. Maria se înfioră. Părea că o mână invizibilă zbura deasupra străzilor Moscovei ca deasupra unei machete, şi mai înhăţa din când în când câte un om…

Tocmai când se gândea la asta, auzi galop de cai şi strigăte, şi se sperie. Se uită cum din ceaţă ieşeau mai multe rânduri de cai, care cărau pe şosea un tun mare. Apoi trecură alţi cai, cărând alte tunuri. O întreagă baterie trecu pe lângă ea.

− A venit artileria din Ryazan! strigă un trecător.

− Albii mărşăluiesc spre Moscova! zbieră un altul.

− Şi Armata Roşie se retrage! a mai zis cineva.

− Prostii! le-o tăie primul. Au venit anume pentru paradă.

− Au chef de parade, acum…

− Idiot mai eşti! Armata Roşie e atât de puternică, încât poate atât să lupte cu succes împotriva imperialiştilor, cât şi să organizeze parade!

Astfel profitând de trecerea bateriilor de tunuri, Maria se strecură prin mulţimea de curioşi ce se strânsese şi se întoarse în apartament. Întreaga fiinţă îi fremăta. Nu ştia exact cine erau aceşti „albi”, dar se rugă întreaga seară lui Dumnezeu ca aceştia să-i înfrângă pe boşevici şi să cucerească Moscova.

Zilele următoare, Maria şi le petrecu învăţând din greu Internaţionala, plimbându-se cu Boris pe străzi şi încercând să descopere cât mai multe „puncte de aprovizionare”. Găsi o cişmea publică, de unde putea lua apă, descoperise şi o băcănie de unde reuşi să ia brânză.

Şi, curând, veni şi ziua paradei. Era o miercuri. Întreaga şcoală fremăta de copii şi de profesorii ce încercau să-i încoloneze. Profesorul Mariei îşi strânse clasa şi porni primul pe poartă, cu elevii lui urmându-l într-un şir de câte doi. Maria şi cu Boris erau în coadă, râzând de zbieretele patetice ale profesorului, care umplea aerul încărcat al Moscovei cu zeci de „leprelor!”. Pe stradă se adunau oameni, îşi dădeau bineţe şi mergeau împreună către parada ce avea să aibă loc de-a lungul unui bulevard lat, ce dădea în piaţa din faţa Kremlinului.

Mergând în capătul şirului, înconjurată de şiruri de copii, la rândul lor înconjuraţi de curioşi ce se duceau la paradă, Maria se gândea la Kinis. Ce dorea lituanianul de la ea? Unde era?

Lui Boris nu-i spusese de Kinis. De altfel, părea că băiatul uitase şi de incidentul cu Vladimir. Fapt curios, părea că nimeni din şcoală nu ştia de el, după atâta timp.

Ajunseră, în sfârşit, pe marele bulevard. Sprijinite de clădirile înalte erau construite nişte structuri de lemn în trepte, pe care se aşezau oameni. Mulţi alţii se uitau de la geamurile caselor înalte de trei sau patru etaje, alţii se adunarseră în grădini sau puseseră scaune pe trotuar. Cei mai mulţi însă stăteau în picioare. Ici şi colo, în tribune, se vedeau nişte locuri mai aerisite, unde stăteau oameni în kaki, cu arma la mână. Membrii partidului bolşevic.

Corul format din toţi, dar absolut toţi elevii şcolii, fu aşezat pe una din tribune aflată la jumătatea distanţei pe care aveau s-o parcurgă soldaţii până în faţa Kremlinului. Maria aruncă o privire într-acolo, şi nu putu vedea decât un zid maroniu, îndepărtat… Tatăl ei îi spusese de măreaţa fortăreaţă. Pesemne că acuma era plină de roşii…

Stătea pe schelele de lemn, când, deodată, văzu, în mulţimea de oameni ce stăteau la baza tribunei, un om ce se uita în direcţia opusă străzii, înspre ea. Era Kinis. Maria coborî şi se întâlni cu acesta destul de uşor.

− Aici erai! zise el. Uite ce trebuie să faci! Trebuie să-l găseşti pe omul acesta, zise el dându-i Mariei o fotografie. Ai grijă, să nu dai de bănuit că-l urmăreşti. După ce-l vei fi găsit, uită-te cu cine vorbeşte, dacă vorbeşte. Dacă nu, spune-mi pur şi simplu cum arată cei ce stau în jurul lui, dacă par importanţi. Te uiţi după haine. N-am nevoie de mutre de soldaţi. În ceea ce-i priveşte pe aceştia, îmi trebuie doar numărul, câţi sunt în jurul lui şi dacă sunt şi în clădirea din spate. Notezi toate astea şi te întorci aici! Te voi aştepta!

− Dar profesorul….

− Apăi, ai grijă să nu vadă că ai plecat! Acum repede, înainte să apară soldaţii!

− Dar de unde să încep să caut…

− Caută prin tribune. Ar trebui să fie pe undeva pe lângă Kremlin, dar nu pot să ştiu sigur.

Maria se duse înapoi pe estradă, la Boris, şi-i şopti:

− Să nu spui nimănui că am plecat!

Şi se duse din nou jos, pierzându-se în mulţime, lăsându-l buimac pe Boris.

Încerca să se strecoare printre oameni fără să-i deranjeze, dar nu prea avea cum să treacă prin acea mare de curioşi, aşa că se văzu nevoită să ocolească pe lângă gardurile clădirilor, ori prin faţa pereţilor lor, dacă dădeau în stradă. Se uita cu atenţe pe toate tribunele, se uită cu atenţie la fotografie, însă nu-l vedea pe omul respectiv. Şi nu avea o mutră comună. Avea nişte ochi mari, o mustaţă teşită şi un păr blond. Era îmbrăcat în uniformă. Kinis îi mai zisese că purta aceeaşi uniformă, sau că aşa ar fi trebuit. Maria se întreba de ce lituanianul se ferise măcar să i-l arate. Nu dorea să fie văzut de el, dar de ce?

Tot uitându-se pe tribune, văzu, pe una din ele, o mulţime de oameni îmbrăcaţi în uniforme kaki, foindu-se în jurul a doi bărbaţi înalţi ce discutau, deranjaţi de vântul ce începuse să bată foarte tare. Unuia îi fură căciula, şi atunci Maria văzu că era blond. Trecu şoseaua, căci era vis-a-vis, se apropie de tribună, urcă chiar câteva niveluri, şi se uită mai atent la el. Da, era cel din poză. Se uită la celălalt individ, dar nu-i putea vedea faţa, pentru că era întors cu spatele la ea, iar de soldaţi nu avea cum să treacă, ca să se apropie. Văzu însă că geamul de la primul etaj al clădirii lângă care era amplasată tribuna se afla tocmai deasupra capetelor lor. Intră în clădirea cu pricina, mânată de curiozitate şi de datoria de a-şi îndeplini partea ei din înţelegerea cu Kinis. Bătu la uşa apartamentului al cărui geam se afla deasupra capetelor celor doi şi îi deschise un soldat.

− Ce vrei, nătăfleaţă! se răsti el şi îi închise uşa în nas, nemaiaşteptând răspunsul.

Maria însă nu mai era uşor impresionabilă. Bătu încă o dată la uşă, iar când aceasta se deschise, rosti, cu mult sânge rece:

− Vă aşteaptă tovarăşu’ căpitan jos. Sunt de la garnizoană şi n-a mai avut pe cine să trimită.

− Bine, zgâtie, vin! zise el şi plecă, nemaisinchisindu-se să vadă dacă era urmărit de fată sau nu. Maria se furişă în apartamentul sărăcăcios, se postă la geam şi se uită în jos. Cei doi discutau despre lucruri pe care fata nu le înţelegea. Deodată, amândoi se ridicară ca electrocutaţi de pe estradă şi salutară respectuoşi pe un om ce tocmai venise. Îmbrăcat gros, cu o şapcă mare cu cozoroc negru lucitor, omul avea nişte mustăţi cât toate zilele şi o privire ce părea veşnic mulţumită de sine. Afişa un zâmbet parţial binevoitor, parţial maliţios.

− Bună ziua, tovarăşi! spuse el cu un glas gros. Vă văd cam îngânduraţi astăzi!

− Cu atâţia albi prin jur… spuse blondul.

− Ah, îi vom înfrânge! Alta mi-era problema. Mă întrebam dacă aţi scăpat de acei… hm… cum să le spun… de acele elemente nedorite…

− Dar nu putem face asta aşa, fără judecată…

− Judecata poporului e de ajuns, spuse mustăciosul. Nu avem timp de astfel de chestii. Morţi să fie, şi gata. Şi-aşa, aţi cam întârziat. Şaisprezece. Atâta. Nu-s mulţi!

− Să-mi fie cu iertare, stărui domnul blond, am găsit o asemenea acţiune imposibil de realizat, moraliceşte vorbind… Nu înţeleg cum ne putem ucide colegii, prietenii cu care am luptat în Revoluţie… Când ea nici nu s-a sfârşit!

− Trădători găseşti oricând, oriunde! zise atunci mustăciosul. Hm. Vom mai vedea… M-aţi cam dezamăgit, domnule Iabokov!

Şi mustăciosul plecă. Asigurându-se că nu e auzit, îi şopti partenerului său:

− Al naibii georgian. Se crede mai mare ca noi toţi!

− Ceva nu înţeleg, însă. A pomenit de şaisprezece, or tu ai o listă cu paisprezece nume. De ce?

− Eu zic să coborâm de aici, zise deodată speriat blondul. Ăsta a fost un avertisment. Sau o ameninţare. Şi atunci Maria îşi dădu seama. Se plănuia un atac asupra lor, iar ea avea să… ajute!

Se sperie de-a binelea când auzi pe cineva intrând în apartament. Era soldatul care stătuse acolo, acum furios, scotocind fiecare ungher. Maria se strecură pe lângă el, când auzi:

− Treci încoa’, javră!

Maria însă fu mai rapidă. Coborî în viteză scările şi se amestecă printre oameni. Parada tocmai începea. Maria trecu la timp şoseaua, căci deja mărşăluiau coloane drepte de soldaţi, toţi cu arma la umăr, urmate de baterii de artilerie, patrule călare ce ţineau în mâini lănci cu steagul roşu şi, în urma tuturor, un mic vehicul ce căra un uriaş tablou cu Lenin. Toţi ţipau, toţi ovaţionau. Corurile, provenind din toate şcolile din Moscova, începură să cânte.

În timp ce vocile mai mult sau mai puţin măreţe cântau Internaţionala, vântul puternic stârni sutele de steaguri ţinute în mână de rândurile strânse de călăreţi, dând impresia unei indundaţii de roşu sclipitor. Parada avea şi un motiv mai serios de sărbătoare: încheierea definitivă a păcii cu Puterile Centrale, cea ce însemna că muncitorii puteau să lupte acum cu toate puterile contra duşmanului din interior.

Maria ura muzica aceasta. Ura steagul. Ura steaua uriaşă ce stătea la baza tabloului lui Lenin. Toţi fluturau steguleţe roşii în întâmpinarea bravilor soldaţi. Un om îi dădu şi ei un steag. Maria se uită preţ de o secundă la acea fâşiuţă roşiatică, apoi o aruncă cât colo şi alergă spre tribuna pe se aflau colegii ei.

Nu apucă să urce, că dădu nas în nas cu Kinis, care se uita cu o mutră indiferentă la paradă. Lituanianul se întoarse spre ea, o trase mai la o parte, în penumbra unui copac, şi o întrebă:

− Ei, ce-ai aflat?

Maria rămase încremenită. Se uita la ochii aceia spălăciţi care o pironeau, la gura ce începea să se strâmbe a nerăbdare.

− Hai, zi! N-avem toată ziua la dispoziţie!

Kinis stătea cu mâna în buzunar. Uitându-se mai bine, Maria văzu o strălucire fadă, ce o sperie. Îşi amintea de Vladimir şi de „tovarăşii” lui, care veniseră să-l omoare. Dar tot nu zise nimic.

− Ce s-a întâmplat? se răsti Kinis.

− Nu ştiu nimic! zise deodată Maria.

− Ha! făcu Kinis. Unde ai fost, atunci?

− Am… am…

− Of, îmi pierd timpul…

− L-am găsit! zise atunci Maria, văzându-i faţa devenind furioasă. Dar îşi reveni din momentul de frică. Dar nu-ţi spun nimic! Vrei să-i omori! Nu te las!

− Ha! Ha! izbucni Kinis. Pe şosea, un regiment întreg de soldaţi îşi ridicară armele drept, la umăr, şi traseră, fiind urmate de un bubuit de tun. Zici că nu vrei să mă ajuţi!?

Se auziră şi strigătele soldatului care o urmărise pe Maria.

− Hm! făcu Kinis. Ai stricat tot! Nu vrei să te faci folositoare aici, poate îţi găsesc altă întrebuinţare! mai zise lituanianul, cu un zâmbet sadic pe buze. Făcu un pas în direcţia Mariei şi o apucă de mână. Maria vru să ţipe, dar lituanianul scoase discret pistolul din buzunar şi-i făcu semn să tacă.

− Eu sunt în spatele valului. Tu eşti sub el! Care-i mai puternic? zise Kinis zâmbind larg, trăgând-o pe Maria din mulţime…

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s