Lullaby (partea a VI-a)


Ploua din greu. Atât de tare încât se scurgea spumă de pe acoperişurile caselor. Eventual ţigle.

În faţa şcolii era însă freamăt. O mare de umbrele se întindea pe tot cuprinsul micii curţi din faţa clădirii. În prag, pe trepte, se aflau, aliniaţi toţi şi cu câte o stea roşie prinsă la piept, profesorii, în frunte cu directorul, lângă care se afla, într-un costum negru, Ivan Simeonovici Nakoţîn, membru al Partidului, responsabil cu monitorizarea şcolilor din acea parte a Moscovei. Privea cu severitate prin ochelarii săi rotunzi, cercetând feţele copiilor ce se strânseseră în faţă.

− Suntem deosebit de recunoscători pentru faptul că tovarăşul Ivan Simeonovici Nakoţîn a avut neasemuita bunăvoinţă de a veni în persoană la deschiderea acestui nou an şcolar!

− Am făcut asta, deschise gura Nakoţîn, pentru că elevii din această şcoală mi s-au raportat a fi cei mai inteligenţi şi mai loiali cauzei proletare dintre toţi cei aflaţi în şcoli aflate sub supravegherea mea. Să sperăm că aceşti tineri vor duce cu mândrie steagul Revoluţiei înainte! Progresul ne este deviza! Dar să nu vă simţiţi prea bine, domnilor profesori, adăugă el cu o voce sumbră. Asemenea performanţe pot afecta activitatea celorlalte şcoli. Nu vrem să ne alegem cu diferenţe de intelectual!

− Desigur că nu, tovarăşe! exclamă grăbit directorul.

− Atunci, după cum am zis, să ne avântăm în Progres!

Toată lumea începu să aplaude cum putea, stânjenită fiind de umbrele. Copiii erau aşezaţi pe clase, de la clasele I, care se afla chiar în faţa treptelor, până la clasele a VIII-a, care se aflau în mijlocul curţii, între ceilalţi copii şi părinţii ce stăteau în spate. Toţi aplaudau şi, la un semnal al directorului, toţi au început să cânte Internaţionala, pentru a inaugura deschiderea anului. Cântecul abia dacă răzbea de sunetul continuu al stropilor ce cădeau violent din cer, însă Nakoţîn zâmbea satisfăcut. Doar o privire nu era cuprinsă de fervoare şi entuziasm. Printre feţele radioase ale copiilor ce tocmai intraseră în clasa a V-a exista o singură privire rece, tăioasă, a doi ochi de un verde puternic, ce îşi păstra strălucirea chiar şi în acea semiobscuritate. Părul auriu al Mariei îi era strâns într-o coadă ţinută de o fundă roşie, dar câteva bucle rămăseseră libere să cadă pe lângă obrajii ei palizi. Gura strânsă părea obişnuită să tacă şi să ţină în frâu cuvintele pe care ar fi fost tentată să le rostească. Melancolia din ochi fusese înlocuită de o rece resemnare. Întreaga-i înfăţişare nu mai avea frăgezimea aceea a copilăriei timpurii, când, chiar dacă plângea deseori după părinţii ei şi ducea o viaţă singuratică, avea încă entuziasmul inocent al acestei perioade a vieţii şi simţea câteodată înlăuntrul ei o caldă voioşie. Totul emana acum o frumuseţe rece.

Directorul îi chemă pe copii în clasele lor. Un profesor mic şi gârbovit îi conduse către o clasă din dosul şcolii, ceva mai mare decât restul, în care se găsea şi un glob pământesc, printre alte vechituri. Pe glob, în locul numelui „Imperiul Rus” fusese lipită o hârtiuţă pe care era mâzgălit „RSFSR”.

Elevii se aşezară gălăgioşi în bănci. Maria vru să scape din prima bancă, unde stătuse patru ani, dar profesorul, care auzise că era premianta clasei, dorea s-o ţină sub supraveghere şi o luă de mânecă, aşezând-o în banca din faţa lui.

− Bună ziua, odrasle ale Revoluţiei! zise cu un glas înalt, piţigăiat şi răstit profesorul.

Mariei îi era deja dor de sintagma „lepre”.

− Sunt profesorul de istorie din această şcoală şi, de acum înainte, sunteţi în responsabilitatea mea. Mai târziu în timpul acestei ore vom primi vizita tovarăşului Nakoţîn, dar, înainte de a începe lecţia, ţin să vă anunţ că aveţi patru noi colegi. Să vină în faţă şi să se prezinte, ca să-i ştie toată lumea!

Cei patru se ridicară din băncile lor. Unul dintre ei, un băiat cu tenul mai închis, se aşezase lângă Maria. Se prezentară fiecare cu glasuri destul de timide. Profesorul îi grăbea cu câte un „hai” dacă nu se mişcau destul de repede. Maria se uita plictisită la acest scurt spectacol. Copiii îşi spuneau numele, îl salutau pe profesor şi apoi Revoluţia, apoi se duceau în băncile lor. Toţi cu steaua la piept. Toţi în aceleaşi uniforme. Deodată însă ceva îi atrase atenţia Mariei. Ultimul rămas vorbea o rusă cu accent. Era colegul ei de bancă.

− Mă numesc Selim Hasko!

Îndeplini acelaşi ceremonial ca şi ceilalţi şi se aşeză în bancă, începând să frământe în mâini un creion.

− Bun, acum ne putem începe ora! zise bucuros profesorul, frecându-şi palmele.

Se ridică şi scrise pe tablă, mare, „Istoria- ştiinţă a timpului uman. Perioade şi legi”

− Aşa, să vă văd! Ce este istoria?

− Ştiinţa care studiază trecutul? întrebă Boris.

− Nu, tembelule, n-am scris pe tablă!? Aţi ajuns până aici şi nici să citiţi nu ştiţi!

Toată clasa începu să râdă de Boris, care tăcu mâlc.

− Scrieţi acolo: „Perioade”. Istoria cunoaşte patru epoci distincte. Prima este epoca sclavagismului. Mi-o puteţi spune pe a doua?

− Evul Mediu? deschise gura colegul de bancă al Mariei.

− Vrei să spui epoca feudalismului. A treia este epoca capitalismului. În fine, ultima, cea în care am intrat recent, este epoca comunismului. Acestea sunt cele patru epoci ale istoriei. Nici mai multe, nici mai puţine.

− Dar nu vor putea fi mai multe, cu trecerea timpului? întrebă Maria, intrigată de această împărţire aşa de riguroasă.

− Nu. Istoria are un traseu al ei, clar şi analizabil prin intermediul gândirii raţionale. Traseul logic este cel de la comuna primitivă la societatea egalitară tehnologizată. Sper că scrieţi asta!

Clasa încuviinţă dând din cap. Pe Maria deja o durea capul. Se săturase de definiţii şi clasificări, dar numai din acestea întâlnea la tot pasul.

− Mai mulţi factori fac posibilă împărţirea fiecărei epoci în trei perioade distincte: ascensiune, stabilizare şi declin.

− Epoca comunismului va intra şi ea în declin? întrebă Maria, vioaie fără să vrea.

− Logic că nu. E ultima epocă din istorie!

− Păi şi atunci, cum rămâne cu împărţirea…?

Profesorul părea pus în încurcătură. Ignoră însă subiectul şi trecu la altele. Între timp, apăru şi tovarăşul Nakoţîn, care se postă într-un colţ al clasei şi stătu acolo toată ora, doar ascultând. Maria nu mai deschise gura de la venirea lui. Ştia că nu trebuia să îi pară „suspectă”.

Când ora se termină, Nakoţîn îl felicită pe profesor pentru lecţia susţinută şi lăudă întregul colectiv pentru „performanţă”, deşi numai Boris mai deschisese gura din când în când, rămânând fără concurenţă din partea Mariei.

În pauză, Maria rămase în clasă, citind o carte pe care o împrumutase de la o bibliotecă din apropiere. Din cauza Revoluţiei, nu mai rămăseseră decât câteva cărţi, inofensive regimului. Reuşise să pună mâna pe „Mathias Sandorf” de Jules Verne.

Majoritatea colegilor ei continuau s-o evite, dar pe ea n-o mai deranja de mult timp faptul acesta şi îşi ocupa timpul din pauze citind sau stând cu Boris. Acum însă citea cu superficialitate, trecând peste rânduri fără să acorde mare atenţie cuvintelor. Încerca să tragă cu ochiul la ce făcea colegul ei de bancă, care nu plecase din scaunul lui. Continua însă să citească aparent cu sârg, căci dădea pagină după pagină. Văzu cu coada ochiului că se întorsese spre ea şi îl auzi:

− Mă cheamă Selim. Tu eşti…?

− Sofyia, răspunse Maria fără să-şi ridice ochii, cu un glas iritat, de parcă ar fi întrerupt-o din citit. Cum Selim, oarecum încurcat de acest răspuns laconic, tăcea, Maria îşi ridică în sfârşit privirea şi-i cercetă înfăţişarea binevoitoare şi ochii de un verde închis.

− De unde eşti, Selim? întrebă ea, căzând din nou cu privirea asupra cărţii, fără a mai urmări măcar rândurile.

− Vin din Ucraina. Am venit cu familia aici, unde suntem în siguranţă.

Ochii Mariei trădau o vie curiozitate, dar restul corpului nu reacţionă în niciun fel, şi părea că ea îl ignora pe Selim. Deschise însă gura, după câteva secunde:

− Deci nu eşti rus…

− Sunt tătar, zise el.

Maria se uită la el. Selim zâmbea strâmb, veşnic pus în încurcătură de gesturile fetei.

− Nu prea ai privire de tătar, zise ea pe un ton serios.

Discuţia sacadată le fu însă întreruptă de apariţia profesorului de biologie, care începu să predea clasei alcătuirea plantelor.

După terminarea orelor, Sofyia şi cu Boris porniră împreună spre casă. Pe jos încă era ud, iar cei doi aveau grijă să evite bălţile.

− Poţi să vii la noi, dacă vrei, îi zise Boris. Mama a făcut tochitură. A găsit carne în piaţă, cică veniseră s-o vândă nişte ţărani care fugeau de…. de… colectivizare.

− Mulţumesc, dar nu vreau să vă deranjez…

− Hai, nu ne deranjezi!

Aşa că Sofyia o coti cu Boris la dreapta, pe strada care ducea spre casa lui.

− Cum ţi se par noii colegi? spuse Sofyia la un moment dat.

− Nu ştiu… Cum să mi se pară?

− Unul mi s-a părut interesant…

− Care?

− Ăla, Selim…

− De ce ţi s-a părut interesant? făcu Boris, cu reproş în glas.

− Păi, e din altă parte. Alt popor…

− Aceeaşi chestie! ripostă Boris. Toţi suntem egali. Nu contează de unde e sau…

Maria înghiţi în sec. Băiatul îşi învăţa bine lecţiile.

− Cică e musulman, adăugă acesta din urmă. Se zice că ăştia îi urăsc pe toţi cei care nu-s de-ai lor.

− Nu cred… zise Maria, gândindu-se că poate Boris avea totuşi dreptate. Şi simţi un fior de frică că aşa ar putea fi.

Următoarea zi, soarele domnea pe cer. Maria porni în drum spre şcoală mai repede decât de obicei. S-ar fi zis chiar că era vioaie.

Când ajunse în clasă însă, se aşeză în bancă şi aproape instantaneu se puse pe citit. Aproape toţi ceilalţi intrară în clasă, unul după unul. Lipseau doar profesorul şi Selim. Curând însă, se auziră zgomote de afară. Uşa se deschise şi intră profesorul de istorie, trăgându-l de urechi pe tătar.

− Uiţi unde te afli, tinere! Dacă te mai prind că te angajezi în activităţi mistice în incinta şcolii, te arunc înapoi în stradă, de unde ai venit aşa anevoie!

Şi îl trimise în banca lui cu o palmă zdravănă peste scăfârlie.

− Ai nota 2 la istorie! Asta pentru că n-ai învăţat că religia este un instrument al tiranilor de conducere a maselor!

− Poate că a învăţat şi n-a crezut asta! ripostă deodată Maria.

O spusese însă destul de încet, iar profesorul n-o auzi, aşa că ieşi din clasă fără să mai zică nimic. Veni curând şi profesorul de limbă rusă, cu care aveau oră. El era vechiul profesor al Mariei. Toată ora numai de „lepra mistică” tot trăncăni.

În pauză, câţiva elevi se strânseră în jurul lui Selim, să afle ce făcuse. Majoritatea însă ieşiră în curte, evitându-l. Singură Maria părea a fi în afara freamătului general, stând în banca ei şi citind.

− Cu ce i-ai supărat pe profi? întrebă un coleg.

− M-au prins că mă rugam în baie, răspunse Selim.

Toţi începură să râdă cu hohote.

− Ştiam că n-aveam voie, aşa că am încercat să mă ascund de ei, în holul băii. Dar a venit profesorul de istorie şi…

Nimeni însă nu-l mai asculta. Plecară toţi râzând. Atunci, Maria se uită la faţa lui cuprinsă de furie şi zise:

− Acum arăţi ca un tătar.

Şi se afundă din nou în lectură. Selim nu zise nimic. Maria simţi deodată că nu mai avea curajul de a-i înfrunta privirea. Se gândi la cele zise de Boris.

Peste două ore însă regretă însă. Era pauză şi Selim stătea în bancă, desenând ceva cu un creion. Maria veni la el, dar se opri intrigată, văzând cât de concentrat era Selim la ce făcea. Desena nişte linii care convergeau în mai multe puncte… La un moment dat, tătarul vru să se ridice, dar dădu de Maria, care făcu un pas înapoi, speriată de gestul brusc al lui.

− Pardon… Voiam să văd ce faci, se scuză ea, înclinând uşor capul a timiditate.

− Desenam, răspunse sec Selim. Dar nu-şi întoarse privirea înapoi către foaia sa. Răspunse cu un glas mai binevoitor:

− Desenam planul şcolii…

Maria se ridică pe vârfuri, ca pentru a-şi spori aerul impunător pe care ar fi dorit să-l aibă, şi zise:

− De ce trebuia să te rogi la şcoală?

− „De ce” întrebaţi cu toţii! ripostă Selim. Pentru că sunt mistic şi… cum mai ziceţi voi!

− Nu… murmură Maria. Se înfierbântă deodată. Nu sunt ca ei! Şi eu sunt… mistică! Dar eu mă rog acasă, nu aici, să mă vadă…

− Trebuia să mă rog atunci pentru că aşa e tradiţia… Trebuia să mă rog cel puţin o dată dup-amiaza asta.

− Sper că nu mă urăşti… că te-am întrebat! zise Maria, încet.

− Nu. Dar ei… Ei mă urăsc. Şi trebuie să ascult de ei, ca să nu mă mai urască…

− Nu trebuie să asculţi de ei! zise Maria, înviorată. Fără să-şi dea seama, îl luase de mână pe Selim. Ei sunt răi, ei sunt malefici, oribili…

Băiatul nu ştia ce să zică. Maria se roşi toată, îşi retrase mâna şi murmură:

− Să nu te mai prindă şi a doua oară…

Apoi plecă cu paşi mici din clasă, lăsându-l pe Selim să se-ntrebe, ca alţii înaintea lui, cine era acea fată.

După ore, Maria colindă oraşul în căutare de mâncare. Trăia de pe urma unui ajutor social pe care-l încasa lunar de la poştă. Primea destui bani pentru a se întreţine fără probleme. În ultima vreme, de când cu adoptarea Noii Politici Economice (NPE), existau pe piaţă mai multe produse şi Maria avea de unde să cumpere ce-i trebuia.

Plimbându-se pe strada Rugoţki, plină de magazine, Maria se gândea ce ar putea să mănânce. Luă nişte cartofi şi o pulpă de pui, toate aduse de la fermele colectivizate prin intermediari deţinători de mici întreprinderi private. Îşi cumpărase cu mai mult timp în urmă un mic aragaz cu butelie la care putea să gătească tot ce avea nevoie fără să consume prea mult gaz.

Ajungând în apartament, Maria găti cum putu cartofii şi puiul şi-l mâncă pe măsuţa din bucătărie. Strânse apoi tot, îşi puse banii în ordine şi se sui în patul din bucătărie, unde dormea. Se puse pe citit, la lumina unei lumânări plăpânde, se rugă şi apoi se culcă.

Dimineaţa când se sculă, Maria deretică puţin prin casă, curăţând mobila de praf, mâncă nişte pilaf de la mama lui Boris şi se apucă să-şi facă temele. Acum însă, nu mai putea rămâne concentrată. Se tot gândea la ce păţise Selim.

„El a avut curaj… I-a înfruntat… Dar de ce să te rogi neapărat după-amiaza? Ciudat.”

La şcoală, nu scăpa niciodată prilejul să vadă ce făcea Selim. Căuta să vadă prin ce era el diferit, ca musulman. Dar nu făcea nimic ieşit din comun. Şi totuşi, îl înconjura o aură de mister. Îl simţea ca dintr-o lume ce era mai apropiată de a ei decât lumea celorlalţi.

Trecură luni, şi Maria şi Selim se împrieteniseră. Şi Boris ajunsese să se înţeleagă bine cu el. Şi cum era decembrie şi ninsese din greu în toată Moscova, cei trei deciseseră să iasă în parc şi să se dea cu sania pe micul deal ce se afla la câteva străzi distanţă de şcoală. Era de fapt o culme lină, înconjurată de case. Fâşia de pământ rămăsese goală pentru că primăria dorea să construiască nişte conducte pe acolo, dar proiectul rămăsese încremenit. Boris adusese sania. Cei trei urcară dealul şi se uitau la casele ce se înşirau la vale, până departe, unde se îngrămădeau şi se înălţau. Se vedeau câteva turnuri ale Kremlinului.

Cerul era senin, gerul domina asupra vechii capitale ruseşti. Maria, îmbrăcată într-un veston gros de piele şi o pălărie, ambele vechi şi ambele prea mari pentru ea, se uita spre centrul oraşului. Acolo se aflau ei, cei care conduceau acea lume de fier şi sânge…

− Hei, ceva se întâmplă acolo! exclamă Selim, arătând spre centrul oraşului.

− Da, se aude ceva… Ca o muzică, fu de acord Maria.

− A, am auzit! E sărbătoare mare! S-a fondat noul stat, întreg şi unit, acum, că s-a sfârşit războiul civil! zise Boris. Îi zice URSS. Uniunea… ăăă… ceva cu uniunea…

− Hai să vedem şi noi! zise Selim.

Cei doi băieţi păreau foarte entuziasmaţi şi n-o luară în seamă pe Maria, care strâmbă din nas. Ar fi făcut orice ca să nu vadă steagurile roşii, şi armele, şi întreaga panoplie a puterii bolşevice care încă îi bântuia visele, dar se lăsă dusă de cei doi.

Cum era duminică, aveau tot timpul la dispoziţie. Merseră pe jos, profitând de faptul că vremea era frumoasă, deşi era frig, şi ajunseră la capătul unei străzi mai largi, unde era strânsă lume. Era o paradă mare, cu mulţi soldaţi, multe steaguri. Erau şi detaşamente de cavalerie, erau şi tablouri uriaşe înfăţişându-i pe Marx, Engels şi Lenin. Boris şi cu Selim trebuiră s-o ia pe Maria de mână şi s-o ducă cu ei prin mulţime, pentru că pe Maria deja o năpădeau amintiri neplăcute şi nu-i mai venea să înainteze. Tot strecurându-se pe lângă oameni, ajunseră în faţa mulţimii, chiar lângă soldaţii ce mărşăluiau cântând veseli melodii închinate partidului şi Revoluţiei. Maria auzea încontinuu cuvintele „progres”, „Revoluţie”, „victorie”. Uitându-se la rândul celălalt de oameni, de pe trotuarul opus, îi îngheţă sângele în vine. Văzu ca prin vis, privind între două rânduri de soldaţi ce mărşăluiau, o faţă albă, cu ochi gri şi scrutători. Maria deschise gura încet, ca pentru a striga, dar nu reuşi să articuleze niciun sunet.

− Valul Revoluţiei ne poartă pe toţi! cântau soldaţii.

Maria nu se mai putu ţine pe picioare. Se lăsă uşor pe spate, şi ar fi căzut dacă Selim şi cu Boris n-ar fi reacţionat rapid. O luară amândoi în braţe şi-şi făcură loc printre oamenii care se dădeau la o parte mormăind. Maria, cu capul pe spate, se uita spre celălalt trotuar, şi vedea aceeaşi faţă apărând printre rândurile de soldaţi. Apoi dispăru. Şi faţa, şi soldaţii.

Când deschise ochii, era pe o bancă, nu departe de paradă, şi văzu doar privirile îngrijorate ale celor doi băieţi.

− Eşti bine? ziseră ei.

− Da… Da…

− Ce s-a întâmplat acolo? întrebă Selim.

− L-am văzut…

− Pe cine?

− Pe el…

− Cine este acest el? continua să întrebe Selim, îngrijorat.

− Dar poate nu l-am văzut… Ciudat, nu i-am văzut decât faţa… Şi mai ales, acei ochi… N-aveam cum să-i văd aşa de bine… Nu… Mi s-a părut, probabil… îngâna fata, fără să mai ţină cont de cei doi. Apoi se uită la feţele lor şi-şi dădu seama că trebuia să dea o explicaţie.

− L-am întâlnit acum aproape cinci ani… Kinis îl chema. M-a ajutat să-mi păstrez apartamentul…

− Cum adică? făcu Selim.

Maria se uită la tătar. Se linişti deodată. Se ridică în şezut şi spuse, cu o voce extraordinar de calmă:

− Selim, nu sunt cine crezi că sunt. Sunt orfană. Sunt fiică de nobil, şi mă numesc Maria Ibreţkin. Sunt duşman al poporului şi imperialistă.

Selim coborî puţin capul, îşi muşcă uşor buzele, apoi spuse:

− Şi eu, care m-am comportat atât de necuviincios…

Maria râse. Nu se aştepta la această reacţie.

− Nu te-ai comportat necuviincios! Dar sper că rămânem prieteni.

− Desigur! exclamă Selim.

− Şi să n-o pârăşti! zise tăios Boris. Se vedea că era supărat că nu mai era singurul care ştia secretul Mariei.

− Da’ ce crezi că sunt!? ripostă Selim.

− Gata! Ca să înţelegeţi tot, acum… El nu ştia cine eram. M-a pus să spionez pentru el, căci aşa fusese înţelegerea. El mă ajutase. Trebuia să-l ajut şi eu. Dar oamenii aceia pe care-i spionam… Cred că voia să-i omoare. Nu am vrut să-l mai ajut, şi atunci el a făcut altceva…

Cei doi tăceau, încordaţi. Maria continuă, glasul începând să-i tremure:

− M-a luat cu forţa şi m-a dus într-un loc oribil, întunecos… A zis că o să fac bani pentru el. A…. M-a pus să stau la uşi… Erau nişte camere acolo, unde intrau şi ieşeau diverşi… Toţi miroseau urât. A votcă, zicea el. Şi mă punea să le iau redingotele. Ei pur şi simplu şi le dădeau jos la intrare, dacă trăgeam un pic de ele. Şi trebuia să-i dau bani, scrisori, orice găseam în ele. N-am putut să fac asta decât de două ori. M-am opus… A ţipat… A zis că mă va distruge… A zis că voi ajunge ca cele… care erau înăuntru…

− Cine erau înăuntru? o întrerupse Boris.

− Femei. Kinis zicea că erau obiectele lui. Şi le folosea ca să… el zicea că le folosea ca să „satisfacă” pe cine trebuie. Şi eu stăteam acolo la uşă, şi a spus că o să ajung şi eu „înăuntru” curând. M-a dus însă acasă. Între timp, mergeam la şcoală. Dar în fiecare seară trebuia să mă duc… acolo, şi să îi fur. Şi nu puteam. Aşa că el mă punea să îi cumpăr lucruri. Şi mă punea să scriu numele tuturor celor care intrau şi ieşeau. Le aflam de la cele… care erau „înăuntru”. Nu le vedeam niciodată la chip. Vorbeam cu ele prin uşă. Şi apoi, într-o zi, m-a luat de mână şi mi-a zis:

„Acum, vei învăţa şi tu să-mi fii folositoare!”

M-am rugat de el să mă cruţe, să nu mă facă „obiect”, şi el râdea, şi râdea. M-a târât într-o cameră. Eu am închis ochii de frică. Când mi i-am deschis, am văzut că în cameră era doar el, care stătea la un birou şi scria. Când a văzut că m-am trezit, a râs tare. A zis că sunt o proastă. Mi-a spus că avea să mă trimită acasă, că trebuia să deschid întotdeauna apartamentul meu pentru el. Sau pentru cei care veneau din partea lui. Mi-a spus să le deschid numai celor care-i ştiau tot numele. Şi aproape în fiecare seară veneau. Dormeau în patul cel mare. Venea şi Kinis din când în când. Mă punea să-i fac şi de mâncare, dar nu m-a mai dus niciodată în locul acela… Însă de fiecare dată când făceam o greşeală, îmi zicea râzând: „încă una ca asta şi te duc înăuntru! Şi niciodată nu ştiam dacă glumea cu adevărat. Nu aveam cum să scap de el. Şi cu cât venea mai rar, cu atât veneau mai mulţi în numele lui. Dar într-o noapte, am auzit o bubuitură. M-am trezit şi m-am uitat să văd ce se întâmpla. Intraseră doi oameni în noaptea aceea. Ei, acum, unul din ei îl căra pe celălalt afară. Închise uşa şi dus a fost! Am venit cu o lumânare şi când am văzut ce era acolo, am leşinat. Era… era… sânge… peste tot. Îl împuşcase. De atunci n-am mai intrat în camera aceea, cu patul mare. Am curăţat ce era de curăţat în restul casei… De atunci, n-a mai venit nimeni. Adică de aproape trei ani. Din când îl când, îl mai visez… Mai visez la ce o fi „înăuntru”. Dar acum doar mi s-a părut că l-am văzut. Altfel, m-ar fi căutat…

Cei doi nu înţeleseseră foarte multe. Partea cu omul împuşcat însă o pricepuseră amândoi foarte bine. Erau muţi de stupoare.

− E periculos să stai singură! zise Selim. Ar trebui să venim să te vizităm mai des! Ce zici, Boris?

− Da! Da! făcu energic Boris. Te apărăm noi de Kinis ăla, dacă mai apare!

Maria nu zicea nimic. Îşi ridică privirea asupra lui Selim:

− Nu ţi-e… frică… Să mă mai vezi, acum? Nu-s, din câte vezi, o companie veselă…

− E, na! Oameni răi s-au luat de tine! Şi n-o să-i las să te facă tristă pe veci! Şi de mine se iau întruna!

− Şi de mine! făcu Boris, mai mult de complezenţă.

Maria roşea, dar nu răspunse. Se ridică şi se uită la cei doi, apoi îi luă în braţe. Spuse doar un „mulţumesc” tremurat, apoi o porni la drum, spre casă. Cei doi o urmară fără să cârtească. Nu mai aveau chef niciunul de paradă acum. Pe drum însă vorbiră, şi râseră, şi se distrară. Maria deja lăsase în urmă amintirile neplăcute.

Cei trei ajunseră în faţa blocului unde locuia Maria. La intrare stătea un om îmbrăcat într-o haină neagră, groasă, căptuşită cu blană. Auzi încălţămintele lor scârţâind în zăpadă şi se întoarse cu privirea spre ei. Mariei îi părea cunoscut omul. Acesta se uita la ea, părând c-o cercetează îndelung.

− Da… Aceiaşi ochi…

− Tovarăşul Nakoţîn! exclamă Boris.

Maria se sperie deodată, şi făcu doi paşi înapoi.

− Da, eu sunt! surâse el. Cred că avem o cunoştinţă comună, domnişoară, se întoarse el zâmbind ironic spre Maria.

− Kinis… murmură Selim.

− Ce? spuse Nakoţîn. Nu încercaţi să fugiţi, spuse el, văzând că cei trei făceau paşi înapoi. Voi alerta poliţia dacă o faceţi. După cum spuneam, avem o cunoştinţă comună. Cred că îl ştii pe domnul Feliedor Daniil Ibreţkin, nu-i aşa?

Maria îngheţă în loc, apoi, fără să se mai gândească, o rupse la fugă. Boris fugi după ea. Doar Selim rămase în loc, împietrit.

− Şi aşa se duce ultimul Ibreţkin… zise Nakoţîn scoţând din haină un pistol.

Cum văzu luciul armei, Selim se aruncă asupra lui Nakoţîn, care însă se descotorosi uşor de băiat.

− N-am nevoie de victime colaterale! Dă-te! Ah! A fugit… Eram sigur că e ea! Sigur!

Şi Nakoţîn dădu să fugă şi el, în urmărirea fetei, dar Selim se aruncă asupra lui, iar cei doi căzură în zăpadă. Deodată, Nakoţîn simţi ceva rece şi metalic atingându-i gâtul. Selim ţinea în mână un mic cuţit.

− Viaţa e grea în Ucraina! zise el, încercând să rămână dârz. Te pot spinteca ca pe-un pui de urs!

− Hai, fă asta, să vedem dacă ai curajul.

Nakoţîn întinse mâna către pistolul care căzuse la câţiva centimetri de el, dar Selim îşi păstră sângele rece şi îi băgă cuţitul în palmă. Nakoţîn ţipă.

− Nenorocitule, n-o să scapi!

Dar Selim fugea deja, luând şi pistolul. Nakoţîn se ridică din zăpadă şi porni în urmărirea lui. Şi fugeau amândoi prin stradă, şi membrul de partid striga într-una oamenilor de pe stradă să-l oprească pe băiat. Invocând rangul său, convinse pe câţiva să încerce, dar Selim era rapid. Nakoţîn însă reuşea să se ţină după el. Câţiva poliţişti treceau agale pe acolo, când auziră strigătele lui Nakoţîn. Imediat se puseră şi ei în urmărirea lui Selim. Acesta din urmă o coti pe o stradă îngustă, sufocată de clădiri înalte şi murdare. Nakoţîn era chiar în urma lui. Poliţiştii, puţin mai în spate. Primul spumega:

− N-ai unde fugi! Vă voi prinde pe toţi! Şi o voi ucide pe imperialistă! Şi pe tine cu ea, nemernicule!

Selim şi-a dat seama că soarta Mariei era pecetluită. Nakoţîn îi ştia secretul. Simţea, în timp ce alerga, cum pistolul, aflat în buzunar, i se lovea sec de şold. Acel mic obiect putea să rezolve totul. Dar poliţiştii… Nu-l văzuseră, nu o văzuseră pe Maria. N-avea decât o şansă. Dar, ar fi însemnat să-l ucidă. Avusese şansa asta mai devreme, şi o evitase.

Continua să alerge, când auzi ceva trecând pe lângă el. Un poliţist trăsese asupra lui. Simţi cum îi fierbe sângele în vene. Se răsuci dintr-o dată şi descărcă pistolul de cinci ori, orbeşte. Într-o milisecundă, văzu cum Nakoţîn cade. Îi fu îndeajuns. Se puse din nou pe fugit, şi scăpă de poliţiştii care se opriseră să-l ajute pe membrul de partid.

− L-a omorât! strigă unul din ei.

Selim simţi un junghi oribil în inimă, îl luară ameţelile, dar continua să fugă…

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s