La buza prăpastiei


Vară. Dogoarea ce se înghesuia ca un puhoi înăbuşitor prin câmpii nu putea urca pantele munţilor, ultimul bastion al vântului năprasnic ce bătea liber peste platourile înalte şi sterpe. Un sentiment de măreţie, dar şi de imensă singurătate, te cuprindea mergând pe acele tăpşane întinse de iarbă pitică, ce-şi înfigea firavele rădăcini în pământul uscat şi maroniu.

Mergeam, parcurgând platoul, îmbătaţi de vântul aducător de răcoare şi de peisajul grandios al vârfurilor de munţi, stâncoase şi abrupte, sau line şi acoperite de iarbă. În spatele meu, lovind ritmic băţul său de pământ, venea prietenul meu, Mircea. În spate căram rucsacuri pline cu provizii. Porniserăm de la vârful Omu şi doream să coborâm în Moeciu de Sus, însă drumul era lung şi obositor. Bucegii erau mai întinşi decât păreau, iar platoul nu era drept, era şi el brăzdat de ravene, de văi seci şi de stânci. Plecasem de dimineaţă, iar Soarele ne lumina acum drept în creştet.

Tot mergând pe acel acoperiş golaş, am ajuns în faţa unei movile acoperite în totalitate de păduri de jepi. Coniferele pipernicite se înghesuiau una într-alta, creând un zid de nepătruns. Poteca, sufocată de aceste plante, şerpuia până aproape de vârf, ca apoi să dispară din privirile noastre pe partea cealaltă a culmii.

Stând în faţa zidului de jepi, am simţit cum vântul îmi dădea ghes s-o apuc pe potecă. Crengile jepilor rămâneau ca de piatră, însă iarba era aplecată de vântul ce se înfoia în jurul munţilor. Un miros ciudat, de proaspăt, de brad, dar şi de flori, îmi intră în nări.

− Presimt că o să ne julim printre ramurile-astea! îşi dădu cu părerea Mircea.

Nu i-am răspuns, ci am păşit şovăitor înăuntrul „pădurii”. Respirând adânc aerul încărcat de mirosul îmbietor, am pornit-o amândoi la pas printre jepii ce se înghesuiau din ce în ce mai tare. Poteca se subţia până aproape de dispariţie şi ne vedeam nevoiţi să trecem printre ramuri tăioase, făcându-ne loc, pe cât posibil, cu beţele. Mergeam fără să ne oprim, deranjaţi încontinuu de crengile jepilor. Lăsasem vârful puţin în dreapta noastră, ca apoi drumul să cotească, iar vârful ajunse în stânga noastră, parcă ceva mai aproape de noi. Uitându-ne în spate, nu am văzut decât poteca sufocată de jepi. În dreapta nu vedeam nimic, căci jepii erau destul de înalţi astfel încât să nu vedem poalele micii culmi. Puteam observa, în schimb, vârfuri mai îndepărtate, precum şi cerul incredibil de albastru, dar mult mai întunecat decât atunci când mă uitasem ultima oară la el, la baza pădurii de jepi.

Mirosul acela îmbietor dispăruse, de parcă vântul îl dispersase în întreaga lume. O rafală continuă, rece precum gheara unei fantome, se strecura pe potecă, îngheţându-ne sângele în vine. Pornirăm din nou la drum, de data asta trebuind să îndurăm vântul ce parcă ne dorea prinşi acolo, printre jepi.

Ne-am oprit amândoi deodată, unde drumul făcea încă o curbă, căci, stând pe o piatră, într-un loc unde poteca era mai largă, stătea cineva, mic de înălţime şi cu spatele îndreptat la noi. Făcurăm o mişcare, şi atunci acel cineva se întoarse spre noi. Era o biată fetiţă, cu ochii măriţi de spaimă, ţinând mâinile strânse de corp şi părând că tremură. Deşi era vară şi era cald, acel vânt îngheţat ce parcă se prăvălea din vârf ne înfrigurase şi pe noi. Nu am ezitat însă în a-i da hanoracul meu de trening, întrebând-o în acelaşi timp ce căuta acolo şi dacă s-a pierdut.

− M-am pierdut, da… bâgui fata.

− Păi şi unde sunt cei cu care erai? întrebă Mircea.

− Au dispărut. M-am oprit puţin, iar apoi au dispărut. Am alergat după ei, dar nu erau nici în sus, nici în jos!

− Hai, te ducem noi în siguranţă! i-am zis eu cu un glas ce se dorea protector, dar care era mai degrabă confuz. Hai în vârf, de-acolo sigur o să-i vedem!

Şi pornirăm tustrei la drum printre crengi. Poteca se subţiase la loc, pe alocuri crengi mai mari tăindu-ne calea ca nişte bariere, de care treceam cu greu. Şi mai dificil era pentru fetiţa pe care trebuia s-o săltăm peste aceste crengi. Mergeam însă din ce în ce mai repede, hotărâţi să scăpăm din acel infern de ace verzi şi crengi uscate. Însă, deşi timpul se scurgea pe lângă noi, vârful părea la fel de depărtat.

− Dă-l naibii, că-i mai departe decât credeam! zise Mircea, oprindu-se, ostenit, pe o creangă mai groasă de jep, fără frunze.

− Vârful?

− Nu, pizzeria. Logic că dracul de vârf!

Era din ce în ce mai frig şi aş fi vrut să am hanoracul pe mine. Nu cedam însă ispitei de a-l lua înapoi. L-am tras pe Mircea şi i-am zis:

− Hai, dacă mai pierdem mult timp ne prinde-ntunericul aici!

Straniu, fetiţa nu părea deloc obosită şi nici nu se plângea. Înfofolită în hanoracul pe care aproape îl târa pe pământ, ne zâmbea de fiecare dată când îmi întorceam privirile spre ea. Mircea, aflat în spate, cu greu se străduia să nu cadă la pământ, ea însă păşea uşor şi fără efort, făcându-ne în ciudă fără să vrea. Vântul acela rece bătea şi mai tare, ne învăluia într-un frig, de-mi simţeam şi creierul îngheţând. Acest lucru, corelat cu oboseala, mă făcea să ameţesc. Vedeam din ce în ce mai prost, ochii mi se pierdeau în imensitatea de crengi şi ace, totul se pierdea într-o ceaţă pe măsură ce privirea părea că mi se răspândeşte în toate părţile, fără a putea să se concentreze asupra unui punct. Vocea lui Mircea mă făcu să mă opresc:

− Gata! Eu nu mai merg! Înapoi!

− Ce-ai, mă? am zis, îmbătat de aerul rece ce-mi amorţea gura. Tre’ s-o ducem pe fetiţă-n vârf!

− Nu vezi cât mai e până acolo? Nu ţi-e bine!? se răţoi Mircea. Înapoi! Măcar ştim că într-o oră suntem de unde am început, şi de-acolo ocolim!

− Pe unde, cap-sec?! În dreapta e prăpastia, în stânga, jepii se întind până la muchia stâncoasă şi abruptă a unei văi adânci! Numa’ pe aici putem s-o luăm!

− Nu cred. Sigur e altă cale! Hai!

− Nu vreau! m-am pomenit că am zis, cu o voce ca un tunet, din care vibra ceva străin mie, de parcă aceste vorbe au fost aruncate de vânt, iar nu de persoana mea.

− Nici eu nu vreau pe unde-o iei tu! Na! a strigat şi Mircea. Pa!

− Stai mă… am spus, cu o voce gâtuită. Corzile mele vocale însă păreau că au îngheţat, căci nu mai puteam articula nimic. Ceva, ceva foarte puternic mă împingea să merg în continuare, pe calea mea. Când m-am întors, am văzut faţa inocentă a fetei, care se uita la mine întrebător. Trebuia s-o duc în vârf… Şi totuşi, voiam să mă duc după Mircea, să-l opresc, să încerc să-l conving… Dar fata se uita la mine cu o privire atât de disperată, încât mă simţeam sfâşiat pe dinăuntru. O paloare roşiatică cuprindea încet-încet cerul şi am observat că soarele se retrăgea în apus. Avea să se întunece, iar fata trebuia să-i găsească pe însoţitorii ei. Un picior îmi era îndreptat spre deal, celălalt spre vale.

Şi deodată am auzit un foşnet. Mircea, cu o faţă nervoasă, mormăind, apăru din vale.

− Hai, da’ repede! îngână el. Până nu mă răzgândesc!

M-am simţit uşurat oarecum, însă se pusese o adevărată stâncă pe sufletul meu, iar acum se prăvălise doar o părticică din ea. Am început din nou să urcăm, grăbindu-ne. Dar eram obosiţi. Foarte obosiţi. Mircea, văzând că era ora şase, ţipă:

− O să ne prindă întunericul!!! Nu putem ajunge în Moeciu! Bravo, copile!

− Gata! Dacă ne grăbim…

− Dacă ne grăbim, ce? O să murim de frig într-un colţ, şi toate din cauza fetiţei ăsteia! zise el, orbit de o subită ură.

− Auzi, ia nu te mai plânge şi hai! am strigat, simţind că aveam să răguşesc.

− Du-te naiba!

Aruncând o privire furioasă asupra lui Mircea, am observat stupefiat că fetiţa fugise pe potecă înapoi la vale, pierzându-se în desişul de jepi. Am dat să alerg după ea, dar vântul se pornise deodată să-mi sufle în faţă cu putere, aşa că m-am împiedicat şi am căzut pe spate. Mircea mă ridică:

− Eşti bine?

− Da, mă! Uite ce-ai făcut! Ai speriat-o!

Iar am început să ne certăm, aţâţaţi de vântul ce ne anima flăcările din suflete. Ne-am oprit de-abia când ne-am dat seama de situaţia în care ne aflam. Se întuneca rapid şi eram departe de civilizaţie. Purtaţi parcă de o mână invizibilă, începurăm să urcăm culmea. Am mers mult timp printre jepi, tot sperând să ne apropiem de vârf, însă, deşi făceam înconjurul acestuia de mai multe ori, distanţa rămânea aceeaşi.

− N-o să ajungem niciodată! zbieră Mircea, prăvălindu-se la pământ.

− Hai, frate, nu te poţi da bătut acum!

− Lasă-mă! Lasă-mă să mor aici! strigă deodată Mircea.

Lumea se cufunda încet în întuneric, dar gândurile mele i-o luaseră înainte. După ce l-am privit îngrozit pe Mircea, împins deodată de o hotărâre, de o forţă a mea, nu străină, l-am ridicat şi i-am pus braţul după umăr. Târându-mă aşa cu el agăţat de mine, murmurând cuvinte stranii, simţeam că nu mai aveam nici eu mult până să cad, însă, cu timpul, mi-am dat seama că mă apropiam de vârf, şi asta îmi dădu noi puteri. Simţeam că picioarele îmi decolau de pe pământ, astfel încât treceam printre crengi fără să mai simt oboseală şi fără să mă mai sinchisesc de ele şi de acele de pe ele. Odată ce am fi ajuns în vârf, aş fi putut s-o caut pe fetiţă şi pe însoţitorii ei. Poate că aceştia din urmă erau deja sus şi o aşteptau.

Într-un sfârşit, am păşit în afara pădurii. Ne aflam într-un mic cerc delimitat de jepi, pe vârf. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut-o pe fetiţă aşteptându-ne acolo.

− Cum ai ajuns? am întrebat eu, trecând din uimire în uimire.

− Am ocolit prin dreapta, zise simplu fata.

− Hăh, răbufni Mircea.

− Ei, şi acum să ne uităm după…

− Nu-i nevoie, zâmbi ea. I-am şi găsit, adăugă ea, privindu-ne. Unde mergem?

− Păi… în Moeciu de Sus, cred, am zis, fără să mă gândesc.

− Hai atunci!

Şi fetiţa porni la drum, zburdând. Mircea se ridică şi amândoi ne pregăteam s-o urmărim, când Mircea mă smuci de umăr şi îmi arătă latura dreaptă a versantului, vizibil speriat.

Prăpastie, Andrei. În dreapta e prăpastie.

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la La buza prăpastiei

  1. The Son spune:

    frumoasa poveste, desi dialogul scartaie in prima parte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s