Lullaby (partea a VII-a)


Iată-l cum alerga… Maria îl putea vedea pe Selim, pitită fiind după nişte copaci. Boris era lângă ea şi nu ştia dacă să-l strige pe tătar sau să stea ascuns. Cum însă Selim se opri deodată şi începu să meargă normal, Boris se ridică.

− Hei, aici!

Selim se întoarse şi îngheţă în loc când îi văzu pe cei doi. Aruncase pistolul pe drum, într-o gură de canal. Coborî privirea. Mâinile încă îi tremurau.

− Nakoţîn… Unde-i? întrebă încă speriată, cu lacrimi în ochi, Maria.

− Nu mai e… spuse încet Selim. În mintea lui se ciocneau aceleaşi cuvinte unul de altul: „l-am omorît! L-am omorît!”

− Cum adică? se înfiorară cei doi, văzându-l pe Selim că tace şi că tremură.

− Păi…

Selim nu putea să zică. Se uita la faţa Mariei, se uita la faţa lui Boris… „Allah să mă ierte!” îşi zise.

− L-au împuşcat nişte poliţişti din greşeală. Mă ţinteau pe mine. Dar ei nu m-au văzut la faţă… Am scăpat de el.

− Sper că n-a spus nimănui… zise Maria.

Cei trei se despărţiră fără a-şi mai zice nimic unul altuia. În noaptea aceea, Maria îl visă numai pe tatăl ei. Şi numele lui răsuna ca un ecou în capul ei, dar îl auzea cum fusese spus de Nakoţîn, cu ură şi ironie. Se trezi la miezul nopţii şi se uită în jur. Unde era? Într-un mic apartament, singură, undeva în Moscova. Dar durerea trecu repede. Mâine avea şcoală. Trebuia să se trezească devreme… Se culcă la loc.

Dimineaţa următoare, mâncă nişte resturi din mâncarea pe care şi-o făcuse ziua trecută. La şcoală nu vorbi deloc nici cu Selim, nici cu Boris. Toţi trei erau tăcuţi, încât până şi profesorii sesizaseră.

Câteodată, o lovea un sentiment de oribilă nesiguranţă. Îi era frică că în fiecare clipă aveau să vină poliţiştii şi aveau s-o ducă undeva, s-o împuşte şi pe ea. Dar apoi frica dispărea. Dacă avea să se întâmple, n-avea cum să scape. Era o Ibreţkin şi nu putea fugi de asta.

Dar nu veni nimeni după ea. Ce-i drept, nişte poliţişti trecură pe la şcoală întrebând de Nakoţîn, dar atât.

Timpul trecea peste Maria, şi umbra lui Nakoţîn pieri, la fel cum pierise şi umbra lui Kinis, şi a lui Vladimir. Împreună cu Selim şi cu Boris, ea se simţea bine. Cei trei legară o prietenie straşnică de-a lungul claselor elementare.

Şi în timp ce URSS-ul devenea din ce în ce mai mare, şi mai puternic, Maria creştea şi ea în resemnare pentru situaţia ei. Doar ura ei pentru tot ce era comunist şi comunism rămânea, ba chiar se intensifica, cu cât raţiunea ce se dezvolta rapid venea în completarea afectivului.

Era clasa a VIII-a. Era dimineaţă, iar Maria se trezi cu greu din patul care începuse să-i fie mic.

„Iar şcoală! Şi prima oră e cu tembelul ăla de istorie!”

Maria se îmbrăcă în grabă, mâncă ce găsi prin bucătăria aproape goală, sorbi o ceaşcă de cafea ieftină, apoi plecă spre şcoală. Pentru cineva care ar fi cunoscut familia Ibreţkin, nu i-ar fi fost deloc greu să remarce cât de mult semăna Maria cu mama ei, Natalia. Zveltă, nu foarte înaltă, cu părul auriu lăsat liber să fluture în vântul de toamnă. Nici măcar uniforma seacă nu putea să înlăture aerul de maiestate şi nobleţe al fetei.

Strada ei se schimbase. Multe case fuseseră dărâmate şi înlocuite cu blocuri de câte două etaje. Faţadele lor maronii se întindeau în toate direcţiile, pe lângă străzile pietruite. Ocazional, mai treceau maşini, care umpleau aerul de fumuri înecăcioase. Şcoala rămăsese însă la fel. Şi clasa lor, de asemenea.

Maria se aşeză în prima bancă, unde continua să stea, alături de Selim. Boris stătea în spatele lor cu o altă colegă. Ca de obicei, Maria era tăcută, dar îi mai zâmbea din când în când lui Selim atunci când el se întorcea să-i mai ceară câte ceva în timpul orelor. Acum Selim desena ceva, şi Maria se uita cu interes. Cu glas şoptit, Selim îi explica că făcea planul pe care el îl proiectase, al unei clădiri mari, cu multe etaje. Profesorul, care scria de zor la tablă, nu vedea şi nu auzea nimic, dar se întoarse când auzi nişte râsete înfundate. Toţi se uitau amuzaţi cum profesorul, fixându-şi privirile asupra celor doi, care erau aplecaţi spre o hârtie, făcea feţe-feţe.

− Ahem, avem o lecţie pe tabla asta, dacă nu vă supăraţi! le zise.

− Lecţia şi-o citesc unul de pe ochii celuilalt! râse cineva, în spate.

− Hai, tăceţi! răcni profesorul. Tovarăşe, la raport! îl sculă el pe Selim. Ce faci?

− Scriam lecţia, tovarăşe profesor!

− Şi aveai nevoie de ea ca să te ajute?

Toată clasa se prăpădea de râs. Boris singur rămase pe gânduri.

− Tovarăşe profesor, este numai vina mea! zise Maria. Eu l-am rugat…

− Ţi-am dat eu voie să vorbeşti!? Ia, hai, să vedem dacă ştiţi lecţia! Cine a realizat revoluţia proletară –atenţie! Proletară!- de la 1792?

− Danton, zise Maria, sigură pe sine.

− Greşit! Maximilien Robespierre. Danton era de partea burgheziei! Nimic nu învăţaţi!

− Dar nu Danton a creat Comuna, care…

− A nu se confunda Danton cu Comuna…

− Dar el a făcut-o…

− Fetiţo, nu te certa cu istoria! Ea este exactă! Lumea franceză, la 1792, trecea de la feudalism la capitalism, şi a existat o perioadă în care se putea aluneca spre o conducere comunistă, dar era prea devreme pentru asta! Istoria şi-a continuat cursul şi, iată, la 1917, s-a întâmplat!

− Şi atunci, iacobinii erau tot burghezi?

− Taci din gură! Ai şi tupeu să mai vorbeşti!

− O poate ţine colegu’ ocupată, tovarăşe profesor! râse unul.

− Hai, gata! Doi, amândurora! Că prea aveţi note mari! Vă daţi superiori! Nenorociţilor! Vă credeţi mai breji decât ăştia?

− Nu vă supăraţi, dar dacă notele ei asta dovedesc, nu e aşa? spuse Selim.

− Voi cam vreţi bătaie! Note! Auzi! Doar pentru că voi n-aveţi ce face acasă, nu înseamnă că ăştiălalţi n-ar putea să ia note mari şi ei! Aşa-i?

− Aşa-i! încuviinţară în cor ceilalţi, râzând.

Maria rămase cu o faţă demnă, impasibilă. În pauză însă, se ridică din bancă imediat după plecarea profesorului, se duse în baie şi începu să plângă. Selim ştia de ce a plecat aşa de brusc, şi nu ştia ce să facă. Se simţea vinovat. Auzi, egali! Ea, egali cu ăştia din spate, care se uitau cu feţe tâmpe şi se certau precum nişte zdrenţe de mahala, ce de fapt şi erau? Ea, la fel cu aceşti idioţi care luau de bună orice le îndruga profesorul despre această măreaţă egalitate a oamenilor, apoi despre factorul climatic, care făcea diferenţa în istorie, şi deci între oameni?!

Ar fi vrut să se ducă s-o liniştească pe fată, dar nu ştia exact ce să-i zică. Avusese aproape numai note mari până atunci, şi acum acest doi fusese trântit în catalog ca şi cum ai murdări un sipet cu diamante cu o bucată de cărbune.

Maria se aşeză la loc în bancă, dar rămase tăcută, până ce, într-o pauză, Boris o abordă:

− Hei, lasă! Toată lumea mai ia un doi! Nu te lasă fără, ştii prea bine!

− Mda… Ca să fim cu toţii egali…

Boris părea că vrea să-i mai zică ceva, dar se uită la faţa Mariei şi îi fu frică de o reacţie furioasă. În cele din urmă, se încumetă:

− Lumea râde… Şi n-ar trebui să-i dai prilejul ăsta.

− Ce vrei să zici? tresări Maria.

− Spune-mi… Ţie chiar îţi place de el?

− Nu! făcu Maria, înfuriată. Bine că şi tu te găseşti să crezi ca ei! Suntem prieteni, cum sunt cu tine!

− Restul nu o văd aşa…

− Nu contează restul. De parcă m-au băgat vreodată în seamă.

Şi Maria se cufundă din nou în tăcere, fără a se mai sinchisi de Boris.

Ajunsă acasă, se gândi îndelung la ce avea să facă mai departe în viaţă. Acel doi parcă o făcuse conştientă de lungul drum pe care îl avea de parcurs. Se uită pe geam. În zare vedea fabrici ridicându-se mândre dintre case şi blocuri, cu coşurile lor înalte fărâmiţând cerul plumburiu pe care se plimbau rotocoale greoaie de fum. Ce putea să se facă ea în acea lume intoxciantă? Toţi profesorii ziceau că îi pregăteau pentru a fi „muncitori”. Majoritatea doreau să devină ingineri, să construiască canale, fabrici, linii de tren. Să construiască socialismul. Să trimită URSS-ul în nesfârşitul Progres.

Se uita pe geam, şi nu vedea progresul. Care era acesta? Că era plin de fabrici, că fuseseră dărâmate vechile case şi acum se întindeau peste tot blocurile maronii? Îi încurajau să devină ingineri şi să construiască… Dar cei care erau cu adevărat ingineri buni „vorbeau”, spuneau clar şi răspicat că proiectele grandomane pe care le cerea Partidul sunt imposibil de realizat. Ăştia nu erau buni. Maria auzise povestea unui astfel de inginer.

Nu erau buni nici cei care nu dezvoltau tehnologic ţara. Istoria e strâns legată de tehnologie, îi învăţau la şcoală. Prin raţiune, omul poate ajunge la acea lume perfectă a frăţietăţii şi belşugului. Prin pura raţiune, adică prin ştiinţă, prin cercetare, prin tehnologie, omul putea să evadeze din cătuşele care-l ţintuiau. Raţiunea domnea, iar nu spiritul. Ce nu era conţinut de raţiune era minciună, scorneli inventate de clasele superioare pentru a le ţine în sclavie pe cele inferioare.

Şi iată ce bine fuseseră puse în practică aceste magnifice idei, pe care i le predaseră profesorii! O lume ce aparent se dorea a belşugului şi frăţietăţii. Dar acea lume nu se mai sprijinea pe valorile ce ţineau unită o societate, căci aceste „valori”, anume loialitatea, dragostea, prietenia, competitivitatea, dreptatea, credinţa, toate erau călcate în picioare sau respinse de sistem. Şi atunci, pe ce se sprijinea URSS-ul? Că doar nu era anarhie. Bubuitul unui turn de paradă îi dădu imediat răspunsul Mariei…

Şi nu era doar forţa brută. Maria stătuse mult să analizeze aceste chestiuni. Studiase îndelung relaţiile dintre oamenii pe care-i întâlnea. Şi şi-a dat seama că toţi se priveau unii pe alţii cu suspiciune. Nimeni n-avea încredere în nimeni. Nimic nu era sigur. Tot ce era absolut în lumea asta fusese infirmat ca fiind „minciună” şi „misticism”. Rămânea un distrugător relativ. El domina lumea URSS-ului. Această suspiciune generalizată făcea ca imperiul să reziste în ciuda tuturor ororilor.

Păi cum, directorul şcolii tremura de fiecare dată când sosea în vizită vreun inspector, dar Maria îi auzise cum se înţelegeau să îl toarne pe un anume membru mai mic al partidului pe care-l cunoştea directorul, membru care cică s-ar fi căsătorit cu o fiică de „imperialist”. Făceau acest lucru ca să scape, la rândul lor, de aceeaşi suspiciune de „imperialism”. Nimeni nu îndrăznea să se pună împotriva imperiului, căci existau mereu oameni care să-i ducă la ruină. Aşa că se mulţumeau să facă şi ei acelaşi lucru. Şi şirul continua. Şi Maria nu-şi dădea seama unde se termina, sau dacă se termina măcar, şi nu se prelungea în spirale prin toată Rusia, fără a avea vreo coadă.

Gândurile îi alunecară apoi spre Selim, dar fură curmate la fel de rapid cum apăruseră. Ce avea? Trebuia să le facă jocul neapărat?

Cu aceste gânduri în cap, se enervă pe Boris. O dezamăgise. Crezuse că ştia mai bine de atât. Dar şi el părea la fel de convins de inepţia aia ca ceilalţi. Şi ştia cât de oribilă o considera. Boris şi Selim erau prieteni, şi cu toate acestea Maria simţea că Boris avea momente când îl duşmănea pe tătar… Se înţelegeau bine, dar ea ştia că Boris îl considera „ciudat”, termen pe care îl foloseau toţi ca s-o descrie pe ea…

Evită însă să gândească mai departe. O ciudată frică o împiedica.

În ziua următoare, Maria îi evită pe Selim şi pe Boris. Când Selim, în timpul orelor, o privea cu înţeles, vrând s-o întrebe ce avea, Maria îi zâmbea puţin şi apoi se uita în altă parte. Era în acelaşi timp şi neatentă la ore. Lucru observat de profesori. Iar profesorul de biologie profită de ocazie pentru a o scoate la ascultat, sperând să-i găsească nod în papură şi să-i mai micşoreze media prea bătătoare la ochi.

Maria însă se trezi la realitate în momentul în care se văzu în faţa clasei, şi reuşi să treacă fără probleme de ascultat. Când, ajunsă în bancă, Selim o felicită încet, ea îşi îngropă faţa în prima carte care-i pică în mână şi se uită apoi prin clasă, căutând zâmbete. Şi le găsi. Enervată, îşi muşcă buzele şi încercă să evite oricare alte priviri. Făcea sforţări uriaşe să fie atentă la ore. Se gândea că era ridicolă, că râdeau de ea, şi pentru prima oară de foarte mult timp o deranja acest lucru. Descoperirea acestui fapt o tulbură adânc. Plecă acasă fără să-l mai aştepte pe Boris, cu care parcurgea o parte din drum.

Ajunsă în apartamentul ei, văzu că nu mai avea nimic de mâncare şi decise să se ducă în oraş să cumpere. Luă cu ea nişte bani şi o apucă pe o stradă care ducea înspre centru. La câteva alei depărtare se aflau magazinele de unde se aproviziona ea de obicei.

Mergea agale pe trotuar, dreaptă, dar nu ţeapănă, părând a înota cu graţie printre trecători. Era destul de frig, fiind sfârşitul lui februarie, dar soarele era pe cer şi încălzea cât de cât pământul. Zăpada aproape se topise.

Ajunse în faţa unei băcănii. Decise să ia nişte brânză. N-avea nevoie de mulţi bani; ca să nu fie acuzaţi că „exploatau” poporul, deţinătorii de proprietăţi private precum acea băcănie ţineau preţurile la un nivel foarte scăzut, ceea ce îi lăsa săraci, dar apăraţi oarecum de furia Partidului.

− O jumătate de kilogram de brânză de vaci, vă rog! i se adresă băcanului, un om cu o mustaţă mare şi stufoasă, dar faţă suptă şi ochi adânciţi în orbite.

Puse bucata împachetată de brânză în coşul ei de nuiele, când auzi:

− Hei.

Se întoarse şi-l văzu pe Selim, ce tocmai intrase în magazin. Îi răspunse cu un glas în care se puteau citi bucurie şi frică în acelaşi timp:

− Bună… Ce faci aici?

− M-a trimis mama să-i iau câte ceva… Tu…?

− Am venit să iau de mâncare…

− N-am apucat să-ţi spun… îmi pare tare rău pentru ieri. E vina mea. Sper că mă poţi ierta.

− Nu-i vina ta! zâmbi Maria. Şi n-am de ce să te iert!

Maria se uita la Selim şi gândi deodată că fusese distantă faţă de el, că nu-i vorbise, şi că tătarul probabil credea că se supărase pe el. Aşa că adăugă, cuprinsă de o ciudată vervă:

− Nu m-am supărat pe tine, daca asta crezi! Doamne fereşte!

− E bine, atunci. Acum unde mergi?

− Mai am câteva lucruri de luat…

Maria făcu câţiva paşi în direcţia ieşirii, dar aceştia se făceau din ce în ce mai mici şi mai rari. Ajunsă în pragul uşii, îl auzi pe Selim şi se opri:

− Dacă vrei, pot merge cu tine. Cam tot pe aici trebuie să ma plimb şi eu, să-i iau mamei ce are nevoie!

− Bine… zise Maria, roşind. Bine! repetă, mai tare, ca să nu pară că o deranja faptul că Selim avea s-o însoţească.

Cei doi nu zăboviră mult cumpărând cele trebuincioase. Cu coşurile în mână, începură să se plimbe, fără să observe de fapt pe unde mergeau. Vorbeau, îşi împuiau capul cu nimicuri pe care le tratau ca fiind cele mai importante lucruri pe care le auziseră vreodată. Făceau glume şi admirau apusul, fără a-şi da seama că soarele apunea şi, deci, era târziu. Era frig, iar cu cât se făcea mai târziu, cu atât se făcea mai rece. Înţepăturile aerului rece o scoaseră pe Maria din universul suspendat în timp în care trăise în ultimele două ore. Se uită în jur şi încercă să-şi dea seama unde era. Mergeau de-a lungul unui bulevard mărginit de clădiri înalte, unele noi, altele vechi şi jerpelite.

− Ce frig e! zise Maria, înfofolindu-se mai bine în haina ce încă-i era mică.

Selim îşi dădu jos haina lui şi i-o oferi Mariei, care însă refuză. Deodată, fata se opri. Tătarul făcu acelaşi lucru, uitându-se intrigat la ea.

− Recunosc zona asta… murmură Maria. Clădirea aia…

În faţa ei, situată la colţul dintre bulevard şi o străduţă, se afla o clădire nu prea înaltă, cam jerpelită, pe jumătate demolată, căci lângă ea se construia ceva mare, un sediu comercial, pesemne. Era casa în care locuise domnul Jirtov, şi Ana… Maria îşi aduse aminte de ziua în care bătuse la uşa acelei case… De ziua în care, ajunsă acolo, dăduse din nou de Kinis…

− S-a întâmplat ceva? spuse Selim.

Ce deznădăjduită era ea atunci! Şi, deodată, acele vremuri păreau depărtate, de parcă ar fi fost un lung coşmar de care se debarasase.

− Nu. Sunt bine!

− Tremuri. Ţi-e frig!

Selim se apropie de ea şi îi luă mâna, care era, într-adevăr, rece ca gheaţa. Maria făcu un mic pas înapoi, apoi îl luă deodată de braţ şi se lipi de el.

− Acum e mai bine! zâmbi ea.

Se uitară la cerul ce se făcuse de un albastru închis, acum că soarele aproape dispăruse de tot de pe cer. Bulevardul era aproape pustiu. Nu trecea niciun automobil, nicio trăsură. Liniştea era aproape totală. Începură să audă însă o vioară ce răspândea o suavă melodie. Sprijinit de clădirea pe jumătate dărâmată unde o dată locuise şi lucrase domnul Jirtov se afla un om zdrenţăros, ce cânta la o vioară veche. Şi melodia se auzea din ce în ce mai tare, pe măsură ce arcuşul apăsa din ce în ce mai hotărât pe corzi. Muzica săltăreaţă îi aduse aminte Mariei de ceva anume, din trecutul depărtat, dar nu putea să-şi dea seama de ce exact.

− E un vals… murmură Selim. Am învăţat despre el.

− Am auzit şi eu… Maria îi amintea parcă de o sală mare, luminată, plină cu oameni ce dansau… Dar era de pe vremea când avea familie, casă, dintr-un timp care nu numai că se sfârşise pentru totdeauna, dar aproape părea că nu existase deloc, ca şi cum toate aceste amintiri erau doar nişte vise.

− Ştii să valsezi? întrebă Selim.

− Nu…

− Uite, nu-i greu!

Selim îi luă mâna şi o cuprinse după talie. Maria tresări, dar apoi râse.

− A, e un dans! Proastă-s!

− Nu-i adevărat! Hai, să vezi ce iute o să înveţi! Faci un pas aşa, un-doi-trei…

− De unde ştii să dansezi?

− M-a învăţat o cunoştinţă, care fusese profesor de dans, dar pe care l-au dat afară, pentru că se ocupa de activităţi „burgheze”.

− N-are decât să fie burghez dansul ăsta! Mie-mi place!

Maria prinse repede mişcarea. Dansau pe mijlocul trotuarului, nu erau însă deranjaţi de nimeni, căci nu mai era altcineva pe stradă, în afară de zdrenţărosul care cânta la vioară. Maria nu mai vedea decât cerul întunecat, se lăsa purtată de muzică, şi de Selim. Întoarse capul şi-i întâlni privirea, ce se putea distinge destul de limpede la lumina felinarelor. Nu rezistă decât o secundă, căci după aceea se desprinse de Selim şi spuse repede:

− E târziu rău… Ai tăi o să te certe!

− Ddda… Hai… să mergem. Stai un pic!

Şi Selim se duse şi-i dădu zdrenţărosului o bancnotă. Acesta zâmbi, arătându-şi dinţii surprinzător de curaţi pentru un cerşetor, şi-i şopti:

− Faină domnişoara!

Selim o conduse pe Maria până la capătul străzii unde locuia. Maria se grăbi să plece, spunându-i un „pa” scurt, însoţit de un zâmbet îmbujorat.

„Am înebunit…” gândi ea toată noaptea. Se ura, dar nu voia să cerceteze de ce. Evita să gândească, dar în schimb simţea.

„Sunt nebună…” continua să-şi spună.

Dimineaţa următoare, veni la şcoală neobişnuit de târziu, chiar înaintea profesorului. Stătu ca pe ace toată ora. Cum veni pauza, aproape că alergă în curte. Se retrase într-un colţ, unde nu puteau s-o vadă ceilalţi, care stăteau în faţa scărilor şcolii. Tresări însă când îl văzu pe Selim ieşind şi el afară. Acesta o văzu şi veni spre ea, cu paşi mari, hotărâţi. Cu toate acestea, când ajunse lângă ea, părea că şovăie.

− S-a întâmplat ceva? o întrebă.

− Nu…

− De ce stai aici, singură?

− Aşa am vrut…

− Nu vreau să te deranjez…

− Nu mă deranjezi…

− Trebuie să-ţi spun ceva. Promite-mi că n-o să te superi pe mine.

Maria se uită cu ochii mari la Selim.

− N-o să mă supăr, zise, zâmbind.

− Nu ştiu cum s-o pun mai frumos… Dar trebuie s-o spun. Ieri mi-am dat seama. Te plac foarte mult.

Maria nu îndrăzni să-i înfrunte privirea. Începu să-şi frământe degetele. Părul ei auriu era despletit – îşi dăduse jos funda când ieşise în curte- şi acum îi acoperea faţa precum o cortină, o cortină din bucle ce se răsfrângeau ordonat.

− Eu… murmură Maria.

Selim stătea ca pe ace. Nu ştia cum să interpreteze tăcerea. Îi era frică că avea să-l ignore complet.

− Eu nu merit… continuă fata. Eu nu ştiu nimic… zise ea, ridicând capul, dând de ochii lui Selim.

− Ce e de ştiut?

− Totul…

Maria era roşie, tremura toată şi de-abia putea scoate două cuvinte. Reuşi să articuleze însă:

− Şi eu simt la fel… Dar nu ştiu ce să… spun, fac, nimic!

Şi bătu cu piciorul în pământ, a ciudă.

Selim mai făcu un pas în direcţia ei şi zise:

− Eşti cea mai inteligentă persoană pe care o cunosc…

Maria se ridică. Simţea greutatea îngrozitoare a anilor de resemnare, indiferenţă şi înstrăinare. Privi în ochii lui Selim şi văzu o neţărmuită căldură în ei. Sparse lanţurile, şi i se aruncă în braţe.

− Ajută-mă să fiu normală!

Se sună chiar atunci, iar cei doi intrară în şcoală.

Maria se obişnui destul de greu cu gândul că cineva o purta în inimă pe ea, pe „ciudată”. Dar mai ales, cu propriile-i sentimente. Îşi dădu întâlnire cu Selim într-un mic parc nu departe de şcoală, şi acolo stătură, pe o bancă, ore în şir, cum făcură şi ziua trecută. Se ţineau de mână, şi de data asta, se uitau numai unul în ochii celuilalt. Maria era foarte reţinută, iar Selim o întrebase:

− Ţi-e ruşine?

− Nu… Trebuie să mă obişnuiesc…

„E atât de matură, şi totuşi, atât de imatură!” gândi Selim. Dar parcă asta o făcea şi mai fermecătoare.

Se apropie de ea până ce ajunseră lipiţi unul de celălalt, apoi se sărutară scurt. Maria zâmbea, ochii ei de smarald răspândind o lumină radioasă în bătaia felinarului destul de depărtat. Se sărutară din nou, de data asta mult mai prelung.

Maria simţea că avea puteri noi. A doua zi, la şcoală, fu vorbăreaţă şi băgă în seamă colegi cu care abia schimbase două vorbe în toată viaţa ei. Boris văzu schimbarea şi o descusu. Maria îi zise de Selim, iar Boris se arătă mirat.

− Nu sunteţi cam diferiţi? făcu el, cu un glas tăios.

− Nu suntem chiar aşa de diferiţi, spuse Maria, toată numai zâmbet. Boris sfârşi prin a-i da dreptate. Într-adevăr, nu erau prea diferiţi unul de celălalt. Unde unul era slab, celălalt era tare. Aveau acelaşi mod de a privi lumea, mod pe care Boris îl respingea, dar pe care îl accepta la ei, doar erau prietenii lui. Ce nu înţelegea el era cum de se împăcau cu faptul că el era musulman, iar ea creştină, dat fiind că amândoi ţineau la aceste „misticisme”.

Într-o zi, cei trei ieşiră împreună prin oraş. Maria şi cu Selim mergeau lipiţi unul de altul, ţinându-se de mână. Maria făcea acum totul împreună cu el. Dacă la început roşea de fiecare dată când îl întâlnea şi se străduia să nu se simtă ruşinată când erau văzuţi împreună, acum ea îi căuta de fiecare dată compania. Boris stătea la stânga lor şi vorbea cu ei despre ce mai făcuseră profesorii, ce mai ziseseră colegii, fleacuri în general.

Selim şi Maria erau curioşi să mai vadă dacă acel cerşetor care cântase la vioară în acea seară mai era acolo, unde bulevardul se intersecta cu strada Hnielţkaia. Nu-l găsiseră, dar se simţeau bine vizitând din nou acele locuri. Maria observă o siluetă subţire stând în faţa clădirii pe jumătate dărâmate din colţ. Văzu din profil o faţă de femeie. Aceasta se întoarse înspre ea cu totul, începând să meargă în direcţia ei, uitându-se în pământ, şi Maria rămase încremenită de stupoare. Făcu câţiva paşi şi îi ieşi în întâmpinare, sfioasă şi cuprinsă de o mare tulburare:

− Doamna Zvetlanov?

Femeia încremeni, la rându-i. Cercetă puţin faţa Mariei, apoi exclamă:

− Sofiya! Tu eşti?

− Da…

− Vai, îmi pare tare rău pentru tot ce ţi s-a întâmplat… Când am auzit de Vladimir, am fugit din Moscova cu toţii… M-am întors acum să-mi revăd casa părintească, dar nu credeam că o să mai dau de tine!

Şi Ana o îmbrăţişă pe Maria. Amândouă erau emoţionate. Maria îşi dădu seama că era mai legată emoţional de Ana decât crezuse. Era prima fiinţă care-i sărise în ajutor într-o perioadă de mare restrişte pentru ea.

− Nu pot sta, din păcate! Tata mă aşteaptă! Îi e frică! Acum câţiva ani, primise vizita unui om ciudat, cu nume lituanian… întrebase multe lucruri. Nu ne simţim în siguranţă aici, în oraşul turnătorilor şi al criminalilor!

„Kinis…” gândi Maria, înfiorându-se.

− Adio! Poate ne-om mai vedea! Eşti superbă! Îmi pare rău că te-am lăsat aşa! Sper că mă vei putea ierta!

− Vă înţeleg! Adio!

Şi Maria se uită cum Ana porni cu paşi grăbiţi pe bulevard, dispărând în mulţime. Tulburarea îi trecu însă când se uită la Selim. Nu mai era singură. Nu mai era singură… Deodată, îşi aminti un amănunt mărunt din viaţa ei de demult. Cântecul de leagăn pe care i-l fredonase Ana în noaptea aceea, petrecută în casa lui Jirtov. Acum îi revenea în memorie, cald, suav, liniştitor…

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s