Lullaby (partea a VIII-a)


Soarele lumina puternic fațadele încinse ale blocurilor. Vara venise, într-adevăr, şi îşi făcea simțită prezența strivind întreaga lume sub o cupolă de căldură. Maria mergea liniştită către şcoală. Avea test în acea zi, la matematică. Profesorul îi anunțase că avea să fie foarte greu, dar Maria nu se lăsase intimidată. La ultimul test, notele celor mai proşti din clasă fuseseră mărite, ca să corespundă „planului” întocmit de direcțiune, care ar fi evidențiat „uluitoarele performanțe în domeniul ştiințific şi tehnic al claselor noastre”.

Pe de altă parte, toată seara colindase oraşul pentru a-i găsi un cadou lui Selim. Era ziua lui, iar Maria se ocupase toată săptămâna cu găsirea cadoului potrivit şi, mai ales, cu realizarea unui „discurs” pentru când avea să-l dea. O frământa foarte mult întrebarea „Ce e Selim pentru mine?”. Nu găsise încă un răspuns care să n-o înfioare.

Scăpă de testul la matematică, apoi aşteptă nerăbdătoare ca şi restul orelor să se scurgă şi ele, să ducă cu acestea toată mizeria sistemului pe care îl ura şi s-o lase în lumea ei, unde lumina luna şi se afla Selim.

─ Tovarăşă Zvetlanov, pare-mi-se că nu îmi prea acorzi atenție! o atenționă profesorul de biologie.

─ Ba da, sunt! zise grăbită Maria, încercând să-şi amintească care era lecția.

─ Atunci îmi poți explica cum putem creşte flori la polul nord?

─ Nu putem, spuse simplu Maria.

─ Eram sigur că nu erai atentă. Nu am explicat că prin încrucişări repetate între plante, prin inducerea lor într-un mediu din ce în ce mai friguros, pe parcursul a mai multor generații, plantele se vor adapta la frigul din ce în ce mai mare, şi vor putea astfel creşte inclusiv la Polul Nord!?

─ Atunci de ce nu s-a făcut asta până acum?

─ Pentru că încă nu s-au finalizat cercetările!

─ Şi…

Dar şi-ul şi-l înghiți. Maria ştia că era de prisos să mai întrebe ceva. Profesorii nu îi răspundeau, ci doar o dădeau mai departe pe a lor, căci „aşa ne învață ştiința”. Ar fi vrut să ştie şi ea cine decidea ce spunea ştiința în URSS.

─ Poate ar fi mai bine să nu te mai iei în gură cu toți profesorii, îi zise Boris în pauză.

─ Dar dacă are dreptate?! interveni Selim.

Fața lui Boris se crispă puțin a dispreț. „Desigur, îi vine în apărare ca un cățeluş loial.”

─ Chiar dacă are dreptate, nu crezi că ar fi mai bine să evite problema? De parcă o să schimbe părerea profesorului.

─ Pe a lui nu, da pe a celorlalți, poate!

─ De parcă stă cineva să judece ce i se predă!

─ Atunci, măcar de dragul adevărului! Trebuie să înghițim toți minciunile astea gogonate, fără să zicem nimic, să acceptăm tacit mascarada asta?

─ Mda…

─ Doar pentru că eşti tu de acord cu aceasta? îl interpelă Selim pe Boris, care îşi puse brațele cruciş, luând un aer de superioritate.

─ Nu vă mai certați atâta! zise Maria, punându-se între cei doi. Sunteți prieteni.

─ Eu doar ți-am dat un sfat, şi s-a inflamat ăsta!

─ Nu m-am inflamat, doar ți-am spus că…

─ Nu mai contează. Faceți cum vreți… zise Boris, întorcându-le spatele şi plecând.

─ Ce tot are? făcu Selim.

─ Tot timpul vă certați. Las-o şi tu mai moale, când vezi că se încăpățânează… Dar tu eşti parcă mai încăpățânat!

─ Bine…

─ Şi să nu crezi că am uitat de ziua ta! adăugă Maria, zâmbind ştrengar. Am o surpriză pentru tine… Dar vorbim mai târziu!

După şcoală, Maria, Selim şi Boris ieşiră împreună pe poartă şi o luară înspre bulevard.

─ Unde să mergem să-ți sărbătorim ziua? întrebă Maria.

─ Oriunde e bine!

─ La mine nu putem merge. Mama nu m-ar lăsa.

─ Hai la mine! zise Maria. N-am eu mult loc, dar ne-om descurca noi!

Boris se uită atent la fată. Pesemne că această propunere nu era spontană.

─ Facem deranj… Nu v…

─ Hai! Dacă eu vă invit!

Şi astfel, cei trei se întoarseră pe mica stradă înțesată de blocuri mici şi intrară în apartamentul Mariei. Cei doi băieți nu mai intraseră vreodată în apartament. De fiecare dată, Maria ieşea cu ei, dar nu-i aducea la ea acasă, pentru că nici ea nu se simțea „acasă” în acel apartament încărcat de amintiri neplăcute.

Holul strâmt şi sufrageria goală, ce dădea o senzație de rece chiar şi atunci, când afară era zăpuşeală, îi cam intimidară pe cei doi. Se uitară cuprinşi de nelinişte privind la uşa închisă ce dădea înspre camera cu pat mare. Maria trase de ei:

─ Veniți!

Când Selim intră în bucătărie, Maria se postată în fața lui, ținând în mână un tort acoperit cu frişcă.

─ La mulți ani! strigă ea. Eu l-am făcut, zise ea, timid. Sper să-ți placă!

─ Arată extraordinar! exclamă Selim. Dar nu trebuia…

─ Şi sper să-ți placă şi asta! zise Maria, întinzându-i o jachetă de piele. E nouă. Am găsit-o la un sediu al Cooperativei Pieilor şi a Blănurilor Moscovite.

─ Cum de ai intrat acolo? se miră Boris.

─ E minunată! zise Selim, admirând lucrătura destul de mediocră a hainei. Dar era o jachetă de piele. Asemenea lucruri nu se prea găseau. Arunci prea mulți bani pe mine, zău! râse el.

─ Eu cred că fac o investiție bună! chicoti fata.

Selim puse jacheta deoparte şi o sărută pe Maria, care îşi încolăci mâinile în jurul gâtului lui. Boris rămase în pragul uşii, oarecum iritat.

─ Dacă vrei, poți să vezi şi cadoul meu…

─ Desigur! zise Selim, desprinzându-se de Maria. Fata rămase însă agățată copilăros de mâna lui dreaptă.

Boris îi cumpărase un bloc mare de desen şi nişte instrumente de măsură.

─ Pentru viitorul arhitect! zâmbi el.

Cei doi dădură mâna, ca nişte adevărați prieteni. Selim zise, cu vocea-i hotărâtă:

─ Şi acum, hai să mâncăm din acest arătos tort!

Maria roşi, apoi izbucni în râs când îl văzu pe Boris, aşezat pe un scaun.

─ Văd că de-abia aşteptați!

Luă un cuțit cu care tăie tortul. Îl mâncară repede, cu poftă, apoi începură să depene fel de fel de întâmplări. Se amuzară cu felurite jocuri. Stăteau în micul pat al Mariei. Aceasta din urmă stătea rezemată de Selim, care o ținea paternal sub ocrotirea brațului său. Boris îi privea amuzat.

─ Mă simt prost să fiu cel care strică petrecerea, dar este cam târziu şi eu trebuie să plec!

─ A fost cea mai frumoasă zi de naştere! zise Selim, privind adânc în ochii Mariei, care parcă ziceau „şi tu pleci?”. Din păcate, trebuie şi eu să plec… Ne vedem mâine!

Maria se desprinse cu greu de Selim, care o sărută şi, împreună cu Boris, plecă. Rămasă singură, fata se prăvăli în pat. Gândurile îi zburau aiurea. Totuşi, se adunară toate, încet-încet, în jurul marii dileme. Ce simțea ea pentru Selim? Ce era el pentru ea? Îi era frică să formuleze vreun termen.

Dimineața următoare, Maria se certă cu Selim în legătură cu religia. Selim îi spusese că a crede că Dumnezeu e împărțit în trei Persoane este complet greşit, iar Maria se înflăcără şi îi spuse că în Biblie asta se înțelege, iar Biblia n-a fost niciodată respinsă de musulmani. La un moment dat, Selim plecă din clasă, bombănind. Atunci veni Boris, cu paşi calculați, şi puse mâna pe umărul fetei:

─ Lasă-l, e fanatic.

─ Dar nu înțeleg de ce nu vrea să priceapă…

─ E prea încăpățânat. Şi prea virulent în opinii.

─ Du-te la el şi spune-i că-mi pare rău că am strigat la el.

─ Dar el a strigat la tine! se revoltă Boris.

─ Of….

Şi Maria plecă după Selim, fără să mai țină seama de Boris. Se împăcară repede.

A doua zi, după ore, tătarul o luă de mână pe Maria şi îi zise:

─ Vreau să-ți arăt că şi eu țin la tine cel puțin tot atât cât o faci tu! Şi vreau să mă revanşez pentru ieri! Am găsit, nu prea departe, o biserică, unde se țin în secret slujbe în fiecare seară de duminică. Te voi duce acolo. Desigur, dacă vrei.

O biserică… Maria nu mai intrase în vreuna de şapte ani. Se uită la Selim cu ochii ei sclipitori de smarald, a căror privire valora mai mult decât 1000 de „mulțumesc”-uri, îi spuse că acceptă, apoi cei doi se despărțiră, mergând fiecare la casa lui.

Duminică seara, Selim o aştepta pe Maria în fața şcolii. Fata nu întârzie să vină, Selim îi întinse galant mâna, pe care Maria o luă zâmbind, şi cei doi porniră la drum printre case şi blocuri. Biserica nu era foarte departe, era ascunsă între trei blocuri de patru etaje, aproape sufocată. Maria se opri în fața uşii.

─ Mulțumesc mult! Dar tu ce o să faci?

─ Eu… Aştept aici! zise el, zâmbind.

─ Intră şi tu! Poți asculta predica!

Selim şovăia. Maria îl luă de mână şi îi zise:

─ Hai, vino! Nu-ți renegi credința dacă asculți o predică!

Selim consimți, în fine, şi se aşeză pe una din bănci. Maria se aşeză lângă el. Toți oamenii erau îngrămădiți în jurul preotului, care rostea rugăciunile cu glas şoptit, ca să nu fie auzite de cei de afară. Nu erau aprinse decât câteva mici lumânări. De afară, biserica părea cufundată în linişte şi beznă totală.

Preotul, un bătrân cu barba lungă şi sură, cu ochii adânciți în orbite, dar plini de viață, îl fascina pe Selim. Părea venit din altă lume. Mai ales acel zâmbet al lui, fix, dar liniştitor, părea a fi o oază în mijlocul deşertului socialist. Glasul lui era moale, vorbele, chibzuite, dar ele erau rostite cu atâta inimă, încât nu te puteai plictisi, în ciuda ritmului molatic.

Vorbea despre pilda fiului risipitor. Selim o ascultase intrigat.

„De ce l-a primit înapoi cu atâta bucurie pe fiul care a fost atât de zănatic?” se întreba Selim. „Şi de ce ar fi el deasupra celuilalt?”

─ De o mie de ori mai valoroasă e pentru cioban oaia rătăcită care s-a întors, până la urmă, la turmă, decât cea care nu s-a rătăcit niciodată. Pentru că pocăința, reîntoarcerea la Dumnezeu, îi sunt foarte plăcute Lui. Mai greu este pentru cel căzut în prăpastie să se suie la El, şi îi trebuie mult mai multă credință, speranță şi iubire. Dar, când reuşeşte, e cu mult mai puternic decât cel care nu a căzut niciodată!

Selim reflecta la acele vorbe. „Cu toate astea, nu e bine să fii constant în credința ta!?”

Preotul reluă apoi rugăciunile. Auzind „să se-nchidă uşile”, Selim înțelese că trebuia să iasă. Tătarul păşi în privdorul bisericii, uitându-se la luna aproape plină ce lumina palid siluetele fantomatice ale copacilor. Se uită apoi la picturile de pe pereții bisericii. Vedea îngeri, sfinți…

Deodată, cineva îl înşfăcă. Un pumn îl ameți, apoi se simți tras îndărăt. Deschizând ochii după şocul inițial, văzu siluete întunecate, în uniformă, intrând buluc în biserică, cu armele în mână. Auzi şi strigătele celor dinăuntru.

„La naiba cu gărzile roşii!” scrâşni din dinți Selim.

Se zbătu, dar era ținut bine. Simți o funie tare şi subțire cu care îi fură legate mâinile una de alta. Era încă amețit de pumn şi nu vedea bine în întuneric, însă simțul auzului i se păstrase îngrozitor de ascuțit. Putu distinge glasul Mariei printre strigăte. Selim începu să murmure:

─ Doamne, ajută-mă! Nu… Ajut-o pe ea! N-o lăsa în mâinile lor!

Îl văzu trecând de el pe preot, cărat de doi soldați. Avea acelaşi zâmbet pe față, aceeaşi privire calmă, chiar când se uita la soldații care-l scuipau. Selim era cuprins de disperare. Totul se petrecea foarte repede, dar apariția preotului parcă încetinise totul, aducând lumea la ritmul molatic al lui. Selim încercă să se aproprie de el, şi-i strigă:

─ Spune-mi, cum…?

Preotul era cu fața la el, fiind târât de subsori de soldați. Îi ghici întrebarea din priviri, şi strigă, cu o voce deodată puternică:

─ Credință!

Cuvântul avu un ecou mare asupra lui Selim. Se uită cum preotul se lăsa dus, veşnic zâmbitor, către temniță, poate către moarte. Şi atunci, din sufletul lui țâşni o mare strigare:

„Cred! Cred! Cred că eşti milos! Nu-ți cer să mă ajuți pe mine, ci pe ea! Salveaz-o din mâinile lor! Fă o minune! Orice! Cred în tine!”

Auzi din nou glasul ei. Selim nu-şi mai controla gândurile, era cuprins de o beție, de parcă zâmbetul preotului l-ar fi vrăjit.

„Cred în Iisus Hristos! Ajut-o, Doamne! Te implor, eu, păcătosul!”

Pentru un moment, părea că soldații se opriseră. Văzu cu coada ochilor o ciudată lumină.

─ P-ăsta l-am găsit afară. Nu-i cu ei. Bă, tu ce făceai, trăgeai cu urechea?

Selim ştia că cineva vorbea cu el, dar nu putea deschide gura. Fu împins într-o parte, după ce-i fură eliberate mâinile. Automat, începu să fugă, dar se opri puțin mai încolo, şi văzu cum soldații îi împingeau pe toți într-un camion. O văzu şi pe Maria printre ei, dar n-avu energia să facă ceva. Camionul plecă, cu soldați cu tot.

Selim nu se întoarse acasă. Umblă haihui toată noaptea. În dimineața următoare, se întâlni cu Boris şi îi spuse ce se întâmplase.

─ Din vina ta! Tu ai adus-o acolo! Nu ştiai în ce pericol o băgai!? se răsti Boris la el.

Selim nu putea să se apere, dar se simțea cuprins de furie.

─ Din cauza ta, pentru că nu faci decât gesturi necugetate!

─ Unde-o fi dus-o? murmură Selim.

─ La sediul lor. E pe strada Libertății. Încolo. Eşti prost, continuă Boris, aproape scuipându-i în față cuvintele. De ce trebuiai s-o duci tu la biserica aia?

─ Pentru că ştiu că îşi dorea asta, pentru că o iubesc! strigă Selim.

─ Şi eu! zbieră Boris.

Selim îngheță. Văzu fața încordată şi schimonosită de furie a lui Boris. Trecu peste stupoare şi fugi de-acolo. Avea în cap un singur lucru: „strada Libertății”. Ajunse în fața sediului gărzii, o clădire scundă, mare, de un maro închis sumbru şi bătrânesc.

„Nu s-a petrecut nimic. Nicio minune…” gândea cu ciudă Selim. „Mi-am renegat religia… Fiul… rătăcitor…”

„Dar dacă gândesc aşa, sunt un mare păcătos!” se învioră el. „Nu m-am tocmit cu Dumnezeu pentru o minune… Trebuie să cred… Să cred… Să cred!”

Se avântă înspre uşa sediului şi o deschise larg. Aproape că dărâmă un om înalt ce pesemne dorea să iasă. Selim îl ajută să se ridice, dar se sperie văzând că omul avea pe față o cicatrice mare, ce-i brăzda obrazul drept până în colțul ochiului.

─ Ce-i cu graba asta, aici!? îl abordă, ridicând din sprâncene, omul.

─ Vă rog, s-a comis o nedreptate! Au arestat o fată nevinovată azi noapte!

─ Aşa, şi? făcu omul, fixându-şi ochii lipsiți de strălucire pe băiat.

„Cred… Cred…. Cred…” gândea Selim încontinuu.

─ Trebuie să mă ajutați…

─ Cei luați de val nu mai pot fi traşi înapoi… zise zâmbind omul cu cicatrice.

Şi atunci, sufletul lui Selim se umplu de bucurie şi de frică în acelaşi timp. Era el. Kinis.

─ Trebuie să mă ajutați! E vorba de Sofiya Zvetlanov!

Kinis zâmbi. Pentru un moment, Selim simți că se mințea singur, că n-avea să se întâmple nimic, ca în ajun, că a greşit renegându-şi religia şi aruncându-se în această aventură nebună.

─ Stai aşa…

Şi Kinis dispăru în imensitatea clădirii. Trei minute mai târziu, Selim auzi voci. Oameni veneau spre el, escortați de soldați. Îl văzu pe preot printre ei, şi inima îi săltă. Apoi o văzu pe Maria, care-i sări în brațe.

─ Selim, hai să plecăm de aici! Fără tine, nu ştiu ce m-aş fi făcut!

─ Eu n-am făcut nimic, murmură Selim, ci Dumnezeu…

Se uită în ochii ei.

─ Te iubesc!

Ea se uită în ochii lui.

─ Şi eu te iubesc!

În acea zi, Selim se hotărî. Aranjă totul cu Maria şi cu preotul. Într-o dimineață, în biserică, preotul îl boteză pe tătar, care primi, la rugămintea Mariei, numele de Daniil. În timp ce preotul oficia Taina, Maria stătea într-un colț, şi zâmbea.

Ce era Selim pentru ea? Era iubitul ei. Era fratele ei. Era tatăl ei.

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s