Lullaby (partea a IX-a)


Kinis dispăruse misterios aproape imediat după fapta sa generoasă, la care Maria nu s-ar fi aşteptat. Fata avusese timp doar câteva secunde să-l întrebe de ce a ajutat-o.

─ Ştiu ce se întâmplă cu cei puşi în situația ta. Putrezesc aici luni de zile, sau mai rău… îi răspunsese el, cu un glas indiferent.

Când el dăduse să plece, Maria îl întrebase de cicatrice. Kinis îi dăduse un răspuns tulburător:

─ Valul s-a ciocnit de mal… Şi m-am lovit şi eu un pic. Revoluția s-a sfârşit, dar ce-i mai rău, acum urmează.

Era 1928. Maria şi Selim/Daniil, colegi la acelaşi liceu, numit „Jean Jacques Rousseau”, după filozoful ce a „inspirat revoluția proletară”, participau constrânşi fiind la o mare sărbătoare. Era vorba de alegerea lui Iosif Stalin în fruntea Partidului şi a Uniunii. În fața Kremlinului defilau pătrate verzi de soldați ce se opriră la unison şi salutară pe noul conducător. Populația aclama, entuziasmată. Prin aer vibra vocea puternică a lui Stalin, care vorbea de avântul către Progres, de datoria populației sovietice de a răspândi egalitatea şi libertatea în lume. Maria însă prindea doar frânturi de frază. Îi erau nesuferite toate acele cuvinte.

Boris se afla lângă Daniil şi Maria, şi ovaționa şi făcea cu mâna noului conducător, aflat undeva acolo, în față, de-abia vizibil de unde erau ei, cu cozorocul negru şi lucios prinzând o rază de soare de parcă şi natura i-ar fi recunoscut dominația absolută asupra ei. Daniil se uită la el cu o mină ce exprima mai degrabă dezamăgire decât reproş, dar Boris, deşi şovăi o clipă, continuă să aplaude. Destăinuirea ce i-o făcuse tătarului îl făcuse să-i fie frică de el, chiar dacă Daniil nu zisese nimic Mariei. Rămăseseră însă prieteni buni, atâta timp cât nu începeau să se certe pe chestiuni ideologice.

Daniil învăța mult. Părinții doreau să-l facă medic, să reuşească să iasă din universul pauper în care trăiau. Maria îl încuraja.

─ Vei ajunge mare, căci eşti inteligent şi hotărât. Să nu te împiedici de mine… îi spuse ea, într-o seară.

─ Vorbă-i asta? tresări Selim, răscolit deodată de gânduri mai profunde.

─ Uite, acum, în loc să înveți, să lupți cu viața, stai pe o bancă îți mănânci timpul cu o pierde-vară ca mine…

Nu numai că Maria era tot cea mai studioasă din clasă, dar cânta superb la vioară. O folosea pe cea din liceu, pe care i-o împrumuta profesorul de muzică. Aşa că Daniil ripostă imediat:

─ Ce ai zis e fals, în primul rând. În al doilea rând… Ce crezi că mă face să vreau să lupt, să reuşesc, să trec peste aceşti nenorociți care roiesc în jurul meu? Fără tine aş fi o momâie.

Maria zâmbi, se rezemă de umărul lui şi spuse, cu glas duios:

─ Ce-ai zice dacă am sta să ne uităm la stele…

Daniil zâmbi. Afară era destul de frig, fiind septembrie, dar nu-i păsa. Avea o luptă mare de dat, iar ea avea să fie alături de el. Iar asta îi dădea certitudinea că, orice ar fi, avea să răzbească într-un final.

Stătură până după miezul nopții, uitându-se la stele şi admirându-le strălucirea vioaie, efervescența lor pe cerul negru ca păcura. Îmbrățişați, îşi lăsau gândurile duse de vântul slab ce-i învăluia protector.

Pe măsură ce trecea timpul, în mintea Mariei încolți un gând ce, încet-încet, ajunse să o obsedeze. Gândul de a pleca. De a fugi. Din Moscova, eventual din URSS. Ştia că n-ar fi putut s-o facă dacă nu ar fi însoțit-o şi Daniil. Şi Boris. Însă ei aveau o familie, aveau un rost acolo… Ea singură era o frunză liberă, bătută de vânt… Dar era totuşi legată acolo… Într-una din serile pe care şi le petreceau împreună în parc, încercă să vadă ce credea Selim despre asta.

─ Ce frumos ar fi dacă am pleca, dacă am evada din închisoarea asta înconjurată de fabrici… Gândeşte-te… Berlin, Paris, Londra!

─ N-am ajunge nici până-n Kiev… zâmbi amar Daniil.

─ Vii tu imediat să-mi strici reveria! îl dojeni cu glas glumeț Maria, împingându-l în joacă. Daniil râse, dar zâmbetul îi pieri repede de pe buze.

─ Ar fi frumos… Dar nu se poate.

─ Şi totuşi… în viitor…

Dar amândoi se înfiorară. Viitor. Un cuvânt pe care, instinctual, îl socoteau drept primejdios. Amândoi îşi feriră privirile unul de celălalt pentru câteva secunde.

─ Nimeni nu poate şti, concluzionă Daniil, îngropând această problemă.

─ Dany, eu nu mai pot aici! zise deodată Maria, luându-i mâinile tătarului într-ale sale. Familia ta e din Ucraina. Ne-am puta muta. Aş putea vorbi şi cu Boris. Ştiu că sună tras de păr… Dar nu mai pot, pur şi simplu! Urăsc să intru în fiecare zi în apartamentul ăla, să mă uit la uşa acelei camere blestemate, să merg în grădina unde a fost împuşcat Vladimir, unde ne-a întâmpinat Nakoțîn…

Tătarul căzu pe gânduri. Fața lui trăda un amestec de milă sfâşietoare şi ciudă din cauza neputinței sale. Ar fi vrut s-o salveze, într-adevăr, dar nu era stăpân nici măcar pe viața lui.

─ Dar tot în URSS am fi!

─ Am putea trece granița în România! Sau în Polonia!

─ Să treci granița!? Îmi pare rău, e imposibil.

─ Ne poate ajuta Kinis, dacă îl găsim… spuse Maria, cu îndoială în glas.

─ Nu ne-ar ajuta fără să-i dăm ceva în schimb. Avem ce să-i dăm?

─ Da, îi promitem bani, promitem că vom munci din greu şi că îi vom trimite bani!

─ N-are ce face cu valuta! Şi-aşa, cine are bani, e suspect, şi el nu pare genul de om care să-şi dorească să fie bătător la ochi.

─ Aşa-i… oftă Maria, înciudată.

În cele din urmă, fata trebui să accepte adevărul. Momentan, era prinsă acolo. Prezentul era sumbru, trecutul era înfricoşător, iar viitorul era… Viitorul nu se afla în gândurile Mariei, problema lui era evitată cu groază.

Anii nu-i fură însă potrivnici Mariei. Crescuse a fi o adevărată nimfă, de o eleganță simplă şi de o frumusețe francă ce fascina şi prin contrastul dintre aceasta şi hainele sărăcăcioase. Părul bucălat şi blond păstrase inocența copilăriei, dar statura, mersul şi buzele fine şi coapte arătau că devenise o femeie în toată regula. Suplă ca o gazelă, se strecura prin mulțimile de pe trotuare fără probleme, fără să se lovească de cineva, de parcă ar fi fost o zeiță de neatins.

Maria se înscrisese la facultatea de chimie. Evitase literele pentru că ştia că ar fi pus-o să citească numai anumite cărți. Se resemnase cu faptul că facultatea de chimie se afla foarte aproape de cea de medicină, unde învăța Daniil. Boris evitase facultatea. Muncea la o mare unitate sidelurgică. Era şef de echipă şi îşi făcea repede pile. Vorbăreț din fire, Boris discuta îndelung cu colegii de echipă, cu superiorii, cu inspectorii, cu trimişii de la partid… Cu unul dintre aceşti „politruci” devenise prieten la cataram, şi obişnuia să meargă cu el în fiecare sâmbătă la o crâşmă. Se abureau cu băutură, cât să mai poată purta o discute cât de cât coerentă, şi turuiau vrute şi nevrute.

Era primăvara lui 1936. După o zi grea de studiu, Maria se întorcea acasă. Daniil rămăsese în biblioteca facultății. Avea să meargă haihui prin oraş cu un grup de colegi. Maria zâmbea strâmb când auzea de aceste lucruri, dar încrederea nemărginită în el învingea repede frica irațională. Se gândea cu o mândrie clocotitoare că el numai pe ea o iubea, şi cu atâta ardoare… Ochii ei erau surprinşi de felinarele de pe marginea şoselei strălucind cu măreție, ca două mici frânturi ale pietrei filozofale, două minuni miniaturale ce subjugau prin demnitate şi voință. Dar acolo, în interior, se vedea o undă de amărăciune cu greu ascunsă. O umbră ce mai atenua din strălucirea ochilor şi din puterea zâmbetului, o umbră ce ştergea din roşeața pomeților şi mai atenua liniile gropițelor.

Ajunsă acasă, nu apucă să doarmă mult, că fu trezită de un strigăt:

─ Deschideți! GUGB!

Direcția Principală a Protecției Statului… Ce voiau de la ea?! N-ar fi vrut să deschidă, dar frica de a nu-i asculta era mai mare decât frica de a da de ei. Se îmbrăcă şi, cu mâna tremurândă, deschise uşa. Trei oameni cu pălării şi jachete negre intrară imediat, unul se legitimă, în timp ce pe umerii Mariei căzură ca nişte ghiulele mâinile celorlalți doi.

─ Sunteți chemată să dați declarații. Veniți cu noi!

─ Ddda… se bâlbâi Maria. Văzu că toți erau înarmați, şi îl revăzu în capul ei pe Vladimir, împuşcat, mort în mijlocul grădinii.

Maria fu poftită cu o politețe rece să se urce într-o maşină lungă şi joasă. Fu aşezată în mijlocul banchetei din spate, între doi agenți. Cel care se legitimase conducea maşina.

Nu putea vedea unde o duceau. Repeta în gând toate rugăciunile pe care le ştia. Încerca să rămână calmă, să-şi spună că poate o fi turnat-o vreun vecin, aşa, că i se pusese pata pe ea, şi că avea să scape repede de agenții NKVD-işti. Un gând ciudat o făcu să simtă un fior dulce trecându-i prin corp: dacă Daniil ar fi ştiut, ar fi trecut prin foc s-o scape, ar fi trecut de toți agenții, de toate gardurile de beton. Dar îşi reveni repede. Nu era într-un roman de doi bani. Era în realitate. Era escortată de agenți NKVD. Era o persoană care ascundea multe. Era în pericol.

La un moment dat, maşina se opri, agenții se dădură jos, iar cel care condusese îi ținu deschisă portiera şi o ajută să coboare. Părea destul de tânăr. Intrară într-o clădire mare, cufundată în întuneric. Fu aproape împinsă într-o cameră mică, cu pereți scorojiți, acoperiți de igrasie. Se aflau acolo un birou, o lampă aprinsă şi două scaune. Maria fu aşezată pe unul dintre ele, iar agentul tânăr se aşeză în capătul celălalt.

─ Să ştiți că, dacă credeți că aveți ceva de ascuns de NKVD, greşiți amarnic. Ştim toate „ce”-urile, vă chemăm numai ca să aflăm „cum”-urile. „De ce”-urile țineți-le pentru voi.

─ N-am nimic de ascus, îl înfruntă Maria, încercând să fie curajoasă.

─ Hm. Spuneți, ce avea tovarăşul Nakoțîn de împărțit cu dumneavoastră, acum 9 ani?

Maria rămase impasibilă. Se miră ea însăşi de eficacitatea cu care şi-a ascuns stupoarea şi frica.

─ Îmi sună cunoscut numele… Acum 9 ani… Era inspector şcolar, nu?

─ Exact.

─ Nu ştiu, m-a întrebat de unele, de altele… I se părea că notele mele erau cam prea mari.

─ Am înțeles. Deci tăgăduiți că aveți vreo legătură cu moartea sa!

─ A murit? Când? făcu Maria, strecurând puțină curiozitate în glas.

─ Acum 9 ani, domnişoară…

─ Eu nu ştiu…

─ Nu ştii pe naiba! urlă agentul, bătând în masă. Maria se sperie, dar îşi controlă bătăile inimii şi încercă să abordeze o mină cât mai neştiutoare.

─ Hei, nu mai țipa atâta! răsună în spate o voce cunoscută.

─ Tovarăşe Radvila, ştiu să-mi fac meseria! ripostă omul.

─ Tovarăşe Nițovski, mă îndoiesc! răspunse simplu Kinis.

Maria încercă din nou acel sentiment amestecat de frică şi bucurie că-l reîntâlneşte pe lituanian. Kinis zâmbi, îi făcu semn lui Nițovski să iasă, acesta se supuse bombănind, iar lituanianul o abordă pe Maria, şezând:

─ Vrei să te scap?

─ N-am ce ascunde. Mă descurc, mulțumesc!

─ Ha! Ha! Bună asta! Ascultă, toată lumea ştie că unul dintre voi trei l-a ucis pe Nakoțîn…

─ Noi trei!? păli Maria.

─ Da, tu şi cu prietenii tăi, Boris şi cu Daniil. Primul a avut grijă să spună tot unui agent, la o beție. Cazul clasic.

Maria nu-şi mai putea stăpâni frica. Kinis văzu schimbarea şi zâmbi.

─ N-am ce să vă fac. NKVD-ul e mai puternic ca mine. Vă urez noroc!

Şi lituanianul dădu să iasă, dar Maria făcu un gest disperat şi îl prinse de mânecă:

─ Te rog, dacă nu pe mine, măcar pe ei să-i lase în pace!

─ Nu am ce face, dădu din umeri Kinis.

─ La poliție atunci ai avut ce face!

─ Era altceva.

─ Te rog!

─ Hm. Lui Kinis îi plăcea, se vedea, să o chinuiască pe fată. Poate da, poate nu… Ce-mi iese mie?

─ Te ajut, numai spune-mi!

─ Şi data trecută ai zis la fel, ții minte?

─ Atunci le voi spune agenților de mica ta casă cu „obiecte”!

Kinis ridică sprâncenele, cuprins de admirație mai degrabă decât de mirare sau de frică.

─ Ha, ce-i cu ea?

─ Crezi că nu ştiu acum ce se petrecea… acolo? zise ea cu scârbă.

─ Cine te-ar crede?

─ Dar pe Boris beat cum de l-au crezut? O să facă cercetări, ăştia te înhață de la cea mai mică bănuială… Ştiu şi eu cum merge sistemul!

Kinis râse. Se vedea cât colo că nu-i era frică, deşi Maria avea dreptate.

─ Bun. Te ajut. Dacă nu scoți nici o vorbă pe gurița aia mică a ta!

─ Promit, făcu solemn şi rece Maria.

Kinis dispăru. Peste vreo oră, apăru însoțit de Boris şi de Daniil, amândoi speriați. Lituanianul era murdar de sânge pe manşete. În mână ținea un cuțit abia spălat.

─ Nu s-au lăsat înduplecați cu vorba… Aşa că le-am arătat ce limbă ascuțită are Kinis Sarūnas Radvila! Heh!

Maria se îngrozi. Alergă totuşi înspre cei doi şi-i îmbrățişă, pe rând. Daniil părea mai mult decât abătut. Kinis îi conduse până în stradă, le dădu indicații de cum să ajungă acasă, apoi dădu să plece.

─ Tu cum scapi de bucluc acum? îl întrebă Maria.

─ Fug. Fug în Lituania. M-am plictisit de țara asta! Heh! O baltă de sânge fără valuri e un lac puturos de câmpie! Mie îmi plac suişurile!

Şi Kinis dispăru din nou, nu înainte de a-i spune lui Daniil:

─ Urâtă treabă… Dar ai făcut bine că l-ai omorât.

Maria auzise aceste cuvinte şi se uită stupefiată la Daniil. Acesta se făcuse alb ca varul.

─ Atunci când am zis că… că Nakoțîn a fost împuşcat din greşeală de poliție… Am mințit. Am tras eu în el. Apoi, mai hotărât: Da, l-am omorât, dar în legitimă apărare. Trăgeau în mine. Dacă rămânea în viață, tu ai fi murit! îi spuse Mariei. Aceasta însă plecase aproape fugind.

Timp de luni bune nu-şi mai vorbiră. Daniil nu îndrăznea s-o abordeze, Maria nu dorea. În acea noapte plânsese. De atunci, zâmbetul îi pierise complet. Boris încerca s-o înveselească, dar degeaba. Aici, la universitate, era înconjurată de atenție. Toți băieții umblau după ea, încercând să smulgă măcar o vorbă de la ea. Dar Maria nu mai vorbea mult cu nimeni. Daniil era un ucigaş… De la ce vârstă! Da, fusese legitimă apărare, da, ea ar fi fost prinsă şi trimisă în gulag dacă Nakoțîn ar fi trăit, dar… Cel mai tare o enerva faptul că nu-i spusese niciodată adevărul.

Într-o zi, când îl văzu ieşind pe uşa facultății, Maria nu se mai putu stăpâni. Alergă la el, îl împinse atât de tare încât cărțile pe care el le ținea la subsoară îi căzură şi-l lovi cu pumnii ei mici şi ageri. Daniil era însă îmbătat de fericire, de parcă l-ar fi acoperit cu sărutări. O luă în brațe şi o ridică în aer. Drept răspuns, Maria începu să se zbată şi mai tare. Îi strigă:

─ Eşti un ticălos!

Daniil îi dădu drumul, se puse în genunchi în fața ei şi îi spuse, privind-o drept în ochi:

─ Iartă-mă!

Drept răspuns, Maria se aruncă asupra lui, şi amândoi căzură în iarbă. Începură să se rostogolească, iar când se opriră, amândoi râdeau.

─ Eşti un ticălos şi gata! zise ea, încercând să fie furioasă din nou. Dar era la fel de fericită ca el.

─ A fost un gest pripit… Oribil. Te rog, iartă-mă!

─ Şi nu mi-ai zis niciodată! Ticălos! Ticălos! Ticălos!

─ Cum era să-ți zic!? M-ai fi lăsat!

─ Ți se pare că te-am lăsat? zise ea, ținându-l în brațe, acolo, în iarbă.

─ Mă ierți!

─ Te iert.

De fapt, Maria îl iertase mai de demult. Ajunsese la concluzia neconfirmată „oficial” în mintea ei încăpățânată că fusese, mai mult sau mai puțin, un accident. Era mic, se trăgea asupra lui, atâtea pericole, atâta presiune… Da, omorâse un om, fapt ce avea s-o frământe pentru tot restul existenței sale, probabil… Dar…

Împăcați, cei doi redeveniră veseli. Şi acum, că facultatea se termina, îndrăzniră să se gândească la viitor. Şi-l văzură mai frumos decât ar fi crezut vreodată că-l puteau vedea.

Peste un an în care cei doi se bâlbâiră necontenit asupra acestui viitor, Daniil o vizită pe Maria. Aducea nişte veşti nu foarte bune.

─ Plec în Ucraina.

─ Ce!? păli Maria.

─ Rudele mele de acolo au mari probleme. Unchiul meu e pe punctul de a muri, săracul. Casa părintească e aproape distrusă de vreme. Părinții mei au nevoie de mine. Plecăm acolo, dregem lucrurile, şi în trei-patru luni ne întoarcem! zise, zâmbind.

Maria rămase dusă pe gânduri.

─ Dar dacă te rețin acolo? Dacă n-o să vrei să te mai întorci? E țara ta…

─ O să mă întorc cum am cea mai mică şansă! declamă Daniil. Şi, ca să-ți dovedesc asta, îți las o garanție mai puternică decât toate promisiunile!

Daniil scoase din buzunar o cutiuță de catifea, pe care o deschise, relevând un inel superb de argint. Maria ar fi țipat, dacă ar fi fost în stare să articuleze ceva. Renunță la cuvinte şi îl îmbrățişă pe Daniil, apoi îl acoperi de sărutări.

─ Asta înseamnă că…?

─ Da! Desigur, nu te-obligă nimeni…

În loc de răspuns, Maria îl sărută pasional pe gură. Cei doi se dezechilibrară, iar Maria căzu în pat.

─ Ah… Maria Hasko… Sau Sofiya, mă rog!

Daniil zâmbea. Maria îl trase deodată de guler, printr-un gest prin care părea că se dezbăra de toată timiditatea copilărească. Cei doi începură să se sărute violent, pasional. Ea era ca un fruct magic, de neatins. Şi i se oferea toată numai lui…

A doua zi, de dimineață, Daniil ieşi din aparament şi se grăbi să ajungă acasă la el. De la geam, Maria se uita la el, fericită şi mâhnită în acelaşi timp.

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s