Lullaby (partea a X-a)


Draga mea,

Nu pot să aştern pe hârtie cuvinte care ar putea descrie cât de mizerabil mă simt aici, departe de tine. Orice voinţă veritabilă m-a părăsit, lăsându-mă fără scăpare. Sunt luni bune de când n-am mai avut ocazia de a auzi râsul tău cristalin, care-mi dădea sens zilei… Să te fac să râzi era pentru mine o zilnică revoluţie de înfăptuit. Să te fac fericită, un scop fundamental. Şi acum iată cum am trecut fără voia mea peste toate aceste datorii la care m-aş fi supus cu infinită plăcere…

Ştiu, stau aici de luni bune, şi, din păcate, trebuie să te anunţ că voi mai sta încă pe atât. Ne-am apucat să reconstruim casa cea veche, şi e muncă grea. Trebuie să fac rost şi de materiale. Mătuşă-mea e bolnavă şi trebuie să am grijă constant de ea. Părinţii mei, nici să n-audă de a ne întoarce. Sunt dărâmaţi, săracii, de situația în care este toată familia noastră. Nu pot să-i părăsesc, şi totuşi simt că va trebui s-o fac, căci înnebunesc aici. Sunt ore în care uit cu desăvârşire cine sunt şi ce caut aici, doar muncesc din automatism, sau dorm în vreun şopron. Am făcut un legământ. Cu fiecare secundă cu care continui să rămân aici, îl calc în picioare. Voi face tot posibilul să mă întorc cât mai curând. Voi munci mai mult. Cu ajutorul lui Dumnezeu, până la vară mă voi fi întors. Şi atunci, vom fi liberi să ne clădim viitorul… Şi eu voi fi liber să simt din nou căldura privirii tale. Ce s-a mai întâmplat acolo? Sunt avid de veşti noi despre tine, oricât de mărunte.

Cu drag şi cu dor,

Daniil                                                                   Nakip, Krivoyna, R.S.F. Ucraineană

 

Dragă Dany,

Nu te pot ruga să vii mai repede. Datoria ta este, momentan, acolo. Nu vreau să crezi că nu sunt în stare să te aştept. Oricât de mult mă întristez uneori, îmi reamintesc că am o mare certitudine: eşti al meu, şi eu sunt a ta. Dar nu pot înlocui prin aceste simple scrisori glasul tău sau privirea ta… Mi-e urât aici, după cum probabil îţi dai seama. Boris munceşte mult, iar când nu munceşte, stă la taclale cu tot felul de indivizi… Nu s-a învăţat minte. Facultatea mi-e insuportabilă. De fiecare când ies de-acolo, simt un gol dureros în inimă. Nu eşti acolo, să mă aştepţi. Cred că de-aia puteam merge la facultatea asta până acum. Poate că nu am deloc stofă de chimistă. Nu am nicio dedicare pentru ea, mă enervează, mai mult pentru că îmi dau seama că nu mă pasionează…

Aş veni eu la tine… De multe ori m-am gândit. Sesiunea se va sfârşi în câteva luni, la vară pot lua un tren şi pot să te vizitez. Deşi aş muri la despărţire. Mai bine nu te văd deloc, decât să te văd, şi apoi să te pierd din nou. Ştiu ce am scris la început, dar sunt o egoistă incurabilă: te rog, vino! Ai putea totuşi vorbi cu părinţii tăi… Ei ştiu de mine? Poate te-or lăsa să te întorci. Nu vreau să isc conflicte, dar oricum, ar fi bine ca ei să mă cunoască înainte de nuntă… Ce cuvânt! Atât de îndepărtat în timp! Te rog, fă-l să se apropie!

Sărutări,

A ta Maria                                                            Moscova, Muscovy, R.S.F.S.R.

 

Dragă Maria,

Nu am putut să le spun până acum. Au multe probleme pe cap, şi nu ştiu cum o să reacţioneze. Dar am de gând să le spun. Ştiu că ar fi normal să nu mă sfiesc de asemenea lucru. Sunt laş. Dar mă căiesc. Le voi spune numaidecât. Nu mă lasă inima să-i las aici, dar nici să te las singură pe tine încă câteva luni, dacă nu mai mult. De te-aş putea strânge în braţe, aş avea mai multă voință. Îţi voi da de veste cât mai curând!

Nu eşti egoistă! Mi-ai dat o lume întreagă fără să ceri nimic înapoi. Iar eu nu pot să continui să nu-ţi dau nimic. Mă voi întoarce! Le voi spune chiar acum părinţilor mei tot.

P.S.: Am primit o scrisoare de la Boris. Zice că va veni un război în Europa. Germania nu poate ocupa alte ţări fără luptă la nesfârşit, spune el. Ce se mai aude?

Al tău Daniil                                                          Nakip, Krivoyna, R.S.F. Ucraineană

 

Maria privea scrisoarea, sorbind fiecare literă de parcă ar fi conţinut toate privirea lui Daniil. Aşteptase în zadar un răspuns. De două săptămâni, de când primise ultima scrisoare, nu mai auzea nimic de la el. Nici Boris nu primise nicio veste de la el.

Ieşi afară. Era duminică. N-avea nimic de mâncare, dar nici foame nu-i era. Ajutorul i-l tăiaseră cu doi ani în urmă. Trăia de pe urma unor modice încasări primite de la combinatul chimic pentru munca prestată ca asistent. Ura fabrica aceea, dar trebuia să-şi asigure traiul. Mai mult decât bani (care erau foarte puțini), primea nişte carteluţe cu care se ducea la magazinele feluritelor Societăţi şi Cooperative pentru a-şi lua de mâncare. Se duse la brutărie şi cumpără o pâine, pe cartelă, pe care o ronţăi pe drum. Nu ştia nici ea unde să se ducă. Nu era nimic de făcut. Se uita la vechile prăvălii burgheze, acum părăginite, cu rafturile goale şi geamurile sparte. Nu se mai găsea nimic nicăieri. Tot oraşul părea a fi gol, numai de oameni era umplut până la refuz. De oameni şi de steaguri. Din acelea erau suficiente.

Un om o opri pe drum. Era îmbrăcat în nişte trenţe îngrozitor de murdare, încât nu se putea ghici culoarea lor iniţială.

─ Tovar’şa, este ziua voastră norocoasă! Doriţi o haină de blănuri, foarte la modă? Vă ajut eu! Am pile până-n ministeru’ de externe! Totul ieftin şi discret!

Maria iuţi pasul. Decise să ia un tramvai până în parcul mare din sudul oraşului. Voia să se plimbe. Imaginea lui Daniil îi stăruia în cap. Simţea nevoia de a se gândi în pace la el şi de a satisface măcar în parte dorul ce o mistuia. Îşi învârtea inelul de argint pe deget. Strălucea fad în lumina soarelui. Maria se gândea că Daniil a făcut multe sacrificii pentru a-i cumpăra acel inel.

─ Vă rog, ajutaţi-mă! Cunoaşteţi pe cineva de la Poliţie?

Mariei îi fu milă de omul ce se prosternase în fața ei ca în faţa unei zeiţe. Îi puse mâna pe umăr şi îi spuse cu un glas milos:

─ Nu, îmi pare rău, domnule. Nu cunosc pe nimeni… Dar poate vă pot ajuta.

Omul îşi ridică mirat fruntea la auzul cuvântului „domnule”, dar şi la auzul ultimei fraze.

─ Nimic nu se face fără relaţii… tovarăşă.

Maria parcă mai văzuse faţa aceea ovală, ochii aceia mari şi melancolici. Continuă, curioasă să vadă cine era individul:

─ Am un prieten care v-ar putea ajuta. Ce problemă aveţi?

─ Oh, vă mulţumesc din inimă! Spuse cu un ton patetic omul. Pavlov Simionovici Blagonev îţi este îndatorat! adăugă, făcând o reverenţă stângace.

─ Pavlov? Maria îşi aminti de fostul director de gară, dat afară şi devenit vagabond. Dar vă cunosc! Vă mai aduceţi aminte de mine? Eram mică atunci când v-am întâlnit. Sofiya.

─ Parcă îmi amintesc ceva… A, da! Fetiţa aceea mică şi singură! M-au ciuruit bine în noaptea aia, ai naibii! Dar am supraviețuit, precum se vede…

Pavlov era într-o stare deprorabilă. Sărac fusese şi când îl întâlnise pentru prima oară. Dar avusese o umbră de optimism. Acum, nu mai dădea vreun semn c-o mai are.

Maria îi află păsul. Muncise şi cumpărase un apartament. Rămăsese totuşi sărac lipit. Se căsătorise cu o fiică de fost profesor universitar, şi ea săracă. Dar munca pe care o presta el, la o fabrică de cherestea, era grea şi foarte prost plătită. Avea de întreținut doi copii şi o soţie. Aceasta din urmă era spălătoreasă. Într-o zi, au venit nişte poliţişti la ei şi au arestat-o, pe motiv că fura haine. Pavlov era sigur că era nevinovată, dar ştia că n-avea nicio şansă s-o scape fără vreo pilă.

Maria îl ajută cu dragă inimă pe cel care avusese grijă de ea în acea teribilă noapte. Vorbi cu Boris, care vorbi cu prietenul lui, care era mare la Poliţie, şi, în numai câteva zile, soţia lui Pavlov fu eliberată, considerându-se a se fi făcut o „neînţelegere”. Plini de recunoştință, cei doi soți îi invitară pe Maria şi pe Boris la ei acasă.

Cei doi ajunseră în faţa unui bloc maroniu, cu geamuri mici şi numeroase. Intrară într-un gang întunecos şi plin de gunoaie, ca apoi să ajungă într-o mică curte fără copaci. Intrară pe o uşă subţire de lemn şi urcară un etaj. Pereţii erau impregnaţi de felurite mirosuri, toate oribile. Uşa cu numărul 21 se deschise, şi în prag apăru Pavlov, efervescent în vorbă şi gesturi.

─ Intraţi, intraţi!

Cei doi păşiră înăuntrul unei camere destul de mici, pătrate, ocupate aproape în totalitate de două paturi joase, cu cearceafuri peticite, un dulap înalt, cu o uşă aproape scoasă din ţâţâni, un mic aparat de gătit, ruginit pe alocuri, şi o masă şubredă de lemn, cu patru scaune mâncate de carii, odată frumoase, ce probabil că serviseră demult drept mobilier în casa vreunui general ţarist. Era singura cameră a apartamentului. Pavlov le spuse că exista o toaletă comună jos, lângă scară. Maria se cutremură. Îşi dădu seama că apartamentul ei era de lux pe lângă aceste cămăruţe mici, cu pereţii pătaţi şi scorojiţi, în care apa de ploaie se infiltra şi făcea ca vopseaua să se umfle în băşici uriaşe.

Două fete slabe, îmbrăcate în rochii decolorate, ce ajunseseră de un alb murdar, stăteau într-unul din paturi şi jucau un joc cu pietricele. La un semn de-al lui Pavlov, se ridicară şi salutară politicos. Boris şi Maria fură aşezaţi la masă. Li se servi nişte mămăligă cu brânză, pe care cei doi o mâncară, veşnic zâmbitori. Era atât de puţin loc, încât Maria se simţea prost că ocupa atâta spaţiu. Ar fi vrut să-l ajute pe Pavlov cu bani, dar nu voia să-l jignească. Acesta, fericit, vorbi pe toată durata vizitei. Le povesti de fetele lui, una de 8 ani, alta de 6, care roşeau fâstâcite auzind că se vorbea de ele. Maria le dărui fiecăreia câte o panglică. Le păstrase de când era mică şi acum le adusese special pentru ele. Se despărțiră cu îmbrățişări şi promisiuni de revedere.

„Săracii… Dar măcar sunt împreună. O familie…” gândi ea când ieşi.

Ea şi cu Daniil trebuiau să întemeieze o familie. „De ce nu îmi mai scrie? Ce tot face acolo?” Maria simţea cum tristeţea îi era, încet-încet, înlocuită de frustrare. Se mustra fără temei că dragostea ei nu era aşa tare cum credea ea, dacă nu putea să îndure cu răbdare.

Primi, în sfârşit, după câteva zile, o scrisoare de la Daniil. Acesta spunea că părinţii lui nu acceptaseră ideea căsătoririi cu o creştină, şi orfană pe deasupra, şi că atmosfera de acolo era foarte tensionată. Ar fi vrut să scape, dar era înfundat într-un sat uitat de lume, iar trenul era departe. Era veşnic supravegheat de rude vigilente, de parcă ar fi fost un prizonier. Maria decise să se ducă la el numaidecât.

În acea vară, luă trenul până la Krivoy Rog şi, de acolo, plăti pe un ţăran s-o ducă cu căruţa până în satul cu pricina, numit Vrîscye. Era o adunătură de gospodării din lut. Toţi sătenii fură uimiţi s-o vadă dându-se jos din trăsură şi scrutând împrejurimile. Îl găsi pe Daniil reparând gardul unei case dărăpănate, înclinată ca un turn din Pisa din chirpici. Daniil nu-şi putu ascunde bucuria şi o îmbrăţişă, cuprins de elan. Apoi, amândoi se ascunseră într-un şopron plin cu fân. Amândoi erau cuprinşi de emoţie şi de bucuria revederii, şi se lăsară pradă voluptăţilor dragostei.

─ Vino înapoi! se rugă la un moment dat de el, aproape ascunsă în fân, cu glasul acela mieros şi copilăros pe care-l avea de fiecare dată când îi cerea ceva.

─ Aş veni, dar familia o să mă renege pe veci… De-aş putea numai să-i conving.

Maria nu voia să fie pricina unei rupturi definitive dintre el şi familia sa, aşa că stărui să o introducă părinţilor săi.

─ Poate îi convingem! zise ea.

─ Ne putem căsători aici, ştii, spuse deodată Daniil, plin de o voinţă reînoită. Preotul de aici poate aranja lucrurile cu cea mai mare discreție!

─ Nu putem face lucrurile astea în secret, ca tâlharii! ripostă Maria, atinsă în mândria ei de nobil.

─ Atunci?

─ Voi vorbi chiar eu cu părinţii tăi! zise dârză Maria.

Dar fata fu întâmpinată cu dispreţ de rudele lui Daniil. Dintre părinţi, numai tatăl lui era în satul acela, în care de altfel nu locuiau, ci era doar reşedinţa unor unchi şi mătuşi. Iar el fu vehement împotriva căsătoriei. Maria nu stătu mult de vorbă, umplându-se rapid de indignare, şi ieşi furioasă şi cuprinsă de dispreţ. Se duse glonţ la Daniil şi-i spuse cu un glas înspăimântător:

─ Plecăm acum, sau terminăm cu toată tărăşenia.

Daniil nici nu stătu pe gânduri în faţa unor asemenea vorbe. Ieşiră în stradă şi căutară o trăsură care să-i ducă în oraş, dar fură surprinşi să vadă un camion venind în direcţia lor. Acesta se opri la marginea drumului, iar din el coborâră câţiva soldaţi. Unul din ei dădea ordine cu glas piţigăiat. Era un recrutor.

La ordinele acestuia, toţii tinerii din sat, inclusiv Daniil, fură strânşi în faţa lui. După o inspecţie medicală mai mult decât formală, recrutorul spuse:

─ Sunteţi toţi acum soldaţi ai Armatei Roşii! Trăiască Revoluţia şi tovarăşul Stalin!

Noii recruţi tăceau. Unii pufniră dispreţuitor pe sub mustăţle lor groase de cazaci. Recrutorul se luă de Daniil:

─ Tu, de colo! Salută respectuos, jigodie!

─ N-aveţi niciun drept să mă insultaţi! răspunse rece Daniil, privindu-l cu ură pe recrutor.

Rezistenţa lui înfierbântă pe cazaci, gata oricând de gâlceavă.

─ Mă piş pe Uniunea voastră, pe steagul vostru roşu, pe steaua voastră, sta-v-ar în gât! începu să înjure unul dintre ei.

─ Ei sunt jigodii!

─ Lua-l-ar dracu’ pe Stalin, chit că nu crede-n el! strigă unul mai bătrân, bețiv, ce începu să meargă în patru labe, mirosind după băutură ca un porc după trufe.

Recrutorul răcni, iar cei câţiva soldaţi se aruncară asupra recruţilor şi începură să-i lovească cu patul puştii. O trântă în toată regula se iscă, până ce recrutorul scoase revolverul şi împuşcă mortal pe unul dintre tineri. Atunci, cazacii răcniră, iar din case ieşiră bătrânii, taţii şi unchii recruţilor, înarmaţi toţi cu puşti. Toată strada se umplu de colb şi de fum, iar în învălmăşeala creată, soldaţii ruşi fură repede masacraţi. Cazacii începură să-l ridice în slăvi pe Daniil, ca şi cum el ar fi dat startul luptei. Acesta ar fi vrut să fugă, să scape, dar i se părea că ar fi un laş. Văzu că şoferul camionului scăpase. Aveau să se întoarcă.

─ Draga mea, eşti în pericol aici! Trebuie să pleci numaidecât!

─ Nu fără tine! Dacă ajungem la timp în Moscova, scăpăm!

─ Rudele mele… Of. Nu pot. Nu mai pot.

Daniil o luă de mână pe Maria, o sui într-un car cu fân şi dădu bice calului. Ajunse până în satul lui natal, Nakip. Intersectându-se cu un camion plin cu soldaţi, Daniil îi făcu semn Mariei să se dea jos cât mai repede. El nu a putut scăpa. Soldaţii l-au arestat, i-au pus întrebări referitoare la evenimentele din sat, apoi îl lăsară să putrezească în temniţa din Krivoy Rog. Maria încercă zadarnic să-l scoată de acolo. Nici avea voie să-l vadă. I se îngădui să trimită un bilet. După câteva minute în care fata încercă zadarnic să-l înduplece pe directorul închisorii, biletul se întoarse, cu un răspuns. Daniil promitea că avea să iasă, chiar de trebuia să arunce în aer închisoarea. Maria fu nevoită să se întoarcă singură în Moscova.

Căzu repede într-o deznădejde mută, cu atât mai acută, cu cât nu o împărtăşea cu nimeni. Deznădejdea îi fu însă înlocuită de o adâncă tulburare peste ceva timp, când simţi ceva schimbat la ea. Îşi dădu seama că era însărcinată. Sângele ei albastru începu să fiarbă la descoperirea acestui fapt. Dar nu numai mândria ei de nobil era revoltată. Simţea că păcătuise îngrozitor. Era o femeie necăsătorită, şi avea să aibă un copil! Ce soartă putea să aibe acel copil? Ce soartă putea să aibe ea, cu o asemenea ruşine pe cap?

Îi trebui ceva timp să se calmeze. Se gândi că ea şi cu Daniil erau logodiţi. Dacă n-ar fi fost incidentul cu recrutarea, ar fi fost căsătoriţi până atunci. În faţa lui Dumnezeu, acest lucru trebuia să conteze. Cu toate astea, nu-şi putea învinge un sentiment de vinovăţie, şi se ferea mai mult ca niciodată de privirile oamenilor. Pe zi ce trece se simţea mai tristă, o frică îngrozitoare de lume şi de viaţă începu s-o devoreze. Ca să se mai descarce, îi spuse lui Boris de copilul pe care-l aştepta. Acesta se revoltă împotriva „imprudenţei” lui Daniil şi o compătimi sincer pe prietena lui din copilărie. Îi promise ajutor şi se arătă, de altfel, foarte înţelegător.

La sfârşitul iernii, născu o fetiţă căreia îi dădu numele de Natalia. Găsi în ochii ei acea sclipire de hotărâre a lui Daniil, iar vederea lor îi alină suferinţa. Plânsetul încet al fetiţei răsuna însă cu un ecou devastator în sufletul Mariei, care se simţi deodată neajutorată, singură şi incapabilă, cum se simţise cu mulţi ani în urmă. O cuprinse oroarea că pe mica Natalia ar putea-o aştepta o soartă similară cu a ei. Şi acest gând i se înfipse atât de adânc în minte, încât ajunse să fie stăpânită de o frică perpetuă.

Boris o ajutase pe Maria să aibă grijă de copil, împrumutându-i bani pentru a lua cele necesare. Dar fu mobilizat în armată în vara lui 1939, aşa că Maria rămase singură în Moscova, cu Natalia.

„Armatele glorioase ale Marilor Soviete au pătruns în teritoriul polonez şi au eliberat oraşele din est de stăpânirea capitalistă exploatatoare. Sute de mii de tovarăşi polonezi au salutat tancurile aducătoare de libertate ale bravilor noştri soldaţi…”

Maria nu putea suporta buletinele de ştiri de la radio, aşa că-l închise. Se uita tandru la mica Natasha, pe care o ţinea în braţe şi care-i zâmbea, şi îi păru că acel zâmbet vine din altă lume, din alt loc, mai degrabă, ca şi cum ar fi fost al lui Daniil. Trecuse parcă o eternitate de când era prins în acea închisoare, şi nu aflase nimic. Nu se resemnase, însă.

− O să-ţi vină tatăl, Natasha, şi-o să vezi ce bun şi ce puternic e…

Natalia râdea fără să înţeleagă, desigur, ce zicea Maria, însă acesteia i se păru că îi lua cuvintele în zeflemea. Pentru o secundă, fu cuprinsă de oroare. Apoi îşi dădu seama că de fapt propria ei minte încerca aceste asalturi ale cinismului. S-ar fi întors la Krivoy Rog, dar nu putea să lase copilul. Se gândi la Pavlov. Cu toate acestea, nu întreprinse nimic, căci îi era teamă că, dacă va pleca de lângă Natalia, ea va rămâne pentru totdeauna singură, ca ea…

Viaţa ei era împărţită între muncă şi Natalia. Din mila cercetătorilor, fu lăsată să-şi aducă copilul la laborator, ca să-l poată supraveghea. Nu putea suporta s-o lase singură undeva. De altfel şi fetiţa, de fiecare dată când Maria pleca în altă parte, plângea după ea. Şi cu fiecare zi ce trecea, Maria se gândea că Daniil nu era acolo, să se bucure de copilul lui. Se hotărî, în sfârşit, să facă ceva. Nu putea sta să aştepte la nesfârşit, cu laşitate.

Europa era în război, într-un „Război ciudat”. Dar Maria rămânea nepăsătoare la acele lucruri care altădată ar fi interesat-o. Aştepta doar ca Boris să se întoarcă, ca să îl poată lăsa cu copilul şi să se poată duce după Daniil. Când acesta se întoarse iarna în permisie, Maria îl rugă foarte frumos să aibă grijă de Natalia, Boris acceptă zâmbind, şi plecă.

Ajunsă în Krivoy Rog, Maria află cu stupoare că Daniil nu mai era la închisoare. Fusese transferat în altă parte. Aflând adresa, Maria se duse la unitatea de detenţie cu pricina, dar află că niciun om cu numele lui nu ajunsese acolo. Se auzeau zvonuri despre rebeliuni ale cazacilor. Maria s-a întors în Moscova cu un ciudat sentiment de mândrie. Daniil scăpase, pesemne. Şi acum lupta, cel mai probabil, alături de cazaci, contra monstrului socialist…

− Sîmionici, treci ’ncoa!

Cazacul uriaş, cu mustăţi sure, se ridică de pe scaun şi se duse către tovarăşul de arme care-l strigase.

− E aici herr Recker.

− Marş afară şi adu-i pe ceilalţi!

Celălalt cazac ieşi din cortul mare, peticit, şi în locul lui intră un om cu privire fixă, cu faţa proaspăt rasă, îmbrăcat într-un costum sur, curat. Crucea neagră îi atârna de gât.

− S’trăiţi, domnu’ colonel! se ridică râzând cazacul, vorbind în nemţeşte.

− Ştiţi germană? Se miră sincer Recker.

− Un prizonier din Războiu’ ăl Mare m-a învăţat!

− Admirabil. Vom putea comunica mai bine, răspunse rece Recker.

− Vodkă?

− Nu, mulţumesc. Am venit aici ca să vă transform dintr-o bandă de derbedei într-o divizie a Wehrmacht-ului.

− Domnu’ colonel, noi luptăm pentru Ucraina, nu pentru mustăciosu’ ăla al vostru! Suntem aliaţi, dar am prefera să ne considerăm o armată adevărată! spuse cazacul, mândru, bătându-se în pieptul ca de oţel.

− Cum oţi vrea să vă numiţi? Sunteţi în subordinea Armatei 3. Aşa s-a stabilit.

− Fireşte, dădu din umeri puţin ironic cazacul.

− Dumneavoastră conduceţi această… divizie?

− S-ar putea spune.

Recker râse în sinea lui. Acel ţăran mustăcios era, teoretic, mai înaintat în grad decât el.

− Să ne apucăm de treabă!

Colonelul german îşi aduse ofiţeri de-ai săi şi făcu o scurtă instrucţie cazacilor. Printre aceştia, serios, gata de luptă, se afla Daniil. Scăpase, într-adevăr, de închisoare, graţie rebelilor cazaci. Acum făcea parte din nou formata Divizie 1 SS Cazacă a Armatei a 3-a. După instrucţie, apăru cazacul mustăcios, conducător al diviziei. Strigă:

− Bravi cazaci, satele noastre gem de durere, pământul este scorojit, copiii şi femeile mor de foame! Toate din cauza tiranului de la Moscova! Să mergem şi noi să-i înfometăm cum ne-au înfometat ei în ’33! Egalitate, zic ei! Eu nu-s egal cu fii aceia de curvă! Sunt mai ceva ca ei!

Şi întreaga asistenţă râse cu hohote.

− Şi tocmai de-aia o să-i facem una cu pământul! Eu sunt obligat să slujesc Uniunea, dar eu mă piş pe ea! Puteţi să vă slujiţi latrina? Aşa ziceam şi eu! Aşa că, să luptăm!

Şi toţi soldaţii răcniră. Era 1 iulie 1941, armata germană invadase URSS-ul. Daniil avea să mărşăluiască împotriva comuniştilor. Avea să vină la Maria călare pe marele val care avea să spele Rusia de tagma scârboasă a celor ce au subjugat-o fără milă. Aşa se imagina.

Divizia îşi începu marşul. Erau 8.200 de ucrainieni prost înarmaţi, prost antrenaţi şi nedisciplinaţi, care de-abia aşteptau să omoare soldaţi ai Armatei Roşii. Divizia îşi stabilise drept cartier general un sat aflat la 30 de kilometri vest de Kiev. La popotă, aşteptând mâncarea, Daniil se împrietenise cu un ucrainean cu înfăţişare burgheză, pe care-l chema Pavel Lişcenko.

− De unde eşti, de fel?

− De pe-aici, dintr-un mic oraş de lângă Kiev. Tu?

− Nakip, e un sat nu foarte departe de Krivoy Rog. Dar am trăit mulţi ani în Moscova.

− Zău?

Pavel era interesat să afle mai multe despre viaţa din capitala Uniunii. Daniil se simţea bine putând să vorbească liber cu o persoană. Nu-i putea fie frică că avea să fie pârât. Se eliberă şi de suferinţele lui, încercând să i-o evoce cât mai fidel pe Maria.

− Deci tu duci acest război pentru o femeie? râse Pavel.

− Nu doar atât, spuse înţepat Daniil, lupt pentru a salva Rusia de comunism!

− He, he! Lupţi împotriva Rusiei, pentru Rusia?

− Nu! răspunse prompt Daniil. Nu părea deloc pus la zid. Lupt împotriva unui guvern, a unui sistem criminal, bazat pe crimă şi pe minciună! A unei ideologii monstruoase care a fost aplicată şi mai monstruos!

− O spui în calitate de soldat al Armatei a 3-a a armatei Germaniei naziste!

− Adevărat, se întunecă Daniil. Dar nazismul este Hitler. El e muritor. Acest sistem-monstru numit comunism nu ţine de o persoană. Ţine de o întreagă structură. Pe care armata germană o va distruge. Şi eu vreau să pun umărul. Pentru a da jos un regim al sângelui.

− Eşti cât se poate de determinat, se pare! zise Pavel, fără a mai râde ironic. Dar vei lupta contra ruşilor, pe care vrei să-i ajuţi!

− Adevărat. Acest lucru nu poate fi înlăturat. Însă uite, aici eu mi-am ales războiul, acolo doar l-aş fi dus pe cel ales de conducătorii mei. Eu am ales să lupt! Iar cei ce mi se vor pune împotrivă nu sunt cu adevărat duşmani, dar va trebui să lupt cu ei. Va trebui să lupt, pentru că principiile şi ideologiile conduc lumea, nu oamenii! Spui că-i omor pe cei pe care vreau să-i ajut. Dacă eram de partea cealaltă, ce făceam? Susţineam, cu puşca şi cu lopata mea, un sistem criminal! Mă făceam părtaş la crimele lui! Ucideam milioane, copii nenăscuţi încă, care ar fi pătimit sub regimul acesta! Mi-am ales partea de care vreau să lupt. Dar tu pentru ce lupţi?

− Pentru ţara mea. Care e şi a ta, într-un fel. Dar o fac fără să-mi inventez scrupule.

− Şi pentru Rusia şi pentru Ucraina luptăm. Pentru ca generaţiile viitoare să trăiască în libertate! Ştii bine că germanii nu vor putea stăpâni niciodată aceste locuri! Ei vor doar să-l înfrângă pe Stalin! Dacă URSS-ul va cădea, la sfârşitul războiului, ne vom putea elibera!

− Aşa să fie, frate! zise Pavel, bătându-l pe umăr pe Daniil.

Deşi se cunoşteau doar de câteva ore, se simţeau foarte apropiaţi. Erau de aceeaşi vârstă, aveau aceeaşi hotărâre în ochi, aceeaşi ură pentru comunism.

A doua zi, aflară că divizia avea să mărşăluiască spre Moscova. Daniil primi vestea cu emoţie. Se simţi plin de energie şi de determinare. În timpul bătăliilor, se avânta plin de zel asupra poziţiilor inamice. Dar nu gustă cu adevărat cupa amară a războiului. Peste tot, ruşii se retrăgeau, erau înconjuraţi, se predau. Armata germană avansa rapid.

Daniil era ros de dor. Avea impresia că se depărta de Moscova, în loc să se apropie. Nişte ordine ciudate făcură ca armata germană să rămână pe loc. Trebuiră să aştepte. Între timp, iarna se apropria vertiginos. Cazacii şi germanii se uitau, din casele unde erau încartuiţi, cum zăpada cădea peste tot, acoperind câmpia scorojită cu o pojghiţă albă, încă subţire. Vântul se înteţea, bătându-şi joc de soldaţii ce se uitau îngrijoraţi la pământul ce dispărea încet încet sub mare de zăpadă.

În sfârşit, primiră ordin să înainteze. Grupul de Armate Centru trebuia să ia cu asalt Moscova. Undeva în sudul frontului se afla şi divizia de cazaci în care era Daniil. După un marş obositor prin zăpada încă proaspătă, vestea se răspândi că se aflau aproape de Moscova printre soldaţi şi ofiţeri.

Undeva după dealurile albe din faţa coloanelor de soldaţi se întindea capitala URSS-ului… Acolo, pe undeva, se afla Maria, dacă oraşul nu fusese cumva evacuat. Daniil strângea tare puşca în mâini. Se apropia de oraşul pe care-l iubea şi îl ura din acelaşi timp, din motive diferite.

Dar avea să îngheţe acolo, încartuit în orăşelul Kalinin. Germanii îi păstraseră pe cazaci ca rezervă, şi ei îşi avântară tancurile înspre Moscova. Daniil petrecu zile bune umblând aiurea printre casele pe jumătate dărâmate. Frigul îi intrase în oase, şi odată cu el, deznădejdea. Nu putea nici măcar să îşi imagineze ce se întâmpla în jurul lui. O întreagă lume se afla în război, iar el se afla acolo, cu arma la braţ, aşteptând… Oare învingeau germanii? Sau, din contră, erau împinşi înapoi? Oare avea să fie vârât într-o bătălie adevărată?

Frigul devenea insuportabil. Nu puteai scăpa de el nicicum. Focurile nu făceau decât să-ţi amăgească simţurile amorţite. Păturile groase erau la fel de folositoare ca nişte şerveţele. Întreaga divizie dârdâia de frig.

Era 6 decembrie 1941. Kalinin era îngropat în linişte, doar câteva voci ale soldaţilor cazaci se mai auzeau ocazional. Daniil stătea de pază la uşa popotei, să se asigure că nimeni nu fura din mâncarea care era pe terminate. Şapca îi era plină de zăpadă, dar era aşa de amorţit de frig, încât nu făcea niciun gest pentru a o curăţa. Îl văzu pe comandantul Sîmionici alergând pe şosea, dar nici măcar nu-l salută. Acesta se întoarse spre el, iar Daniil se aşteptă la o reacţie furioasă, aşa că îşi strânse gura, în aşteptarea strigătelor furioase.

− Repede, soldat, cheamă-l pe caporalul Krusovici! Cheamă-i pe toţi! Spune-i să-şi mişte fundurile încoa… în poziţie defensivă! Vin ruşii! Vin roşii! Germanii se retrag!

Daniil sări din postul său şi alergă cuprins de nebunie. Se imagină alungând, singur, întreaga Armată Roşie. Nu era îngrijorat de retragerea germanilor, era entuziasmat de gândul că avea să lupte contra comuniştilor. Curând, întreaga divizie era în picioare. Soldaţi şi ofiţeri alergau prin oraş, pregătindu-se de apărare. N-aveau nici tranşee, căci pământul era prea întărit ca să poţi săpa în el, n-aveau nici artilerie, căci germanii o disparaseră. Deodată, oraşul fu lovit de mai multe obuze.

− Să-i trimitem la dracu’! răcni un cazac, alergând spre un duşman care nu apărea. Toţi cazacii se luară după el, fără să ştie încotro se duceau. Daniil îi urmă.

Dădură de companii germane care încercau să se regrupeze la marginea oraşului. Deodată, un tanc rusesc apăru după o clădire şi trase într-un bloc ce se sfărâmă, bucăţi din el căzând în faţa lui Daniil. Pavel, alergând spre el, îl luă de mânecă.

− Hai, pe aici! Să ocolim tancul!

− Ba nu! Să-l distrugem!

Pavel încercă să-l oprească, dar era prea târziu. Daniil se aruncă în luptă. Germanii deja luptau din greu cu ruşii care apăreau din toate părţile. Aceştia din urmă purtau mantii albe ce-i făceau aproape invizibili în zăpadă. Lunetişti veterani îi ţinteau pe cazacii şi pe germanii care nu aveau grijă şi se opreau în loc. Daniil simţea cum gloanţele îi vâjâiau pe lângă ureche, şi asta-l întărâta şi mai tare. Când însă începu să plouă cu obuze, energia îi dispăru. Totul în jurul lui cădea, se fărâmiţa. Clădiri, soldaţi, tot. Un cuib de mitraliere instalat de nişte germani înlăturară vreo 20 de ruşi ce s-ar fi intersectat cu Daniil, care rămăsese paralizat. Acesta se pomeni singur în spatele tancului pe care-l urmărise de la început. Pavel se aruncă atunci asupra lui.

− Nu fi prost! Stai aici!

− Uite ce-am găsit! zise el, amintindu-şi că luase o grenadă lipicioasă, anti-tanc, de la un soldat mort, şi arătându-i-o. Să mergem!

Şi Daniil nu-l aşteptă pe Pavel. Se aruncă în plină stradă. Un glonte tras pesemne de un lunetist trecu la o palmă distanţă de urechea lui stângă. Pentru o secundă, se înfioră, dar apoi răcni şi se avântă spre tanc. Văzu cu groază însă că tancul se întorsese cu faţa spre el, şi avu destul timp să-l observe. Zvâcni atât de tare din picioare, încât simţi cum i se desprind de corp, şi se aruncă într-o parte în timp pentru a se feri de obuzul ce se înfipse în mijlocul străzii. Un rus se avântă asupra lui, iar Daniil, fără a putea conştientiza deplin ce face, îşi scoase cuţitul de baionetă de la curea şi-i spintecă gâtul. Apoi se avântă spre tanc, dar fu dat la pământ de cineva. În aceeaşi secundă, auzi trei gloanţe zburându-i deasupra capului. Cel ce-l salvase de gloanţe era Pavel.

− Du-te! răcni el, nici el nemaiştiind ce zicea şi ce făcea.

Şi Daniil se năpusti asupra tancului, aruncă grenada lipicioasă între turelă şi corpul tancului, apoi se dădu la o parte. Grenada explodă, şi turela căzu într-o parte. Peste o secundă, tancul luă foc, apoi explodă, trimiţând o trâmbă de foc şi schije în toate părţile. Daniil şi Pavel se ascunseseră în spatele unui perete în parte demolat. Rămăsese, de fapt, numai porţiunea din jurul uşii. Deasupra lor, catul clădirii risca să cadă.

− Du-te! continua să ţipe Pavel. Dacă rămâi aici, o să mori!

Daniil avea impresia că alerga spre Maria. Trase în câţiva ruşi ce apărură de după o clădire, îi nimeri în mod miraculos pe toţi, apoi se avântă înspre marginea oraşului. Nu-şi dădea seama că părea a fi urmărit de întreaga divizie de cazaci, care striga cât o armată întreagă, sub privirile uimite ale germanilor. Nu mai vedea nimic limpede, doar ţeava puştii sale, zăpada, apoi din nou ţeava puştii sale, duşmanul ce îi ieşea în cale, apoi clădirile pe jumătate demolate. Fu aruncat cât colo de explozia unui obuz. Se ridică. Era încă teafăr. Era epuizat, dar nu putea sta o secundă locului. Se năpusti pe uşa unei alte clădiri. Deodată, văzu un soldat rus intrând pe partea opusă. Dădu să-l ţintească. Ridică puşca, văzu victima… Şi apoi îngheţă.

− Boris! strigă Daniil, deodată îmbucurat, simţind cum muşchii încordaţi i se relaxau.

Daniil lăsă arma jos. Boris stătu o secundă înmărmurit, cu puşca în mână. Trase drept în pieptul tătarului, care se prăvăli la pământ. Apoi trase din nou în el, să se asigure că a murit.

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s