El Caudillo del Belize


El Caudillo: titlu purtat de Franco, dictator al Spaniei între 1941-1975

O pădure de un verde intens se întindea haotic peste nişte deluşoare ce nu îndrăzneau să se ridice mult în calea orizontului senin, puternic luminat de un soare tropical. O şosea proaspăt asfaltată, de două benzi, şerpuia printre copaci, trecând printr-o zonă în care toţi arborii păreau înşiraţi de paradă. Urcând pe coama unui deal, şoseaua dădea într-un oraş cu case albe, ce se străduiau să se înalţe cât mai sus, sprijinindu-se una pe acoperişul făcut dintr-un ciudat amestec de stuf şi ţigle sparte al celeilalte.

O maşină trecea în viteză pe lângă acele case, tăindu-le calea unor pietoni deloc mulţumiţi. Se opri însă în faţa unui convoi uriaş şi respectabil de căruţe ce transportau o cantitate de banane ce ar fi făcut de râs planul cincinal pe agricultură al Chinei. Un tip îmbrăcat într-un costum alb, cu o mustaţă subţiră de respectabil cetăţean şi cu o pălărie de texan scoase capul pe geamul din dreapta şi strigă în englezeşte:

− Mişcaţi, javrelor!

Căruţaşii nu păreau însă prea grăbiţi să se dea la o parte, aşa că respectabilul cetăţean fu nevoit să se dea jos din maşină şi să se ducă glonţ la cel din faţa lui, care aştepta calm ca şoseaua să se elibereze.

− Hai, ce aştepţi? Nu vezi că nu pot trece?

Tipul murmură câteva cuvinte spanioleşti, apoi tăcu, fără să schiţeze vreo mişcare. Cetăţeanul se enervă foarte tare şi începu şi el să spună câteva cuvinte, dar englezeşti şi cam tare. Toată strada se întoarse să-l privească pe acest interesant personaj. Când să se întoarcă la maşina lui, tipul se văzu luat în primire de doi soldaţi în uniformă de un verde deschis şi cam strident, purtând nişte puşti ce păreau mai degrabă de vânătoare decât de război.

− S-a întâmplat ceva? ziseră ei, tăios, în englezeşte.

− Sunt Ray Smithers! spuse cetăţeanul. De la FOX. Să ştiţi că am primit aprobare, nu mă puteţi…

− Aaaa! Domnul reporter! rânji dinţii unul din soldaţi, un negru mătăhălos. Poftiţi, vă ducem noi la Palatul Magnoliilor!

− Risa! Hai, coboară! Ne duc domnii ăştia!

Din maşină se dădu jos o femeie cam la 25 de ani, înaltă şi brunetă. Babele ce se uitau de la balconul caselor ce flancau strada o măsurară din cap până în picioare, strâmbând din nas.

− Americanos! murmură una dintre ele.

Şi cei doi americani îi urmară pe soldaţii ce-şi făceau loc printre curioşii ce se strânseseră pe strada şi aşa aglomerată folosindu-se de armele lor. Desigur, fără să tragă vreun foc. Numai în aer, câteodată, să îi mai sperie şi să-i facă să dea înapoi şi să le lase loc să treacă. Bine, mai nimereau pe cineva ce stătea pe balconul de vizavi. Dar soldaţii au fost instruiţi să nu ţină seama de victimele colaterale într-un război.

Măcar războiul se sfârşi cu o victorie, căci soldaţii îi scoaseră pe cei doi străini din străzile încâlcite ale Belmopan-ului şi ajunseră în faţa a ceea ce poporul respectatei puteri central-americane Belize numeau „Palatul Magnoliilor”.

Lângă trotuar se întindea un gard înalt şi alb, ce se unduia în valuri din care ţâşneau bare de fier forjat. După gard se întindea o grădină mare, plină cu copaci, în care se ajungea trecând de o poartă din bare de fier ce era momentan închisă. Unul din soldaţi strigă:

− Deschideţi porţile! Au venit domnii reporteri!

Mai mulţi soldaţi ţâşniră din locurile lor de după gard şi se opintiră să tragă poarta. Aceasta se deschise cu un scârţâit, masivă, grea, impunătoare, părând a fi impenetrabilă.

Un sunet oribil se auzi atunci, şi partea stângă a porţii ieşi din balamale şi căzu lată la pământ.

− Poftiţi! le zise celor doi americani soldatul care ordonase deschiderea porţilor. Avea glasul numai lapte şi miere. Veniţi, admiraţi frumoasa grădină de magnolii ce ne-a făcut celebri! Ne scuzaţi pentru poartă! E foarte veche, am păstrat-o doar pentru că este un monument al arhitecturii coloniale engleze…

Cei doi americani îi însoţiră pe soldaţii ce-i conduceau pe o potecă din plăci de ardezie printre magnoliile ce se înălţau de pe solul uscat, ferit de razele soarelui de coroanele uriaşe ale copacilor.

− De ce nu sunt înflorite magnoliile? întrebă Risa.

Copacii nu aveau nicio floare pe ei, în schimb unul avea nişte fructe mici şi ţepoase ce atârnau greu de ramurile mai înalte ale acestuia.

− Nu e sezonul lor? continuă să-i iscodească străina pe soldaţi.

− Sunt magnolii fără flori! ripostă enervat unul din soldaţi.

Printre copaci apăru curând o faţadă albă, pe care se puteau distinge nişte geamuri mari, cu ferestrele deschise. În faţa lor, poteca de ardezie dispărea sub o scară lată de marmură, cu trei trepte, ce dădea într-o mică terasă înconjurată din trei părţi de clădirea albă. În continuarea terasei pereţii erau acoperiţi cu geamuri şi cu o uşă mare, deschisă. Pe terasă se aflau nişte scaune şi nişte mese din nuiele, la care stăteau câţiva oameni îmbrăcaţi în uniformă militară pretenţioasă. Unul dintre ei avea prinse la piept trei medalii mari de aur şi purta o dungă mare şi albă. Purta nişte ochelari de soare ce-i ascundeau privirea. Gura surâzătoare însă trăda o nemăsurată siguranţă de sine, precum şi postura relaxată.

„Ce cocoş împopoţonat!” făcu în gând cu scârbă Ray.

− Să trăiţi, Excelenţa voastră, stea a măritului Belize! salutară soldaţii punând armele la piept şi ţinându-le vertical precum suliţele. Au venit reporterii din SUA!

− Păi, făceţi-le loc, incompetenţilor! zise cu un glas molatic, cu o urmă de duritate, omul cu ochelari de soare.

Soldaţii se uitară la scaunele toate ocupate de toate acele personaje militare. Ochiră doi colonei mai pirpirii, fără decoraţii pe piept, pe care îi dădură la o parte cu o politicoasă atingere de armă. Politicoasă în măsura în care nişte soldaţi de teapa lor puteau fi.

Cei doi reporteri se aşezară chiar la masa la care stătea şi omul cu ochelari de soare. Soldaţii deschiseră gura la unison:

− Vă aflaţi în faţa Excelenţei sale José Emanuil Ramiguez della Jantella, glorios lider al Belize-ului, mare mareşal şi protector al patriei!

− Vivat! se ridicară cu toţii.

− Fiţi bineveniţi în ţara noastră! spuse Ramiguez într-o engleză impecabilă. Presupun că sunteţi obosiţi! Dar acum veţi beneficia de ospitalitatea mea. Hei! Aduceţi două limonade pentru oaspeţii noştri!

Soldaţii plecară care încotro, întrebând de limonade. Între timp, Ray îşi începu interviul, în timp ce Risa filma.

− Ca primă întrebare, vă voi interoga în legătură cu ascensiunea voastră la putere. A fost un lucru greu de înfăptuit?

Ramiguez râse.

− Dragă domnule intervievator, deloc! Când un întreg popor te susţine, cine să te oprească?

− Puteţi să ne spuneţi cum v-aţi tratat duşmanii?

− Cu milă, domnule! Chit că erau mulţi. Dar acum nu mai am niciunul!

Ray împietri. Ramiguez râse cu poftă.

− Pentru că toţi îmi sunt prieteni acum!

− Am înţeles. Ce părere aveţi: economia de piaţă e mai bună ca cea planificată?

− Piaţa e un mediu periculos, zise Ramiguez, veşnic voios. Mie îmi place să planific lucrurile, să ştiu fix unde,cât, cum, ce am…

Se auzi un zgomot de cracă ruptă. Ray se întoarse şi văzu un soldat cărând câteva lămâi.

− Ce faci, netotule? strigă Ramiguez.

− Vă cer mii de scuze, o, mare stea! se plecă la pământ soldatul, scăpând lămâile. Aţi ordonat limonadă, aşa că m-am dus în grădină să iau lămâi!

− Netotule, doar ştii prea bine că în grădina asta sunt numai magnolii! se răsti Ramiguez.

− Desigur, o, mare stea! Sunt un idiot! Mă voi duce chiar acum să caut lămâi! În afara grădinii!

Soldatul plecă numai după aprobarea „marii stele”. Ramiguez se întoarse spre intervievatori şi zise:

− Vedeţi? Totul este să ştii ce se întâmplă, ca să ştii cum să reacţionezi.

− O, mare stea, ce facem cu prizonierii din beci? veni un soldat din casă.

− Imbecilule, treci înapoi! strigă Ramiguez. Prost mai eşti!

Ray se uita interesat, iar Risa filma zâmbitoare.

− Dă-le şi lor limonadă, oare ce să le faci!? O fi mai rece în beci, da’ nici chiar aşa. Suntem ţară civilizată!

− Apropo de acest lucru, cum aţi rezolvat problema şomajului? întrebă Ray.

− Simplu ca bună ziua, domnule american! se mândri Ramiguez. Toţi şomerii au fost vârâţi în armată!

− Şi armata… cu ce bani o susţineţi!?

− Credeţi că economia noastră nu este suficient de dezvoltată? se revoltă Ramiguez. Uitaţi cum facem: Vom efectua o tură a capitalei, să vedeţi mai bine ce este, de fapt, Belize!

− Un jeg la sud de Mexic, ce să fie… murmură Ray.

− Să mergem atunci! făcu inocent Risa.

− O, dar staţi puţin, mai întâi să ne relaxăm şi să ne bucurăm de măiestria bucătarului meu! râse Ramiguez.

Câţiva ofiţeri de rang înalt se ridicară, rând pe rând, de pe scaune, fără să zică nimic. Curios, nici Ramiguez nu îi opri, nici măcar nu le spuse ceva. Americanii se delectară cu mâncăruri de sorginte franţuzească, chinezească, chiar mexicană. Înbrebând de bucătăria locală, Ramiguez le răspunse:

− Alea-s mâncăruri de plebe!

− Nu aţi declarat că respectaţi până la sfinţenie orice lucru legat de tradiţia ţării?

− Categoric! Dar tradiţiile-s pentru popor, domnilor! Noi, cei care am fost aleşi să-l călăuzim, ne permitem să fim mai internaţionali!

După ce mâncară toate acele delicatese, Ramiguez îi invită pe americani la o plimbare prin oraş. Nu luă după el decât două gărzi. Cum ieşiră pe poarta încă demolată, Ray şi Risa împietriră. Pe întreaga stradă defilau soldaţi în uniforme de un verde deschis, ţinând în mână steaguri şi cântând o melodie în spaniolă, din care se distingea clar numele lui Ramiguez. În urma soldaţilor se târşâia pe şenilele-i cam ruginite un tanc, urmat apoi de câteva jeep-uri cu capul lui Ramiguez vopsite pe capotă. În urmă, veneau rânduri strânse de oameni îmbrăcaţi în civil, care toţi îl ovaţionau pe lider. Ramiguez avea o mină uimită şi se adresă unui soldat de la poartă:

− Ce se întâmplă aici?

− Oamenii au ieşit în stradă să vă arate iubirea nemăsurată pentru dumneavoastră, să trăiţi! raportă soldatul.

− O procesiune spontană, deci? ridică sprâncenele Ramiguez. Ce popor! Ce popor!

Ray şi cu Risa se uitau uimiţi mai mult de comportamentul dictatorului. Ramiguez se duse fix în mijlocul procesiunii şi începu să dea mâna cu toţi oamenii, care se plecau în faţa lui şi-i strigau „o, mare Stea”. Cei doi americani se uitau cum procesiunea continua. Iar apăreau soldaţi cu steaguri, apoi iar un tanc, apoi iar jeep-uri…

− Auzi, parcă e acelaşi tanc, îi spuse Ray Risei, şoptit, dându-i un ghiont.

Se uitară în lungul străzii. Aceasta făcea un cot la stânga, după casele din faţa Palatului. Soldaţii şi ceilalţi demonstranţi făceau acest cot, apoi alţii apăreau din partea cealaltă, tot de după clădiri. Alţii, oare?

− Ăştia se învârt în cerc?

Tancul, la un moment dat, se opri cu un uruit oribil, fix în faţa palatului. Soldaţii continuară să treacă pe lângă el, dar Ramiguez râse.

− Ah, vor să-mi arate un exerciţiu de precizie!

Se întoarse cu spatele la cei doi reporteri şi le făcu câteva semne unor soldaţi. Aceştia se urcară în tanc, şi curând turela se puse în mişcare, dar se opri repede, scoţând câteva sunete înţepenite. Enervat, caporalul, al cărui cap se ridica din interiorul bestiei de fier, ordonă:

− Foc!

Şi tancul trase. Se auzi un bubuit şi câteva sunete adiacente. Acestea din urmă continuau să se audă. Sunet ca al pietrelor ce se prăvăleau, sau ca al caselor ce erau demolate.

− Straşnică armată avem! spuse Ramiguez, bătându-se în piept. N-om avea arme ca voi, dar bravură şi disciplină, din plin!

Ramiguez îi luă pe cei doi reporteri după el, prin oraş. Mergeau pe străzile înguste şi şerpuitoare, iar dictatorul admira verbal clădirile văruite, firmele pictate ale magazinelor, abundenţa de fructe, de steaguri. La un moment dat, în faţa lor se opri un grup de preoţi.

− O mare stea, al lui Dumnezeu uns, venim în genunchi să vă mulţumim umil pentru donaţia voastră atât de generoasă!

− Ridicaţi-vă, căci voi sunteţi adevăraţii reprezentanţi ai lui Dumnezeu! făcu Ramiguez, aparent cuprins de smerenie. Preoţii, încurcaţi, se ridicară în picioare, apoi se retraseră făcând temenele.

− Veniţi, să vă arăt catedrala oraşului! O splendoare! făcu Ramiguez.

Veşnic plin de energie, dictatorul îi pofti pe cei doi reporteri pe o stradă mai lată, care se termina în faţa unei biserici destul de mari, vopsită în galben deschis, cu o uşă mare şi o rozetă uriaşă deasupra ei. în faţa bisericii se înălţa o statuie de bronz, înfăţişându-l pe Ramiguez.

„Ctitorului nostru binecuvântat” era inscripţionat pe soclu.

Doi soldaţi salutară la intrarea din biserică.

− Soldaţi, şi aici?

− Desigur, domnule Smithers! La noi, în Belize, soldaţii au rolul de a păstra ordinea, oriunde! Au grijă să nu intre hoţi şi alde d-astea! Bine, hoţi de la noi nu prea sunt, pentru că lumea o duce bine, dar, ştiţi dumneavoastră, imigranţi…

Interiorul catedralei era chiar frumos. Vitralii mari luminau interiorul brăzdat de coloane romanice, iar catapeteasma de marmură era sculptată ca un triptic de basoreliefuri. Nu era nimeni înăuntru. Ramiguez se închină de câteva ori, rosti o scurtă rugăciune în faţa altarului, apoi ieşi la fel de repede cum intrase, însoţit de reporterii perplecşi.

− Să vă arăt acum ce înseamnă un popor unit. Ibisquez! strigă Ramiguez.

− Da, o, mare stea! răspunse unul din soldaţii însoţitori.

− Sună!

Soldatul scoase o mică trompetă, ce turui patetic. Forfota din oraş se topi în linişte, toţi oamenii se uitau nedumeriţi şi puţin speriaţi la Ramiguez. Soldaţi răsăriră din toate părţile, ca ciupercile după ploaie, şi se aliniară în faţa lui. Nemaiavând loc, se aliniară de-a lungul altor străzi, până ce umplură întreaga regiune din jurul catedralei. Ramiguez răcni:

− Soldaţi! Vă vorbeşte liderul vostru!

− Trăiască steaua Belize-ului! răcniră toţi soldaţii, într-o voce.

− Executaţi ordinul 22!

Soldaţii se uitau nedumeriţi la Ramiguez.

− Executaţi ordinul, cretinilor! răcni el, apăsând pe cuvântul „ordinul”.

Toţi se dezmeticiră, apoi începură să alerge care încotro. Ray şi Risa erau cam speriaţi. Ce punea la cale dictatorul? Cei doi vedeau cum soldaţii aduceau pâlcuri întregi de oameni în faţa lui Ramiguez. Avea de gând să facă o execuţie în masă!?

− Cred că am văzut destule! Nu mai e nevoie de demonstraţii… făcu Ray, speriat.

− He! He! râse Ramiguez. V-am spus că trebuie să vedeţi care e secretul unei ţări unite, unui popor unificat sub conducerea unui om!

− L-am văzut, îl ştim prea bine! continua Ray, cu un glas deznădăjduit.

Vedea cum soldaţii se aliniaseră în faţa catedralei, cu arma la umăr, în timp ce oamenii obişnuiţi erau strânşi în faţă şi în jur, retragerea fiindu-le tăiată de alte cordoane de soldaţi.

− Soldaţi! strigă Ramiguez, când forfota încetă şi toţi erau la locul lor. La ordinul meu!

Oamenii în uniforme stăteau încordaţi. Ray şi cu Risa începură să se implore de Ramiguez.

− Vă rog, este destul!

− Nu, trebuie să vedeţi… Trebuie să ştiţi…

Ramiguez făcu un semn scurt cu mâna şi răcni:

− FOC!

Deodată ţâşniră zeci şi zeci de lumini orbitoare, urmate de trâmbe de fum. Ray şi Risa se ghemuiră amândoi, înspăimântaţi, când auziră nişte sunete familiare. Nişte pocnituri.

„Ce nai…?”

Se uitară amândoi. Cerul aproape întunecat acum era acoperit de lumini sfârâitoare. Artificii.

Soldaţii începură să cânte. Cei din spate aduseră tăvi cu mâncare şi sticle cu băutură. Oamenii adunaţi în faţă se veseleau toţi şi-l aclamau pe Ramiguez, în timp ce acesta făcea cu mâna şi zâmbea.

− O sticlă de şampanie, soldaţii mei! Nu, două! Să aibă şi domnii americani ce bea!

Peste câteva zile, întorşi acasă, Ray şi Risa reuşiră să realizeze documentarul cu interviu inclus despre cel pe care ei l-au numit, pe jumătate ironic, pe jumătate serios, „El Caudillo del Belize”.

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Eseuri politice, Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s