Cântecul privighetorilor


Auzeam ploaia de parcă eram undeva deasupra norilor, departe de stropii uriaşi. Era beznă în camion, nu-mi puteam ghici nici mâna. Motorul huruia încontinuu, târând într-un vârtej agonizant toate gândurile mele, zgândărite şi-aşa de acea ploaie pe care urechile de-abia o mai auzeau. Nu-i simţeam pe ceilalţi de lângă mine.

„Să nu te mai prind că tragi chiulul! Crezi că ziarul se scrie singur?!”

Ciudat. Numai strigătele lui Ivănescu îmi veneau în cap. Numai zbieretele şefului meu îmi legau existenţa prezentă de lumea din care făcusem parte până acum şapte-opt ore. Poate aş fi putut găsi altceva, alte strigări, alte amintiri, dar motorul huruia, iar ploaia cădea neîncetat.

„Să nu te mai prind că tragi chiulul!”

Mă simţii smucit din locul meu. Drumuri proaste… M-am mirat de această subită luciditate. Atunci i-am văzut şi eu pe ceilalţi. Da, se putea vedea ceva… Se puteau vedea siluete abia trasate, ochi ce luceau slab.

Când lumina a invadat interiorul, am pus instinctiv mâna la ochi. Primul lucru care mi-a venit în cap a fost „de ce dracu’ e lumină, dacă plouă?” Numai când m-au tras afară, în ploaie, am înţeles că ochii mei mă păcăliseră. Cerul era întunecat, înfoiat tot în nori uriaşi, ce păreau că doresc să absorbe întreg văzduhul.

− Mişcă!

M-a împins repede. Ne-au pus să înaintăm în şir indian. Nu îndrăzneam să ridic capul. Ştiam că atâta aşteptau, să aibă de ce să ne lovească cu patul puştii. Vedeam doar baza unui zid gălbui.

„Ce ghete murdare am!”. Atâta puteam eu să gândesc.

Ne-au băgat pe toţi într-o clădire murdară. Ploua şi înăuntru. Sau cel puţin asta fu impresia mea. Nu mă uitam în jur, aveam doar grijă să nu alunec pe podeaua udă.

Am urcat nişte scări. Nişte soldaţi m-au împins într-una din celule. În stânga, o scândură pe care se punea probabil mâncarea. În dreapta, două paturi, suprapuse. Cel de sus nu avea saltea, doar ceva gri, probabil un sac de dormit, aruncat peste plasa de sârmă. Câteva secunde am stat nemişcat. Nu-mi venea să cred. Până atunci o parte din mine refuzase să vadă. O mare parte. Partea laşă. Şi acum, partea laşă trebuia să se trezească la realitate: eram acolo. Dar, ciudat, nu m-a cuprins disperarea. Dar o doream, pentru că aş fi simţit-o în tot corpul, mi-ar fi dat senzaţia că trăiesc şi că sunt cu adevărat în realitate. Dar nu. Nu simţeam nimic. Nimic!

− Patul de jos e al meu! zise cu o voce aspră cineva din spatele meu.

Mă închiseseră cu un altul. Era mai tânăr ca mine, un pic. Faţă albă, trăsături regulate. Îl măsurai repede. Avea în ochi o strălucire înspăimântătoare. Nu i-am răspuns. L-am lăsat să să trântească în patul cu saltea.

− Dracu să-i ia…

− Pe cine? am întrebat eu, stupid.

Străinul îmi aruncă o privire plină de dispreţ, apoi murmură ceva.

− La Aiud ne-au dus, auzii eu o voce, venită din altă celulă.

− Da, deşteptule, la Aiud! răspunse posesorul patului cu saltea.

− Pentru ce te-au băgat aici? continuă vocea, ce aparţinea unui om care avea celula pe partea cealaltă a coridorului şi care ne putea vedea printre zăbrele.

− Pentru mă… începu colegul meu de celulă, dar se opri şi se întoarse pe partea cealaltă a patului.

− Nu prea ai noroc la companie! îmi zise tipul din celula opusă. Pe mine mă cheamă Sorin. Sorin Pologă. Tu eşti…?

− Ţi se pare că eşti într-o cafenea? scrâşni din dinţi colegul de celulă. Idioţi! Sunt băgaţi la puşcărie şi cred că totu-i o joacă! Băi, sculaţi-vă! Aici e treaba serioasă! Nu speraţi judecată, nu speraţi eliberare. Gata. Evadare, ori moarte. Şi, ca să fiu şi mai exact, moarte, ori moarte.

− Poate că tu oi fi făcut ceva mai grav, dacă crezi că… începu Pologă.

− Ia du-te naibii! Tot n-ai înţeles? Da’ tu ce ai făcut, mă, de eşti aşa de binedispus în închisoare?

− Nimic n-am făcut, dădu din umeri Pologă. M-au pârât ţăranii că-s chiabur. Toată Lunca Mureşului mă ştia drept un om cinstit, dar…

− Eşti din Lunca Murşelului? se ridică în vine colegul de celulă. Am fost şi eu pe acolo, cu băieţii… Aveam patru camarazi de cuib acolo.

− Erai legionar? făcui eu, cu interes.

− Nu, am furat mere, de-aia sunt la Aiud! mormăi el, întorcându-se din nou pe partea cealaltă. Ce paturi mizerabile…

− Gura, că vă stâlcesc în bătaie! strigă un gardian care trecea pe acolo. Bătu în zăbrelele celulei noastre. Tu, ăla din pat, dacă te mai aud o dată, am eu grijă de tine…

− Hai’s’t’văd! N-ai fost la Cotu’ Donului tu, şi te dai aici mare erou!

Soldatul scuipă în celula noastră, ca gest suprem de dispreţ, şi îşi continuă drumul pe coridorul scurt.

„Moarte, ori moarte”. Cuvintele-mi sunau goale în cap. Ce-i aia moarte? Ce moarte? Nu înţelegeam de ce nu înţelegeam. Mă uitam la legionarul din pat. El ştia despre ce-i vorba. Dar nu părea mai impăcat. Dimpotrivă. Aşa ar fi trebuit să fiu şi eu. Nu eram resemnat, căci nu mă împăcasem cu nimic. Dar nici nu mă răzvrăteam contra a ceva. Mai că aveam impresia că pot pur şi simplu să ies din celulă, să o iau la plimbare pe coridoare, să ies din închisoare şi să mă întorc acasă. Acasă. Vocea Verei, chemând copiii la masă. Dar se auzea cum se auzise, mai devreme, ploaia aia.

„Ce naiba, m-au bătut ăia aşa de tare că nu mă mai pot gândi la nimic ca lumea!?”

Dar acum vedeam. Nu mai gândeam, doar observam cum îmi trec prin faţa ochilor câteva feţe familiare. Apoi zidul scorojit, umed, cu vopseaua căzută… Uşa. O bătaie în uşă. Ce umezeală era. Mucegai. În aer. Ce aer! Dar ce aer era în casă, atunci! Când au venit şi m-au înhăţat. Vedeam chipul Verei, răvăşit. Ce perete răvăşit! Niciun colţ măcar cât de cât curat. Mă mir că poate creşte şi mucegaiul pe el! N-o mai văd. Văd doar patul armei. Simt sângele în gură. Nu, e doar salivă, mi-a venit rău de la aerul ăsta infect. Dar totuşi, atunci era sânge. Cald, negru. Îl vedeam, dar nu-l simţeam. De ce? M-am aşezat pe banchetă, mă uitam la legionarul ce stătea întins în pat. Îl vedeam, dar nu-l simţeam. Cine era el?

− O să se sfârşească totul, cât de curând! mormăia el.

Îl vedeam, îl auzeam, atât. Nu. Pe şeful meu îl auzeam. Îl auzeam cum strigă la mine. De ce îmi aminteam aşa de bine de asta? Şi simţeam revolta cum se strânge în mine… Nu era revoltă. Mi-era rău de la aerul ăla. De ce nu puteam fi prezent? Prea puţină luciditate, sau prea multă? Căci, oribil: auzeam tot, auzeam până şi ploaia, Dumnezeu ştie cum. Auzeam gemetele altor deţinuţi, auzeam sforăiturile lui Pologă, maxila ce se încleşta şi se decleşta a legionarului. Dar atât. Nu simţeam nici cald, nici rece în mine. Nici obosit, nici plin de energie. Poate eram prea extenuat ca să mai pot simţi.

Seara, ne strecurau mâncare printre zăbrele. Cartofi, cartofi furajeri, probabil. Sau cel puţin aşa zicea legionarul. Se îndurase să-şi spună numele. Camil îl chema. Camil Aron. Era din Sibiu. Ciudat. Ca mine. Dar nu vorbea mult. Nici nu prea aveam cum vorbi mult, gardienii nu puteau suporta când o făceam.

Era unul, un ungur mare, tuciuriu la faţă, care mereu ne înjura când trecea pe lângă celulele noastre. Se oprea în fiecare zi în faţa uneia dintre celule, scruta privirile celor dinăuntru, apoi alegea pe unul, pe care îl ducea într-o altă celulă, sus. De acolo auzeam încontinuu ţipetele înnebunite ale prizonierilor, zvâcnirea biciuştii de oţel ce răsuna în pereţii umezi ai închisorii.

− Scoală şi hai, aveţi treabă! am auzit o voce într-o dimineaţă. Erau doi gardieni.

Camil se sculă repede, dar asta numai ca să le înfrunte privirile şi să le răspundă, sfidător, ca şi cum le-ar fi adresat o simplă înjurătură:

− A venit ceasul morţii?

− Dacă-l aştepţi, o să vină! rânji celălalt gardian, bozgorul.

Îi scoteau pe toţi din celule. Ne-au încolonat, ca atunci când am intrat acolo, şi ne-au scos într-o curte mare, înconjurată pe două flancuri de închisoare, iar pe celelalte două, de un zid de beton îngrozitor de înalt. Surâdeam. Vedeam soarele. Respiram aer mai curat. Iar auzeam strigătele şefului în capul meu, strigătele acelea care fuseseră reduse la tăcere de zbieretele celor torturaţi. Parcă aceasta era lumea mea, pe care mi-o luaseră şi pe care mi-o dăduseră acum înapoi.

Furăm puşi să cărăm nişte saci grei cu ciment dintr-o debara în alta. După primul sac, mă simţeam sfârşit, dar ei mă îndemnau cu biciuştele lor să continui.

− Mişcă, javră! Să te saturi de capitalism!

Şi bozgorul lipea oţelul rece de umărul meu deja zdrelit. Mă dezechilibrai şi căzui, cu sac cu tot. Prizonierul din urma mea mă ajută să mă ridic.

− Hai, poţi până la capăt… spuse el, cu un glas cald, deşi rebegit.

− Mulţumesc… Cine sunteţi? îl întrebai, tot mergând. Din spate, îmi răspunse:

− Stolnicu. Părintele Stolnicu.

− Preot? Presupun că de-aia aţi ajuns aici! am zis eu, neputându-mă abţine să nu mă gândesc cu ironie „Uite un slujitor al lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu pare să-l slujească şi pe el oleacă!”

− Nu sutana m-a adus aici, ci sufletul, zise el. Avui deodată impresia că ştia ce-mi trecuse prin cap. Dar am scăpat repede de impresia asta.

− Hei, te-am mai văzut pe tine. Stai în celula opusă cu mine!

M-am întors şi am văzut un alt prizonier cărând un sac de ciment. Avea o barbă neagră ca tăciunele, şi o mustaţă mare, care probabil, la vremea ei, fusese atent îngrijită. Era destul de înalt şi spătos, dar, aşa cum era, încovoiat de sacul de cartofi, în ţoalele alea mizerabile, cu urme proaspete de bici pe genunchii dezgoliţi, părea mai degrabă un bou pus la jug.

− Stai cu Pologă?

− Da, cu Pologă. David Văcărescu mă numesc! îmi zâmbi el. Dar zâmbetul îi fu şters repede de efortul continuu pe care-l depunea cărând sacul.

Căratul acela nu se mai sfârşea. Cum scăpam de un sac, un altul ne lua în primire. Şi astfel, deşi abia răsuflând şi opintindu-ne o dată la fiecare zece paşi, înodarăm o discuţie. Văcărescu fusese colonel de aviaţie. L-au arestat pe 24 august, ’44. Ruşii, desigur. I s-a făcut proces de-abia în 48, cu doi ani în urmă. L-au găsit vinovat şi l-au vârât la Piteşti. De acolo, l-au transferat aici. Se vedea că se ştia de ceva timp cu părintele. N-am putut să-i văd faţa preotului, dar, după voce, mi-l imaginam a fi mic, molatic şi, nu ştiu de ce mi-a venit în cap acest detaliu, adus pe spate. Aşa-l vedeam eu.

Stătea în celulă cu un alt preot, ortodox. El era greco-catolic. Amândoi cochetaseră cu Legiunea. „Şi-au căutat-o” mă gândeam eu. „Toţi ăştia par de pe altă lume, zău…”

Aveam impresia că eram într-o vizită la nişte cunoştinţe enervante. Mă agasa acest sentiment. Ignoram până şi biciuşca. Luciditatea mea era cam subiectivă. Începeam să-mi repet în cap toate titlurile de articole pe care le publicasem de-a lungul carierei.

Îmi spuseseră că aveau un loc de întâlnire. Existau, la băi, unde ne duceau de două ori pe zi, nişte toalete dezafectate. Nimeni nu intra acolo, pentru că ştiau că sunt stricate. Acolo se întâlneau ei, ca să vorbească. Stăteau acolo cât puteau, până ce gardienii îşi terminau de fumat ţigara şi ne strigau să ieşim. Dar nu aveam chef de companie. În orice caz, nu de preoţi şi legionari. Voiam să stau eu cu mine însumi. Să văd pereţii ăia murdari şi să mă gândesc la articolele pe care le-am scris, la înjurăturile şefului.

Şi în seara aia a venit la mine bozgorul. M-a vârât în duş, unde m-a stropit cu nişte apă îngrozitor de rece. Mă bătea, de frigea carnea pe mine de la lovituri, şi apoi iar dădea drumul la duş. Şi nu ştiam de ce. Pentru ce. Şi asta era un antidot. Căci nu înţelegeam nimic, şi deci nici nu mai simţeam atât de mult. Iarăşi, vedeam şi auzeam foarte bine. Ba chiar prea bine. Auzeam desluşit înjurăturile sale în maghiară. M-a luat apoi şi m-a dus într-o cameră întunecoasă. Vedeam clar faţa omului care stătea de partea cealaltă a mesei. Bătea cu pumnul în masă şi-mi ţipa:

− Nu-ţi place, ai? Tot nu te-ai cuminţit! Las’ că-ţi scoatem noi capitalismu’ pe urechi! Tot vrei să ne jucăm? Tot vrei?

Nu răspundeam. Zâmbeam tâmp, căci mă gândeam că eram cel mai productiv redactor al ziarului. Acum mi-am dat seama cât de mult scrisesem. Îmi dădu o palmă. Simţii cum mă ceartă şeful. Da, întârziam tot timpul. He, he…

− Vom avea noi grijă să te cuminţeşti, auzi!?

− Prea bine, am zis eu, gândindu-mă deodată la urechile mele, care mă dureau de la atâta zgomot şi atâta suferinţă.

Îmi dădu un pumn zdravăn. Mă scoaseră de acolo şi mă băgară la loc, la mine în celulă. Camil nu dormea.

− Ţi-ai făcut prieteni noi, am auzit. Hm. Ştii că Văcărescu vrea să evadeze? Are el un plan. Mâine fuge, cică. A ales prima moarte. Şi eu aş prefera-o. Dar pare inutil…

− Evadare? am întrebat. Mi se părea că vorbea bazaconii.

− Da, mă. Te-au bătut aşa de rău că nu mai înţelegi nimic? îmi zise, răstit.

− Scuze, adăugă după o pauză scurtă. Şi pe mine m-au bătut. De două ori. Şi o dată, bine de tot… Ştiu că e groaznic. De-aia aştept moartea să vină mai repede. Dar vreau să vină de la un glonte tras în faţă, nu în ceafă…

− Tot aia e, am zis eu.

− Tot aia? se înflăcără Camil. Deci vrei să zici că aştepţi să te chinuie, să te epuizeze până ce vei ajunge un schelet ambulant, ca apoi să te ia de braţ, că nu vei mai putea să te mişti singur, să te ducă în grădină şi să te împuşte-n ceafă? Şi aşa mori tu? De ce să mai trăieşti până atunci? Ce faci cu moartea aia? La ce-ţi foloseşte? La nimic! Mori îngropând cu tine tot ce-i omenesc: onoare, sentiment, luciditate, hotărâre, vitejie, continuă revoltă! Da! Revoltă contra răului!

− Taci, că te băgăm la izolare! strigă un gardian de pe hol.

Mâine am decis să merg şi eu la toaletele dezafectate, să văd şi eu ce vorbeau. Mă duceam din plictis. N-aveam chef de nimic. De-abia mă mişcam, şi aşa. M-am închis într-una din băi, care era îngrozitor de murdară, ca să nu mai spun urât mirositoare. Stăteam în vine. Trei în cabină. Atâţia intram. Eram şase: eu, Camil, Pologă, cei doi preoţi, Văcărescu.

− Dumnezeu ne-a dat nenorocirile ca să ne călim credinţa şi iubirea de El, vorbea preotul greco-catolic, Stolnicu. Continua o discuţie începută mai devreme. Camil, fiule, această suferinţă nu trebuie să te ducă la ură. Asta vrea Diavolul. Zici că vrei să birui răul. Răul cel mai mare e în tine.

− Dar, părinte, cum să nu urăsc? Cum să nu urăsc când aduc atâta mizerie? Când au îngenuncheat ţara mea? Când au vărsat sânge de nevinovaţi, de neprihăniţi?

− Pentru că, dacă urăşti, viaţa devine un cerc de suferinţe, din care nu vei scăpa. Te gândeşti numai cum să reuşeşti să pui mâna pe o armă, ca să-i ucizi… Şi te consumă. Când vei muri, ce vei simţi? Ură. Sufletul va fi totul un clocot, şi tare mi-e teamă că acest clocot se poate prelungi după moarte. La eternitate.

− Dar cum să… cum să zâmbesc acestor nenorociri? Unde e Dumnezeu în astea, ca să pot… iubi?

− Dumnezeu e peste tot…

− Peste tot? am zis eu, cu un ton indiferent, deşi conţinutul ar fi trebuit să-l facă ironic. Şi în pereţii ăştia mucezi? Şi în cartofii pentru animale? Şi în pasta de urzici? Şi în toaletele astea… infecte?

− Da.

− Nu. Nu-i. Nu e. N-are cum. E contradictoriu. Cât despre moarte, ce să se prelungească? A văzut cineva că-i ceva după moarte? Nu. E sfârşitul. Numai că n-avem curajul s-o admitem.

− Fiule…

− Dan, Dan Filipeanu mă numesc, i-am tăiat vorba, rece.

− Dan, gândeşte-te că în faţă ai un zid. Imaginează-ţi-l.

− Aşa.

Nu înţelegeam ce voia preotul, dar vedeam în faţa mea zidul. Gri. Înalt.

− Un zid care se prelungeşte la nesfârşit…. în dreapta, în stânga, în sus. Nu vezi în faţa ta decât zidul.

− Aşa.

− Acum, spune. E ceva de partea cealaltă?

− Păi, nu ştiu. Văd doar zidul.

− Da, dar e un zid. Deci e ceva de partea cealaltă a lui.

Începeam să înţeleg. Dar, surprinzător, nu aveam chef de polemică.

− Păi, dacă e un zid, da.

− Trebuie să fie ceva de partea cealaltă. Moartea e un zid.

− Greşit. Sparg zidul, şi dau tot de zid. Sparg, şi tot de zid. Acum mai e ceva de partea cealaltă? Zidul se continuă la nesfârşit în faţă. Unde-i „partea cealaltă”?

− Atunci insinuezi că în spatele morţii e tot moartea. Cu alte cuvinte, că moartea e perpetuă. N-are cum. Moartea e o trecere. Nu mai eşti pe lumea asta. Voi ziceţi că trecem în nimic. Dar cum puteţi zice asta? Că în spatele zidului nu e nimic? Chiar şi acest nimic e ceva până la urmă. E un spaţiu. Precum universul. Universul e 99,99% nimic. Şi totuşi, universul e ceva, un ceva uriaş. Nimicul e acolo, după zid. Deci e ceva. Ce faci când mori? Închizi ochii, şi deodată, toate gândurile dispar, conştiinţa dispare, se face negru şi totul se duce? Simţi că asta se poate întâmpla? Ascultă-ţi inima. Simţi că poţi să dispari, pur şi simplu? Poţi să spui că nu-i nimic după zid, când tocmai nimicul e ceva? Căci e nimicul de după zid. E mărginit şi el la un capăt. Ia-o matematic. E ca şi cum ai vrea să pui un zid la marginea universului. Trebuie să fie ceva după, pentru că ştii, simţi că n-are cum să se termine universul. Te gândeşti geometric, vezi o sferă. Dar există şi exteriorul sferei. Nu poţi încadra totul într-o sferă, pentru că ar rămâne exteriorul. La fel e şi cu viaţa. Simte!

Nu aveam ce să-i zic. Ciudat. Am fost atent la ce a zis. Şi am încercat să simt. Negru. Nimic. Nu pot! Dacă nu mori, nu poţi ştii cum e. După zid e nimic. Nimicul e nimic… Dar întotdeauna simţi că trebuie să fie ceva! Asta pentru că mintea umană nu poate concepe nimicul. Da. Dar dacă mintea nu mai e, gata. Nimicul e absolut.

− Există nimic, părinte? întrebă Pologă.

− Nu. Dintodeauna a existat Dumnezeu. Iar apoi, restul lucrurilor, create de El.

− Şi Diavolul?

− Da, Camil, mai ales Diavolul. Căci a fost dorinţa lui Dumnezeu da a da liber arbitru fiinţelor superioare, care se asemănau cu El. El, prin puterea Lui absolută, a ales ca oamenii şi îngerii să aibă libertate. Cu alte cuvinte, El a ales să nu aibă o putere absolută continuă asupra noastră. Putem să ne despărţim de El dacă vrem. Sau putem să chemăm noi puterea Lui, putem să o dorim. Acesta-i miracolul universului: să vrem Harul Lui, să îl vrem cu adevărat. De aceea, Camil, încearcă să îţi găseşti pacea. De aceea, Davide, nu te mai gândi la fugă. Tot ce contează este să simţi puterea Lui, s-o chemi. Încercaţi să iubiţi. Aveţi credinţă. Daţi-vă mâna. Împreună, putem urca către un univers care se află mai sus de cel al urii şi al urâţeniei. Bucuraţi-vă de aceste nenorociri, căci ele vă ridică la Dumnezeu! Ce suntem noi, toţi? Un legionar ce urăşte din toată inima, un ţăran simplu de minte, un ziarist ateu, un aviator disperat de fugă, un preot cam beţiv, şi eu, un om care a făcut de toate, de la politică la sabotaj. Dar putem să trecem peste astea. Căci a lovit nenorocirea. Şi ne putem renaşte… Simţiţi!

Ce franc a vorbit! Cu câtă sinceritate zdrobitoare! Şi am simţit-o. Sinceritatea. Da. Simţeam. Nu mai eram aşa lucid. Am dat cu toţii mâna, noi cei din cabină, apoi cu cei din cealaltă cabină, când am ieşit. Aşa, aproape fără să-mi dau seama. Numai mai târziu m-am gândit: „de ce am făcut-o? Vrăjeli de preot, şi eu…”

Dar nu mai puteam să mă gândesc la articole. Nu mai puteam să aud glasul şefului. O vedeam pe Vera cum plângea, apoi auzeam vorbele lui Stolnicu. Pace… O avusesem. Acum n-o mai aveam. Se dusese. Odată cu luciditatea. Am auzit atunci o voce. Un cântec. S-a întrerupt. Se auzi biciuşca. Dar cântecul continuă. Şi ce cântec…

− Mişcă-ţi fundul! strigă bozgorul, venit la celula mea. Să vezi ce te rup!

Sfarsitul primei jumatati

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Cântecul privighetorilor

  1. The Son spune:

    ma, te misti bine, devii mai bun in a prezenta psihologia personajelor, sa stii. dar parerea mea despre teoria cu moartea privita ca zid e ca o da putin in sofism. suna bine si relevant, dar adevarul e ca oamenii nu cunosc exact notiunea de nimic. cum ai zis si tu, pentru ei exista mereu acel ceva. doar cand oamenii or sa poata cuprinde conceptul asta, or sa poata sa ia cu adevarat in considerare chestiunea cu zidul, chiar daca moartea inseamna nimic sau exista ceva dupa moarte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s