Cântecul privighetorilor (partea a II-a si ultima)


Nici n-a aşteptat să mă ridic. A intrat în celulă, mi-a dat un picior în burtă şi m-a tras afară de mâini, târându-mă prin mizeria de pe jos. Mă lovea, de mai mult mă rostogoleam pe podea ca să mă ducă până unde dorea să ajung. Simţeam durerea atât de acut… Atât de tare… Unde era nimicul morţii? Ăsta era ceva-ul pe care ei îl iubeau atât de tare… cum să-l iubeşti, când îl simţi cum îţi stâlceşte coastele, cum îţi loveşte burta?

Nu mai voiam să văd. Să aud. Să simt. Dar acum mă gândeam numai la moarte. Preotul naibii…

Nu puteam leşina. Simţeam prea bine tot ce mi se întâmpla. Mă băteau cu vergi de fier, mă loveau cumplit, peste tot, şi râdeau de fiecare dacă când lansam câte un ţipăt. Adică râdeau încontinuu. Şi voiam să scap. Să se termine. Simţeam că nu mai pot, dar trebuia să mai pot, căci ei mă băteau în continuare. Dar cum? Când nu mai poţi continua, dar nu se mai sfârşeşte, ce poţi face? Agonie perpetuă. Moarte perpetuă. Mă loveam încontinuu de zid.

Şi atunci s-au oprit. Pentru câteva momente, am rămas cu muşchii încordaţi, parcă simţind în continuare loviturile îngrozitoare. Tremuram.

− Ştii de ce îţi facem asta, nu? rânji bozgorul.

Da. Scrisesem nişte adevăruri neplăcute în ziar. Ştiam. Voiam să le zic, dar degeaba invocam cuvintele. Nu ieşeau. Doar un geamăt mut în mintea mea.

− Păntru că vrem! răspunse tot el, hohotind. Aşa, fără motiv!

„Aşa, fără motiv”. În timp ce au început din nou să mă lovească, începui să mă gândesc la aceste cuvinte. Dar mintea mea era curpinsă numai de senzaţia fizică a durerii. Atât de tare, încât începui să mă scârbesc de ea. Şi de mintea mea. „Fără motiv, fără motiv”. Ce, la ce îţi folosea motivul? Toţi aceştia, preotul, pilotul, legionarul, toţi căutau motive, ca să nu mai simtă această suferinţă continuă, agonizantă, fizică, a vieţii. Dar nimic nu se întâmpla de fapt cu un motiv. „Aşa”. Cuvântul ce guverna lumea.

M-au lăsat acolo. Unde? Nu ştiam. Într-un loc. De ce? „Aşa”. Stăteam pe jos, şi îmi simţeam pielea de parcă aş fi fost în flăcări. Durere peste tot, durere continuă, distrugătoare. Auzeam un zumzet, care devenea mai slab pe măsură ce trecea timpul. Şi acel sunet idiot, care apăruse de nicăieri şi care exista doar în mintea mea distrusă, acel sunet fără motiv, fu înlocuit de o voce ce cânta… Nu. Acum auzeam mai bine: erau două. Stăteam, şi încercam să aud ce cântau. Auzeam parcă „ave Maria”. Şi am simţit cum muşchii mi se destindeau, dar mintea mi se încorda. Două voci groase, de baritoni, ce făceau să vibreze acele ziduri mizere. Atât de ciudat să auzi asemenea muzică într-un asemenea loc, dar nu mă gândeam la asta. Mă gândeam doar „cine cânta”, şi mai ales „de ce”. Şi părea că mă linişteam. După un timp, nu mă mai întrebam asta. Ascultam doar. Şi, nu ştiu de ce, îmi dădură lacrimile. Nu-mi dădură lacrimi cât timp mă bătuseră. Acum însă curgeau încet pe obrajii mei încinşi.

Am auzit cum melodia era întreruptă de pocnetele bicelor. Apoi una din voci amuţi. Apoi cea de-a doua. Dar atunci prima a început din nou să cânte. Şi recunoscui vocea părintelui Stolnicu. Vocea lui nu era tristă, nu era sfâşiată de slăbiciune, nu era stinsă. Era puternică, era… era ca şi cum ar fi cântând gloria de a fi într-o celulă şi de a fi, probabil, bătut încontinuu. De ce? De ce? De ce, de ce…

Mă durea capul. M-au lăsat acolo până dimineaţa. Nu se mai auzea niciun cântec când m-au luat şi m-au aruncat înapoi în celula mea. Camil era şi el acolo, şi el plin de sânge. Îl bătuseră şi pe el.

− Ce… Ce s-a auzit… aseară? am întrebat eu, încă cuprins de acea melodie.

− Cântecul privighetorilor… murmură Camil.

Nu zise mai mult. De fapt, fu tăcut toată ziua. Nu ne-am mai întâlnit în toaletele dezafectate. Rămăsesem singur cu gândurile mele, dar acum nu-mi mai convenea deloc. Voiam să vorbesc cu cineva, voiam să-l întreb pe preot „de ce”. Voiam să mai aud minciunile lor cu moartea, voiam să îi aud măcar că vorbeau despre ce mâncaseră cu o zi înainte, deşi ştiam ce, că ne dădeau aceeaşi mâncare, care nici pentru animale nu era bună, de fiecare dată.

Mă simţeam slab. Slăbit. Şi nu era vorba numai de faptul că şi simpla acţiune de a merge mi se părea o muncă titanică, ci mai ales de faptul că mintea mea nu se mai putea fixa asupra niciunui gând. Reuşea doar să atingă suprafaţa câte unuia, să-i simtă consistenţa, apoi iar era aruncat în deriva fără de sfârşit. Un vas rapid, dar fără catarg, condus de un căpitan epuizat, rămas fără apă potabilă, zadarnic căutând pământ. Apa lui potabilă era acel „de ce”.

„Dă-o naibii… Ce tot tace Camil, parcă mai trăncănea ceva… Poate vin şi mă bat. Bat… Cum mă băteau Gică şi Ion, când eram mic… Demult… Atunci era România Mare… he, he… Mare? Cât de mare? Nu mai ştiu.”

Gardianul ăla bozgor tot se chiora în celula noastră. Şi rânjea… De ce? De mere. Au promis că ne dau mere. Mai degrabă ne-au dat viermi, cu ceva rămăşiţă de măr în jurul lor. Şi nimic altceva. Pentru întreaga zi. Aşa că am mâncat viermii. Am încercat să pretind că erau paste făinoase, cum mâncasem într-o seară la… mă rog. Nu mai ştiam unde. Da n-am putut. Am uitat cum erau. Apoi am uitat că mâncam viermi, dar asta nu m-a oprit din a vomita.

Şi în noaptea aia am auzit cântece. Altele. La fel de tulburătoare. Două voci ce abia răzbăteau prin pereţii murdari şi din neputinţa propriilor corpuri epuizate. Eram în pat, şi mă întorceam de pe o parte pe alta. Ce muzică! Doar faptul că se auzea muzică în acel loc, doar faptul că cineva era în stare să cânte, mi se părea supranatural. Camil tot murmura ceva, aşa că l-am întrebat:

− Ce…?

Niciodată nu auzisem glasul lui Camil cum l-am auzit atunci. Tremurat, umilit, înduioşat:

− Cântecul… privighetorilor.

− Nu înţeleg, am reuşit eu să articulez.

− Ei… Cei doi preoţi… Ei cântă, spuse Camil. Ca privighetorile, în noapte, în fiecare noapte când sunt trimişi la… izolare…

Auzisem de acele temniţe oribile, fără geam, fără pat, doar cu o saltea murdară şi subţire în mijloc. Te ţineau acolo 3 zile în singurătate aproape absolută, într-un întuneric complet. Şi ei cântau…

− De ce? am spus, nu lui Camil, ci, aşa, că îmi trecuse din nou întrebarea în cap.

− Pentru că noaptea trebuie înfrântă, zise legionarul. Privighetorile o îndulcesc.

− Şi ei ne îndulcesc captivitatea? făcui, puţin convins.

− Ascultă doar… Cântece închinate Preasfintei Maria… Ştii că ei primesc bătaie în fiecare zi pentru asta, nu?

− Da. De ce o fac, atunci?

− Pentru că nu le este frică, spuse Camil. Dar mai mult, ei văd… nu… nu ştiu. Nu-ţi pot explica. Doar ascultă.

Nu trebuia să-mi spună asta, o făceam deja. Şi mă simţeam din nou calm, apoi, ciudat, un zâmbet îmi apăru. Unul sincer, cred. Cel puţin aşa simţeam, căci faţa îmi era doar puţin încordată.

− Ce simţi? mă întrebă.

− Dragoste, am spus, fără să-mi dau prea bine seama.

− Da.

Se poate spune că un discurs bine elaborat are puterea de a schimba diametral opiniile şi sentimentele oamenilor: îi poate face să plângă, să râdă, apoi să turbeze de furie şi apoi să adoarmă. Dar un singur cuvânt? Acel „da” îmi intră ca un ghimpe în minte, şi deodată gândurile se ordonară în jurul lui.

„Da. Dragoste. Adevărat, asta simt. Oamenii ăştia chiar o răspândesc.”

Şi atunci, auzii un mormăit. Se schimbă într-un îngăimat neclar. Venea de la Camil. Încet-încet, se desluşi linia melodică a cântecului celor doi preoţi. Şi mă simţii cutremurat, zguduit şi dat peste cap. Mă luă o puternică durere de cap. Auzeam acum trei voci care cântau aceeaşi melodie superbă… Şi mi se părea din ce în ce mai superbă. Desigur că bozgorul intră numaidecât la noi, cu intenţia de a-l snopi pe Camil în bătaie. Îl luă din pat, îl lovi în burtă, dar legionarul, după ce ţipă scurt, continuă să cânte. Nu se împotrivea. Aşa că bozgorul începu să-l lovească, până ce Camil se opri din cântat, şi cu o mişcare fulgerătoare pentru un om slăbit, ca el, luă o funie subţire pe care o ascunsese până atunci prin zdrenţele pe care le purta şi încercă să-l straunguleze pe gardian cu ea. Bozgorul se împiedică şi căzu, iar Camil se aruncă asupra lui şi îi puse funia în jurul gâtului. Începu să tragă. Bozgorul se zvârcolea, încerca să scape, dar legionarul era mai puternic decât părea.

Şi totuşi, văzui că slăbi strânsoarea. Deodată, începu să cânte, aruncând funia cât colo şi ridicându-se de pe gardianul aproape sufocat. Acesta rămase preţ de un minut acolo, jos, îngrozit mai degrabă decât altceva. Îl lovi din nou pe Camil, apoi plecă încet, cu ochii aţintiţi în jos. Nu a mai venit în acea noapte.

Şi eu mă uitam la Camil, cum continua să cânte. „Nu l-a omorât, deşi putea. De ce nu l-a omorât? De-aia? Nu merge aici. Nu merge!”

Deodată m-am îmbucurat. „Nu merge aici! Nu!”

Vedeam un om care a făcut o alegere. Şi ce frumos era! Avusese în mână soarta sa şi a unui alt om. Avusese în mână o putere. O folosise. Şi atunci simţii nevoia să cânt şi eu. Aşa că am deschis gura şi am început să îngân şi eu.

„Ce mama ei fac!?”

Dar nu voiam să mă opresc. Cântam mai mult în surdină. Dar vocile celor trei mă îmbiau din ce în ce mai tare.

„Doamne, ce senzaţie!”

Coborîi din pat şi mă dusei la Camil, care stătea pe muchia patului şi cânta.

− Eşti bine?

Camil se uită la mine cu o privire pe care o desluşii bine în acel întuneric aproape total. L-am îmbrăţişat atunci, şi el şi-a strâns braţele însângerate în jurul meu şi a zis doar atât:

− Mult mai bine!

Repetai acelaşi lucru în gând. Mi-am dat seama de asta abia mai târziu, în dimineaţa următoare. N-am mai putut înţelege de ce cântasem atunci, de ce îl îmbrăţişasem pe Camil. Am încercat să mă gândesc, dar nu-mi venea nicio explicaţie pertinentă. Poate că închisoarea mă înnebunise. Probabil. Mai bine m-aş fi gândit la strigătele şefului meu, dar îi uitasem şi numele… Uitasem toate articolele pe care le scrisesem.

Şi, într-o zi, Pologă ne-a chemat la toaletele dezafectate.

„Iar? Au scăpat preoţii de la izolare?” am gândit eu. Dar nu cu ostilitate. Chiar dacă intenţionam s-o gândesc cu ostilitate.

Da, erau ei. Părintele Stolnicu vorbea cu legionarul. Şi s-au oprit când am intrat şi eu. Mă puseseră în aceeaşi cabină cu ei doi. M-a surprins mult înfăţişarea lui Stolnicu. Mă aşteptasem să văd un om gârbovit şi slab, întinzând spre mine o mână tremurândă. În schimb, vedeam un om care se ţinea drept, punând pe umărul meu o mână plină de sânge, îngrozitor de subţire şi cu pielea străvezie, dar care avea mişcări sigure. Ochii lui erau adânciţi în orbite, dar emanau încă energie. Părea că toată viaţa i se concentrase în ei. Îmi zâmbi şi îmi zise:

− Ce faci, Dane?

− Cum, ce fac. Sufăr. Ca voi toţi. Vă rog, fără discuţii despre moarte, am făcut, parcă dorind ca, din contră, tocmai despre moarte să se discute.

Stolnicu se uita la mine cu blândeţe. Am încercat să găsesc în privirea lui reproş, dezamăgire, orice. Nimic.

− Dacă m-aţi adus aici pentru cine ştie ce convertire, aflaţi că nu mă interesează. Nu vreau să mă hrănesc cu iluzii.

− Nu-ţi face griji, nu te voi hrăni cu iluzii.

Şi Stolnicu scoase de undeva o hârtie, spunând:

− Aici, Dane, se află o uşă în zid.

− O uşă?

− Da. Această bucată de hârtie te va lăsa să ieşi din această închisoare şi să-ţi trăieşti viaţa. Du-te cu ea la primul gardian pe care-l vezi şi arată-i-o. Te va elibera.

− Ddddar… Cum? Ce?

Mă gândeam că Stolnicu înnebunise. Apoi mă cuprinsese o mare fericire. Apoi, deodată, o îngrozitoare tristeţe. Ostenit de o asemenea avalanşă de sentimente, începui să mă bâlbâi încontinuu şi să-mi mişc mâinile necontrolabil.

− Calmează-te. Este adevărat. Nu te mint.

− Dar… cum?

− Acest document era pentru Pologă. Dar a insistat să-l iei tu.

− Cum…?

− Aşa e, se auzi vocea simplului ţăran. Părintele a făcut rost de ea. A vorbit cu ăi mari, la interogaţii. A cugetat că mie, care n-am făcut nimic, n-avea să-i fie imposibil să-mi obţină libertatea. Şi a reuşit…

− Dar tu de ce…?

− Părintele Stolnicu a suferit mult ca eu să primesc foaia asta. Şi eu n-am nevoie de ea. Am căzut cu toţii de acord ca tu s-o foloseşti.

− Stai… cum n-ai nevoie de ea?

− Dane, zise Stolnicu, noi toţi de aici suntem gata să murim. Noi toţi de aici atâta facem, ne pregătim. Tu trebuie să trăieşti. Trebuie să trăieşti, ca să te pregăteşti cu adevărat. Tu trebuie să scapi de aici. Nu poţi înfrunta moartea acum.

Nu-mi venea să cred. Pologă ar fi putut ieşi, şi alegea, în schimb, să rămână în acel colţ de iad. În schimb, îmi dădeau hârtia mie, care nici de-al lor nu eram!

− Ia-o! aproape îmi strigă Stolnicu.

Îl vedeam cum se uita la mine. Iarăşi, nu vedeam nicio urmă de reproş în ochii lui. Voia să iau hârtia. Se vedea asta în toată fiinţa lui. Pologă însuşi îi repeta îndemnul, cu un glas calm.

„Doamne, ce oameni! Merit eu aşa ceva? Pologă merită de o mie de ori mai mult ca mine. Nu… Nu pot. Nu pot. Nu-i pot lăsa pe ei să moară, şi eu… Ca să ce? Nu sunt pregătit de moarte? Aşa e.”

Întinsei încet mâna. Am apucat documentul. M-am uitat la el, parcă nu-mi venea să cred. Mi-am ridicat atunci privirile, care s-au intersectat cu ale lui Stolnicu. Zâmbea. Nu cu gura. Cu ochii. Mi-am muşcat buzele. Am simţit că-mi explodează capul.

L-am rupt. Nu o dată, de trei ori. A trebuit să inspir amplu dup-aia, să trag aer în piept, căci mi se luase răsuflarea.

− Nu mă duc. Rămân. Şi mă pregătesc să mor, aici, acum, cu voi!

Stolnicu era uimit. O vedeam pe faţa lui. Un gând mi-a venit imediat în cap, acela că era uimit că nu am acceptat, că nu se aştepta să nu fiu atât de egoist, de… L-am alungat. Tâmpenii. Îi vedeam fericirea din priviri. Dar îi vedeam şi îngrijorarea. Cu toate acestea, mă îmbrăţişă, şoptindu-i:

− Fiule, vine noaptea. Trebuie să te pregăteşti pentru ea.

− Voi cânta, spusei deodată.

În acea seară, am auzit din nou cântecul. Şi Camil a început aproape imediat să cânte şi el. Zâmbeam. Aproape îmi venea să râd, căci Pologă începu şi el, apoi şi pilotul. Inima îmi bătea tare, mă simţeam mândru că aud toate acestea, că sunt în mijlocul unui asemenea lucru. Am început şi eu să cânt, tare, foarte tare, şi împreună făceam pereţii să vibreze. Da. Făceam pereţii ăia mizerabili să vibreze, mucegaiul de pe el, igrasia de pe el, gardienii ce se sprijineau de el…

Au venit o groază de gardieni. Ne-au bătut pe toţi, dar nu ne opream. Cât timp aveam aer în plămâni, cântam. Aşa că ne loveau în coaste. Dar peste câteva secunde inspiram din nou aer, ca apoi să cântăm din nou. N-aveau destule temniţe de izolare pentru toţi şase, aşa că pe doi i-au aruncat într-o pivniţă. Restul am fost băgaţi la izolare, de unde continuam să cântăm.

Mă durea gâtul mai tare decât orice. Îmi rupseseră o coastă, îmi dislocaseră braţul, dar gâtul mă durea cel mai tare. Şi gura. Dar, drace, cântam în continuare. „Gata, gata, gata, gata…” Auzeam încontinuu, un zumzet îngrozitor. Dar încercam să-l ignor. Îl acopeream cântând.

Ne-au bătut pe tot parcursul zilei următoare. Dar nu-mi mai păsa. Cântecul privighetorilor a fost auzit. Toată noaptea. Când am fost scoşi de la izolare, toţi deţinuţii s-au strâns lângă gratii şi s-au uitat cum ne puneau înapoi în celule. Mă uitam la feţele lor şi vedeam speranţă. În ce? Probabil nici ei nu ştiau sigur. Dar eu începeam să ştiu.

− Părinte, cum pot să fiu sigur că e ceva după moarte, că există Dumnezeu?

− Ce simţi tu, Dane?

Nu am vrut să-i zic ce simţeam.

− Raţiunea…

− Dane, raţiunea îţi spune: e improbabil ca după moarte să existe ceva. Dar nu se poate şti sigur. Aşa-i?

− Da…

Da. Nu mai eram sigur. Dar…

− Şi atunci, vorbim de nişte probabilităţi. Poate fi oricare din cele două. De ce să nu speri în veşnicie, de ce să nu speri în ceea ce simţi că e adevărat, în ceea ce poate da sens vieţii? Dane, de ce trăim noi? Ca să lăsăm copiilor noştri un viitor? Bun, şi ei ce să facă cu el? Unde-i scopul suprem? Dane, de ce s-a auzit Cântecul Privighetorilor? De ce au toţi aceşti oameni speranţă?

− Dumnezeu… am murmurat eu.

− Poţi să ajungi la el?

− Pot.

− Vrei?

− Vreau.

Şi astfel, în acea noapte m-am spovedit lui. M-am simţit ciudat, dar extraordinar de bine. Ziua următoare am reuşit să ignor toate mizeriile vieţii din închisoare, fără să recurg la mijloacele mele din primele zile. Şi ce idioate mi se păreau acum! Le vedeam prostia, tenta de nebunie. Sau poate în acel moment eram nebun. Da, poate. Dar simţeam dragoste. Dragoste pentru cei cu care am cântat. Dragoste pentru prizonieri. Simţeam speranţă. Aveam nădejde în ceva, în ceva frumos. Îi vedeam pe toţi eliberaţi, trimişi într-un câmp întins, plin de roade… Vise nebuneşti, aparent fără sens.

Şi, într-o zi, i-au luat. Şi ne-au luat şi pe noi. Pe noi toţi. Erau mulţi gardieni. Au golit toate temniţele. Ne-au pus să mergem în şir indian până în curtea interioară. Ne-au aliniat de-a lungul clădirii, în mai multe rânduri strânse, cu privirea spre zidul înalt de beton. Ploua, ca în ziua în care mă aduseseră acolo. La un ordin, gardienii au ridicat armele. Stolnicu şi cu prietenul lui, celălalt preot, erau aduşi de câţiva gardieni, printre care şi bozgorul ăla oribil. Erau plini de sânge, cu nişte zdrenţe pe ei, abia reuşind să se ţină în picioare. Dar mergeau cu privirea înainte. Mi-am dat seama imediat ce se întâmpla, şi am strigat. Sau am crezut că am strigat. Nu mai aveam voce. Niciunul din noi nu mai avea. Eram prea slăbiţi.

Bozgorul luă un pistol în mână şi-i puse pe cei doi preoţi să îngenuncheze. Abia atunci am remarcat două gropi săpate în curte. Îi puseseră în faţa lor. Aveau să-i împuşte în ceafă, iar corpurile lor să cadă direct în gropi.

Şi atunci, cei doi preoţi începură să cânte, deodată. Aceaşi melodie. Camil începu şi el, deodată, primind astfel un pat de puşcă în burtă de la un alt soldat. Dar Pologă, pilotul şi cu mine începurăm şi noi să cântăm, cu lacrimi în ochi. Nu ştiu de unde ne venise puterea să glăsuim, dar ne potoliră şi pe noi cu câteva lovituri scurte.

O împuşcătură se auzi atunci. Preotul ortodox se prăvăli în groapă. Bozgorul părea a fi mai nervos decât de obicei. Puse pistolul în ceafa lui Stolnicu, când acesta strigă, ca să se audă vocea lui în ploaia devenită violentă:

− Nu. Lasă-mă să mă întorc, să primesc moartea în faţă!

Gardienii râseră, dar bozgorul nu reacţionă defel. Atunci Stolnicu se ridică în picioare şi se întoarse spre el. Ucigaşul ăla ridică încet braţul înarmat spre el, şi rămase cu pistolul îndreptat spre capul lui.

− Hai! strigau ceilalţi gardieni.

− Hai! strigă şi Stolnicu.

Noi toţi plângeam de-a dreptul. Nu-mi venea să cred că aveau să-l omoare, el care se comportase atât de frumos cu toţi, el care ne păstorise, ne adusese în inimă speranţă, şi…

− Nem… zise bozgorul.

− Hai! spuse Stolnicu. Mântuirea există pentru toţi, acum fă ce trebuie!

Nu ne aşteptam ca bozgorul să şovăie atât. Dar trase, în sfârşit. Şi corpul lui Stolnicu se prăvăli la pământ, dar nu în groapă. Murise demn. Aşa cum trăise.

Ne-au băgat înapoi cu greu. Nu voiam să-l părăsim. Camil striga într-una: „împuşcaţi-mă şi pe mine! Hai! Hai! Ce mai aşteptaţi?” Dar nu l-au împuşcat.

Pilotul, Văcărescu, nu-şi abandonase planul de evadare. La trei zile după moartea lui Stolnicu, dispăru. Nimeni nu a ştiut dacă a reuşit sau nu să scape de autorităţi.

Camil şi cu mine am fost eliberaţi în aceeaşi zi, într-o toamnă. Cred că era ’52. Nu ştiu cum de ne-au lăsat să plecăm. Eram mai mult morţi decât vii. Probabil s-au mirat că nu muriserăm până atunci. Încă îngânam Cântecul Privighetorilor când păşeam pe poartă, afară.

N-am aflat niciodată ce s-a întâmplat cu Pologă. Săracul…

Iată-mă-s în 1989, în piaţă. Lume peste tot, tricolorul cu o uriaşă gaură în mijloc. Mă uitam în jur şi vedeam atâta rumoare, încât îmi adusei aminte de un vechi cântec, pe care îl cântasem atâtea nopţi cu 40 de ani în urmă… Dar era un vacarm uriaş, şi nu îndrăznii să cânt mai tare. Văzui printre oameni un bătrânel care venea înspre mine. Cercetă puţin locul din jur, de parcă căuta ceva. Apoi dădu ochii cu mine. M-am uitat preţ de o secundă la el, apoi m-am uitat din nou în jur, căci auzeam că aveau să vină peste noi Securitatea, duşmanii. Care erau aceştia? Nu ştiam exact. Dar deodată am simţit ceva. Un sunet. M-am întors la bătrân. Fluiera ceva, o linie melodică…

− Camil?

− Dan!?

Da. Văzui ochii plini de energie ai lui Camil. Micul bătrânel cu baston şi pălărie cenuşie era marele legionar Camil. Ne-am îmbrăţişat cu putere, apoi ne-am uitat unul la altul şi ne-am zis, simultan:

− Al dracu’ te-ai făcut!

Am râs amândoi. Şi apoi amândoi ne-am gândit la Stolnicu şi la ceilalţi. L-am bătut pe umeri pe Camil şi i-am zis:

− Pentru ei s-o facem. Să dăm jos regimul ăsta!

− Acum ori niciodată…

Şi amândoi am început să strigăm, odată cu ceilalţi. Am strigat tot atât de tare ca tinerii adunaţi acolo. Şi cei din jur ne-au văzut şi au strigat mai tare, şi noi am urlat, atunci ei au zbierat de-a dreptul.

Îmi aminteam de vorbele lui Stolnicu: „Viaţa e ca un ochean, cu care încercăm să-l vedem pe Dumnezeu. Dar ocheanul acela e pătat. Petele sunt păcatele noastre. Noi trebuie să-l lustruim încontinuu, până ce vom reuşi să vedem clar. Atunci vom fi murit.” Şi eu mi-am aruncat pălăria în aer şi am strigat:

− Aşa! Înainte! Dacă e să vină Moartea, să ne găsească pregătiţi!

Camil era lângă mine, şi amândoi strigam din toţi rărunchii. Mereu să sperăm la mai bine. Vedeam sfârşitul unei epoci a sângelui, vedeam zidul care mărginea oribila existenţă a comunismului. Şi vedeam cum îl spărgeam. Şi ştiam că e ceva frumos, ceva orbitor de frumos în spatele lui: libertatea. Şi ştiam că zidul nu avea să se continue la nesfârşit. Ştiam că n-avea cum să spargem zidul şi să dăm de şi mai mult zid, încontinuu… Nu se putea. Speram prea tare. Sper prea tare.

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s