Pe altar libertatea (partea I/III)


O lumină difuză, aproape suprimată de imensitatea norilor plumburii ce abăteau fără milă armii de stropi de ploaie, arunca în semiobscur curţile misterioase, ascunse de stejari şi de duzi, şi casele de piatră din suburbiile Liverpool-ului. Străzile ce se unduiau uşor printre şirurile ordonate de locuinţe erau aproape pustii. Părea că numai simfonia întunecată a ploii cânta, când se auziră strigăte venind dinspre Mollister avenue. Un om cu capul dezgolit, cu părul negru şi dezordonat, fugea mâncând pământul. În urma lor străluciră slab o duzină de caschete: poliţişti care alergau, vizibil obosiţi, pe urmele lui.

Dinspre partea opusă se auzi o sirenă. O maşină de poliţie aluneca pe şosea. Omul, văzând asta, alergă mai tare înspre maşină, de parcă ar fi vrut să ajungă sub roţile ei. Şoferul trase cu putere de volan şi roţile alunecară pe şoseaua udă ca pe un patinoar. Maşina decise astfel să-şi schimbe singură traseul, fără a-l consulta şi pe omul de la volan, şi-l trimise pe acesta din urmă în mijlocul camarazilor lui, care săriră, evitând cu greu impactul cu maşina care se ciocni de un gard.

Omul pierdu doar o secundă uitându-se la dezastrul pe care îl cauzase, fără ca măcar să se oprească. Picioarele împinse de inerţie îl duceau mai departe. Abia după câţiva zeci de metri îşi dădu seama de cât de obosit era şi se opri, gâfâind, sprijindu-se de un stâlp. Aspira cu lăcomie aerul rece ce-i amorţea gura. Geaca lui desfăcută era udă leoarcă, la fel şi bluza pe care o purta dedesubt. De pe părul lui curgeau picături fine de apă. Omul se ţinea bine de stâlp, chinuindu-se să nu cadă. Era însă prea încordat ca să stea locului, aşa că îşi frământa degetele şi-şi mişca gleznele.

N-avea timp de odihnă şi-şi dădea seama de asta, aşa că după un minut o luă la goană. Ajunse pe North Station street, care ducea către gara Liverpool North, aflată la doar câteva sute de metri de locul în care se afla. La stânga lui, în spatele caselor, se ridicau nişte dealuri înalte. La dreapta se întindeau suburbiile. Alergând, se uita în jur, dar nu văzu niciun poliţist. Numai câţiva oameni cu umbrele se plimbau pe stradă.

Trecând prin faţa magazinelor cu vitrinele umplute cu afişe ce anunţau reduceri record, omul ajunse, în sfârşit, în faţa gării. Trebuia să plece numaidecât din oraş. Intră în clădirea gării, când auzi strigăte puternice în spatele lui. Alţi poliţişti. Păreau că se ridicau din pământ, îşi luau caschetele şi bastoanele şi porneau în urmărirea lui. Încălcă toate reglementările rigide ale codului britanic al manierelor în drumul său de la intrare până pe primul peron, stârnind un val de indignare în rândul celor îmbrânciţi şi daţi la o parte. De pe peron, omul trecu peste vreo 3 linii până ce ajunse în faţa unui tren ce tocmai pleca. În spatele său auzi somaţiile poliţiştilor.

„Am o singură încercare!” gândi el.

Trenul de-abia pornise. Omul sări între două vagoane, agăţându-se de legături şi ţinând picioarele sus, ca să nu fie târât sub tren. Cu un efort uriaş, omul se trase înspre un vagon şi se ridică pe muchia uşii ce ducea în compartiment. Se ţinea de o bară în timp ce trenul se târşâia leneş pe linie, părăsind gara şi oraşul.

Atunci când linia coti şi trenul ajunse în mijlocul câmpiilor, intrând în Midlands, omul decise să intre în compartiment. Era un vagon de clasa a doua, de tipul celor ce transportă muncitori din orăşelele din Midlands în Liverpool şi Manchester. Acest vagon era ticsit de lume, deşi plecase din depoul Liverpool doar cu douăzeci de minute în urmă. Găsi, însă, loc între un om îmbrăcat într-un frac şi un muncitor în salopetă, asta, desigur, după ce dădu mâna cu ei.

− Aveţi un foc? îl întrebă pe omul în frac. Aveţi o ţigară? se întoarse către muncitor.

Cei doi se uitară nedumeriţi la el, dar îi dădură lucrurile cerute. Omul se ridică de pe scaun şi ieşi din compartiment, ducându-se la un geam deschis. Începu să se uite cu o privire nonşalantă la câmpiile ce se întindeau peste mici dealuri ce se ridicau molatec spre cer, neajungând însă prea sus. Se uita la şirurile de copaci ce despărţeau câmpurile semănate. Întorcând capul, se uită la controlorul ce avansa înspre el cu paşi mari.

− Biletele, vă rog.

− N-am, spuse simplu omul. Am permis special, adăguă acesta rânjind.

Controlorul se uita la el nedumerit, scărpinându-şi scăfârlia.

− Militar, chiar, adăugă omul. Am fost în Falkland, domnule, şi vă spun, pe legea mea, n-am văzut soldaţi mai proşti ca argentinienii. Poate italienii…

− Domnule…

− Să vedeţi ce insule neospitaliere! Ai fi zis că-i Scoţia, numai că sunt şi mai puţin populate! Vreţi să ştiţi cum ne luptam noi acolo, printre colinele golaşe?

− Cu plăcere, dar… bâjbâi controlorul.

− Vedeţi dumneavoastră, am debarcat încărcaţi de un sentiment de nesiguranţă şi confuzie. Nu ştiam dacă aveam să fim atacaţi de la sol, dacă aveam să fim bombardaţi de un crucişător duşman…

Şi omul începu să evoce marile bătălii din Falkland, descriind în detaliu luptele de pe coastă, marşurile peste dealuri stâncoase… Povesti cum fusese rănit chiar în ultima zi de război, şi astfel încetase serviciu militar. Până la urmă, controlorul îşi aminti că mai avea de compostat biletele călătorilor din vagon şi îi dădu bună ziua.

− Nu vă reţin, domnule. Contiuaţi-vă treaba! îi zâmbi omul.

− A fost o discuţie cât se poate de interesantă! La revedere, domnule…

− Robert Priestley, spuse cu un zâmbet radios omul.

Şi controlorul plecă grăbit, intrând în compartimentul din care plecase Robert. Acesta din urmă, rânjind pe sub mustaţă, se întoarse din nou cu privirea la geam şi văzu, în depărtare, profilul unui oraş ale cărui blocuri de sticlă se ridicau deasupra unor dealuri foarte mici. Manchester…

Se plimba agale prin vagon, scrutând ocazional peisajul de după geamul cam murdar al trenului. Privirea lui nu putea decât să scaneze nepăsător formele cam neclare ale blocurilor, faţadele caselor şi rândurile subţiri şi îndesate ale copacilor, ce împărţeau câmpia în carouri.

Deodată, se simţi îngreunat de ceva, de parcă ar fi primit în spate un rucsac greu. Se opri, iar privirea lui surprinse interiorul unui compartiment, în care stătea un singur om. Ce-l uimi era faptul că acel om se uita la el, dar privirea lui nu avea nicidecum aspectul unui holbat. Era ca şi cum l-ar fi ştiut dintotdeauna. Îl privea cu doi ochi de o culoare neclară, bătând probabil înspre maroniu. De altfel, toată faţa lui era de aşa natură, încât nu puteai să-i faci nicio descriere exactă. Nasul lui nu era nici proeminent, nici teşit, obrajii erau palizi, dar nu foarte, gura era strânsă, dar nu meschină. Robert stătu câteva secunde locului, neştiind cum să reacţioneze la acea privire. Omul continua să se uite la el, de parcă ar fi fost logic, penibil de clar chiar, ca Robert să intre în compartiment şi să-l salute. Nu putu rezista acelor ochi. Intră în compartiment, nu înainte de a-şi arbora zâmbetul nonşalant şi privirea maliţioasă pe care le avea de obicei.

− Pot sta aici?

− Cu mare plăcere, răspunse omul, cu un glas ciudat, nici cald, nici rece.

− Ne cunoaştem de undeva? întrebă Robert, intrigat de faptul că omul continua să se uite la el.

− Mă îndoiesc.

− Şi cu toate acestea…

− V-aş putea întreba încotro călătoriţi?

− Middlesborough, spuse Robert, uitându-se pe geam.

− Ce coincidenţă. Şi eu tot într-acolo mă îndrept! zâmbi străinul. Cu afaceri sau acolo locuiţi?

− Văd că persoana mea vă trezeşte interesul, făcu Robert, iritat.

− Aşa e şi normal. Un om ca dumneata, care pare a veni de nicăieri şi a se duce nicăieri…

− De unde aţi tras această concluzie? se încruntă Robert.

− Păi, în primul rând, sunteţi îmbrăcat în nişte haine vechi, chiar dacă bine îngrijite. Apoi, nu aveţi bilet.

Robert păli.

− Nu sunt fraier, ca acel controlor. Şi mă scuzaţi dacă v-am auzit discuţia cu el, dar aveam uşa deschisă şi eraţi aproape…

− Ei bine, da, s-ar putea spune că sunt o pasăre călătoare, râse Robert, neputându-şi stăpâni o inflexiune de uimire iritată în glas.

Robert îşi terminase ţigara, aşa că-i ceru străinului o alta. Acesta îi dădu o ţigară fină, dintr-o tabacheră lucrată în abanos. Robert se uită cu interes la ea şi văzu nişte iniţiale: L.M.

− Mă numesc Lucius-Michael… Numele de familie nu contează! zâmbi străinul. E un nume străin, mult prea greu de pronunţat.

„Ăsta a văzut că am citit iniţialele?” îi străfulgeră un gând lui Robert.

− Robert Priestley, încântat!

− Nu v-ar face plăcere să luăm masa în vagonul-restaurant? Plătesc eu nota! zâmbi Lucius-Michael.

Robert s-ar fi scuzat şi ar fi spus „nu” în faţa unui asemenea personaj mai mult decât ciudat dacă nu i-ar fi fost extrem de foame. Cei doi se sculară de pe locurile lor şi trecură în următorul vagon, care servea drept restaurant. Avea, de fapt, un mic bar ce ocupa toată partea stângă a compartimentului, iar în dreapta se întindeau mesele, cu banchetele aşezate de o parte şi de alta a acesteia. Geamurile mari lăsau să se vadă câmpiile din nordul Manchesterului, cu mici oraşe pitoreşti, cu case de piatră, apărând din când în când din acea vâltoare galben-maroniu-verzuie. Nu era nimeni în vagon, cu excepţia ospătarului. Cei doi au comandat două porţii de cartofi cu carne de porc, de a cărei calitate se îndoiau amândoi. În definitiv, nu se aflau într-un vagon al Midland Mainline-ului. Trebuiau să se descurce cu ce le oferea cursa aceea regională.

− N-am putut să nu remarc faptul că aveţi cunoştinţe vaste în legătură cu mâncarea din trenuri, spuse Lucius-Michael. Aţi lucrat într-un vagon restaurant?

− Da, veni scurt, pe un ton iritat, răspunsul.

− Interesant… Meserie tranzitorie, presupun.

− Logic.

− Şi acum cu ce vă ocupaţi?

− Cu nimic, răspunse simplu Robert. Până acum o săptămână eram gardian de noapte la ambasada unei ţări insulare… îmi scapă numele.

− Vă place schimbarea, să înţeleg.

− N-am de ce să rămân ancorat pe o singură meserie, pufni Robert. Când faci ceva încontinuu, la un moment dat te plictiseşti de ea şi devine povară. Te trage în jos.

− Vă înţeleg punctul de vedere, spuse Lucius-Michael, trăgând adânc din ţigara sa.

− Gândiţi-vă că omul îşi poate irosi întreaga viaţă, tot timpul pe care îl are, profesând aceeaşi chestie, din nou, din nou şi din nou. Va ajunge, inevitabil, să se repete, orice ar face, continuă, înfocat de subiect, Robert. Şi moare neîmpăcat şi trist, pentru că nu s-a putut bucura cu adevărat de libertate.

− Aaa, libertate… Cum poţi avea libertate în lumea asta plină de lanţuri?

− Frângându-le, una după alta, spuse Robert. Între timp, ospătarul deschisese pe masă o sticlă de vin şi le turnă câte puţin din lichidul roşiatic în nişte pahare simple. Robert gustă. Poşircă. Dar mergea şi aia.

− Să vă explic, spuse el, văzând că Lucius-Michael privea la el, curios. Omul are nevoie, la începutul vieţii lui, de o anumită constanţă, ca să se poată dezvolta în linişte. Când această dezvoltare se definitivează, el ar trebui să fie liber, liber ca o pasăre ce se desparte de părinte şi pleacă singură în căutarea unor noi zări. Dar oamenii, fie din frică, fie din confort, fie din ambele, aleg să se lege de pământ, să îşi frângă orice posibilitate de libertate, doar ca să nu fie nevoiţi să mai alerge după mijloacele de supravieţuire. În definitiv, de ce să te înjoseşti aşteptând să vină blidul, tu trebuind doar să deschizi gura? Ce fel de viaţă e asta? Devii sclavul blidului. Sclavul casei tale, al slujbei, al familiei, al cercului de prieteni, toată sictireala asta. Poţi avea prieteni fără să-ţi faci un „cerc”. Cerc! Cuvânt ce desemnează o delimitare, o îngrădire. Ţi se îngrădeşte universul la un „cerc”. Ţi se ia din libertate. Cu ce drept?

Robert se opri, dându-şi seama că se cam înfocase în discurs şi mersese prea departe. Se uită la interlocutorul său, dar nu-l văzu uimit. Avea aceeaşi privire ciudată, ce parcă dădea de înţeles că ştia exact la ce se gândea Robert.

− Un punct de vedre foarte interesant, făcu el, luând în mână paharul de vin şi mişcându-l astfel încât să aerisească băutura. Nu sorbi însă din pahar, ci rămase cu el în mână, privind în gol. Părea că a prins din zbor o idee, căci îşi îndreptă din nou privirea asupra lui Robert:

− Şi dumneavoastră credeţi că veţi muri împăcat?

− Absolut. Am făcut tot ce s-a putut face.

Robert era intrigat de discuţia aceea, dar simţea nevoia să-şi apere stilul de viaţă. În plus, simţea un ciudat imbold de a discuta cât mai multe despre el cu acest misterios personaj ce părea a-l înţelege atât de bine.

− Şi vedeţi libertatea ca fiind neîngrădirea niciunei posiblităţi…

− Exact! zâmbi Robert.

− Aşa că treceţi de la o meserie la alta, de la o identitate la alta, fără să vă pese… o viaţă pe fugă. Şi ca să vă păstraţi acest stil de viaţă, vă schimbaţi mereu, încontinuu, vă ucideţi „confortul” din faşă… Vă faceţi sclavul unei schimbări perpetue!

− Nu sunt slcavul schimbării. Schimbarea mă eliberează! răbufni Robert.

− Dar sunteţi de acord cu mine când spun că schimbarea este filozofie de viaţă pentru dumneavoastră.

− Poate….

− Atunci sunteţi legat de ceva. De un lanţ uriaş, greu. Aveţi libertate nelimitată. De aici, ce facem?

− Ce e de făcut?

− Păi aţi transformat totul în viaţa asta în libertate. O masă uriaşă de libertate. La ce vă foloseşte aceasta?

− La a trăi cu adevărat.

− Cu adevărat? De ce cu adevărat? Ce face ca viaţa să fie trăită cu adevărat sau nu?

− Tocmai asta. Câtă libertate ai.

− Şi dacă ai libertate, atunci automat trăieşti cu adevărat? Simţiţi, simţiţi în interiorul vostru că sunteţi în viaţă, vă simţiţi îmbătat de acest sentiment?

− Tot timpul… spuse Robert.

− Simţiţi un rost, o plăcere?

− Da…

− Nu! Nu simţiţi! Pentru că viaţa asta în perpetuă schimbare a devenit o rutină, o rutină mai oribilă decât toate celelalte, pentru că aceasta împiedică orice act de creare, orice finalitate, orice…

− Nu vi se pare că vă interesează cam prea mult viaţa mea!? ripostă enervat Robert. Dar culmea, deşi un străin, un om pe care nu-l mai văzuse, îi reproşa modul cum trăia, el nu voia să încheie brutal discuţia. Încerca doar să oprească avântul interlocutorului.

− Eu cred că pe dumneavoastră vă interesează prea puţin, grăi străinul. Ascultaţi-mă cu atenţie, vă rog: aveţi atâta libertate, încât aceasta vă subjugă, de fapt. Vă condamnă la o viaţă goală. Libertatea în sine e de prisos, dacă nu o sacrifici pentru ceva înalt, ceva peste tine. Este un instrument pe care îl foloseşti ca să te aproprii de adevărul suprem: cunoaşterea vieţii. V-aţi făcut o finalitate dintr-un instrument.

Robert avea cuvinte în gâtlej, dar nu le putea elibera. Se uita încremenit la faţa de neclintit a interlocutorului său. Se gândea la cei aproape 20 de ani în care a fost de toate şi a făcut de toate… A fost nimic, a făcut un mare nimic. Oare? Era liber. Liber…

Nu avea cum să aibă dreptate celălalt. Era un străin ţăcănit. El aşa a trăit, şi a făcut-o foarte bine până l-a întâlnit pe ăsta.

− Eu trăiesc bine mersi! N-am de gând să renunţ la libertatea pe care am cucerit-o!

− Prin renunţarea la toate celelalte. Libertatea goală ce este? Este o abstracţiune. Nu poţi trăi în abstract.

Hotărât lucru, străinul se încăpăţâna să vrea să-l convingă că-şi trăise într-un mod total greşit viaţa. Trebuia să-i dovedească că se înşală.

Tâmplele lui Robert zvâcniră. Faţa îi era roşie de la sângele ce se agita să intre în vinişoarele ce se umflau în întâmpinarea torentului. Torentul fu transpus în vorbe:

− Abstract, neabstract, bine, rău, aşa trăiesc şi-mi place! Nu văd de ce v-ar interesa. Nu, nu văd de ce credeţi că nu fac bine! A, pentru că nu puteţi pricepe! Nu puteţi, struţi ce v-aţi înfipt capul în pământ! Cu slujba voastră, cu familia şi prietenii, cu normele sociale! V-aţi dat libertatea pe confort, pe un scaun, un acoperiş stabil, un căcat! Pe un mare căcat!

Robert nu-şi dăduse seama că se ridicase de pe scaun. Ochii lui scăpărători păreau umpluţi de hotărâre, cu toate acestea evitau privirea celuilalt. Lucius-Michael îi răspunse molatic:

− Nu mă prea cunoaşteţi… în orice caz, între un acoperiş stabil şi felurite acoperişuri, unde-i diferenţa de fond? Niciuna, până la urmă. Doar că cel care schimbă acoperişurile face un efort doar ca să stea sub un altul la fiecare trei luni. Celălalt are posibilitatea să-şi folosească energia pentru alte lucruri, mai importante. Să o ia pe o potecă şi să treacă muntele. Şi atunci va simţi satisfacţia călătoriei terminate. Mulţi preferă să n-o facă şi se scaldă în mlaştină. Dar dumneavoastră pur şi simplu o luaţi haihui pe toate potecile. Şi tot într-un fel de smârc vă aflaţi, până la urmă. O îmbărligătură de poteci frânte…

Robert se aşeză, dar nu fu în stare să mai zică ceva. Parcă i se surpa sufletul, credinţa de o viaţă.

− Obosit, veţi ajunge să nu înţelegeţi de ce o mai faceţi.

− De ce ce? îngână el.

− De ce trăiţi.

− Adevărul e că m-am mulţumit întotdeauna să nu-mi răspund la asta…

− Aha. Şi nu doriţi puţin sens în viaţa dumneavoastră?

Robert ridică ochii uimit. Nu înţelegea ce se întâmpla, dar o puternică voce subconştientă îl împingea să zică „da”. Fu cutremurat. Încordă mâinile şi plecă capul. Dar era prea târziu: se prăbuşise. Se prăbuşise tot.

− Sens… Sens… Era unul: acela de a trăi liber. Şi acum nu mai e…

− Aveţi o imensă libertate. Pe care o puteţi în sfârşit folosi.

− Ce?

− Vă pot oferi Sens, domnule! zise Lucius-Michael, cu o voce de un timbru puternic, pătrunzător.

− Cum? De ce aţi face-o?

− Nu vă cer decât Libertatea dumneavoastră. Ea, în schimbul Sensului.

Robert era mai mult decât uimit. Cine era cel care se afla în faţa lui? Cine era, de îi cerea un asemenea troc? Se uita în ochii lărgiţi şi limpezi ai lui Lucius-Michael, şi vedea ceva, o strălucire ciudată… O rază nu de lumină, sau cel puţin nu de lumină în accepţiunea umană a cuvântului. Parcă era altceva.

− De ce îmi propuneţi acest… schimb?

Lucius-Michael zâmbi. Iarăşi, zâmbetul lui era neutru, parcă se vedea maliţiozitate, dar parcă era bunăvoinţă de fapt.

− Pentru că fiecare are ceva de care are nevoie celălalt. Domnule Robert Priestley… mă rog, cum vă veţi fi numind, ne putem ajuta reciproc.

− Numele meu adevărat e Robert Benchley.

− Mă bucur să aud asta. Domnule Robert Benchley, primiţi schimbul meu?

Lucius-Michael se uita la el fără a clinti un muşchi. Faţa lui atât de serioasă nu lăsa loc niciunei interpretări. În niciun moment Robert nu putu să-şi imagineze că acel schimb nu ar fi posibil, că Lucius-Michael nu-i putea da Sens vieţii lui. În schimb, nu înţelegea de ce dorea acest troc, nu înţelegea cum de îl putea face. Era bombardat de atâtea gânduri contradictorii, încât îşi lipi palmele de muchia mesei şi îi veni să se dea cu capul de ea. Îşi muşcă tare buzele. Se uită apoi în ochii aceia dilataţi, care acaparaseră toată faţa neutră a lui Lucius-Michael. Aştepta un răspuns. Da. Da. Da. Nu. Da. Nu. Nu. Ce nu? Era un „da” clar. Nu avea rost s-o ascundă.

− Da.

Vocea lui Robert vibră ciudat, nesigur, prin aer, dar Lucius-Michael parcă prinse noi puteri. Se ridică deodată, şi părea a fi mult mai înalt decât crezuse prima oară Robert. Întinse o mână lungă, suplă, terminată în nişte degete osoase, cu pielea albă.

− Domnule… Robert, ai păşit pe un prag. Poţi să intri. Sau poţi să rămâi afară, în ger. Ai acum şansa unei vieţi adevărate, care poate duce la o moarte adevărată. Poţi avea un sens în această lume. Alegerea ta va fi însă una fragilă. Foarte fragilă, ca tot ce-i omenesc… Ca nişte frunze spulberate de vântul de toamnă…

Şi Lucius-Michael scoase cu cealaltă mână, din buzunar, două frunze ciudate, pe care le apucă apoi cu mâna întinsă. Una dintre frunze era de un verde deschis primăveratic, cu o formă alungită, ovală, ascuţită în vârf. Cealaltă era de un roşu aprins, cu trei colţuri la fel de ascuţite, unul în mijloc, celălalte flancându-l în ambele părţi.

− Alegerea este a ta, Robert, căci există două căi prin care putem face schimbul. Dacă alegi oricare frunză, prima persoană peste care va zbura această frunză, pe care eu o voi arunca în vânt, aceea va deveni scopul tău. În ce mod? Dacă alegi frunza verde, atunci tu va trebui ca, în două săptămâni, să observi fiecare lucru greşit pe care-l face acea persoană, fiecare meschinărie, şi să încerci să i-o îndrepţi. Să-l cerţi, să-l faci să se schimbe, să-l urmăreşti peste tot. Nu vei putea să-i dai vreo bucurie mică, care l-ar putea deturna de la schimbarea sa. Va trebui să-l fereşti constant de vicii şi de alte lucruri neimportante ce-i pot acapara viaţa. Îndreaptă-l către un scop mare de tot. Şi la sfârşitul celor două săptămâni, va trebui să te asiguri că-l va fi îndeplinit. Dacă alegi frunza roşie, atunci va trebui ca, în două săptămâni, să-i dai acelui om viaţa pe care n-a avut-o niciodată. Te voi ajuta cu tot ce-ţi trebuie ca să-l aduci pe culmile fericirii şi ale plăcerii. Îl vei distra în toate chipurile posibile, îi vei oferi desfătările vieţii, îi vei oferi două săptămâni terifice, superbe. Iar la sfârşitul celor două săptămâni… îl vei omorî.

Robert rămăsese încremenit. Se uita la Lucius-Michael şi îşi dădu seama cât de serioasă era situaţia.

− Roşu… Sau verde. Roşu sau verde, Robert.

− Şi ce voi obţine prin asta!?

− Nesăbuitule! Vei obţine un scop! Vei fi făcut ceva! Vei fi transformat o parte din această lume!

− Şi ce-mi cereţi?

− Libertatea, pe care o vei sacrifica prin alegerea pe care o vei face… Şi mai e ceva…

− Ce? păli Robert.

− La sfârşitul celor două săptămâni, îţi vei fi îndplinit scopul. Un om care şi-a îndeplinit scopul nu mai are pentru ce trăi… Vei muri.

Robert începu să tremure. Se uita drept la Lucius-Michael. Îi venea să fugă, să iasă din compartiment, să sară din tren.

− Numai laşii ar fugi, îl cutremură cu vocea sa Lucius-Michael. Ai prefera să alegi confortul? Căci asta e adevărata diferenţă dintre omul confortabil şi cel neresemnat: primul fuge de scopuri mari, al doilea le îmbrăţişează!

− Nu voi fugi, zise Robert, înfruntându-i privirea. Aşa este, presupun… Da, alegerea… Trebuie să aleg.

Ambele variante păreau că exercită o fascinaţie anume asupra lui Robert. Sau, mai degrabă, găsea pentru amândouă motive bune să le respingă. Varianta frunzei roşii era uşoară până la final, când devenea îngrozitoare. Iar celaltă era foarte grea, ba chiar aproape imposibil de dus la bun sfârşit… Robert niciodată nu se întrebase dacă era un om bun sau nu. Nu crezuse în asemenea dihotomii. Dar era pus în faţa unei alegeri. Trebuia să aleagă. Trebuia…. roşu… verde… roşu… verde. Aceste cuvinte vibrau în capul lui, variantele îl ameţeau, consecinţele îl înspăimântau.

Robert se uită la fiecare nervură a celor două frunze. Simţi un imbold puternic să o apuce pe cea roşie. Dar se abţinu. Se uită în ochii lui Lucius-Michael. Nu ştia dacă el dorea să aleagă o variantă anume. Părea complet indiferent. La o analiză mai atentă, părea că se ducea totuşi o luptă în el, dar nu era clar… Numai de ar fi ştiut ce era în capul acelui ciudat străin… Ce faţă indiferentă, şi totuşi ce ochi ciudaţi, cine ştie ce…

− Verde! fu alegerea, anunţată cu un strigăt.

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s