Începutul Europei sau cum s-a născut modernitatea


Anul 1000. Europa însemna un spaţiu incert între Pirinei, Insulele Britanice şi fluviul Oder. La est se întindea un spaţiu uriaş, aproape deloc stăpânit, plin de mici principalităţi, comunităţi dispersate, toate reunite sub aceeaşi egidă a conducerii despotice locale. Sudul era un puternic imperiu musulman, a cărui expansiune în Franţa de azi fusese oprită cu doar un secol şi ceva în urmă. Asia presa pe toate fronturile. Europa era un spaţiu al pădurilor întinse, al mlaştinilor şi al frigului.

Anul 1500. Europa s-a extins până la Gibraltar şi pe malurile Dunării. În est, ajungea până la marginile marii câmpii ruseşti, ultimele avanposturi fiind Riga şi Königsberg. Se formaseră state centralizate, cu tradiţie şi istorie, începea o nouă Europă. O Europă cuceritoare, o Europă care a dat lumii modernitatea, împreună cu marile ei inovaţii: libertatea, cercetarea, inovativitatea.

Perioada dintre 1000-1500 (sau 1066-1454, dacă este să ne luăm după datele simbolice, cucerirea normandă a Angliei, respectiv căderea Constantinopolului), anume Evul Mediu, este deseori stigmatizată, considerată o perioadă întunecată, a represiunii şi a unui regres, sau, dacă nu a unui regres, a unei încetiniri a progresului.

Mitul se sprijină în general pe faptul că după Epoca Medievală a început o mare frământare în Europa, care avea să ducă la iluminism. Fără a mai pune la socoteală Renaşterea, devine clar pentru toţi faptul că ritmul de dezvoltare şi de inovare a ideilor care guvernau societatea se accelerează, ajungând extrem de alert prin secolul al XIX-lea. A doua mare problemă este cea a Bisericii, care se presupune că a frânat progresul prin acţiunile ei şi prin mentalitatea ei „anti-cercetare”, „anti-progres”. În fine, ultima problemă pe care această epocă o are în ochii multora este cea a lipsei de progres tehnic.

Iluminismul era un curent situat împotriva Evului Mediu. Logic. Iluminiştii erau în mare parte deişti, era normal ca ei să respingă o societate creştină. Partea aproape amuzantă este că Evul Mediu şi filozofia creştină le-au dat însăşi fundaţia pe care ei au umplut-o nu cu Dumnezeu, ci cu Raţiunea. Încolo, ei au preluat practic gândirea care s-a dezvoltat în Evul Mediu. Afirmaţie ridicolă? Să vedem.

Care erau principalele elemente ale filozofiei iluministe? Progresul, propăşirea omenirii, împlinirea istoriei. Pe ce se baza viziunea medievală occidentală? Pe creştinismul de tip catolic, adică orientat spre viitor, având ca scop aceeaşi propăşire şi aceeaşi idee de împlinire a istoriei (vedeţi cruciadele: cruciaţii aveau rolul de a împlini istoria, aducând Teritoriile Sfinte în zona Europei şi aducând o victorie finală împărăţiei universale de pe pământ, copie imperfectă a Împărăţiei de după Apocalipsă.) Propăşirea, în viziunea creştină, se făcea prin transcendentul în împărăţia cerurilor. Cum însă Dumnezeu a fost înlăturat, a rămas o schemă telurică, cu un Progres care duce la o propăşire pe Pământ. Iată cum Sfârşitul Lumii se transformă în Progres. Ideea de bază rămâne aceeaşi: lumea trebuie refăcută. În evul mediu, ca şi în modernitate, europeanul era veşnic nemulţumit şi doritor de a schimba în bine, de a se apropia de propăşire. Aceeaşi forţă motrice a stat în spatele Cruciadelor, a Inchiziţiei, a Războiului de 30 de ani şi a Revoluţiei franceze, dar şi în spatele doctrinelor milenariste, a se aminti comunismul şi nazismul. Continuitate, deci. Evul Mediu n-a făcut decât să adauge la acest spirit. De fapt, în Evul Mediu s-a creat mai degrabă acest spirit, trecându-se peste o cultură greco-romană „împotmolită” în propria-i măreţie, nereuşind să-şi depăşească problemele. Evul Mediu a reprezentat o revigorare mentală, dacă deja în ultimele secole ale Imperiului Roman tendinţa era una de conservare a culturii rămase, tendinţă păstrată de Bizanţul ce avea să se prăbuşească în cârcă cu sistemul pe care a încercat să-l protejeze, în mod paradoxal ducându-l astfel la pierzare, societatea medievală era cuprinsă de elanul expansiunii pe toate planurile. De la liderii politici la cărturarii călugări, toţi cucereau, redescopereau, împinşi de suflul unei tinere lumi, născută din cenuşa Imperiului Roman, în care deja apăreau caracteristicile Europei moderne. Pesimismul distrugător (în secolul XI, în multe locuri din Europa, s-a scris despre Sfârşitul Lumii), şi optimismul fanatic (credinţa în victoria finală a cruciaţilor şi distrugerea „Fiarei”, adică Islamul, la 666 de ani de la naşterea lui Mahomed) au sculptat o Europă în care minţile febrile pulsau, mereu nestatornice. Mişcarea aceasta febrilă nu putea fi decât generatoare de noi idei. Spiritul medieval a stat la baza caracterului modernităţii. Cercetarea ştiinţifică îşi trage bazele din experimentele care au devenit mai mult decât curiozităţi. Iată, în Alexandria, pe vremea Imperiului Roman, se construise o maşină cu aburi, dar nimeni nu a văzut în ea mai mult decât o „jucărie”. În Epoca Medievală, deja se trecuse la cercetarea cu scopul acumulării de noi cunoştinţe şi tehnici. Mediul mai rece şi mai ostil din nord a facilitat căutarea de soluţii economice de trăit, astfel dezvoltându-se o cultură a tehnicizării, stimulată de spiritul de competiţie dat de febrilitatea gândirilor oamenilor, care se ciocneau adesea. Deja miroase a capitalism. Care, de altfel, a apărut în ţările cele mai defavorizate din punct de vedere climatic (din nordul Europei, nu din sudul mediteranean)

Desigur, nici capitalismul, nici formalizarea ştiinţifică nu au apărut în Evul Mediu. Dar bazele, fundaţia, totul s-a construit atunci. Mentalitatea nu a apărut dup-aia, negând-o pe cea din epoca medievală. Ea a fost mentalitatea epocii.

Şi ajungem la a doua problemă: Biserica. S-a opus Biserica acestei mentalităţi? A fost un instrument de reprimare a progresului? În primul rând, ce era Biserica atunci?

Era comunitatea credinicioşilor. Definiţia se menţine şi azi, dar atunci această comunitate era chiar întreaga comunitate. Era elementul care dădea unitate unei Europe până la urmă fărâmiţate. Era elementul care a dus la naşterea monarhiilor puternice din occident. Era forţa motrice a unei expansiuni care s-a tradus şi în progres cultural şi al mentalităţii.

O tradiţie creştină a miracolelor a indus ideea că natura se supune Cuvântului. Mai întâi Iisus Hristos, apoi sfinţii, au realizat multe minuni, arătând primatul spiritualului asupra materialului. Această idee s-a transpus fără probleme oamenilor de ştiinţă, care, prin „cuvântul” legilor, au reuşit să pună Natura în slujba omului. Această idee îşi are, deci, rădăcinile în creştinism şi în Biserică.

Biserica a fost o instituţie cu putere politică în Occident, prin papă. Asta din aceeaşi dorinţă arătată mai sus de „propăşire”, de împlinire a istoriei prin „împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ”. Dar Biserica nu dicta regilor. De multe ori, regii se certau cu papa şi chiar schimbau papi după voia lor. Biserica era un factor important în viaţa socială pentru că oamenii considerau că era. Toţi făceau parte din această Biserică şi era logic să apere instituţia. Credinţa creştină era elementul ce solidariza o Europă mică şi asediată. Ca această solidaritate să fie eficace, această credinţă trebuia menţinută în anumite linii. De aici, grija pe care Biserica o avea în trasarea unor limite, de multe ori mobile, ce separau cunoaşterea „bună” de cea „rea”. Ereziile, devierile, puneau în pericol coeziunea europeană. Şi totuşi, exista o relativă libertate. Dovadă e faptul că erau atâţia gânditori europeni care au ajuns să conteste Biserica şi să fie auziţi. Numai odată ce treceau de acea „limită”, erau puşi într-o situaţie mai complicată. Iar Inchiziţia se ocupa în principal de membrii clerului, de preoţi şi călugări.

Inchiziţia avea rolul de a apăra clerul de devieri ce ar fi pus în pericol principalul element comunc are lega Europa. Mijloacele folosite sunt condamnabile, dar trebuie puse în contextul unei lumi mai crude ca cea de astăzi. Iar Inchiziţia spaniolă este un element aparte. Inchiziţia nu era un instrument de control politic, întrucât inchizitorii puteau să acţioneze doar în cazul membrilor clerului. Mai mult, Biserica, care avea tribunalele ei, era de multe ori mult mai generoasă ca puterea juridică a ţării respective. Dacă un hoţ îşi pierdea mâna conform judecăţii unui tribunal regal, pentru aceeaşi delicvenţă, un om era condamnat de o instanţă judecătorească a Bisericii să meargă în pelerinaj. Şi nu vorbim de Ierusalim. Erau destule locuri de pelerinaj de-a lungul şi de-a latul Europei.

A treia problemă, cea a tehnologiei, este la fel de spinoasă. Vom folosi exemplul unei alte civilizaţii. Chinezii cunoşteau de mult energia hidraulică, pe care o foloseau ocazional. Inventaseră de mult hârtia. Dar niciun chinez, şi nimeni, de altfel, pe tot drumul Mătăsii, nu şi-a pus problema să fabrice hârtie în mod mecanizat. Îndată ce hârtia a fost introdusă în Europa, procesul de fabricaţie a fost mecanizat, cu ajutorul morilor de apă. Şi vorbim de Italia din 1276. Epocă întunecată, cu Biserica care nu permitea progresul… nu?

Europa medievală nu a dispus de invenţii proprii, în afara orologiului. Dar a preluat ideile din spaţiul arab şi extrem-oriental şi le-a adaptat necesităţilor ei. Acest simţ practic, împreună cu inventarea şi răspândirea largă a orologiului, instrument necesar vieţii din ce în ce mai complexe a oraşului medieval european, au dus la crearea spiritului burghez, capitalist, inovator. Orologiul însemna ritmicitate, automatizare, precizie (la început, destul de aproximativă!), într-un cuvânt, era un instrument al eficienţei. Această invenţie corespundea nevoilor unei societăţi din ce în ce mai conştiente de nevoile sale individuale şi comunitare. Timpul nu era apanajul celor de sus, precum era în China.

Europa medievală a semănat germenii avântului tehnologic care avea să cuprindă lumea. În timp ce alte civilizaţii erau mai avansate tehnologic, Europa era mai avansată din punct de vedere al abordării tehnologiei. Şi astfel, a recuperat treptat decalajul, apoi s-a avântat într-o dezvoltare extraordinară numită Revoluţia Industrială, ca să ajungă dominantă în lume.

Renaşterea a declamat întoarcerea către Antichitate, iar mulţi consideră că Evul mediu a fost o perioadă care nu a avut legătură cu civilizaţia europeană modernă. Şi totuşi… Să vedem. Religia creştină proclama demnitatea egală a oricărei fiinţe umane (toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu-> idee ce lipseşte în civilizaţia greco-romană), ţărănimea (majoritatea populaţiei) era dependentă, dar beneficia, faţă de sclavii din antichitate, de o minimă libertate şi de conştiinţa drepturilor sale (relaţiile cu seniorul erau de tip contractual), oraşele şi burghezia pregăteau în plin ev mediu ideea de libertate şi progres, instrucţia se dezvolta şi se răspândea (deşi încet), societatea devenea din ce în ce mai „individualizată”, prin lungul exerciţiu al gânditorilor, uneori consideraţi eretici, ai perioadei, un ideal egalitar promovat de mişcările milenariste, şi nu în ultimul rând dinamica economică şi socială, ce impunea o permanentă schimbare a societăţii… Toate acestea sunt creaţii ale Evului Mediu, toate acestea sunt condiţii şi evoluţii care au pregătit calea democraţiei şi a Europei Moderne. De la greci s-a luat mai mult cuvântul (democraţia grecească se baza, practic, pe munca sclavilor). Nu putem deci să ignorăm Evul Mediu, să-l considerăm o perioadă nefastă sau să îi negăm importanţa. Între 1000 şi 1500 s-a creat Occidentul. Iar acum, modelul Occidental conduce lumea.

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Eseuri non-politice și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Începutul Europei sau cum s-a născut modernitatea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s