Pe altar libertatea (partea II/III)


Trenul se opri cu un scarțâit oribil de tambururi ce se freacă de roți de pe vremea Revoluției Industriale. Robert de-abia atunci percepu faptul că încă era în tren, că făcea o călătorie şi că afară se vedea peronul gării Burnley. Vedea clar, acum, fațadele bloculețelor maronii, cu geamuri dreptunghiulare, dotate cu perdele de toate culorile. În depărtare se întindeau dealuri acoperite de copaci şi de case de piatră.

─ Cred că vom coborî aici, spuse Lucius-Michael.

Vocea lui o simți ca lama unui cuțit care de-abia părăsise uriaşa rană sângerândă. Părea mai mult decât ciudat să-l audă acum, îl simțea prea real, căci îl dorea dispărut. Şi totuşi, era pe deplin cuprins de realitatea în care se afla. Nu încerca să se sustragă… verde. Avea un scop de îndeplinit.

─ Unde mergem?

Întoarcerea asta la teluric i se păru bruscă şi profană, dar era forțat de situație.

─ Londra.

─ De ce?

─ Aşa am decis. Nu uita, libertatea ți-ai dat-o.

Robert se umplu de revoltă, dar nu o putu materializa. Împotriva cui să se revolte? Împotriva acetei fețe calme, distante, ciudat de neutre, care exprima tot şi nimic în acelaşi timp?

Cei doi luară o altă cursă până la Londra. Robert nu vedea gara, nici mulțimea de oameni, nici uriaşa metropolă. Ieşi în stradă. Merse pe nişte alei. Care? Nu ştia. El vedea doar mâna lui Lucius-Michael, băgată în buzunarul în care el ținea frunza verde.

─ A venit timpul.

Robert simți cum întregu-i corp fu cuprins de un fior ce se prelungea încontinuu, ce nu putea fi descris. Inima începu să-i bată din ce în ce mai tare, muşchii i se încordau şi destindeau ritmic, începu să aibă respirația îngreunată.

Lucius-Michael scoase uşor din buzunar frunza cea verde, ce strălucea într-o lumină neobişnuit de puternică, dat fiind stratul gros de nori şi smog ce plutea deasupra Londrei. Vântul bătea uşor, unduind frunza cea ovală. Robert observă că erau pe o alee mărginită de şiruri întregi de copaci. Pe jos se scurgeau parcă pâlcuri de frunze, unele maronii şi uscate, altele galbene sau chiar verzi. Toamna venise, şi îşi culegea primele victime. Părea că aceste frunze se adună în râuri, apoi se constitui un adevărat fluviu. Vântul îl răscolea, creea vârtejuri, îl făcu pe Robert să se simtă cuprins de disperarea celui ce se simte târât într-un angrenaj ce-l depăşea cu mult, un matelot aruncat în mijlocul unei flote ce se dezintegra lovită de furtună.

Lucius-Michael nu se îndura să dea drumul frunzei.

─ Hai! Ce aştepți!? se pomeni că țipă Robert.

Lucius-Michael se întoarse încet cu capul spre el, soarele prinzând cu o rază de-a sa un zâmbet îngrozitor de calm.

─ Ține minte… Alegerea ta e fragilă… Şi vei vedea repede cât de fragilă.

Şi Lucius-Michael dădu drumul frunzei, care fu imediat prinsă în plasa invizibilă a vântului ce devenise turbat, smulgând-o de sub privirea lui Robert şi aruncând-o în vârltoarea lumii. Robert alergă înspre ea. O vedea, rotindu-se pe lângă copaci, trecând pe lângă râuri de frunze. Alerga cât putea, şi ar fi ajuns repede din urmă micul şi luciosul obiect dacă vântul nu şi-ar fi schimbat brusc direcția şi frunza n-ar fi dispărut din fața lui. Robert fu nevoit să se întoarcă, fugind necontenit după frunză precum ogarul se avântă pe urma iepurelui ce schimbă abil direcția prin pădure, în încercarea lui de a scăpa. Lucius-Michael întinse brusc mâna şi-l prinse pe Robert de umăr. Acesta fu oprit brutal din alergarea sa, fără ca celălalt să fi fost clintit măcar un centimetru.

─ N-ai de ce fugi, căzură vorbele lui Lucius-Michael peste el.

Robert se uita cum frunza, dusă de vânt, se depărta de el. S-a izbit de o persoană ce mergea grăbită pe o parte a străzii, dar îşi continuă drumul.

─ Ai o lună. Mult noroc, îi zise Lucius-Michael.

Robert nu reacționă la început în vreun fel. Se uită mai atent la persoana ce se depărta. Făcu un pas. Ce naiba, acum ce urma să facă?

Dar degeaba se uită îndărăt. Lucius-Michael dispăruse. Îl întâmpină doar un torent de frunze verzi, ovale şi lucioase, apoi roşii şi ascuțite, ce-i acoperiră privirea.

Fugi. Fugi înspre persoana pe care trebuia s-o aducă la „bine”. S-o facă să îndeplinească un scop „mare”. Habar n-avea ce desemnau aceste cuvinte. Nu-şi dădea seama unde era binele şi unde nu, care scop putea fi considerat mare şi care nu. Cum era ca el să înțeleagă toate astea şi să şi facă ce i se ceruse în doar o lună!?

Începu să înjure. În gura mare. Înjura trenul nenorocit în care se urcase. De ce acela şi nu altul? Nu l-ar mai fi găsit pe Lu… Dură doar câteva secunde. Simți deodată certitudinea faptului că l-ar fi întâlnit oricum pe Lucius-Michael, fie că s-ar fi urcat sau nu în vreun tren şi indiferent de tren. Şi dacă l-ar fi prins polițiştii… Nu, era inevitabil.

Superb… Era o tânără îmbrăcată la patru ace, probabil grăbindu-se la vreo întâlnire de afaceri. Genul acela pe care, dacă îl abordezi pe stradă, îți dă cu gaz lacrimogen în față. Ce naiba avea să facă acum? Nu ştia nimic despre ea şi nu avea timp…

─ Mă scuzați… spuse el, tâmp.

─ N-am timp, scuze.

Tânăra iuți pasul, lăsându-l pe Robert să înjure tot ce găsea de înjurat. De la capacul de canal la geamul casei de alături. Ce era să facă acum? Să o urmărească ca un criminal în serie?

Şi totuşi, picioarele i-o luau înainte. Se aținu în urma ei, la o distanță sigură, până când aceasta intră într-o clădire de sticlă, destul de mare, dispusă mai mult pe orizontală. Deasupra intrării scria mare „Orange”. Perfect. Corporatistă. Exact specia pe care o ura el cel mai tare. Oameni ce se legau de o rutină perfectă, fără direcție. Drace, norocul nu i-a fost de partea lui.

Ce urma să facă? Cum urma să procedeze? O urmă în clădire, ca să nu-i piardă urma, dar în timp ce trecea prin coridoare curate, aproape ciocnindu-se de zecile de oameni ce lucrau la parter, se tot frământa, şi se tot întreba cum avea să facă primul pas.

Rezultat al vieții lui zbuciumate, Robert era un bun actor şi putea să interpreteze o varietate de roluri. Îşi făcu curaj şi se duse direct la tânăra care se certa acum cu un alt angajat al firmei.

─ Bună ziua, domnişoară, aveți un minut liber?

─ Bună ziua. Nu.

Tânăra, după ce se întorsese la el şi-i zâmbise malițios, se întoarse brusc şi plecă. Robert, din doi paşi, ajunse în fața ei şi-i tăie calea.

─ Ştiți, n-ați pleca aşa de grăbită dacă ați şti ce doresc a vă vorbi.

─ Uimiți-mă.

Robert improviza total, dar o făcea cu un curaj ce-i dădea coerență.

─ Am fost însărcinat de conducerea supremă a firmei să cercetez îndeaproape activitatea părții din Anglia, şi în special cea a sucursalei din Londra, şi mi s-a dat de înțeles că sunteți unul dintre cei mai destoinici angajați ai firmei noastre de aici.

─ Hm, greu de crezut, făcu tânăra a dispreț.

Ochii ei, ce băteau într-un albastru închis, de azur, atunci când erau luminați, îi părură lui Robert răutăcioşi.

─ De aceea am venit la dumneavoastră sperând că mă puteți ajuta în treaba mea.

─ Cu ce?

Robert văzu deodată că planul lui, încropit în pripă, era oribil şi că nu avea să țină. Dar trebuia să-şi continue rolul, aşa cum cruciații, în a doua Cruciadă, au decis să îşi continue campania de la început dezastruoasă pentru a scoate măcar ceva din toată aventura aceea.

─ Mă puteți pune în contact cu factorii de decizie, mă puteți lămuri cu anumite aspecte ale firmei pe care nu le-aş putea afla aşa de uşor… M-ați scuti de mult timp pierdut şi m-ați onora cu o companie plăcută.

Zâmbetului lui Robert îi fu întors o schițare de malițiozitate. Tânăra nu părea măgulită, şi în niciun caz mai puțin rece ca până atunci. Părea că-l măsurase din cap până în picioare pe Robert şi că deja îi pusese o etichetă negativă.

─ Veniți mâine, la aceeaşi oră, vorbim atunci. Acum am treabă.

Dădu bună ziua, se întoarse şi plecă. O postură dreaptă, cam țeapănă, cap rotund, cu ochi pătrunzători, haine elegante, de firmă.

„Te pomeneşti că o fi manager, sau chiar CEO?”

Oricare ar fi fost poziția ei, a dat-o în bară. Nu avea cum să scape de rolul pe care şi-l asumase, dar acest rol nu-i dădea nicio posibilitate de a se apropia de ea suficient de mult încât să facă ceea ce Lucius-Michael aştepta de la el. Sau, mă rog, să-şi împlinească scopul.

Totuşi, era vorba de ce voia el, sau de ce voia Lucius-Michael? El a ales. El a dorit să aleagă. Deci el voia să-şi îndeplinească misiunea. Trebuia s-o facă. Era tot ceea ce-i rămăsese. Şi parcă întrezărea ceva interesant. Pentru prima oară, era legat puternic de ceva. Ar fi urât chestia asta, dacă ar mai fi ținut cont de filozofia lui de viață. Dar simțea lanțul. Era ceva palpabil, concret, cu mult mai concret decât întreaga lui viață de până atunci. Ca un masochist, voia acum să-l simtă mai greu, mai strâns în jurul gâtului. Hotărât lucru, trebuia să dea ce-i mai bun din el.

Dar cum să intri pur şi simplu în viaţa cuiva, să îi impui un scop, o conduită anume?

Se aşezase pe o bancă de lângă o intersecţie. Sediul Orange se ridica în spatele copacilor ce mărgineau aleea. Încolo, clădiri înalte, ce se pierdeau în smogul ce se lăsa uşor peste oraş. Forţele corupătoare întotdeauna erau mai eficiente în a acapara ceva. Aşa cum ceaţa aia înecăcioasă cufunda oraşul în poluare şi confuzie. Hm. Ciudat. El de obicei n-avea reflecţii din acestea.

− E greu, nu-i aşa?

Lucius-Michael stătea în faţa lui, zâmbind grav. Părea că îşi dăduseră întâlnire acolo, dacă te-ai fi luat după expresia lui. Robert însă era uimit şi, ca un naufragiat care se agaţă cu ultimele-i puteri de corabia aproape dezintegrată, încercă să-şi obţină salvarea de la ciudatul personaj cu care făcuse trocul.

− Ajutaţi-mă, căci nu ştiu ce pot face…

− Heh, îmi ceri să-ţi fac treaba. Nu se poate aşa. Toată viaţa ta adultă n-ai depins de nimeni. Tocmai acum să doreşti să schimbi aceasta?

Robert înghiţi în sec. Aşa era. Ura ideea de a depinde de ceva sau cineva. Dar acum chiar o făcea. Fusese alegerea lui. Poate că înţelesese greşit.

− Acum depind de misiunea pe care mi-ai dat-o.

− Asta aşa e, dar dependenţa ta este pentru ceva ce te depăşeşte, un scop, e o transcendenţă. Să te ajut ar însemna să mă bag între tine şi scopul tău, să distrug transcendenţa, să-ţi răpesc luciditatea totală de care ai nevoie, sau, în termeni profani, să dărâm naibii toată şandramaua.

Robert nu ştia exact ce să zică. Totul era prea nou pentru el. Câte erau, la care el nu se gândise niciodată!

− Măcar un reper, o îndrumare… Cum pot eu…

− Du-te şi încearcă, îi tăie sec vorba Lucius-Michael.

Vântul, care şi-aşa bătea tare, răscolind tot împrejur, îi aruncă lui Robert în faţă un maldăr de frunze. Scuturându-se, văzu că Lucius-Michael nu mai era acolo.

Nu mai pierdu vremea încercând să-l caute. Luciditate totală. Poate că începea să înţeleagă la ce se referea Lucius-Michael.

Începutul de reflecţie îi fu curmat când văzu că tânăra tocmai ieşise din sediu. Decise s-o urmărească din nou de la distanţă. Când ea a ajuns într-o staţie de autobuz, el se strecură pe lângă ea şi aşteptă ca ea să-l vadă. Efectul fu cel scontat, într-un fel…

− Domnule, mă urmăriţi cumva?

− Mă scuzaţi? Aa, bună seara! Domnişoară…

− Stewart. Şi acum, v-aş putea afla, pe lângă numele dumneavoastră, şi motivul pentru care îmi daţi târcoale?

− Mă numesc Robert Porter şi nu vă dau târcoale, Doamne fereşte! Este o interesantă coincidenţă. Interesantă în măsura în care noi doi am lăsat nişte treburi neterminate.

Tânăra părea plictisită.

− Ştiţi, mi-aţi face un mare serviciu dacă aţi binevoi să discutaţi cu mine, la o cafea, despre…

− Eu cred că mergeţi cam departe! spuse tânăra şi plecă cu paşi repezi din staţia de autobuz.

− Consider că ar fi bine să mă ascultaţi măcar puţin…

− N-am timp.

− Da’ de când naiba timpul e al nostru? aproape că strigă Robert.

Tânăra se opri pentru o secundă, apoi porni, mergând mai repede ca înainte.

Robert rămase descumpănit în urmă. P-asta o ştia, timpul nu era al nimănui. Era în afara lor. Ei doar erau toleraţi în a se scălda în apele lui limpezi şi veşnic curgătoare. Dar era altceva nou la gestul lui. Faptul că îl făcuse. Energia. Dar se dusese şi ea.

− Du-te şi urmăreşte-ţi scopul, urmează energia! auzi o voce.

Să fi fost Lucius-Michael, strecurându-se la urechea-i, sau doar un ecou al sufletului, totuna îi era. Se avântă.

− Cred că o poziţie avantajoasă în relaţiile cu factorii de decizie naţionali este un lucru dorit de orice angajat fidel companiei, sau mă înşel? vibră vocea lui.

Efectul fu scontat, căci Stewart se opri. Se întoarse la el şi îl cercetă din nou cu ochii ei albaştri. Nimic nu era schimbat pe faţa ei, cu toate acestea părea mai puţin iritată.

− Vorbim mâine, la prima oră. Acum, mă scuzaţi, dar voi pleca. Bună ziua!

Robert colindă buimac străzile până târziu noaptea. El văzuse multe. Voise să vadă întreaga lume. Şi acum îşi dădea seama cât de nefolositoare era toată chestia asta. Să vadă tot, ca să ce? Să moară spunând „am văzut”. Dar n-a înţeles. N-a făcut. Doar a observat. A acumulat, ca să piardă, fără să creeze ceva, în jur, în alţii, în el chiar. Îl cuprinse un soi de tristeţe mobilizatoare. Voia să schimbe totul la el. Avea nevoie de o direcţie, de un sens. Le avea. Avea nevoie de voinţă. Şi-o construia. Avea nevoie de un plan…

Dormi într-o cameră de motel, cu puţinii bani pe care-i avea. Se frământă mult cu privire la Lucius-Michael. Ştia că avea să-l întâlnească de mai multe ori. Dorea, chiar, acest lucru.

Dimineaţa următoare, se duse hotărât în faţa sediului Orange şi, după un moment de şovăire, intră. Era o vânzoleală uriaşă. Hârtii, mape, birouri, cabluri ce se întindeau pe jos, intrau pe nişte pereţi şi ieşeau pe alţii. Robert se simţea străin într-o lume oribilă din care voia să scape. Se străduia însă să rămână conform cu rolul său. O căuta în priviri pe domnişoara Stewart, dar n-o vedea absolut nicăieri. Auzi însă deodată venind ca un uragan un strigăt continuu:

− Stewaaaart!

Un om mic, îmbrăcat elegant, dar care părea ca un măscărici chiar şi aşa, alerga pe coridor, îmbrâncindu-i pe toţi din calea lui, inclusiv pe Robert.

− Iar întârzie!? striga el.

Se opri doar când se ciocni aproape de Stewart, care, impasibilă, îi răspunse:

− Da. Vă rog să mă scuzaţi.

− Să te scuz!? A câta oară, mă rog!?

− Nu eu stau să număr! făcu ea, ocolindu-l pe omuleţ fără să-i mai pese că acesta spumega de furie.

„Şi presupun că asta nu-i bine…” îl lovi un gând pe Robert. „Ia să mă apuc eu de treabă.”

− Dacă vă începeţi ziua aşa, n-o să ajungeţi aşa de bine pe cât preconizam, îi spuse el aproape şoptit, atunci când ea trecu pe lângă el.

Stewart se opri, uimită, îl privi pe Robert, apoi îşi continuă drumul, cu paşi grăbiţi. Robert o urmări agale până în biroul ei, care era despărţit de restul prin nişte pereţi subţiri, se sprijini de pragul uşii şi spuse:

− Văd nişte energie acolo, care…

− Vă rog să mă lăsaţi în pace, veni ca un pumnal împlântat în faţă glasul şi privirea enervate ale domnişoarei Stewart.

Robert simţea că şi lui începea să-i fiarbă sângele în cap. Cum naiba să o ajute dacă refuza din start orice fel de dialog?

− Politeţea dumneavoastră mă flatează, zâmbi el galant. Poate dacă îi juca cartea, avea să obţină ceva. Stewart se uită la el cu o mină contrariată, uşor dispreţuitoare, apoi se aşeză la birou şi începu să facă ordine. Robert nu era un om care să se dea înapoi de la ceva greu, dar era paralizat de imensa responsabilitate pe care o simţea. Dacă ar fi fost Robert de mai ieri, atunci.. Ehe… Dar nu mai era. Nu chiar.

Se îndreptă spre ea, apucă un vraf de hârtii pe care Stewart tocmai îl apucase şi ea, i-l trase uşor din mâini şi zise:

− Din câte vedeţi, încă sunt aici.

− Bine că vă daţi seama de greşeală, veni acru răspunsul.

Robert chiar nu mai putea să îndure. De ce trebuia să stea şi să-i înghită neobrăzările acelei tinere? De fiecare dată când întâlnea un astfel de om, îi întorcea spatele şi nu îl mai vedea pentru restul zilelor. Şi iată că acum o frunză idioată îl ţinea legat de această fiinţă insuportabilă…

„Nu frunza, ci alegerea mea… Dar tipa asta n-a fost alegerea mea!”

Robert îşi frământa degetele pe marginea biroului. Îl mânca palma să-i tragă una şi să-şi ostoiască astfel furia.

− Să aştept ceva? îşi ridică privirle Stewart, care până atunci stătuse adâncită în treburile ei.

− Stau aici pentru că… pentru că…

„Vreau să-ţi dau o palmă, curvă ironică!”

− Văd în dumneavoastră…

„Un locşor perfect în obraji pentru palma mea!”

− Un potenţial pe care vreau să-l exploatez.

− Poate că eu nu vreau.

„Ce faci cu cei ce nu vor să fie ajutaţi?” îl trăzni pe Robert. „Dracu’ să înţeleagă…”

− Ar fi păcat! ridică deodată tonul. Nu mă aştept să doriţi ceva. Sunt sigur că şeful dumneavoastră vă aşteaptă, să mai aibe la cine ţipa. În cazul în care nu vreţi să mergeţi la ORL-ist, aici aveţi numărul meu.

Îşi scrise numărul de mobil pe o hârtiuţă, pe care i-o înmână.

− Din câte am văzut până acum, sfatul meu e să mototoliţi hârtia şi s-o aruncaţi. A fost un gest formal.

Zâmbi abia schiţat, apoi ieşi, cu greu ascunzându-şi nervozitatea. Văzu că tânăra luase hârtia şi făcuse întocmai.

Ieşi din clădirea aceea insuportabilă şi o luă pe stradă. Îşi punea toate speranţele în faptul că Stewart avea să scoată hârtia din gunoi şi să-l sune. Asta depindea de efectul pe care îl făcuse. Parcă ar fi vrut să nu fie aşa. Putea să fugă. Să plece dracului de acolo. Să ia primul vapor către India sau Africa de Sud. Să scape de Lucius-Michael şi de frunzele lui tâmpite. Nu-i luase libertatea. Nimeni nu i-o putea lua.

Simţi deodată cum vibra telefonul în buzunarul gecii pe care o purta. Îl deschise agitat, aproape scăpându-l.

− Da?

− Sunt eu, domnişoara Stewart.

− A, chiar dumneavoastră… Vocea se dorea ironică, dar era mai degraba impacientată.

− Da… Spuneaţi că mă puteţi ajuta profesional…

− Depinde în totalitate de dumneavoastră.

− Lăsaţi asta… Sunteţi de la firma centrală?

− Da.

− Şi de ce prezentaţi un asemenea interes pentru persoana mea?

− Sunteţi o persoană interesantă.

− Ca şi conversaţia asta. Şi ea se va încheia, totuşi, acum.

− Sunteţi o adevărată provocare. O accept cu plăcere.

Robert se suprinse pe el însuşi spunând asta. Stewart închisese. Dar el nu era enervat. Nu atât cât ar fi trebuit să fie. Îşi simţea sângele înfierbântat. O sună înapoi. Spera, şi nu ştia de unde venea atâta speranţă stupidă, că îi va răspunde.

− Da?

− Tot eu. Cred că aţi uitat a întreba când ne vom vedea.

− Mă scuza…

− La Trattoria Napoletano, la ora 8, vă convine? Doresc a purta o discuţie serioasă, iar locurile plăcute sunt cele mai potrivite pentru una de acest gen!

Stewart părea învinsă, căci răspunse afirmativ. Apoi închise. Robert se simţea mai bine decât atunci când scăpase de poliţişti în Liverpool. Se simţea mai bine decât atunci când ucisese un tânăr leu cu doar un cuţit de tăiat carne, într-o expediţie eşuată prin Tanzania. Începea. Ce? Îndeplinirea scopului lui. Şi era entuziasmat.

La ora opt, el stătuse deja de o jumătate de oră în faţa restaurantului, ale cărui geamuri mari, groase, dădeau într-un bulevard larg şi aerisit. Cum era destul de cald afară, mulţi oameni stăteau pe terasa din spatele clădirii, unde mesele erau largi, din şipci de lemn de cireş. Era îmbrăcat cu haine împrumutate. Un costum destul de acceptabil. Părul lui nici măcar nu îi era tuns, dar nu-i păsa. Să stea vâlvoi. N-avea el treabă cu eticheta sau cu alte aparenţe din astea, care nu făceau decât să distragă atenţia de la esenţial. Adică de la ce avea el de făcut.

Când Stewart veni, Robert simţi pornirea de a pleca el. Încă o putea face.

− Bună seara, domnule Porter.

Rochie neagră, părul frumos aranjat, o buclă căzându-i pe umărul drept până la marginea hainei. Ochii ei albaştri nu mai păreau încărcaţi de ironie, ci mai degrabă de curiozitate vie, şi atunci întreaga ei figură părea transfigurată.

„N-arată rău” dădu din umeri Robert. Ştia, din proprie experienţă, că o femeie care se comportă astfel şi care arată şi bine este, în genere, o arogantă periculoasă. Dar parcă nu era chiar aşa de rău…

Când să intre, văzu că pe preşul din faţa uşii rămăsese prinsă o frunză verde, alungită…

Se aşezară la o masă de pe terasă, comandară ceva de băut, apoi începură o conversaţie care semăna mai degrabă a duel. Fiecare încerca să-l domine pe celălalt cu ironiile lui. Acest lucru dură până când începură să-şi pună întrebări banale. Curând, amândoi îşi îndreptară ironiile către aceleaşi lucruri.

− Mi-aţi face ziua mult mai bună dacă mi-aţi spune că aţi venit şi ca să-l daţi afară pe Dortimer!

− Domnul fiind acea creatură respectabilă de un inch şi un pic care striga la dumneavoastră?

− Un pic spre deloc! râse Stewart.

Îşi dezvălui şi numele complet: Helen Stewart. Trăia singură într-o casă de la marginea Londrei. Avea treizeci de ani şi nu fusese măritată. Lui Robert nu i se păru ceva neobişnuit. Încercă, ca de obicei când era pus în faţa poveştilor de viaţă ale oamenilor, de un sentiment de superioritate. Încercă să şi-l ascundă prin glume.

Cina fusese o victorie. Helen acceptă ca el să-i mai facă vizite ocazionale şi să mai discute cu ea despre mersul firmei, în acelaşi timp făcându-i şi o evaluare în vederea promovării ei.

El dormea într-un motel micuţ, dar curat, de lângă gară. Când se întoarse, se trânti direct în pat, dar nu adormi numaidecât. Se uită mai întâi în jur. N-avea nimic, nimic în afară de hainele de pe el, cele închiriate, şi banii pe care-i mai avea. Cu toate acestea, nu mai era liber. Nimeni nu-l ţinea, şi totuşi nu putea să plece. Nu pricepea el prea multe, dar întrezărea o lună obositoare. Foarte obositoare. Se asigură din prima zi că avea să aibă energia necesară.

Astfel, se trezi pe la unsprezece. Trebuia să ajungă la firmă. Pentru fiecare de acolo, avea o poveste. Pentru gardianul de la intrare, venise să repare imprimanta. Pentru şef, era un văr de-al colegului lui de la etajul 2, dar vizitele lui trebuiau să rămână secrete pentru că nu se ducea la ruda lui, ci la un alt prieten, căci îi pregăteau o surpriză. Lumea nu-ţi pune multe întrebări atunci când vii cu o poveste stufoasă. Lui Helen îi spuse să nu vorbească despre el cu şeful ei, pentru că voia să monitorizeze activitatea firmei fără să fie ştiut de „ăi mari”

− M-a enervat dintodeauna comportamentul ăla al şefilor când află de inspecţii. Strigă, urlă, împart şi despică ca să fie totul mai bine ca înainte, în perioada pe care se întinde inspecţia. Apoi, totul poate să fie ca înainte. Naiba, la ce ajută asta!? Ipocrizie, minciună. Şi cică are un scop bun!

− Corect! Dar trebuie ca inspectorul să aibă o părere favorabilă, ca să câştige angajaţii în faţa lui.

− Pe termen lung, tot nu câştigă nimic. E o minciună, şi basta…

Robert se învăţase de demult să trateze lucrurile pentru ceea ce erau, nu pentru ce se voiau a fi. Dar acum îşi dădu seama de ceva. Folosise cuvântul „bun”. Scop bun. Un scop nu e bun dacă se foloseşte de minciună. Se perverteşte. Nu se construieşte ceva solid. Sau… Poate că totuşi un scop bun se poate clădi… Dar nu asta i-a venit în cap când a vorbit. El avea ceva foarte clar în mintea lui când a spus acele vorbe.

Se miră el însuşi de retorica subconştientă pe care o făcuse de atâta timp. Dar trecu la altele. Se prefăcu că ştia despre cele ce-i îndruga Helen despre firmă. După program, se oferi să o ducă acasă. Deşi Helen era foarte relaxată, Robert se simţea ca pe ghimpi. Lucrurile mergeau prea încet. Nu schimbase nimic la ea. O vedea cum urmărea zilnic aceeaşi rutină plicticoasă, ba mai mult, era la fel de insuportabilă ca în prima zi, chiar dacă, cu el cel puţin, îşi îndulcise comportamentul.

− Cam plictisitoare toată rigoarea asta, încercă el un atac.

− Mh, tot ce se poate.

Robert nu ştia de unde să mai înceapă.

− Poate aţi dori o mică evadare.

− Ce vă face să credeţi?

− Nevoia pur umană de a face lucruri diferite.

− Păi, invariabil lucrurile sunt diferite. Nicio zi nu-i la fel.

− Depinde ce înţelegeţi prin „diferit”! râse Robert.

Râsul lui Robert o intrigă, mai degrabă decât irită, pe Helen.

− Dar dumneavoastră aţi trecut prin mari schimbări în viaţă, de vorbiţi astfel?

− Ultima ţară în care am fost înainte de a ajunge aici a fost Lesotho… şi nu a fost o vizită de plăcere. Înainte de asta am fost în Puerto Rico… Am fost forţat să învăţ spaniolă ca să mă pot înţelege cu tipii care vindeau arme… Ce mai meserie.

Robert îşi adusese aminte încă de la cuvintele „vizită de plăcere” că el juca un rol şi că nu era deloc indicat să-şi dezvăluie viaţa, însă simţise curiozitatea Helenei şi îşi dăduse seama că avea la îndemână o armă eficace.

− Vorbiţi serios?

Robert zâmbi. Dar zâmbetul lui nu mai era cel îngâmfat pe care îl afişase de fiecare dată când vorbea mai mult cu ceilalţi. Nu mai era zâmbetul dat de mândria de a fi altfel. Era un zâmbet dat de bucuria faptului că a găsit o punte către Helen. Asta nu însemna că nu-i făcea deosebit de multă plăcere să-şi evoce aventurile.

Cei doi mergeau încet pe trotuar. Robert uitase încotro, iar Helen nu părea că se duce undeva anume. Îl asculta foarte interesată.

− Partea cea mai proastă din toată treaba cu Argentina este că n-am apucat să văd Buenos Aires decât din vaporul ăla mizerabil unde trebuia să încarc marfă. Şi noaptea, priveliştea era superbă, lumini care răzbăteau până departe, însă nu aşa de multe ca aici… Era un alt fel de lumină, mai curat, dacă înţelegeţi.

Pe Robert nu-l mai putea opri nimic. Vorbea, şi vorbea, şi vorbea. Era şi aroganţa lui, dar era şi altceva, din ce în ce mai puternic, care se strecura în el.

− Cam prea multă energie depusă pentru nişte condiţii destul de murdare de trai, îşi dădu cu părerea Helen, la un moment dat.

Se înserase, iar ei tot mergeau. Robert habar n-avea în ce colţ al Londrei ajunseseră, dar nu-i păsa. Trebuia să facă mai mult. Trebuia să descopere cine era acea femeie. Să încerce ceva, nici el nu ştia ce. Se lăsa ghidat de un fel de instinct ce-i indica ce trebuia să facă ca să îşi îndeplinească scopul. De unde să ştie el ce întrebări să pună? Şi totuşi, cumva ştia.

− Dar dumneavoastră n-aţi căutat altceva de la viaţă? În afara acestui zid pe care l-aţi construit…

− Ce zid, domnule? se indignă Helen. Nu sunt îngrădită de nimic.

− Asta îmi place să cred şi despre mine. Şi totuşi, vieţile noastre sunt complet diferite.

Helen vru să zică ceva, dar cuvintele nu-i ieşiră dintre buzele parcă mai puţin strânse ca de obicei. Robert se avântă ca un comandant de cavalerie asupra unei breşe în linia de luptă duşmană:

− V-aţi făcut un zid ca să vă simţiţi bine cu ce aveţi în interior. Desigur, dacă nu vedeţi exteriorul, e frumos să vezi că ai o casă, o slujbă, o conduită, o rutină. Le puteţi aranja astfel încât să fie cât mai… plăcute. Da, plăcute. E prea puţin „plăcut”. Trebuie „superb”. Sau „oribil”, tot e ceva. Sunt cuvinte care îţi dau un sentiment puternic. Te folosesc cu totul, te acoperă, te învăluie în sensul lor. „Plăcut” te mângâie încet. O atingere perversă, căci parcă doar lasă o amprentă mică şi uşor de şters, o urmă superficială şi fetidă. Nu spun că viaţa mea a fost mai bună. Hm. Poate că n-a fost. Puternic. N-am făcut nimic care să implice cu adevărat lucruri puternice. A, că am făcut multe lucruri pe care oamenii le-ar cataloga drept grele, oribile, foarte interesante, dătătoare de adrenalină, periculoase, imposibile aproape, da, nu neg. Dar doar lucrurile în sine au valoarea asta, nu şi… sensul lor. Sau scopul lor. Şi atunci, ce fac cu ele? Da, e o goliciune în toate astea. În slujba voastră, de exemplu, e un gol. Nu vreţi să fiţi promovată, nu vreţi să faceţi ceva, doar să vă menţineţi în zona de confort. Unde e forţa motrice? Nu e. E o forţă centripetă, de menţinere a tuturor lucrurilor în ordinea lor. Chiar dacă ordinea asta înseamnă dezordinea completă, ca la mine…

Robert nici nu mai vorbea cu Helen, ochii lui treceau prin ea, făceau înconjurul Pământului şi se întorceau la el. La el însuşi.

− Şi atunci… nu v-aţi eliberat. Aţi făcu ceva cu adevărat măreţ în viaţa asta?

− Da’ cine sunt eu, să fac lucruri măreţe? Ce, trebuie toţi să fie Einsteini?

− Da! Strigă Robert. De ce doar unii? De parcă numai unii pot fi, iar 99% trebuie să fie fraieri şi mediocri. Iar eu ştiam de mult că, într-adevăr, 99% nu ating măreţia, dar nu mi-am dat seama că nu trebuie să fie aşa, că trebuie să-i trag după mine… că şi eu făceam parte din cei 99%. Nici nu m-am gândit ce este măreţia.

− Păi şi ce este?

− Nu ştiu încă, dar o caut!

− Serios? Unde?

− în… în… Nu ştiu… unde trebuie! Spuneţi-mi, doriţi să faceţi ceva mare, incredibil, să vă puneţi tot sufletul pe jar?

− De unde până unde o asemenea propunere? se înspăimântă Helen, dându-se cu un pas înapoi. Robert avea o privire foarte hotărâtă, dar restul corpului rămăsese în frică şi îndoială.

− Din dorinţa de a ajuta… Deşi nici eu nu ştiu, dar ştiu că trebuie, şi atunci mă gândesc că o fi destul…

− Dar mă credeţi cam neputincioasă! Aşa cum îmi ziceau părinţii când nu m-au lăsat să plec naibii din oraşul ăsta poluat! aproape că strigă Helen.

− Aţi vrut să plecaţi?

− Da, să fug în altă parte, unde puteam să-mi construiesc o viaţă aşa cum voiam eu.

Robert simţi un gust acru în gură, ca de fiecare dată când auzea bucăţi parcă scoase din romane de duzină, cu dorinţe de evadare şi alte asemenea porcării. Dar parcă ştia ce trebuia să zică.

− Tot aceeaşi viaţă ar fi fost, doar învelişul s-ar fi schimbat. Ideea e nu unde te duci, ci ce faci. Şi nu ce faci aşa, în general, ci mai degrabă cum, de ce. Nu ştiu cum să spun… Mi se pare sau vă urâţi părinţii?

Robert simţise că trebuie să se lege de acest aspect şi să dărâme ura din Helen, ca să poată construi ceva bun în ea. Doar ura este rea, nu? Atâta putea şi el înţelege.

− Da, din motive foarte bune.

− De ce? De unde toată ura asta!?

− Nu vi se pare că vă băgaţi cam prea mult în viaţa mea?! îi strigă Helen, împingându-l cât colo pe Robert. Cine sunteţi să veniţi cu astfel de întrebări nebuneşti, cu astfel de cuvinte, mă anchetaţi, mă judecaţi, de parcă aţi fi perfect!!!

− Nu înţelegeţi, tocmai că ştiu că sunt departe de asta, dar trebuie…

− Să daţi lecţii altora? Nu, mulţumesc! Să ştiţi că dacă mă mai urmăriţi…

− Ascultă-mă! o smuci Robert. Dar Helen ţipă şi începu să-l lovească cu pumnii.

− Nu înţelegi! striga şi Robert printre pumni. Sunt poate mai rău ca tine, dar, dar, trebuie… Să ajut, vreau, ce-i rău în asta?

− Pleacă! Acum! Cu ce drept te bagi în viaţa mea? E a mea! A mea!

− A ta, şi n-ai vrea ca nimeni să intre în ea!

− Exact!

− Ştii cu ce drept mă bag? Cu dreptul pe care îl dă conştiinţa faptului că vreau să ajut! Să înţeleg cu tine nişte lucruri! Să îţi dau acea măreţie, s-o ating şi eu poate, nu ştiu…

Robert îşi dădu seama că ceea ce zicea era foarte ciudat. Chiar şi pentru el, care auzise deja destule. Helen era speriată de-a binelea.

− Plecaţi, acum! Acum! Acum! Acum!

Robert se depărtă cu paşi mari. Tot bolborosea „vreau să ajut… ce-i rău în asta… ce-i rău… de ce nu vrea… nu ştiu nici eu bine, ok, dar ăsta nu-i un motiv… ştiu că trebuie, şi e de ajuns… de ce trebuie!? Naiba, am ales o frunză… poate e mai mult de atât. De ce am ales frunza aia? Am ales-o pentru că… trebuie să… of…”

Călca nervos pe trotuar, strivind sub pantofii săi frunze verzi şi alungite, care-i tot fugeau sub picioare…

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s