Pe altar libertatea (intreg)


O lumină difuză, aproape suprimată de imensitatea norilor plumburii ce abăteau fără milă armii de stropi de ploaie, arunca în semiobscur curţile misterioase, ascunse de stejari şi de duzi, şi casele de piatră din suburbiile Liverpool-ului. Străzile ce se unduiau uşor printre şirurile ordonate de locuinţe erau aproape pustii. Părea că numai simfonia întunecată a ploii cânta, când se auziră strigăte venind dinspre Mollister avenue. Un om cu capul dezgolit, cu părul negru şi dezordonat, fugea mâncând pământul. În urma lor străluciră slab o duzină de caschete: poliţişti care alergau, vizibil obosiţi, pe urmele lui.

Dinspre partea opusă se auzi o sirenă. O maşină de poliţie aluneca pe şosea. Omul, văzând asta, alergă mai tare înspre maşină, de parcă ar fi vrut să ajungă sub roţile ei. Şoferul trase cu putere de volan şi roţile alunecară pe şoseaua udă ca pe un patinoar. Maşina decise astfel să-şi schimbe singură traseul, fără a-l consulta şi pe omul de la volan, şi-l trimise pe acesta din urmă în mijlocul camarazilor lui, care săriră, evitând cu greu impactul cu maşina care se ciocni de un gard.

Omul pierdu doar o secundă uitându-se la dezastrul pe care îl cauzase, fără ca măcar să se oprească. Picioarele împinse de inerţie îl duceau mai departe. Abia după câţiva zeci de metri îşi dădu seama de cât de obosit era şi se opri, gâfâind, sprijindu-se de un stâlp. Aspira cu lăcomie aerul rece ce-i amorţea gura. Geaca lui desfăcută era udă leoarcă, la fel şi bluza pe care o purta dedesubt. De pe părul lui curgeau picături fine de apă. Omul se ţinea bine de stâlp, chinuindu-se să nu cadă. Era însă prea încordat ca să stea locului, aşa că îşi frământa degetele şi-şi mişca gleznele.

N-avea timp de odihnă şi-şi dădea seama de asta, aşa că după un minut o luă la goană. Ajunse pe North Station street, care ducea către gara Liverpool North, aflată la doar câteva sute de metri de locul în care se afla. La stânga lui, în spatele caselor, se ridicau nişte dealuri înalte. La dreapta se întindeau suburbiile. Alergând, se uita în jur, dar nu văzu niciun poliţist. Numai câţiva oameni cu umbrele se plimbau pe stradă.

Trecând prin faţa magazinelor cu vitrinele umplute cu afişe ce anunţau reduceri record, omul ajunse, în sfârşit, în faţa gării. Trebuia să plece numaidecât din oraş. Intră în clădirea gării, când auzi strigăte puternice în spatele lui. Alţi poliţişti. Păreau că se ridicau din pământ, îşi luau caschetele şi bastoanele şi porneau în urmărirea lui. Încălcă toate reglementările rigide ale codului britanic al manierelor în drumul său de la intrare până pe primul peron, stârnind un val de indignare în rândul celor îmbrânciţi şi daţi la o parte. De pe peron, omul trecu peste vreo 3 linii până ce ajunse în faţa unui tren ce tocmai pleca. În spatele său auzi somaţiile poliţiştilor.

„Am o singură încercare!” gândi el.

Trenul de-abia pornise. Omul sări între două vagoane, agăţându-se de legături şi ţinând picioarele sus, ca să nu fie târât sub tren. Cu un efort uriaş, omul se trase înspre un vagon şi se ridică pe muchia uşii ce ducea în compartiment. Se ţinea de o bară în timp ce trenul se târşâia leneş pe linie, părăsind gara şi oraşul.

Atunci când linia coti şi trenul ajunse în mijlocul câmpiilor, intrând în Midlands, omul decise să intre în compartiment. Era un vagon de clasa a doua, de tipul celor ce transportă muncitori din orăşelele din Midlands în Liverpool şi Manchester. Acest vagon era ticsit de lume, deşi plecase din depoul Liverpool doar cu douăzeci de minute în urmă. Găsi, însă, loc între un om îmbrăcat într-un frac şi un muncitor în salopetă, asta, desigur, după ce dădu mâna cu ei.

− Aveţi un foc? îl întrebă pe omul în frac. Aveţi o ţigară? se întoarse către muncitor.

Cei doi se uitară nedumeriţi la el, dar îi dădură lucrurile cerute. Omul se ridică de pe scaun şi ieşi din compartiment, ducându-se la un geam deschis. Începu să se uite cu o privire nonşalantă la câmpiile ce se întindeau peste mici dealuri ce se ridicau molatec spre cer, neajungând însă prea sus. Se uita la şirurile de copaci ce despărţeau câmpurile semănate. Întorcând capul, se uită la controlorul ce avansa înspre el cu paşi mari.

− Biletele, vă rog.

− N-am, spuse simplu omul. Am permis special, adăguă acesta rânjind.

Controlorul se uita la el nedumerit, scărpinându-şi scăfârlia.

− Militar, chiar, adăugă omul. Am fost în Falkland, domnule, şi vă spun, pe legea mea, n-am văzut soldaţi mai proşti ca argentinienii. Poate italienii…

− Domnule…

− Să vedeţi ce insule neospitaliere! Ai fi zis că-i Scoţia, numai că sunt şi mai puţin populate! Vreţi să ştiţi cum ne luptam noi acolo, printre colinele golaşe?

− Cu plăcere, dar… bâjbâi controlorul.

− Vedeţi dumneavoastră, am debarcat încărcaţi de un sentiment de nesiguranţă şi confuzie. Nu ştiam dacă aveam să fim atacaţi de la sol, dacă aveam să fim bombardaţi de un crucişător duşman…

Şi omul începu să evoce marile bătălii din Falkland, descriind în detaliu luptele de pe coastă, marşurile peste dealuri stâncoase… Povesti cum fusese rănit chiar în ultima zi de război, şi astfel încetase serviciu militar. Până la urmă, controlorul îşi aminti că mai avea de compostat biletele călătorilor din vagon şi îi dădu bună ziua.

− Nu vă reţin, domnule. Contiuaţi-vă treaba! îi zâmbi omul.

− A fost o discuţie cât se poate de interesantă! La revedere, domnule…

− Robert Priestley, spuse cu un zâmbet radios omul.

Şi controlorul plecă grăbit, intrând în compartimentul din care plecase Robert. Acesta din urmă, rânjind pe sub mustaţă, se întoarse din nou cu privirea la geam şi văzu, în depărtare, profilul unui oraş ale cărui blocuri de sticlă se ridicau deasupra unor dealuri foarte mici. Manchester…

Se plimba agale prin vagon, scrutând ocazional peisajul de după geamul cam murdar al trenului. Privirea lui nu putea decât să scaneze nepăsător formele cam neclare ale blocurilor, faţadele caselor şi rândurile subţiri şi îndesate ale copacilor, ce împărţeau câmpia în carouri.

Deodată, se simţi îngreunat de ceva, de parcă ar fi primit în spate un rucsac greu. Se opri, iar privirea lui surprinse interiorul unui compartiment, în care stătea un singur om. Ce-l uimi era faptul că acel om se uita la el, dar privirea lui nu avea nicidecum aspectul unui holbat. Era ca şi cum l-ar fi ştiut dintotdeauna. Îl privea cu doi ochi de o culoare neclară, bătând probabil înspre maroniu. De altfel, toată faţa lui era de aşa natură, încât nu puteai să-i faci nicio descriere exactă. Nasul lui nu era nici proeminent, nici teşit, obrajii erau palizi, dar nu foarte, gura era strânsă, dar nu meschină. Robert stătu câteva secunde locului, neştiind cum să reacţioneze la acea privire. Omul continua să se uite la el, de parcă ar fi fost logic, penibil de clar chiar, ca Robert să intre în compartiment şi să-l salute. Nu putu rezista acelor ochi. Intră în compartiment, nu înainte de a-şi arbora zâmbetul nonşalant şi privirea maliţioasă pe care le avea de obicei.

− Pot sta aici?

− Cu mare plăcere, răspunse omul, cu un glas ciudat, nici cald, nici rece.

− Ne cunoaştem de undeva? întrebă Robert, intrigat de faptul că omul continua să se uite la el.

− Mă îndoiesc.

− Şi cu toate acestea…

− V-aş putea întreba încotro călătoriţi?

− Middlesborough, spuse Robert, uitându-se pe geam.

− Ce coincidenţă. Şi eu tot într-acolo mă îndrept! zâmbi străinul. Cu afaceri sau acolo locuiţi?

− Văd că persoana mea vă trezeşte interesul, făcu Robert, iritat.

− Aşa e şi normal. Un om ca dumneata, care pare a veni de nicăieri şi a se duce nicăieri…

− De unde aţi tras această concluzie? se încruntă Robert.

− Păi, în primul rând, sunteţi îmbrăcat în nişte haine vechi, chiar dacă bine îngrijite. Apoi, nu aveţi bilet.

Robert păli.

− Nu sunt fraier, ca acel controlor. Şi mă scuzaţi dacă v-am auzit discuţia cu el, dar aveam uşa deschisă şi eraţi aproape…

− Ei bine, da, s-ar putea spune că sunt o pasăre călătoare, râse Robert, neputându-şi stăpâni o inflexiune de uimire iritată în glas.

Robert îşi terminase ţigara, aşa că-i ceru străinului o alta. Acesta îi dădu o ţigară fină, dintr-o tabacheră lucrată în abanos. Robert se uită cu interes la ea şi văzu nişte iniţiale: L.M.

− Mă numesc Lucius-Michael… Numele de familie nu contează! zâmbi străinul. E un nume străin, mult prea greu de pronunţat.

„Ăsta a văzut că am citit iniţialele?” îi străfulgeră un gând lui Robert.

− Robert Priestley, încântat!

− Nu v-ar face plăcere să luăm masa în vagonul-restaurant? Plătesc eu nota! zâmbi Lucius-Michael.

Robert s-ar fi scuzat şi ar fi spus „nu” în faţa unui asemenea personaj mai mult decât ciudat dacă nu i-ar fi fost extrem de foame. Cei doi se sculară de pe locurile lor şi trecură în următorul vagon, care servea drept restaurant. Avea, de fapt, un mic bar ce ocupa toată partea stângă a compartimentului, iar în dreapta se întindeau mesele, cu banchetele aşezate de o parte şi de alta a acesteia. Geamurile mari lăsau să se vadă câmpiile din nordul Manchesterului, cu mici oraşe pitoreşti, cu case de piatră, apărând din când în când din acea vâltoare galben-maroniu-verzuie. Nu era nimeni în vagon, cu excepţia ospătarului. Cei doi au comandat două porţii de cartofi cu carne de porc, de a cărei calitate se îndoiau amândoi. În definitiv, nu se aflau într-un vagon al Midland Mainline-ului. Trebuiau să se descurce cu ce le oferea cursa aceea regională.

− N-am putut să nu remarc faptul că aveţi cunoştinţe vaste în legătură cu mâncarea din trenuri, spuse Lucius-Michael. Aţi lucrat într-un vagon restaurant?

− Da, veni scurt, pe un ton iritat, răspunsul.

− Interesant… Meserie tranzitorie, presupun.

− Logic.

− Şi acum cu ce vă ocupaţi?

− Cu nimic, răspunse simplu Robert. Până acum o săptămână eram gardian de noapte la ambasada unei ţări insulare… îmi scapă numele.

− Vă place schimbarea, să înţeleg.

− N-am de ce să rămân ancorat pe o singură meserie, pufni Robert. Când faci ceva încontinuu, la un moment dat te plictiseşti de ea şi devine povară. Te trage în jos.

− Vă înţeleg punctul de vedere, spuse Lucius-Michael, trăgând adânc din ţigara sa.

− Gândiţi-vă că omul îşi poate irosi întreaga viaţă, tot timpul pe care îl are, profesând aceeaşi chestie, din nou, din nou şi din nou. Va ajunge, inevitabil, să se repete, orice ar face, continuă, înfocat de subiect, Robert. Şi moare neîmpăcat şi trist, pentru că nu s-a putut bucura cu adevărat de libertate.

− Aaa, libertate… Cum poţi avea libertate în lumea asta plină de lanţuri?

− Frângându-le, una după alta, spuse Robert. Între timp, ospătarul deschisese pe masă o sticlă de vin şi le turnă câte puţin din lichidul roşiatic în nişte pahare simple. Robert gustă. Poşircă. Dar mergea şi aia.

− Să vă explic, spuse el, văzând că Lucius-Michael privea la el, curios. Omul are nevoie, la începutul vieţii lui, de o anumită constanţă, ca să se poată dezvolta în linişte. Când această dezvoltare se definitivează, el ar trebui să fie liber, liber ca o pasăre ce se desparte de părinte şi pleacă singură în căutarea unor noi zări. Dar oamenii, fie din frică, fie din confort, fie din ambele, aleg să se lege de pământ, să îşi frângă orice posibilitate de libertate, doar ca să nu fie nevoiţi să mai alerge după mijloacele de supravieţuire. În definitiv, de ce să te înjoseşti aşteptând să vină blidul, tu trebuind doar să deschizi gura? Ce fel de viaţă e asta? Devii sclavul blidului. Sclavul casei tale, al slujbei, al familiei, al cercului de prieteni, toată sictireala asta. Poţi avea prieteni fără să-ţi faci un „cerc”. Cerc! Cuvânt ce desemnează o delimitare, o îngrădire. Ţi se îngrădeşte universul la un „cerc”. Ţi se ia din libertate. Cu ce drept?

Robert se opri, dându-şi seama că se cam înfocase în discurs şi mersese prea departe. Se uită la interlocutorul său, dar nu-l văzu uimit. Avea aceeaşi privire ciudată, ce parcă dădea de înţeles că ştia exact la ce se gândea Robert.

− Un punct de vedre foarte interesant, făcu el, luând în mână paharul de vin şi mişcându-l astfel încât să aerisească băutura. Nu sorbi însă din pahar, ci rămase cu el în mână, privind în gol. Părea că a prins din zbor o idee, căci îşi îndreptă din nou privirea asupra lui Robert:

− Şi dumneavoastră credeţi că veţi muri împăcat?

− Absolut. Am făcut tot ce s-a putut face.

Robert era intrigat de discuţia aceea, dar simţea nevoia să-şi apere stilul de viaţă. În plus, simţea un ciudat imbold de a discuta cât mai multe despre el cu acest misterios personaj ce părea a-l înţelege atât de bine.

− Şi vedeţi libertatea ca fiind neîngrădirea niciunei posiblităţi…

− Exact! zâmbi Robert.

− Aşa că treceţi de la o meserie la alta, de la o identitate la alta, fără să vă pese… o viaţă pe fugă. Şi ca să vă păstraţi acest stil de viaţă, vă schimbaţi mereu, încontinuu, vă ucideţi „confortul” din faşă… Vă faceţi sclavul unei schimbări perpetue!

− Nu sunt slcavul schimbării. Schimbarea mă eliberează! răbufni Robert.

− Dar sunteţi de acord cu mine când spun că schimbarea este filozofie de viaţă pentru dumneavoastră.

− Poate….

− Atunci sunteţi legat de ceva. De un lanţ uriaş, greu. Aveţi libertate nelimitată. De aici, ce facem?

− Ce e de făcut?

− Păi aţi transformat totul în viaţa asta în libertate. O masă uriaşă de libertate. La ce vă foloseşte aceasta?

− La a trăi cu adevărat.

− Cu adevărat? De ce cu adevărat? Ce face ca viaţa să fie trăită cu adevărat sau nu?

− Tocmai asta. Câtă libertate ai.

− Şi dacă ai libertate, atunci automat trăieşti cu adevărat? Simţiţi, simţiţi în interiorul vostru că sunteţi în viaţă, vă simţiţi îmbătat de acest sentiment?

− Tot timpul… spuse Robert.

− Simţiţi un rost, o plăcere?

− Da…

− Nu! Nu simţiţi! Pentru că viaţa asta în perpetuă schimbare a devenit o rutină, o rutină mai oribilă decât toate celelalte, pentru că aceasta împiedică orice act de creare, orice finalitate, orice…

− Nu vi se pare că vă interesează cam prea mult viaţa mea!? ripostă enervat Robert. Dar culmea, deşi un străin, un om pe care nu-l mai văzuse, îi reproşa modul cum trăia, el nu voia să încheie brutal discuţia. Încerca doar să oprească avântul interlocutorului.

− Eu cred că pe dumneavoastră vă interesează prea puţin, grăi străinul. Ascultaţi-mă cu atenţie, vă rog: aveţi atâta libertate, încât aceasta vă subjugă, de fapt. Vă condamnă la o viaţă goală. Libertatea în sine e de prisos, dacă nu o sacrifici pentru ceva înalt, ceva peste tine. Este un instrument pe care îl foloseşti ca să te aproprii de adevărul suprem: cunoaşterea vieţii. V-aţi făcut o finalitate dintr-un instrument.

Robert avea cuvinte în gâtlej, dar nu le putea elibera. Se uita încremenit la faţa de neclintit a interlocutorului său. Se gândea la cei aproape 20 de ani în care a fost de toate şi a făcut de toate… A fost nimic, a făcut un mare nimic. Oare? Era liber. Liber…

Nu avea cum să aibă dreptate celălalt. Era un străin ţăcănit. El aşa a trăit, şi a făcut-o foarte bine până l-a întâlnit pe ăsta.

− Eu trăiesc bine mersi! N-am de gând să renunţ la libertatea pe care am cucerit-o! Nu mulţi au curajul de a-şi lua viaţa în dinţi şi de a face ce am făcut eu! La douăzeci de ani, am părăsit facultatea, familia, tot ce aveam, şi m-am angajat pe o navă. Am ajuns în Brazilia, unde am lucrat în portul Santos timp de patru ani şi jumătate. Am călătorit în aproape toate ţările din Europa şi de pe malul vestic al Atlanticului. Şi nu regret o secundă nimic. Vreau să văd tot ce e de văzut. Asta e libertatea mea, pe care am luat-o aşa de anevoie.

− Prin renunţarea la toate celelalte. Libertatea goală ce este? Este o abstracţiune. Nu poţi trăi în abstract.

Hotărât lucru, străinul se încăpăţâna să vrea să-l convingă că-şi trăise într-un mod total greşit viaţa. Trebuia să-i dovedească că se înşală.

Tâmplele lui Robert zvâcniră. Faţa îi era roşie de la sângele ce se agita să intre în vinişoarele ce se umflau în întâmpinarea torentului. Torentul fu transpus în vorbe:

− Abstract, neabstract, bine, rău, aşa trăiesc şi-mi place! Nu văd de ce v-ar interesa. Nu, nu văd de ce credeţi că nu fac bine! A, pentru că nu puteţi pricepe! Nu puteţi, struţi ce v-aţi înfipt capul în pământ! Cu slujba voastră, cu familia şi prietenii, cu normele sociale! V-aţi dat libertatea pe confort, pe un scaun, un acoperiş stabil, un căcat! Pe un mare căcat!

Robert nu-şi dăduse seama că se ridicase de pe scaun. Ochii lui scăpărători păreau umpluţi de hotărâre, cu toate acestea evitau privirea celuilalt. Lucius-Michael îi răspunse molatic:

− Nu mă prea cunoaşteţi… în orice caz, între un acoperiş stabil şi felurite acoperişuri, unde-i diferenţa de fond? Niciuna, până la urmă. Doar că cel care schimbă acoperişurile face un efort doar ca să stea sub un altul la fiecare trei luni. Celălalt are posibilitatea să-şi folosească energia pentru alte lucruri, mai importante. Să o ia pe o potecă şi să treacă muntele. Şi atunci va simţi satisfacţia călătoriei terminate. Mulţi preferă să n-o facă şi se scaldă în mlaştină. Dar dumneavoastră pur şi simplu o luaţi haihui pe toate potecile. Şi tot într-un fel de smârc vă aflaţi, până la urmă. O îmbărligătură de poteci frânte…

Robert se aşeză, dar nu fu în stare să mai zică ceva. Parcă i se surpa sufletul, credinţa de o viaţă.

− Obosit, veţi ajunge să nu înţelegeţi de ce o mai faceţi.

− De ce ce? îngână el.

− De ce trăiţi.

− Adevărul e că m-am mulţumit întotdeauna să nu-mi răspund la asta… Dar, spuse el cu o energie înnoită, de ce să o fac? Viaţa are un început şi un sfârşit, dar noi nu vedem nici ce-a fost înainte, nici ce va fi după. Şi-atunci, viaţa este eternă. Un veşnic prezent. Nu-i aşa? Un lucru etern, cum poţi să-l cuprinzi? Să-l explici? Să-i dai sens? Ne trăim viaţa aşa cum apucăm. Trăim ca să trăim. Pentru senzaţii. Pentru sentimente. Pentru experienţe. Pentru ea însăşi. E tot ce ştim. Ce să luăm de la ea? De ce să ne împovărăm şi cu vieţile altora, să le ducem în cârcă, să ne punem întrebări ce se doresc a străbate ziduri de netrecut tocmai pentru că timpul ne este barieră? Eu înţeleg să-mi duc propria viaţă în cârcă, fără să fiu legat de nimic. Liber. Mi s-a dat de trăit o perioadă, atâta cât e ea. De către cine? Naiba ştie. O combinaţie de factori. Ce-mi pasă mie? Punând întrebări, pierd esenţa. Şi esenţa este: să trăim!

Lucius-Michael bătu din palme.

− Straşnic. O apărare ce dovedeşte faptul că v-aţi gândit la chestiile astea. O viaţă construită pe sine. Într-adevăr frumos. Şi totuşi, dacă viaţa ar fi fost doar atât, nu cred că ar fi existat conştiinţa, nici virtuţile. Omul nu poate inventa decât folosind ceva ce era deja acolo. De fapt, el descoperă. Nu poţi nega existenţa acestor lucruri, atunci cum poţi nega cauza lor?

− Convenţii. Toate-s minciuni. Lanţuri pe care omul şi le făureşte singur ca să evite haosul din care numai cei puternici ar ieşi.

− Aa… haosul. Şi, spune-mi, haosul e de preferat ordinii? Dar, mai mult: oare un om se poate mulţumi cu adevărat să-şi vadă de lanţul lui, fără să privească în jur? Cum te simţi când împarţi ceva, când dai fără să te aştepţi să primeşti? Este altceva. Să vezi viaţa ca pe o eternitate e o îngustime ce ea însăşi e o convenţie, cea mai confortabilă dintre toate: putem face ce vrem, nu sunt consecinţe, şi preferăm să nu facem nimic.

− De ce aş…

Robert nu mai putea să se lanseze într-o nouă tiradă de cuvinte. Rămăsese fără.

− Chestiile astea nu sunt înţelese prin cuvinte. Trebuie să simţi. Şi sămânţa e plantată în fiecare om. Doar că, în perfidia lui, el o neagă… O negi, Robert.

− N-o neg, spun că nu există.

− Aa, dar atunci, n-am fi avut această conversaţie. De mii de ani se crede că există mai mult, dar de fapt nu-i aşa. Şi atunci, cum de şi-a imaginat omul acesta imperfect şi prost, aşa cum e el, că există mai mult? E? Nu doreşti să vezi cum? Nu doreşti puţin sens în viaţa ta?

Robert ridică ochii uimit. Nu înţelegea ce se întâmpla, dar o puternică voce subconştientă îl împingea să zică „da”. Fu cutremurat. Încordă mâinile şi plecă capul. Dar era prea târziu: se prăbuşise. Se prăbuşise tot.

− Sens… Sens… Era unul: acela de a trăi liber. Şi acum nu mai e…

− Aveţi o imensă libertate. Pe care o puteţi în sfârşit folosi.

− Ce?

− Vă pot oferi Sens, domnule! zise Lucius-Michael, cu o voce de un timbru puternic, pătrunzător.

− Cum? De ce aţi face-o?

− Nu vă cer decât Libertatea dumneavoastră. Ea, în schimbul Sensului.

Robert era mai mult decât uimit. Cine era cel care se afla în faţa lui? Cine era, de îi cerea un asemenea troc? Se uita în ochii lărgiţi şi limpezi ai lui Lucius-Michael, şi vedea ceva, o strălucire ciudată… O rază nu de lumină, sau cel puţin nu de lumină în accepţiunea umană a cuvântului. Parcă era altceva.

− De ce îmi propuneţi acest… schimb?

Lucius-Michael zâmbi. Iarăşi, zâmbetul lui era neutru, parcă se vedea maliţiozitate, dar parcă era bunăvoinţă de fapt.

− Pentru că fiecare are ceva de care are nevoie celălalt. Domnule Robert Priestley… mă rog, cum vă veţi fi numind, ne putem ajuta reciproc.

− Numele meu adevărat e Robert Benchley.

− Mă bucur să aud asta. Domnule Robert Benchley, primiţi schimbul meu?

Lucius-Michael se uita la el fără a clinti un muşchi. Faţa lui atât de serioasă nu lăsa loc niciunei interpretări. În niciun moment Robert nu putu să-şi imagineze că acel schimb nu ar fi posibil, că Lucius-Michael nu-i putea da Sens vieţii lui. În schimb, nu înţelegea de ce dorea acest troc, nu înţelegea cum de îl putea face. Era bombardat de atâtea gânduri contradictorii, încât îşi lipi palmele de muchia mesei şi îi veni să se dea cu capul de ea. Îşi muşcă tare buzele. Se uită apoi în ochii aceia dilataţi, care acaparaseră toată faţa neutră a lui Lucius-Michael. Aştepta un răspuns. Da. Da. Da. Nu. Da. Nu. Nu. Ce nu? Era un „da” clar. Nu avea rost s-o ascundă.

− Da.

Vocea lui Robert vibră ciudat, nesigur, prin aer, dar Lucius-Michael parcă prinse noi puteri. Se ridică deodată, şi părea a fi mult mai înalt decât crezuse prima oară Robert. Întinse o mână lungă, suplă, terminată în nişte degete osoase, cu pielea albă.

− Domnule… Robert, ai păşit pe un prag. Poţi să intri. Sau poţi să rămâi afară, în ger. Ai acum şansa unei vieţi adevărate, care poate duce la o moarte adevărată. Poţi avea un sens în această lume. Alegerea ta va fi însă una fragilă. Foarte fragilă, ca tot ce-i omenesc… Ca nişte frunze spulberate de vântul de toamnă…

Şi Lucius-Michael scoase cu cealaltă mână, din buzunar, două frunze ciudate, pe care le apucă apoi cu mâna întinsă. Una dintre frunze era de un verde deschis primăveratic, cu o formă alungită, ovală, ascuţită în vârf. Cealaltă era de un roşu aprins, cu trei colţuri la fel de ascuţite, unul în mijloc, celălalte flancându-l în ambele părţi.

− Alegerea este a ta, Robert, căci există două căi prin care putem face schimbul. Dacă alegi oricare frunză, prima persoană peste care va zbura această frunză, pe care eu o voi arunca în vânt, aceea va deveni scopul tău. În ce mod? Dacă alegi frunza verde, atunci tu va trebui ca, într-o lună, să observi fiecare lucru greşit pe care-l face acea persoană, fiecare meschinărie, şi să încerci să i-o îndrepţi. Să-l cerţi, să-l faci să se schimbe, să-l urmăreşti peste tot. Nu vei putea să-i dai vreo bucurie mică, care l-ar putea deturna de la schimbarea sa. Va trebui să-l fereşti constant de vicii şi de alte lucruri neimportante ce-i pot acapara viaţa. Îndreaptă-l către un scop mare de tot. Şi la sfârşitul acestei luni, va trebui să te asiguri că-l va fi îndeplinit. Dacă alegi frunza roşie, atunci va trebui ca, într-o lună, să-i dai acelui om viaţa pe care n-a avut-o niciodată. Te voi ajuta cu tot ce-ţi trebuie ca să-l aduci pe culmile fericirii şi ale plăcerii. Îl vei distra în toate chipurile posibile, îi vei oferi desfătările vieţii, îi vei oferi o lună terifică, superbă. Iar la sfârşitul lunii… îl vei omorî.

Robert rămăsese încremenit. Se uita la Lucius-Michael şi îşi dădu seama cât de serioasă era situaţia.

− Roşu… Sau verde. Roşu sau verde, Robert.

− Şi ce voi obţine prin asta!?

− Nesăbuitule! Vei obţine un scop! Vei fi făcut ceva! Vei fi transformat o parte din această lume!

− Şi ce-mi cereţi?

− Libertatea, pe care o vei sacrifica prin alegerea pe care o vei face… Şi mai e ceva…

− Ce? păli Robert.

− La sfârşitul acestei luni, îţi vei fi îndplinit scopul. Un om care şi-a îndeplinit scopul nu mai are pentru ce trăi… Vei muri.

Robert începu să tremure. Se uita drept la Lucius-Michael. Îi venea să fugă, să iasă din compartiment, să sară din tren.

− Numai laşii ar fugi, îl cutremură cu vocea sa Lucius-Michael. Ai prefera să alegi confortul? Căci asta e adevărata diferenţă dintre omul confortabil şi cel neresemnat: primul fuge de scopuri mari, al doilea le îmbrăţişează!

− Nu voi fugi, zise Robert, înfruntându-i privirea. Aşa este, presupun… Da, alegerea… Trebuie să aleg.

Ambele variante păreau că exercită o fascinaţie anume asupra lui Robert. Sau, mai degrabă, găsea pentru amândouă motive bune să le respingă. Varianta frunzei roşii era uşoară până la final, când devenea îngrozitoare. Iar celaltă era foarte grea, ba chiar aproape imposibil de dus la bun sfârşit… Robert niciodată nu se întrebase dacă era un om bun sau nu. Nu crezuse în asemenea dihotomii. Dar era pus în faţa unei alegeri. Trebuia să aleagă. Trebuia…. roşu… verde… roşu… verde. Aceste cuvinte vibrau în capul lui, variantele îl ameţeau, consecinţele îl înspăimântau.

Robert se uită la fiecare nervură a celor două frunze. Simţi un imbold puternic să o apuce pe cea roşie. Dar se abţinu. Se uită în ochii lui Lucius-Michael. Nu ştia dacă el dorea să aleagă o variantă anume. Părea complet indiferent. La o analiză mai atentă, părea că se ducea totuşi o luptă în el, dar nu era clar… Numai de ar fi ştiut ce era în capul acelui ciudat străin… Ce faţă indiferentă, şi totuşi ce ochi ciudaţi, cine ştie ce…

− Verde! fu alegerea, anunţată cu un strigăt.

Trenul se opri cu un scarțâit oribil de tambururi ce se freacă de roți de pe vremea Revoluției Industriale. Robert de-abia atunci percepu faptul că încă era în tren, că făcea o călătorie şi că afară se vedea peronul gării Burnley. Vedea clar, acum, fațadele bloculețelor maronii, cu geamuri dreptunghiulare, dotate cu perdele de toate culorile. În depărtare se întindeau dealuri acoperite de copaci şi de case de piatră.

─ Cred că vom coborî aici, spuse Lucius-Michael.

Vocea lui o simți ca lama unui cuțit care de-abia părăsise uriaşa rană sângerândă. Părea mai mult decât ciudat să-l audă acum, îl simțea prea real, căci îl dorea dispărut. Şi totuşi, era pe deplin cuprins de realitatea în care se afla. Nu încerca să se sustragă… verde. Avea un scop de îndeplinit.

─ Unde mergem?

Întoarcerea asta la teluric i se păru bruscă şi profană, dar era forțat de situație.

─ Londra.

─ De ce?

─ Aşa am decis. Nu uita, libertatea ți-ai dat-o.

Robert se umplu de revoltă, dar nu o putu materializa. Împotriva cui să se revolte? Împotriva acetei fețe calme, distante, ciudat de neutre, care exprima tot şi nimic în acelaşi timp?

Cei doi luară o altă cursă până la Londra. Robert nu vedea gara, nici mulțimea de oameni, nici uriaşa metropolă. Ieşi în stradă. Merse pe nişte alei. Care? Nu ştia. El vedea doar mâna lui Lucius-Michael, băgată în buzunarul în care el ținea frunza verde.

─ A venit timpul.

Robert simți cum întregu-i corp fu cuprins de un fior ce se prelungea încontinuu, ce nu putea fi descris. Inima începu să-i bată din ce în ce mai tare, muşchii i se încordau şi destindeau ritmic, începu să aibă respirația îngreunată.

Lucius-Michael scoase uşor din buzunar frunza cea verde, ce strălucea într-o lumină neobişnuit de puternică, dat fiind stratul gros de nori şi smog ce plutea deasupra Londrei. Vântul bătea uşor, unduind frunza cea ovală. Robert observă că erau pe o alee mărginită de şiruri întregi de copaci. Pe jos se scurgeau parcă pâlcuri de frunze, unele maronii şi uscate, altele galbene sau chiar verzi. Toamna venise, şi îşi culegea primele victime. Părea că aceste frunze se adună în râuri, apoi se constitui un adevărat fluviu. Vântul îl răscolea, creea vârtejuri, îl făcu pe Robert să se simtă cuprins de disperarea celui ce se simte târât într-un angrenaj ce-l depăşea cu mult, un matelot aruncat în mijlocul unei flote ce se dezintegra lovită de furtună.

Lucius-Michael nu se îndura să dea drumul frunzei.

─ Hai! Ce aştepți!? se pomeni că țipă Robert.

Lucius-Michael se întoarse încet cu capul spre el, soarele prinzând cu o rază de-a sa un zâmbet îngrozitor de calm.

─ Ține minte… Alegerea ta e fragilă… Şi vei vedea repede cât de fragilă.

Şi Lucius-Michael dădu drumul frunzei, care fu imediat prinsă în plasa invizibilă a vântului ce devenise turbat, smulgând-o de sub privirea lui Robert şi aruncând-o în vârltoarea lumii. Robert alergă înspre ea. O vedea, rotindu-se pe lângă copaci, trecând pe lângă râuri de frunze. Alerga cât putea, şi ar fi ajuns repede din urmă micul şi luciosul obiect dacă vântul nu şi-ar fi schimbat brusc direcția şi frunza n-ar fi dispărut din fața lui. Robert fu nevoit să se întoarcă, fugind necontenit după frunză precum ogarul se avântă pe urma iepurelui ce schimbă abil direcția prin pădure, în încercarea lui de a scăpa. Lucius-Michael întinse brusc mâna şi-l prinse pe Robert de umăr. Acesta fu oprit brutal din alergarea sa, fără ca celălalt să fi fost clintit măcar un centimetru.

─ N-ai de ce fugi, căzură vorbele lui Lucius-Michael peste el.

Robert se uita cum frunza, dusă de vânt, se depărta de el. S-a izbit de o persoană ce mergea grăbită pe o parte a străzii, dar îşi continuă drumul.

─ Ai o lună. Mult noroc, îi zise Lucius-Michael.

Robert nu reacționă la început în vreun fel. Se uită mai atent la persoana ce se depărta. Făcu un pas. Ce naiba, acum ce urma să facă?

Dar degeaba se uită îndărăt. Lucius-Michael dispăruse. Îl întâmpină doar un torent de frunze verzi, ovale şi lucioase, apoi roşii şi ascuțite, ce-i acoperiră privirea.

Fugi. Fugi înspre persoana pe care trebuia s-o aducă la „bine”. S-o facă să îndeplinească un scop „mare”. Habar n-avea ce desemnau aceste cuvinte. Nu-şi dădea seama unde era binele şi unde nu, care scop putea fi considerat mare şi care nu. Cum era ca el să înțeleagă toate astea şi să şi facă ce i se ceruse în doar o lună!?

Începu să înjure. În gura mare. Înjura trenul nenorocit în care se urcase. De ce acela şi nu altul? Nu l-ar mai fi găsit pe Lu… Dură doar câteva secunde. Simți deodată certitudinea faptului că l-ar fi întâlnit oricum pe Lucius-Michael, fie că s-ar fi urcat sau nu în vreun tren şi indiferent de tren. Şi dacă l-ar fi prins polițiştii… Nu, era inevitabil.

Superb… Era o tânără îmbrăcată la patru ace, probabil grăbindu-se la vreo întâlnire de afaceri. Genul acela pe care, dacă îl abordezi pe stradă, îți dă cu gaz lacrimogen în față. Ce naiba avea să facă acum? Nu ştia nimic despre ea şi nu avea timp…

─ Mă scuzați… spuse el, tâmp.

─ N-am timp, scuze.

Tânăra iuți pasul, lăsându-l pe Robert să înjure tot ce găsea de înjurat. De la capacul de canal la geamul casei de alături. Ce era să facă acum? Să o urmărească ca un criminal în serie?

Şi totuşi, picioarele i-o luau înainte. Se aținu în urma ei, la o distanță sigură, până când aceasta intră într-o clădire de sticlă, destul de mare, dispusă mai mult pe orizontală. Deasupra intrării scria mare „Orange”. Perfect. Corporatistă. Exact specia pe care o ura el cel mai tare. Oameni ce se legau de o rutină perfectă, fără direcție. Drace, norocul nu i-a fost de partea lui.

Ce urma să facă? Cum urma să procedeze? O urmă în clădire, ca să nu-i piardă urma, dar în timp ce trecea prin coridoare curate, aproape ciocnindu-se de zecile de oameni ce lucrau la parter, se tot frământa, şi se tot întreba cum avea să facă primul pas.

Rezultat al vieții lui zbuciumate, Robert era un bun actor şi putea să interpreteze o varietate de roluri. Îşi făcu curaj şi se duse direct la tânăra care se certa acum cu un alt angajat al firmei.

─ Bună ziua, domnişoară, aveți un minut liber?

─ Bună ziua. Nu.

Tânăra, după ce se întorsese la el şi-i zâmbise malițios, se întoarse brusc şi plecă. Robert, din doi paşi, ajunse în fața ei şi-i tăie calea.

─ Ştiți, n-ați pleca aşa de grăbită dacă ați şti ce doresc a vă vorbi.

─ Uimiți-mă.

Robert improviza total, dar o făcea cu un curaj ce-i dădea coerență.

─ Am fost însărcinat de conducerea supremă a firmei să cercetez îndeaproape activitatea părții din Anglia, şi în special cea a sucursalei din Londra, şi mi s-a dat de înțeles că sunteți unul dintre cei mai destoinici angajați ai firmei noastre de aici.

─ Hm, greu de crezut, făcu tânăra a dispreț.

Ochii ei, ce băteau într-un albastru închis, de azur, atunci când erau luminați, îi părură lui Robert răutăcioşi.

─ De aceea am venit la dumneavoastră sperând că mă puteți ajuta în treaba mea.

─ Cu ce?

Robert văzu deodată că planul lui, încropit în pripă, era oribil şi că nu avea să țină. Dar trebuia să-şi continue rolul, aşa cum cruciații, în a doua Cruciadă, au decis să îşi continue campania de la început dezastruoasă pentru a scoate măcar ceva din toată aventura aceea.

─ Mă puteți pune în contact cu factorii de decizie, mă puteți lămuri cu anumite aspecte ale firmei pe care nu le-aş putea afla aşa de uşor… M-ați scuti de mult timp pierdut şi m-ați onora cu o companie plăcută.

Zâmbetului lui Robert îi fu întors o schițare de malițiozitate. Tânăra nu părea măgulită, şi în niciun caz mai puțin rece ca până atunci. Părea că-l măsurase din cap până în picioare pe Robert şi că deja îi pusese o etichetă negativă.

─ Veniți mâine, la aceeaşi oră, vorbim atunci. Acum am treabă.

Dădu bună ziua, se întoarse şi plecă. O postură dreaptă, cam țeapănă, cap rotund, cu ochi pătrunzători, haine elegante, de firmă.

„Te pomeneşti că o fi manager, sau chiar CEO?”

Oricare ar fi fost poziția ei, a dat-o în bară. Nu avea cum să scape de rolul pe care şi-l asumase, dar acest rol nu-i dădea nicio posibilitate de a se apropia de ea suficient de mult încât să facă ceea ce Lucius-Michael aştepta de la el. Sau, mă rog, să-şi împlinească scopul.

Totuşi, era vorba de ce voia el, sau de ce voia Lucius-Michael? El a ales. El a dorit să aleagă. Deci el voia să-şi îndeplinească misiunea. Trebuia s-o facă. Era tot ceea ce-i rămăsese. Şi parcă întrezărea ceva interesant. Pentru prima oară, era legat puternic de ceva. Ar fi urât chestia asta, dacă ar mai fi ținut cont de filozofia lui de viață. Dar simțea lanțul. Era ceva palpabil, concret, cu mult mai concret decât întreaga lui viață de până atunci. Ca un masochist, voia acum să-l simtă mai greu, mai strâns în jurul gâtului. Hotărât lucru, trebuia să dea ce-i mai bun din el.

Dar cum să intri pur şi simplu în viaţa cuiva, să îi impui un scop, o conduită anume?

Se aşezase pe o bancă de lângă o intersecţie. Sediul Orange se ridica în spatele copacilor ce mărgineau aleea. Încolo, clădiri înalte, ce se pierdeau în smogul ce se lăsa uşor peste oraş. Forţele corupătoare întotdeauna erau mai eficiente în a acapara ceva. Aşa cum ceaţa aia înecăcioasă cufunda oraşul în poluare şi confuzie. Hm. Ciudat. El de obicei n-avea reflecţii din acestea.

− E greu, nu-i aşa?

Lucius-Michael stătea în faţa lui, zâmbind grav. Părea că îşi dăduseră întâlnire acolo, dacă te-ai fi luat după expresia lui. Robert însă era uimit şi, ca un naufragiat care se agaţă cu ultimele-i puteri de corabia aproape dezintegrată, încercă să-şi obţină salvarea de la ciudatul personaj cu care făcuse trocul.

− Ajutaţi-mă, căci nu ştiu ce pot face…

− Heh, îmi ceri să-ţi fac treaba. Nu se poate aşa. Toată viaţa ta adultă n-ai depins de nimeni. Tocmai acum să doreşti să schimbi aceasta?

Robert înghiţi în sec. Aşa era. Ura ideea de a depinde de ceva sau cineva. Dar acum chiar o făcea. Fusese alegerea lui. Poate că înţelesese greşit.

− Acum depind de misiunea pe care mi-ai dat-o.

− Asta aşa e, dar dependenţa ta este pentru ceva ce te depăşeşte, un scop, e o transcendenţă. Să te ajut ar însemna să mă bag între tine şi scopul tău, să distrug transcendenţa, să-ţi răpesc luciditatea totală de care ai nevoie, sau, în termeni profani, să dărâm naibii toată şandramaua.

Robert nu ştia exact ce să zică. Totul era prea nou pentru el. Câte erau, la care el nu se gândise niciodată!

− Măcar un reper, o îndrumare… Cum pot eu…

− Du-te şi încearcă, îi tăie sec vorba Lucius-Michael.

Vântul, care şi-aşa bătea tare, răscolind tot împrejur, îi aruncă lui Robert în faţă un maldăr de frunze. Scuturându-se, văzu că Lucius-Michael nu mai era acolo.

Nu mai pierdu vremea încercând să-l caute. Luciditate totală. Poate că începea să înţeleagă la ce se referea Lucius-Michael.

Începutul de reflecţie îi fu curmat când văzu că tânăra tocmai ieşise din sediu. Decise s-o urmărească din nou de la distanţă. Când ea a ajuns într-o staţie de autobuz, el se strecură pe lângă ea şi aşteptă ca ea să-l vadă. Efectul fu cel scontat, într-un fel…

− Domnule, mă urmăriţi cumva?

− Mă scuzaţi? Aa, bună seara! Domnişoară…

− Stewart. Şi acum, v-aş putea afla, pe lângă numele dumneavoastră, şi motivul pentru care îmi daţi târcoale?

− Mă numesc Robert Porter şi nu vă dau târcoale, Doamne fereşte! Este o interesantă coincidenţă. Interesantă în măsura în care noi doi am lăsat nişte treburi neterminate.

Tânăra părea plictisită.

− Ştiţi, mi-aţi face un mare serviciu dacă aţi binevoi să discutaţi cu mine, la o cafea, despre…

− Eu cred că mergeţi cam departe! spuse tânăra şi plecă cu paşi repezi din staţia de autobuz.

− Consider că ar fi bine să mă ascultaţi măcar puţin…

− N-am timp.

− Da’ de când naiba timpul e al nostru? aproape că strigă Robert.

Tânăra se opri pentru o secundă, apoi porni, mergând mai repede ca înainte.

Robert rămase descumpănit în urmă. P-asta o ştia, timpul nu era al nimănui. Era în afara lor. Ei doar erau toleraţi în a se scălda în apele lui limpezi şi veşnic curgătoare. Dar era altceva nou la gestul lui. Faptul că îl făcuse. Energia. Dar se dusese şi ea.

− Du-te şi urmăreşte-ţi scopul, urmează energia! auzi o voce.

Să fi fost Lucius-Michael, strecurându-se la urechea-i, sau doar un ecou al sufletului, totuna îi era. Se avântă.

− Cred că o poziţie avantajoasă în relaţiile cu factorii de decizie naţionali este un lucru dorit de orice angajat fidel companiei, sau mă înşel? vibră vocea lui.

Efectul scontat se produsese, căci Stewart se opri. Se întoarse la el şi îl cercetă din nou cu ochii ei albaştri. Nimic nu era schimbat pe faţa ei, cu toate acestea părea mai puţin iritată.

− Vorbim mâine, la prima oră. Acum, mă scuzaţi, dar voi pleca. Bună ziua!

Robert colindă buimac străzile până târziu noaptea. El văzuse multe. Voise să vadă întreaga lume. Şi acum îşi dădea seama cât de nefolositoare era toată chestia asta. Să vadă tot, ca să ce? Să moară spunând „am văzut”. Dar n-a înţeles. N-a făcut. Doar a observat. A acumulat, ca să piardă, fără să creeze ceva, în jur, în alţii, în el chiar. Îl cuprinse un soi de tristeţe mobilizatoare. Voia să schimbe totul la el. Avea nevoie de o direcţie, de un sens. Le avea. Avea nevoie de voinţă. Şi-o construia. Avea nevoie de un plan…

Dormi într-o cameră de motel, cu puţinii bani pe care-i avea. Se frământă mult cu privire la Lucius-Michael. Ştia că avea să-l întâlnească de mai multe ori. Dorea, chiar, acest lucru.

Dimineaţa următoare, se duse hotărât în faţa sediului Orange şi, după un moment de şovăire, intră. Era o vânzoleală uriaşă. Hârtii, mape, birouri, cabluri ce se întindeau pe jos, intrau pe nişte pereţi şi ieşeau pe alţii. Robert se simţea străin într-o lume oribilă din care voia să scape. Se străduia însă să rămână conform cu rolul său. O căuta în priviri pe domnişoara Stewart, dar n-o vedea absolut nicăieri. Auzi însă deodată venind ca un uragan un strigăt continuu:

− Stewaaaart!

Un om mic, îmbrăcat elegant, dar care părea ca un măscărici chiar şi aşa, alerga pe coridor, îmbrâncindu-i pe toţi din calea lui, inclusiv pe Robert.

− Iar întârzie!? striga el.

Se opri doar când se ciocni aproape de Stewart, care, impasibilă, îi răspunse:

− Da. Vă rog să mă scuzaţi.

− Să te scuz!? A câta oară, mă rog!?

− Nu eu stau să număr! făcu ea, ocolindu-l pe omuleţ fără să-i mai pese că acesta spumega de furie.

„Şi presupun că asta nu-i bine…” îl lovi un gând pe Robert. „Ia să mă apuc eu de treabă.”

− Dacă vă începeţi ziua aşa, n-o să ajungeţi aşa de bine pe cât preconizam, îi spuse el aproape şoptit, atunci când ea trecu pe lângă el.

Stewart se opri, uimită, îl privi pe Robert, apoi îşi continuă drumul, cu paşi grăbiţi. Robert o urmări agale până în biroul ei, care era despărţit de restul prin nişte pereţi subţiri, se sprijini de pragul uşii şi spuse:

− Văd nişte energie acolo, care…

− Vă rog să mă lăsaţi în pace, veni ca un pumnal împlântat în faţă glasul şi privirea enervate ale domnişoarei Stewart.

Robert simţea că şi lui începea să-i fiarbă sângele în cap. Cum naiba să o ajute dacă refuza din start orice fel de dialog?

− Politeţea dumneavoastră mă flatează, zâmbi el galant. Poate dacă se prindea în jocul ei, avea să obţină ceva. Stewart se uită la el cu o mină contrariată, uşor dispreţuitoare, apoi se aşeză la birou şi începu să facă ordine. Robert nu era un om care să se dea înapoi de la ceva greu, dar era paralizat de imensa responsabilitate pe care o resimţea. Dacă ar fi fost Robert de mai ieri, atunci.. Ehe… Dar nu mai era. Nu chiar.

Se îndreptă spre ea, apucă un vraf de hârtii pe care Stewart tocmai îl apucase şi ea, i-l trase uşor din mâini şi zise:

− Din câte vedeţi, încă sunt aici.

− Bine că vă daţi seama de greşeală, veni acru răspunsul.

Robert chiar nu mai putea să îndure. De ce trebuia să stea şi să-i înghită neobrăzările acelei tinere? De fiecare dată când întâlnea un astfel de om, îi întorcea spatele şi nu îl mai vedea pentru restul zilelor. Şi iată că acum o frunză idioată îl ţinea legat de această fiinţă insuportabilă…

„Nu frunza, ci alegerea mea… Dar tipa asta n-a fost alegerea mea!”

Robert îşi frământa degetele pe marginea biroului. Îl mânca palma să-i tragă una şi să-şi ostoiască astfel furia.

− Să aştept ceva? îşi ridică privirle Stewart, care până atunci stătuse adâncită în treburile ei.

− Stau aici pentru că… pentru că…

„Vreau să-ţi dau o palmă, curvă ironică!”

− Văd în dumneavoastră…

„Un locşor perfect în obraji pentru palma mea!”

− Un potenţial pe care vreau să-l exploatez.

− Poate că eu nu vreau.

„Ce faci cu cei ce nu vor să fie ajutaţi?” îl trăzni pe Robert. „Dracu’ să înţeleagă…”

− Ar fi păcat! ridică deodată tonul. Nu mă aştept să doriţi ceva. Sunt sigur că şeful dumneavoastră vă aşteaptă, să mai aibă la cine ţipa. În cazul în care nu vreţi să mergeţi la ORL-ist, aici aveţi numărul meu.

Îşi scrise numărul de mobil pe o hârtiuţă, pe care i-o înmână.

− Din câte am văzut până acum, sfatul meu e să mototoliţi hârtia şi s-o aruncaţi. A fost un gest formal.

Zâmbi abia schiţat, apoi ieşi, cu greu ascunzându-şi nervozitatea. Văzu că tânăra luase hârtia şi făcuse întocmai.

Ieşi din clădirea aceea insuportabilă şi o luă pe stradă. Îşi punea toate speranţele în faptul că Stewart avea să scoată hârtia din gunoi şi să-l sune. Asta depindea de efectul pe care îl făcuse. Parcă ar fi vrut să nu fie aşa. Putea să fugă. Să plece dracului de acolo. Să ia primul vapor către India sau Africa de Sud. Să scape de Lucius-Michael şi de frunzele lui tâmpite. Nu-i luase libertatea. Nimeni nu i-o putea lua.

Simţi deodată cum vibra telefonul în buzunarul gecii pe care o purta. Îl deschise agitat, aproape scăpându-l.

− Da?

− Sunt eu, domnişoara Stewart.

− A, chiar dumneavoastră… Vocea se dorea ironică, dar era mai degraba impacientată.

− Da… Spuneaţi că mă puteţi ajuta profesional…

− Depinde în totalitate de dumneavoastră.

− Lăsaţi asta… Sunteţi de la firma centrală?

− Da.

− Şi de ce prezentaţi un asemenea interes pentru persoana mea?

− Sunteţi o persoană interesantă.

− Ca şi conversaţia asta. Şi ea se va încheia, totuşi, acum.

− Sunteţi o adevărată provocare. O accept cu plăcere.

Robert se suprinse pe el însuşi spunând asta. Stewart închisese. Dar el nu era enervat. Nu atât cât ar fi trebuit să fie. Îşi simţea sângele înfierbântat. O sună înapoi. Spera, şi nu ştia de unde venea atâta speranţă stupidă, că îi va răspunde.

− Da?

− Tot eu. Cred că aţi uitat a întreba când ne vom vedea.

− Mă scuza…

− La Trattoria Napoletano, la ora 8, vă convine? Doresc a purta o discuţie serioasă, iar locurile plăcute sunt cele mai potrivite pentru una de acest gen!

Stewart părea învinsă, căci răspunse afirmativ. Apoi închise. Robert se simţea mai bine decât atunci când scăpase de poliţişti în Liverpool. Se simţea mai bine decât atunci când ucisese un tânăr leu cu doar un cuţit de tăiat carne, într-o expediţie eşuată prin Tanzania. Începea. Ce? Îndeplinirea scopului lui. Şi era entuziasmat.

La ora opt, el stătuse deja de o jumătate de oră în faţa restaurantului, ale cărui geamuri mari, groase, dădeau într-un bulevard larg şi aerisit. Cum era destul de cald afară, mulţi oameni stăteau pe terasa din spatele clădirii, unde mesele erau largi, din şipci de lemn de cireş. Era îmbrăcat cu haine împrumutate. Un costum destul de acceptabil. Părul lui nici măcar nu îi era tuns, dar nu-i păsa. Să stea vâlvoi. N-avea el treabă cu eticheta sau cu alte aparenţe din astea, care nu făceau decât să distragă atenţia de la esenţial. Adică de la ce avea el de făcut.

Când Stewart veni, Robert simţi pornirea de a pleca el. Încă o putea face.

− Bună seara, domnule Porter.

Rochie neagră, părul frumos aranjat, o buclă căzându-i pe umărul drept până la marginea hainei. Ochii ei albaştri nu mai păreau încărcaţi de ironie, ci mai degrabă de curiozitate vie, şi atunci întreaga ei figură părea transfigurată.

„N-arată rău” dădu din umeri Robert. Ştia, din proprie experienţă, că o femeie care se comportă astfel şi care arată şi bine este, în genere, o arogantă periculoasă. Dar parcă nu era chiar aşa de rău…

Când să intre, văzu că pe preşul din faţa uşii rămăsese prinsă o frunză verde, alungită…

Se aşezară la o masă de pe terasă, comandară ceva de băut, apoi începură o conversaţie care semăna mai degrabă a duel. Fiecare încerca să-l domine pe celălalt cu ironiile lui. Acest lucru dură până când începură să-şi pună întrebări banale. Curând, amândoi îşi îndreptară ironiile către aceleaşi lucruri.

− Mi-aţi face ziua mult mai bună dacă mi-aţi spune că aţi venit şi ca să-l daţi afară pe Dortimer!

− Domnul fiind acea creatură respectabilă de un inch şi un pic care striga la dumneavoastră?

− Un pic spre deloc! râse Stewart.

Îşi dezvălui şi numele complet: Helen Stewart. Trăia singură într-o casă de la marginea Londrei. Avea treizeci de ani şi nu fusese măritată. Lui Robert nu i se păru ceva neobişnuit. Încercă, ca de obicei când era pus în faţa poveştilor de viaţă ale oamenilor, de un sentiment de superioritate. Încercă să şi-l ascundă prin glume.

Cina fusese o victorie. Helen acceptă ca el să-i mai facă vizite ocazionale şi să mai discute cu ea despre mersul firmei, în acelaşi timp făcându-i şi o evaluare în vederea promovării ei.

El dormea într-un motel micuţ, dar curat, de lângă gară. Când se întoarse, se trânti direct în pat, dar nu adormi numaidecât. Se uită mai întâi în jur. N-avea nimic, nimic în afară de hainele de pe el, cele închiriate, şi banii pe care-i mai avea. Cu toate acestea, nu mai era liber. Nimeni nu-l ţinea, şi totuşi nu putea să plece. Nu pricepea el prea multe, dar întrezărea o lună obositoare. Foarte obositoare. Se asigură din prima zi că avea să aibă energia necesară.

Astfel, se trezi pe la unsprezece. Trebuia să ajungă la firmă. Pentru fiecare de acolo, avea o poveste. Pentru gardianul de la intrare, venise să repare imprimanta. Pentru şef, era un văr de-al colegului lui de la etajul 2, dar vizitele lui trebuiau să rămână secrete pentru că nu se ducea la ruda lui, ci la un alt prieten, căci îi pregăteau o surpriză. Lumea nu-ţi pune multe întrebări atunci când vii cu o poveste stufoasă. Lui Helen îi spuse să nu vorbească despre el cu şeful ei, pentru că voia să monitorizeze activitatea firmei fără să fie ştiut de „ăi mari”

− M-a enervat dintodeauna comportamentul ăla al şefilor când află de inspecţii. Strigă, urlă, împart şi despică ca să fie totul mai bine ca înainte, în perioada pe care se întinde inspecţia. Apoi, totul poate să fie ca înainte. Naiba, la ce ajută asta!? Ipocrizie, minciună. Şi cică are un scop bun!

− Corect! Dar trebuie ca inspectorul să aibă o părere favorabilă, ca să câştige angajaţii în faţa lui.

− Pe termen lung, tot nu câştigă nimic. E o minciună, şi basta…

Robert se învăţase de demult să trateze lucrurile drept ceea ce erau, nu drept ce se voiau a fi. Dar acum îşi dădu seama de ceva. Folosise cuvântul „bun”. Scop bun. Un scop nu e bun dacă se foloseşte de minciună. Se perverteşte. Nu se construieşte ceva solid. Sau… Poate că totuşi un scop bun se poate clădi… Dar nu asta i-a venit în cap când a vorbit. El avea ceva foarte clar în mintea lui când spusese acele vorbe.

Se miră el însuşi de retorica subconştientă pe care o făcuse de atâta timp. Dar trecu la altele. Se prefăcu că ştia despre cele ce-i îndruga Helen despre firmă. După program, se oferi să o ducă acasă. Deşi Helen era foarte relaxată, Robert se simţea ca pe ghimpi. Lucrurile mergeau prea încet. Nu schimbase nimic la ea. O vedea cum urmărea zilnic aceeaşi rutină plicticoasă, ba mai mult, era la fel de insuportabilă ca în prima zi, chiar dacă, cu el cel puţin, îşi îndulcise comportamentul.

− Cam plictisitoare toată rigoarea asta, încercă el un atac.

− Mh, tot ce se poate.

Robert nu ştia de unde să mai înceapă.

− Poate aţi dori o mică evadare.

− Ce vă face să credeţi?

− Nevoia pur umană de a face lucruri diferite.

− Păi, invariabil lucrurile sunt diferite. Nicio zi nu-i la fel.

− Depinde ce înţelegeţi prin „diferit”! râse Robert.

Râsul lui Robert o intrigă, mai degrabă decât irită, pe Helen.

− Dar dumneavoastră aţi trecut prin mari schimbări în viaţă, de vorbiţi astfel?

− Ultima ţară în care am fost înainte de a ajunge aici a fost Lesotho… şi nu a fost o vizită de plăcere. Înainte de asta am fost în Puerto Rico… Am fost forţat să învăţ spaniolă ca să mă pot înţelege cu tipii care vindeau arme… Ce mai meserie.

Robert îşi adusese aminte încă de la cuvintele „vizită de plăcere” că el juca un rol şi că nu era deloc indicat să-şi dezvăluie viaţa, însă simţise curiozitatea Helenei şi îşi dăduse seama că avea la îndemână o armă eficace.

− Vorbiţi serios?

Robert zâmbi. Dar zâmbetul lui nu mai era cel îngâmfat pe care îl afişase de fiecare dată când vorbea mai mult cu ceilalţi. Nu mai era zâmbetul dat de mândria de a fi altfel. Era un zâmbet dat de bucuria faptului că a găsit o punte către Helen. Asta nu însemna că nu-i făcea deosebit de multă plăcere să-şi evoce aventurile.

Cei doi mergeau încet pe trotuar. Robert uitase încotro, iar Helen nu părea că se duce undeva anume. Îl asculta foarte interesată.

− Partea cea mai proastă din toată treaba cu Argentina este că n-am apucat să văd Buenos Aires decât din vaporul ăla mizerabil unde trebuia să încarc marfă. Şi noaptea, priveliştea era superbă, lumini care răzbăteau până departe, însă nu aşa de multe ca aici… Era un alt fel de lumină, mai curată, dacă înţelegeţi.

Pe Robert nu-l mai putea opri nimic. Vorbea, şi vorbea, şi vorbea. Era şi aroganţa lui, dar era şi altceva, din ce în ce mai puternic, care se strecura în el.

− Cam prea multă energie depusă pentru nişte condiţii destul de murdare de trai, îşi dădu cu părerea Helen, la un moment dat.

Se înserase, iar ei tot mergeau. Robert habar n-avea în ce colţ al Londrei ajunseseră, dar nu-i păsa. Trebuia să facă mai mult. Trebuia să descopere cine era acea femeie. Să încerce ceva, nici el nu ştia ce. Se lăsa ghidat de un fel de instinct ce-i indica ce trebuia să facă ca să îşi îndeplinească scopul. De unde să ştie el ce întrebări să pună? Şi totuşi, cumva ştia.

− Dar dumneavoastră n-aţi căutat altceva de la viaţă? În afara acestui zid pe care l-aţi construit…

− Ce zid, domnule? se indignă Helen. Nu sunt îngrădită de nimic.

− Asta îmi place să cred şi despre mine. Şi totuşi, vieţile noastre sunt complet diferite.

Helen vru să zică ceva, dar cuvintele nu-i ieşiră dintre buzele parcă mai puţin strânse ca de obicei. Robert se avântă ca un comandant de cavalerie asupra unei breşe în linia de luptă duşmană:

− V-aţi făcut un zid ca să vă simţiţi bine cu ce aveţi în interior. Desigur, dacă nu vedeţi exteriorul, e frumos să vezi că ai o casă, o slujbă, o conduită, o rutină. Le puteţi aranja astfel încât să fie cât mai… plăcute. Da, plăcute. E prea puţin „plăcut”. Trebuie „superb”. Sau „oribil”, tot e ceva. Sunt cuvinte care îţi dau un sentiment puternic. Te folosesc cu totul, te acoperă, te învăluie în sensul lor. „Plăcut” te mângâie încet. O atingere perversă, căci parcă doar lasă o amprentă mică şi uşor de şters, o urmă superficială şi fetidă. Nu spun că viaţa mea a fost mai bună. Hm. Poate că n-a fost. Puternic. N-am făcut nimic care să implice cu adevărat lucruri puternice. A, că am făcut multe lucruri pe care oamenii le-ar cataloga drept grele, oribile, foarte interesante, descărcătoare de adrenalină, periculoase, imposibile aproape, da, nu neg. Dar doar lucrurile în sine au valoarea asta, nu şi… sensul lor. Sau scopul lor. Şi atunci, ce fac cu ele? Da, e o goliciune în toate astea. În slujba voastră, de exemplu, e un gol. Nu vreţi să fiţi promovată, nu vreţi să faceţi ceva, doar să vă menţineţi în zona de confort. Unde e forţa motrice? Nu e. E o forţă centripetă, de menţinere a tuturor lucrurilor în ordinea lor. Chiar dacă ordinea asta înseamnă dezordinea completă, ca la mine…

Robert nici nu mai vorbea cu Helen, ochii lui treceau prin ea, făceau înconjurul Pământului şi se întorceau la el. La el însuşi.

− Şi atunci… nu v-aţi eliberat. Aţi făcu ceva cu adevărat măreţ în viaţa asta?

− Da’ cine sunt eu, să fac lucruri măreţe? Ce, trebuie toţi să fie Einsteini?

− Da! Strigă Robert. De ce doar unii? De parcă numai unii pot fi, iar 99% trebuie să fie fraieri şi mediocri. Iar eu ştiam de mult că, într-adevăr, 99% nu ating măreţia, dar nu mi-am dat seama că nu trebuie să fie aşa, că trebuie să-i trag după mine… că şi eu făceam parte din cei 99%. Nici nu m-am gândit ce este măreţia.

− Păi şi ce este?

− Nu ştiu încă, dar o caut!

− Serios? Unde?

− în… în… Nu ştiu… unde trebuie! Spuneţi-mi, doriţi să faceţi ceva mare, incredibil, să vă puneţi tot sufletul pe jar?

− De unde până unde o asemenea propunere? se înspăimântă Helen, dându-se cu un pas înapoi. Robert avea o privire foarte hotărâtă, dar restul corpului rămăsese în frică şi îndoială.

− Din dorinţa de a ajuta… Deşi nici eu nu ştiu, dar ştiu că trebuie, şi atunci mă gândesc că o fi destul…

− Dar mă credeţi cam neputincioasă! Aşa cum îmi ziceau părinţii când nu m-au lăsat să plec naibii din oraşul ăsta poluat! aproape că strigă Helen.

− Aţi vrut să plecaţi?

− Da, să fug în altă parte, unde puteam să-mi construiesc o viaţă aşa cum voiam eu.

Robert simţi un gust acru în gură, ca de fiecare dată când auzea bucăţi parcă scoase din romane de duzină, cu dorinţe de evadare şi alte asemenea porcării. Dar parcă ştia ce trebuia să zică.

− Tot aceeaşi viaţă ar fi fost, doar învelişul s-ar fi schimbat. Ideea e nu unde te duci, ci ce faci. Şi nu ce faci aşa, în general, ci mai degrabă cum, de ce. Nu ştiu cum să spun… Mi se pare sau vă urâţi părinţii?

Robert simţise că trebuie să se lege de acest aspect şi să dărâme ura din Helen, ca să poată construi ceva bun în ea. Doar ura este rea, nu? Atâta putea şi el înţelege.

− Da, din motive foarte bune.

− De ce? De unde toată ura asta!?

− Nu vi se pare că vă băgaţi cam prea mult în viaţa mea?! îi strigă Helen, împingându-l cât colo pe Robert. Cine sunteţi să veniţi cu astfel de întrebări nebuneşti, cu astfel de cuvinte, mă anchetaţi, mă judecaţi, de parcă aţi fi perfect!!!

− Nu înţelegeţi, tocmai că ştiu că sunt departe de asta, dar trebuie…

− Să daţi lecţii altora? Nu, mulţumesc! Să ştiţi că dacă mă mai urmăriţi…

− Ascultă-mă! o smuci Robert. Dar Helen ţipă şi începu să-l lovească cu pumnii.

− Nu înţelegi! striga şi Robert printre pumni. Sunt poate mai rău ca tine, dar, dar, trebuie… Să ajut. Vreau. Ce-i rău în asta?

− Pleacă! Acum! Cu ce drept te bagi în viaţa mea? E a mea! A mea!

− A ta, şi n-ai vrea ca nimeni să intre în ea!

− Exact!

− Ştii cu ce drept mă bag? Cu dreptul pe care îl dă conştiinţa faptului că vreau să ajut! Să înţeleg cu tine nişte lucruri! Să îţi dau acea măreţie, s-o ating şi eu poate, nu ştiu…

Robert îşi dădu seama că ceea ce zicea era foarte ciudat. Chiar şi pentru el, care auzise deja destule. Helen era speriată de-a binelea.

− Plecaţi, acum! Acum! Acum! Acum!

Robert se depărtă cu paşi mari. Tot bolborosea „vreau să ajut… ce-i rău în asta… ce-i rău… de ce nu vrea… nu ştiu nici eu bine, ok, dar ăsta nu-i un motiv… ştiu că trebuie, şi e de ajuns… de ce trebuie!? Naiba, am ales o frunză… poate e mai mult de atât. De ce am ales frunza aia? Am ales-o pentru că… trebuie să… of…”

Călca nervos pe trotuar, strivind sub pantofii săi frunze verzi şi alungite, care-i tot fugeau sub picioare…

Noaptea trecu pe lângă el, fără să-l învăluie în rutina somnului. Continua să se plimbe mecanic pe stradă, cu maxilarul încleştat încontinuu, o furie care nu putea să fie eliberată. Trebuia să facă ceva… Stricase tot. Era mai rău ca la început. Şi trebuia într-o lună să facă tot! Şi dacă nu făcea? Ce avea să se întâmple? De murit, murea tocmai dacă îndeplinea ce era de îndeplinit! Parcă se angrenase singur în ceva ce nu-l ţinea, de fapt, în loc. Putea să scape…

Dar nu putea să-şi ducă niciun gând la capăt, de parcă propria-i minte dorea să nu ajungă la nicio concluzie. Pierdu o noapte întreagă aşa, mergând haihui pe străzile Londrei. Dimineaţa, paşii îl îndreptară mecanic spre sediul Orange. Era istovit, nu ştia dacă nu cumva căzuse mort de oboseală pe o bancă din parc şi visa în acel moment. Poate că era într-un vis, şi totul mergea bine. Poate de-aia nu mai simţea nimic ca lumea.

O căută bezmetic, aproape îmbrâncindu-i pe angajaţii firmei. Se simţea într-o mare de mediocri din care dorea să iasă, dar avea impresia că face parte din ea, un val printre milioane de alte valuri ale aceluiaşi ocean împuţit. Ajunse, în sfârşit, în faţa biroului Helenei.

El O văzu; ea îl văzu. El abordă un zâmbet; ea apucă o sticlă de apă. El se dădu un pas înapoi; ea îl urmări.

− Vă rog să ieşiţi acum… se auzi o voce în care se simţea vibrând furia şi indignarea.

Robert parcă nu-şi dădea seama că Helen vorbise. Parcă vorbise o voce duşmană, dar din afara lor. Lor. Hm.

− Am venit să vă spun bună dimineaţa…

− Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, acum puteţi pleca.

Nu mai avea vocea ironică şi sfidătoare din zilele trecute. Era altceva. Era furie. Doamne, ce puternică era! Era ceva, îi simţea lanţul strângându-se de el, frigându-l.

Când Helen îl împinse afară din birou, fu cuprins subit de tristeţe. Se pomeni că iese din sediu şi porneşte, aproape ca un beţiv, pe drum, abţinându-se cu greu să nu se prăvălească pe prima bancă care-i ieşea în cale.

Pierduse. Pierduse tot ce era de pierdut. Libertatea şi-o vânduse. Scopul pierise în neant. Rămăsese doar cu un corp neputincios şi cu o minte obosită. Şi cu ceva greu în inimă, precum un uriaş lest de plumb ce-l trăgea în jos. Voia să se întoarcă în sediu, să se ducă direct la Helen, s-o apuce de braţe, să-i strige în faţă că trebuia să-l lase s-o ajute, să o facă să simtă măreţia, să ajungă să o simtă şi el, prin ea, să-şi atingă scopul, s-o poarte după el în nebunia asta, s-o sărute.

Ce? Robert se pomeni singur pe o alee îngustă, mărginită de clădiri vechi, maronii, cu geamuri mari şi dreptunghiulare, cu uşi groase de sub care ieşeau scări de ardezie care se închinau trotuarului umed. Văzu venind spre el un nor de frunze. La început, îl învăluiră, apoi, însă, îl loviră cu violenţă, îi zgâriară faţa. Încercă să plece de pe alee, dar torentul nu-l lăsa să scape, îl urmărea. Începu să fugă, dar nu vedea bine în ce direcţie o lua, era obosit; căzu, se ridică în patru membre, torentul îi aruncă cu violenţă frunze în faţă, el gâfâia, voia să scape.

Din torentul de frunze apăru Lucius-Michael, zâmbindu-i ironic, dar şi cu milă, parcă. Purta o haină lungă, neagră, Robert nu-şi putea da seama bine unde începea şi unde se termina; părea a fi un fel de frac.

− Ţi-am zis că alegerea ta va fi fragilă…

Torentul de frunze se mai potolise, dar Robert nu se uita în jur. Privea acei ochi fără culoare şi fără expresie, care-l pironeau.

− Am dat tot ce aveam de dat…

− Crezi asta? replică Lucius-Michael, cu o voce calmă, care însă, în acelaşi timp, vibră puternic în urechile lui Robert. Pare că te-ai legat bine cu lanţuri, contrar filozofiei tale de mai demult. O iubeşti.

− Vreau să-mi îndeplinesc scopul…

− Vrei? Eu nu ştiu ce să cred. Pare că fugi.

− M-a alungat.

− Şi ce-ai de gând să faci în legătură cu asta?

− Nu ştiu.

Pentru prima oară în viaţa lui, Robert se simţea cu adevărat neajutorat. Căzuse mult, sau poate se ridicase şi îi venise răul de înălţime. Nici nu-şi putea da seama. Poate că o iubea. Şi atunci, ce era de făcut? Dar de ce naibii să o iubească? I-a făcut ultimele zile un calvar. Dar asta pentru că el îşi îndeplinea scopul. Poate că ceea ce făcea făcea prea bine, sau poate că a greşit fatal.

− Sunt fără de speranţă acum, nu?

− Nu există aşa ceva. Depinde şi cum priveşti lucrurile. Poate eşti fără de speranţă pentru unii, dar pentru alţii, eşti perfect…

Cuvintele acestea îl cutremurară pe Robert. Ce voia să zică cu asta Lucius-Michael, nu ştia, dar simţi cum îl cuprinde o imensă frică.

Lucius-Michael scoase din buzunar o frunză roşie, cu trei colţuri ascuţite, şi i-o întinse lui Robert.

− Poţi schimba alegerea ta, nu este prea târziu.

− Şi s-o omor!? strigă Robert. se dădu înapoi pe brânci câţiva paşi. Nu îndrăznea să se ridice în faţa acelui personaj.

− Da, după câteva săptămâni… Dar vei muri şi tu dup-aia. Căci îţi vei fi îndeplinit scopul!

Lucius-Michael continua să fie impasibil, de parcă vorbea despre vreme.

− O iubesc, n-aş putea…

− Şi ea nu te va iubi niciodată, dacă continui să o iei pe calea frunzei verzi, îi tăie fraza Lucius-Michael. Dacă alegi frunza roşie, ea te va iubi. Vei fi altcineva. Îţi vei lua alt nume şi altă înfăţişare. Nu vei mai avea cu ce să o enervezi. Vei putea să te bucuri de iubire.

− Ca apoi să o omor!

− Dacă o iubeşti, e logic că vei dori ca şi ea să te iubească. Ai grijă ce alegi, Robert. Cu cât schimbi alegerile mai mult, cu atât va fi mai greu. Îţi acord această şansă pentru că îmi este milă de tine. Deci?

Lucius-Michael stătea cu mâna întinsă spre Robert, ţinând frunza. Pe jos, în mijlocul străzii, Robert se simţea sfâşiat de sentimente contradictorii. Ce să facă? Ce să aleagă? Se uita la faţa lui Lucius-Michael. Făcu un gest uşor cu mâna, înspre frunză, şi văzu că, cu cât mâna lui se apropria mai mult de frunză, cu atât faţa lui Lucius-Michael căpăta o anumită culoare, o expresie. Dar era ceva îngrozitor în ea. Şi totuşi, întindea în continuare mâna. Lucius-Michael începu să zâmbească, din ce în ce mai larg, relevând nişte dinţi foarte albi, ascuţiţi. Nu mai părea om. Ce părea? Ce era? Îşi retrase deodată mâna, pe când se afla la doar câţiva centimetri de frunza roşie.

− Tu cine eşti, de fapt!? rosti el, cu glas sfârşit.

− Sunt Lucius, dar sunt şi Michael… vibră răspunsul.

Robert nu ştiu la început ce să zică. Părea că, pentru prima oară, Lucius-Michael voia ceva de la el, cu adevărat. Voia să aleagă frunza roşie. În acel moment îi era mai uşor să se opună.

− Nu. Voi rămâne la alegerea mea… de dinainte.

− Eşti sigur?

− Sunt sigur.

− Eu n-aş zice.

− Şi ce să fac!? strigă Robert. Să aştept o mie de ani până ce voi fi sigur!? Trebuie să aleg ceva, nu? Şi s-o fac acum!

Zâmbetul ciudat de pe faţa lui Lucius-Michael pieri, parcă ochii lui deveniră puţin calzi. Retrase încet mâna cu frunza roşie, înclină uşor capul în direcţia lui Robert şi zise:

− N-o să-ţi spun ce să alegi, doar să ţii minte că, dacă vei simţi nevoia de a-ţi schimba alegerea, să vii la mine. Ai grijă însă. Odată cu fiecare schimbare, se pierde ceva. Din tine, din timp, din tot. Libertatea nu o mai ai, nu uita asta…

− Nu doresc să schimb nimic.

− Dacă nu îţi vei fi îndeplinit scopul în timpul cuvenit, ai grijă! Vei trăi, însă fără libertate. Vei rămâne o momâie. Şi mă vei implora să te iau. Şi nu vei muri. Nu pentru mult timp. Şi te vei resemna cu viaţa ta. Vei uita de scop.

Pe Robert îl lovi subit senzaţia că putea scăpa din angrenajul acela ce-i părea infernal. Putea să-i spună lui Lucius-Michael să-l lase în pace. Şi să-şi continue viaţa. Ce, nu putea să facă ce făcuse până atunci? De ce neapărat să devină o momâie?

− Dar nu voi deveni o momâie. Pot pleca acum, şi să-mi reiau viaţa…

− Hai, începe! îi râse Lucius-Michael. Râsetul lui nu era însă ironic, era doar o mişcare a aerului în faringe, neînsoţită de vreun sentiment. Nu mai ai libertatea. Degeaba încerci. Ai doar un scop. Poţi să-l păstrezi pe acesta, sau să pierzi tot. Dar nu poţi să iei înapoi libertatea.

− Nu mi-ai luat libertatea! ţipă Robert. Nu e ceva material, care poate fi furat şi înstrăinat pentru totdeauna! O pot lua înapoi. Şi o fac chiar acum!

Şi Robert începu să se depărteze, la început pe brânci, apoi în picioare, de Lucius-Michael. Îl cuprinse o frică subită. Începu să meargă repede. Apoi să fugă. Nu-i mai păsa unde. Trebuia să se îndepărteze de Lucius-Michael.

„La naiba cu tot! Hai, mai repede! Hai odată, ce mama mă-sii, o fac la stânga aici, apoi mă pierd printre case…”

Robert fu izbit din spate de un torent uriaş de frunze verzi şi lungi, de frunze roşii şi cu trei vârfuri. Se împiedică de mai multe ori sub puterea rafalelor de vânt, însă nu căzu. Reuşi să ajungă pe o alee mai strâmtă dintre case. Fugea mai repede decât atunci când îl urmăreau poliţiştii. Se opri deodată, îngrozit.

Din faţa lui, dinspre celălalt capăt al aleii, venea o altă avalanşă de frunze. Robert nu mai putea gândi raţional. I se părea că Lucius-Michael venea înspre el din toate direcţiile, avea în cap credinţa de neclintit că dacă avea să-l prindă, nu avea să mai poată scăpa şi nu avea cum să îşi mai poată recupera libertatea.

Se smuci violent din mijlocul aleii şi sări un gard. Trecu printr-o drăguţă grădină, călcă în picioare nişte flori, sări din nou gardul şi se pomeni pe o stradă mai lată. Ciudat, nimeni nu mergea pe trotuar. Traversă în grabă, o luă pe altă străduţă. Se repezi înspre ceea ce părea a fi o staţie de autobuz. Iarăşi, nimeni. A, stai. Era cineva, care aştepta în staţie, îmbrăcat în negru. Se opri atât de brusc, încât nu-şi mai putu menţine echilibrul şi căzu, zdrelindu-şi palmele. Lucius-Michael venea înspre el din staţia de autobuz, cu paşi mari şi calculaţi.

Robert se zbătu să se ridice din nou şi să fugă în direcţia opusă. Ajunse din nou la şoseaua mai lată, o luă la dreapta. Nu mai putea simţi oboseala, doar o durere acută în piept şi aerul rece care părea că-i sfâşie interiorul. Alerga atât de tare, încât picioarele îi alunecau de pe trotuar şi el totuşi nu cădea. Şi în tot acest timp mintea îi era bombardată de tot felul de gânduri. Gândul că trebuia să fugă, gândul că avea să moară, gândul că îşi voia înapoi viaţa de dinainte, gândul că o iubea pe Helen. Şi toate se ciocneau de el aşa cum avea să se ciocnească norul acela uriaş de frunze ce venea din faţă…

Coti repede, evitând coliziunea cu avalanşa ce venea dinspre şosea.

„Unde naiba e toată lumea!?”

Nu mai ştia unde era. Vedea, ca prin ceaţă, case, blocuri. În faţă… în faţă… în faţă era alt nor de frunze. Şi venea repede.

Coti din nou la dreapta. Se ciocni de un gard.

„Mama lui!”

Urcă repede gardul, aproape călcă peste cineva care se îngrijea de nişte petunii, fugi imediat în partea cealaltă a curţii, numai ca să audă înjurăturile celui peste care dăduse şi care era acum cuprins de un torent de frunze. Se căţără cu o putere supraomenească peste gard şi îşi continuă fuga.

Era o stradă foarte lată şi complet goală. Case mici aproape că se pierdeau printre copaci. Deodată, mii şi mii de frunze se desprinseră de aceştia şi se năpustiră asupra lui Robert, aproape să-l cuprindă cu totul. Dar Robert se aruncă peste un alt gard, mai scund ca precedentul, şi ajunse, la limita puterilor, pe altă stradă. Era clar că se depărtase de locul în care îl văzuse ultima oară pe Lucius-Michael.

Era atât de obosit, încât atunci când se opri, în sfârşit, să se uite în dreapta şi în stânga, îl cuprinse o durere ce aproape-l trimise cu faţa în trotuar. Nu mai vedea nimic. Era în siguranţă. Şi atunci, simţi o boare rece ca gheaţa. Dar nu mai putea alerga. În câteva secunde, boarea se transformase în rafală. Şi apărură frunze, mari, ciudat de mari, prea mari… Şi se roteau în jurul lui, ca într-un dans al morţii. Robert voia să fugă, dar unde, şi cu ce? Nu mai putea. Nu mai avea cum. Şi uitându-se aproape hipnotizat la vârtejul de frunze, Robert văzu că în faţa lui se crease o vârltoare şi mai mare, ameţitoare, în care erau înghiţite ca de-o gaură neagră toate frunzele. Nu putu vedea nimic clar după aceea. Cert era că simţi mâna lui Lucius-Michael apăsând greu pe umerii lui. Era în faţa lui. Vârtejul nu mai era.

− Nu poţi scăpa, Robert. Odată dată, libertatea nu mai poate fi luată înapoi.

− Nu! avu energia de a striga Robert. E a mea! A mea! A mea!

− Şi cine ţi-a dat-o, Deşertăciune?! strigă la el Lucius-Michael. Tu singur!?

Robert căzu în genunchi. Nu mai putea. Nu putea. Avea dreptate, nu putea fugi, nu putea scăpa.

− Ai uitat ce ţi-am zis, Robert? Vrei o viaţă goală şi fără înţeles?

− Şi ce înţeles are să mă chinui să schimb ceva într-o persoană care nu vrea!? Ce sens are să mă zbat ca prostul în van? Ce rost are…

− Dar uiţi de frunza roşie, Robert!!

− Dar…

− Alege, sau fii blestemat pe veci cu o viaţă goală! Dar nu te aştepta să scapi! Nu eşti plantă! Nu eşti animal! Eşti om, Robert, fie că-ţi place sau nu! Şi asta te face om. Puterea de a alege. Fă-o! Dar nu fugi. Nu fugi de ceea ce eşti.

− Sunt un om liber, asta sunt! se smuci Robert. Dar căzu în nas după doi paşi.

− Tocmai ţi-ai irosit libertatea… păcat. Păcat de tine şi păcat de ce ai în inimă. Ai şansa unei ultime fericiri în viaţa asta, pe care ţi-ai negat-o prosteşte până acum…

− Roşu, fir-ar! Roşu! Roşu! Roşu! Roşu!

Lucius-Michael dispăru deodată într-un torent de frunze roşii şi ascuţite, ce-i zgâriară faţa lui Robert. Auzi doar atât:

− Aveai trei săptămâni şi 4 zile. Mai ai 2 săptămâni şi 4 zile.

Şi torentul de frunze se răspândi pe şosea. Robert rămase întins pe jos, aproape inconştient.

Nici nu-şi dădu seama cum ajunse înapoi în motel. Probabil că arăta ca vai de el. Se prăbuşi în pat şi adormi instantaneu.

Se trezi cu capul greu. Se uită încet în dreapta şi în stânga. Parcă totuşi nu era atât de obosit. Se ridică şi se duse la baia mică, cu o oglindă prinsă în gresia aproape albă de nişte cuie mari şi ruginite. Să se bărbierească măcar…

Rămase stupefiat când îşi văzu faţa. Era el… Dar nu mai era el. Avea o mustaţă şi barbă aranjate, şatene, cum n-avusese niciodată. Ochii îi erau mai mari parcă, mai pătrunzători şi mai întunecaţi. Obrajii îi erau mai supţi. Se uită la mâinile sale. Le simţea mai puternice. Şi văzu ceva ciudat. O încheietură de sacou. Observă de-abia atunci că era îmbrăcat într-un costum negru, exuberant. Puse mâna în buzunar, să vadă cum îi stătea, şi simţi ceva fâşâitor. Scoase de acolo zeci de bancnote de câte 100 de lire şi o invitaţie la o petrecere organizată de firma Orange pentru angajaţii ei din Londra. Evenimentul avea să aibă loc într-un hotel de cinci stele. Adresa o avea notată pe spatele invitaţiei.

Ar fi putut fugi aşa, cu banii… Nu, poate că avea să se întâmple ca data trecută. Să vadă măcar ce avea de făcut. Să se ducă la petrecere.

Dar era de-abia diseară. Până atunci, ce să facă? Stătu în cameră şi se frământă cu privire la ce avea de făcut. Până la urmă, ajunse la concluzia că nu ştia nici el ce voia. Să fugă, poate. Dar nu-i mai venea acum. Mai bine să aştepte până în seara aceea. Să încerce să înţeleagă ceva. Ce trebuia el să gândească, ce trebuia el cu adevărat să gândească… Simţea că era, în spatele întregului chin, un Adevăr frumos la care dacă ar fi ajuns, s-ar fi putut elibera.

În faţa hotelului AspenResidence, la orele opt şi treizeci, era mare aglomeraţie. Veniseră toţi, de la CEO la cel din urmă angajat. Robert tocmai trecea strada pentru a ajunge şi el la recepţie, când cineva îl luă de braţ. Avea un baston cu un vârf foarte ciudat. Era de aur, dar avea o formă ciudată, ca de măr. Bastonul era frumos lucrat în lemn, având o formă şerpuitoare ce-l încolăcea de trei ori şi se termina la baza mărului parcă într-o gură deschisă. Bărbatul părea mai tânăr ca el, avea o mustaţă subţire şi ascuţită, postură neobişnuit de dreaptă. Când îi întâlni ochii, fu cuprins de nelinişte: aveau o culoare foarte ciudată, nici nu putea spune care, ceva ce bătea dinspre căprui înspre altceva, în orice caz ceva cu o strălucire abia ascunsă, tulburătoare, ca a unui foc mocnit.

− Văd că eşti punctual, îi zâmbi bărbatul.

Avea o voce aproape neutră, însă parcă era o inflexiune de ironie în glas.

− Am… Sunt…

− Te cheamă Henry Starrings şi eşti inspector superior. Ai grijă să nu te întâlneşti cu directorii. Voi avea eu grijă de tine, de altfel. Tu concentrează-te pe scopul tău.

Şi spunând asta, Lucius-Michael îşi îndreptă bastonul cu vârful ca un măr înspre Helen Stewart, îmbrăcată într-o rochie albastră, prinsă de umeri, purtând la gât un şirag de perle. Îi surpinse privirea încărcată de o energie ce părea a fi făcută să subjuge pe alţii. Orice gând de a fugi îi pieri deodată. Se îndreptă cu paşi uşori înspre ea.

Îi era frică de reacţia la care ar fi trebuit să se aştepte. Se uită în spate. Lucius-Michael era încă acolo, îl încuraja din priviri. Ce naiba era cu bastonul ăla ciudat…

− Bună seara, nu v-am mai văzut la firmă până acum!

Helen era în faţa lui, zâmbind cu colţul gurii. Unde erau înţepăturile, unde era ironia!?

− Bună seara, domnişoară. Asta pentru că nu sunt de la sucursala asta, sunt inspector superior.

Încerca să-şi păstreze sângele rece. Doamne, ce buze roşii şi delicate, cum articulau ele fiecare cuvânt… Ce avea să se facă? Înnebunea acolo, şi trebuia să pretindă că-i altcineva. Vorbă, îşi luase atâtea identităţi false, dar acum parcă era altceva…

Interiorul hotelului era de un fast aproape nemaivăzut de Robert. Candelabre uriaşe, mii de mese pline de cele mai alese mâncăruri şi vinuri, fotolii căptuşite cu catifea, Podele şi coloane de marmură, atâta rumoare şi atâta freamăt voluptuos, freamătul bogăţiei…

Se întreţinea cu Helen vorbind despre toate lucrurile de pe lume. Şi o făcea cu măiestrie. Încet-încet, se obişnui cu rolul său. Chiar bine. Şi părea că Helen este chiar foarte interesată de ce zicea el.

Spre miezul nopţii, amândoi se duseră în sala de jocuri. Ruleta se învârtea de zor, ţinând în priză zeci de jucători în frac şi cravată. Şi mintea lui Robert însoţi bila în călătoria-i ameţitoare. Se simţi deodată rău şi se aşeză pe un scaun, într-un colţ.

− Ce ai?

Lucius-Michael era în faţa lui, cu o privire contradictorie. Pe gură flutura un zâmbet ce părea un fel de speranţă caldă, dar restul feţei părea cuprins de o nerăbdare înspăimântătoare.

− Mă simt puţin ameţit…

− Prostii. N-ai mult timp, nu uita asta. Hai că nu-i greu.

− Asta ar trebui să fac fără probleme, şi totuşi…

− Şi totuşi…?

− Sunt mai bine. Gata.

Robert se ridică şi se duse înapoi înspre masa de ruletă, lângă Helen. Se uitau mult unul în ochii celuilalt. Lucius-Michael zâmbea. Îl supraveghea din depărtare pe Robert, care părea din ce în ce mai fericit. Pe măsură ce trecea timpul, cei doi deveneau aproape nedespărţiţi.

În noaptea aceea, Robert o conduse acasă, iar a doua zi, se văzură la sediu şi se salutară reciproc. Robert o invitase la o cafea în acea după-amiază.

Şi acolo lucrurile merseră perfect. Robert deja sorbea fiecare cuvânt pe care Helen i-l adresa. Se simţea cuprins de ceva nou, complet nou. O energie care-l încălzea în interior şi-i dădea forţa de a uita complet ce avea să facă peste câteva zile.

O săptămână întreagă se simţi într-o stare aproape perpetuă de ascensiune. Da. Se făcea că urca, şi totuşi nu obosea, din contră, cu cât urca mai mult, cu atât era mai puternic şi putea să facă paşi mai hotărâţi. Şi într-o dimineaţă, Helen îl anunţă zâmbind că acceptă invitaţia lui la Trattoria Napoletano…

„Ce?”

Nu făcuse nicio astfel de invitaţie. Poate Lucius-Michael…

Văzu la intrarea în sediu o frunză roşie, cu trei colţuri. Da, fusese el. Dar de ce? De ce acolo, unde se întâlnise cu ea pe când se dădea Robert Porter?

Şi atunci, pentru prima oară în 7 zile, se simţi cu inima grea. Parcă ceva fusese dintotdeauna în neregulă. Da, aveau să moară amândoi, cu asta se resemnase. Mai avea de trăit o săptămână şi ceva de fericire. De ce să nu se bucure de ele?

Dar nu se mai putea bucura de ele. În seara aceea, la restaurant, Helen îi povesti de ciudata întâlnire cu „inspectorul de dinainte”. Îi spuse că fusese un om foarte, foarte ciudat, înspăimântător, chiar.

Şi Robert avu impulsul de a vrea să reînceapă discuţia pe care o încercase cu ea atunci, când se certaseră. Da. Se uita la ea din ce în ce mai mult, şi vedea o fiinţă care merita ajutată. Dar el nu mai era în stare s-o facă. Alesese roşu. Roşu. Trebuia s-o omoare. Trebuia s-o distrugă, să se distrugă pe el, da, asta însemna ce făcea el…

Dar poate îl iubea… Da, acum, că o ţinea de mână în faţa restaurantului şi se uita în ochii ei, vedea că şi ea îl iubea… Sau poate doar îi căzuse cu tronc. Era cumva o privire arzătoare? Hm. Nu părea.

O conduse şi în seara aceea acasă. Intrară amândoi pe poartă şi se opriră în faţa uşii. Robert nu mai putea. Nu se mai putea preface. Era nedrept faţă de Porter. Da. Starrings era un ticălos de duzină, un seducător de doi bani. Porter era un erou, era cel care voia să schimbe, să facă ordine. Starrings îi ţinea de cald, dar căldura era creatoare de dezordine. Totul cădea uşor-uşor în dezordine. Şi omul trebuia să împiedice asta, să adune totul şi să creeze ordine, să construiască turnuri înalte care să ducă la cer şi să se urce pe ele, trebuia să…

− Helen, stai.

Se uita la el, cu nişte ochi incredibili, păreau cu atât mai frumoşi cu cât erau doar puţin luminaţi de un felinar. Tocmai că ei luminau mai mult, şi nu prostia aia de bec…

− Eu sunt Robert Porter.

Helen pufni.

− Vorbesc foarte serios. Eu sunt Robert Porter, numai că de fapt mă numesc Robert Benchley.

„Prost, prost, prost! Am stricat tot!” se înjură în gând Robert.

Helen se uita la el din ce în ce mai speriată. Robert tremura cu toată fiinţa lui.

− Nu mă pot… preface a fi ceva… ce nu sunt. Nu pot face ceea ce ar fi mai simplu… Nu. Trebuie. Îmi dau seama că trebuie să lupt.

− Despre ce vorbeşti? se dădu un pas înapoi Helen.

− Ah, nu înţelegi? Am vrut să te ajut, vreau să te ajut! Să înţelegi altfel, aşa cum eu încep să înţeleg altfel… Cred. Nu ştiu. E prea mult, e copleşitor. Dar o simt, simt greutatea şi frumosul… Greutatea şi frumosul vieţii adevărate. Ştiu că sună îngrozitor de ciudat, dar asta doar pentru că o spun gratuit… Heh. De parcă există alt mod de a o spune. Da, îţi dă fiori, şi mie îmi dă fiori, dar…

Helen se grăbi să deschidă uşa şi să intre, dar Robert era cuprins de energia de nezdruncinat a dragostei. Puse piciorul în prag.

− Nu vrei să poţi ieşi de sub mâlul slujbei şi al vieţii de supravieţuire? Da, supravieţuire. Nu e bună de nimic. Eu acum nu spravieţuiesc. Eu acum mor. Da, şi e de o mie de ori mai bine. E incomparabil mai bine. Mor pentru ceva, în loc să supravieţuiesc pentru nimic, ca la sfârşit să mor în numele marelui Nimic care doreşte să ne înghită pe toţi. O doamne, îmi pare rău, nu îmi pot ordona gândurile, dar măcar un minut dacă m-ai asculta…

− De ce ţi-ai schimbat identitatea?

O întrebare! O rază de speranţă.

− Pentru că am crezut că… Nu con… Te iubesc, Helen! Şi am vrut să mă iubeşti şi tu… Dar nu asta e ceea ce contează cu adevărat, cu adevărat contează ca eu să te ajut…

− Cu ce? Nu înţeleg, cu ce!?

− Cu trăitul, Helen! Până acum am dus o viaţă ca nimeni altcineva, şi totuşi a fost cea mai de căcat viaţă dintre toate, pentru că eu chiar credeam că făceam mai bine ca restul, pe când eu mă scăldam în aceeaşi ciorbă, poate că eu mă scăldam într-una mai… exotică! Mi s-a dat şansa unei vieţi de mici prostii, mici plăceri, care însă nu m-au mai putut amăgi. Nu după ce am purtat discuţia aia cu tine, nu după ce am văzut măreţia din ochii tăi, energia din mişcările tale, frumosul pe care îl dau puterea tuturor acestor lucruri.

− Şi ce… îmi propui?

− Să simţim mult împreună! Să o luăm împreună pe drumul ascendent, singurul logic! Stai şi gândeşte-te un pic! Avem o viaţă. Da. O viaţă. Şi avem în noi îndemnul de a merge. Dacă stăm pe loc, ne irosim umanitatea. Putem gândi, putem lupta, şi n-o facem. Putem face şi mult rău, da, dar noi simţim binele! Eu l-am simţit acum, la poartă, când m-am oprit. Nu-ţi pot explica ce alegere am făcut, dar ceea ce contează este că niciodată n-am fost mai fericit decât atunci când mi-am aruncat la gunoi vechea concepţie conform căreia trebuie să am grijă de viaţă în sine. Nu de viaţă trebuie să am grijă, ci de ce e în ea, de oamenii din ea, de măreţia din ea! Trebuie să iau nu totul de la viaţă, cum zic idioţii ăştia, trebuie să iau măreţul şi frumosul, trebuie să iau Binele, să-l port în spate până mi se rupe coloana, naiba, de ce crezi că-ţi îndrug astea aici, în miez de noapte, când te văd gata-gata să-mi dai un pumn în faţă şi să chemi poliţia? Pentru că nu mai am o altă şansă, dar vreau, vreau atât de mult să câştig, să te iau cu mine şi să câştigăm împreună măreţia.

− Cum? Cum, Robert?

− Crezi că eu am venit cu astea scrise pe o hârtie? Eu doar simt, simt ceea ce e în fiecare om. În fiecare om e o putere de a face ordine, de a face Bine. Eu vreau să o folosesc. Asta înseamnă să întind mâna şi să-i ajut pe ceilalţi. Să ne ridicăm împreună. Eu vreau să te ajut pe tine.

− De ce pe mine?

− Pentru că simt că pot. Pentru că te iubesc.

− După câteva zile?

− Nu înţelegi, nu? Lasă în urmă convenţiile, da, sunt două săptămâni de când te cunosc, dar mi-ai schimbat pivotal viaţa şi mi-ai dat o energie pe care nimic nu mi-o putea da. Acum simt că trebuie să o folosesc. Te rog, dă-mi şansa asta…

− Robert, tot ceea ce spui sună foarte ciudat, de parcă e un război undeva…

− Exact, Helen. E un război. Nu pare, pentru că ne place să-l ignorăm. L-am ignorat, până ce am fost pus în faţa unei alegeri. Până ce am văzut cele două armate ciocnindu-se…

„Eu sunt Lucius… Dar sunt şi Michael” îi veniră în cap cuvintele ciudatului personaj.

−… până ce nu am văzut acest război într-o singură pers… într-o singură fiinţă.

„acum cred că ştiu ce vrea Lucius-Michael de la mine…”

− Viaţa este o arenă, uriaşă, în care se luptă două forţe. Şi ai trei opţiuni. Să lupţi pentru înălţare şi frumos, pentru distrugere şi plăcere, sau să refuzi lupta. Dar dacă refuzi lupta, îţi negi înălţarea şi îţi alungi frumosul, pentru că frumosul e sus, în cer, nu la picioarele noastre, aşteptând să-l culegem. El nu poate creşte aşa aproape de pământ, de meschin. Şi atunci, rămânem în tabăra distrugerii, a dezordinii, şi noi trebuie să fugim de ea. Amândoi suntem, acum, soldaţi în acea armată, tu fără să ştii, eu ştiind prea bine, în dracii mă-sii.

Robert era calm. Ciudat de calm. Se umpluse de speranţă. Şi totuşi, cu fiecare secundă, simţea cum îl cuprinde disperarea. Helen se uita la el, cu aceeaşi privire înspăimântată. Totuşi, încet-încet, ceva se schimba la ea. Îşi pierdu din încordare.

− Tu faci toate astea pentru mine?

− Da.

− Nimeni n-ar fi făcut asta… Ştii?

− Nu-mi pasă.

− Prea e ciudat… Parcă visez… Ştii ceva? Ia, hai, zi, cum încep?

Robert ar fi trebuit să fie fericit, dar era confuz.

− Păi… păi… Nu ştiu… Trebuie să… scapi de meschin. De furie, în primul rând.

− Nu sunt furioasă.

− Hm…

− Bine, sunt de multe ori… Dar eu măcar nu-mi schimb identităţile de două ori şi urmăresc oameni.

− Da, într-adevăr. Dar, te rog, fă ceea ce simţi că trebuie să faci în primul rând, anume să îţi dai demisia din postul ăla în care vegetezi. Nu faci nimic acolo decât să te legi de un venit. Trebuie să găseşti ceva-ul în altă parte.

− Şi ce să mă fac? Angajat la KFC?

− Nu… Trebuie să îmbrăţişezi un scop mare.

− Hai să vedem… Salvăm copiii malnutriţi din Africa?

− Nu râde.

− Nu râd. Doar că ceea ce vrei tu de la mine e greu.

− Te voi ajuta.

− Mulţumesc, tot greu e.

− Ţi-am zis că trebuie să urcăm. E nevoie de energie.

− Fie. Mâine îmi dau demisia. Îmi poţi lăsa măcar o noapte de linişte, te rog? Trebuie să-mi fac ordine în gânduri.

− Sigur. Îţi urez noapte bună.

− Şi ţie.

Astfel se încheiase cea mai ciudată, mai incredibilă şi mai grea conversaţie pe care Robert o dusese vreodată. Se întoarse obosit în motel. Căzând în pat, se puse cu faţa pe ceva umed. Era o frunză mare, verde şi alungită. Zâmbi larg, apoi adormi.

Se deşteptă după ce îl trezi alarma. Era încă uimit de el însuşi. Ceea ce-i spusese Helenei nu gândise prea bine în prealabil. Fusese un torent de gânduri. Ciudat, avuseseră logică. Şi efect. Îl cuprinse un fel de smerenie, căci îşi dădea seama că nu el a produs o schimbare în Helen, ci o energie exterioară care i-a dat lui puterea şi mintea de a spune ce a spus. Pentru că se simţea la fel de uimit ca ea atunci când îl ascultase. Pentru că nu gândise înainte nimic din ce spusese, şi totuşi avea atâta logică, de parcă toată viaţa ar fi reflectat la asta! Poate subconştient, o făcuse. Sau poate fusese în el sămânţa care acum înmugurise.

Arăta din nou ca el însuşi. Intră în sediu cu riscul de a fi dat afară de gardian, dar reuşi să se strecoare printre angajaţi. Ajunse în biroul Helenei. Tocmai îşi strângea lucrurile. O scenă care i s-ar fi părut penibilă, poate, în altă situaţie, lui Robert. Acum i se părea sublimă.

− S-a făcut. Plec, îl întâmpină ea.

Cât aşteptase aşa ceva! Prin toate ţările în care fusese, avusese de luptat. Cu animale, cu situaţii, cu oameni, chiar. Dar acum, de-abia acum, simţea ce însemna o victorie. Şi nici măcar nu era a lui.

„Poate asta e mai frumos, că nu e a mea!”

Cei doi ieşiră din sediu şi începură să se plimbe. Discutară îndelung despre ce trebuiau să facă. Şi Helen părea că a renunţat la orice fel de rezistenţă. Asculta ceea ce-i zicea Robert.

Astfel, se dusese în vizită la părinţii ei, pe care nu-i mai văzuse de cinci ani. Se duse să-i ceară scuze vecinului pe care-l scosese din minţi în ultimul timp în legătură cu mici inconveniente pe care, chipurile, el i le produsese. Dar schimbarea cea mare trebuia să fie un scop, un scop mare pe care să-l îndeplinească. Dar ce? Ce?

Helen voia să simtă acea înălţare. Se făcuse mai mult decât curioasă. Robert o împinsese în direcţia bună. Dar trebuia scopul. Lipsea scopul…

− Tu chiar mă iubeşti? îl întrebă, în timp ce se plimbau într-un părculeţ.

− Da, Helen… Şi vreau să parcurgi această călătorie înspre mai mult, înspre acel mai mult la care tind şi eu acum… Şi am ales să fie aşa, să fiu Robert Benchley şi să nu mă poţi iubi, decât un Starrings pe care l-ai iubi cu lipsa de tărie cu care făceai şi toate celelalte lucruri, un Starrings care, pe deasupra, te-ar fi trădat…

− Păi cum…

− Pentru că este vorba de tine, nu de mine…

− Tu aşa crezi…?

− Aşa este…

− Tu crezi că dacă tu mi-ai dat posibilitatea de a simţi mai mult şi de a… lupta, cum zici tu, eu nu te pot iubi pe tine?

Îl sărută, acoperind orice răspuns pe care el i l-ar fi putut da. Şi Robert simţi în toată fiinţa lui un fior care-l îndemna la o fericire neresemnată. Da, neresemnată.

Căută. Scotoci. Întrebă. Încercă să afle ce putea să-i ofere lui Helen. Se întrebau împreună ce puteau face. Ajunşi acasă la Helen, lui Robert îi picară ochii asupra unei cărţulii ciudate, aflate într-o parte mai retrasă a unei mici biblioteci. Citi titlul: „Misterul farului stins”.

− Ce-i asta? Pare veche şi nefolosită.

− Am citit-o o dată. O carte bunişoară. O am de la tata. Era pasionat de cărţi cenzurate. Asta a fost cenzurată în Polonia comunistă.

− Hm…

Helen deschise cartea şi citi primele două pagini, ca să-şi reamintească conţinutul. Robert se uită şi el, curios. Sfârşiră prin a citi 60 de pagini. Când deciseră, în sfârşit, să se oprească, amândoi spuseră că era o carte extraordinară.

− Incredibil, vorbeşte şi de ce ai zis tu, Robert, îi spuse Helen.

− Da… Cum îl cheamă pe autor? Hermann Pezlinsky. N-am auzit niciodată de el.

− Asta pentru că această carte a fost cenzurată. E printre puţinele exemplare.

− Nu-i păcat?

− Ba da…

− Nu, Helen. E mare păcat. Avem aici testamentul muncii unui om. Şi ce muncă! Şi e complet necunoscută, ucisă din faşă, tocmai pentru că spunea ce trebuie.

− Unde vrei să ajungi?

− Unde pot ajunge?

Helen stătu puţin pe gânduri.

− Trebuie să lupte cineva pentru cartea asta.

− Da.

− Dar e o carte. Care nu se poate vinde uşor.

− Ai folosit cuvântul „luptă”.

Helen se uită îndelung la Robert. Acesta nu ştia ce se petrecea în mintea ei. Să fie oare ceva de urmat? Poate. Şi atunci, de ce şovăia Helen? Desigur, pentru că încă nu pricepuse. Nici el nu pricepuse. Şi atunci îi veni în cap:

− Helen, numai luptând, putem să ne dăm seama mai bine de angrenajul în care dorim să intrăm. Să începem, aşadar.

− Să începem.

− Acum.

− Imediat.

− Pe dată!

− Sigur!

Amândoi, înfocaţi de idee, se sărutară la fel de înfocat. Le era frică şi aveau un sentiment ciudat în stomac, pentru că ceea ce doreau să facă părea cam puţin. Şi totuşi…

Cei doi făcură toate cele necesare pentru a fonda o editură. Din toţi banii pe care i-au putut strânge, inclusiv vânzând câteva chestii, tipăriră vreo 200 de exemplare. Ei. Noaptea. La tiparniţă. Nu le păsa. Făceau dreptate unui om, care poate nu mai trăia, care depusese o muncă adevărată, crease ceva cu adevărat frumos. Şi acum, şi ei luau parte la acest ceva.

S-au chinuit mult ca acea carte să ajungă pe rafturile librăriilor. Dar a atras atenţia imediat. Cititorilor de specialitate. Toţi erau interesaţi să ştie cine era Pezlinsky, dar cei doi nu aveau de unde să ştie, ei pur şi simplu tipăreau o carte a unui autor pierdut. Tocmai de aceea şi făcuseră ei o editură, pentru că una deja existentă nu ar fi putut primi să tipărească o astfel de carte.

La început, nu făcu vâlvă. Dar în vreo trei zile, toată Londra ştia de cartea misterioasă a autorului polonez, publicată de doi englezi oarecare. Iar cartea era considerată în mod unanim a fi o capodoperă. Cu atât mai mult era de lăudat efortul celor doi.

Dar banii erau puţini, şi nimeni nu era dispus cu adevărat să ajute. Deşi intelectualii erau foarte entuziasmaţi de carte, nu putuseră da de sponsori. Şi Robert fu nevoit să îşi vândă până şi ceasul ca să mai poată scoată câteva numere. Sperase să găsească banii de la Lucius-Michael. Nimic.

Pe când se gândea la Lucius-Michael, îşi aminti că timpul său aproape se scursese. Îşi schimbase de două ori alegerea. Şi mâine avea să expire timpul rămas. Două săptămâni mâncate din pură prostie. Din frică. Şi acum, putea pierde tot. Trebuia ca Helen să-şi fi îndeplinit scopul mare. Dar… era oare ce făcea acum un scop mare? Pentru ce lupta?

În ziua următoare, avea loc o prezentare importantă de carte. Romanul „Misterul farului stins” nu era inclus. Robert se repezi acolo unde avea să aibă loc expoziţia, îi luă, pe rând, de guler pe organizatori şi, prin tact, prin vorbe, prin promisiuni şi mai ales prin energie, prin multă energie, îi făcu pe aceştia să fie de acord să includă şi cartea polonezului. Fuseseră de acord să prezinte cartea ca fiind „a autorului polonez Hermann Pezlinksy, publicată de…” şi să le dea numele lor. Problema drepturilor de autor nu avea să se pună momentan. Robert nu ştia ce avea să se întâmple cu banii încasaţi, spera doar să se vândă multe cărţi.

Şi se vândură toate. Sute, pe care ei doi le tipăriseră. Şi Helen ţinu un discurs despre cartea lui Pezlinsky, în mijlocul unei audienţe uriaşe. Îi adunase pe aproape toţi oamenii de la expoziţie. Şi vorbea atât de frumos, cu o voce hotărâtă, lină, care trecea pe lângă cuvinte, ca apoi să le învăluie şi să le extragă tot sensul, trecând uşor de la una la alta. Şi sala era captivată. Şi mai ales Robert. O vedea că e pasionată. Câte îndoieli nu avusese că ceea ce făcuse împreună cu Helen fusese o prostie totală! Şi totuşi, toate sacrificiile pe care le făcuse nu fuseseră în van. O vedea că este cu adevărat entuziasmată, se gândea la nopţile de muncă în care ea nu se plânsese absolut deloc, deşi înainte se plângea de atâtea lucruri, chiar dacă era vorba de faptul că cineva îi adusese un pix albastru în loc de un pix negru. Era altcineva. Şi se înălţa. Reuşise, poate, tot…

Îngheţă când îl văzu pe Lucius-Michael printre spectatori. Dacă el avea să moară, ce avea să facă Helen? Dacă ea chiar îl iubea, avea s-o lase singură şi îndurerată. I-a dat ca să-i ia. Ar fi fost un nenorocit.

− Ne vedem, în sfârşit.

„Ce repede a ajuns!” gândi Robert.

Lucius-Michael era în faţa lui. Arăta exact la fel ca atunci când îl întâlnise în tren. Îl trase mai la o parte, astfel încât să nu-i vadă nimeni, după nişte standuri cu cărţi.

− Ţi-a expirat timpul.

− Ştiu. Dar Helen…

− Nu-ţi face griji pentru Helen.

− Nu înţelegi, Helen…

− Nu te iubeşte, Robert, veni ca un bolovan propoziţia. Vrea să te iubească, pentru că vrea să simtă măreţul. Dar nu e gata încă. Va fi, dar acum e prea târziu.

− Dar…

− A zis că te iubeşte şi cred că asta vrea. Dar nu are cum s-o facă acum. Te va regreta, da, dar nimic nu-i pierdut. Şi e mai bine aşa. Dacă n-ai fi pierdut cele două săptămâni prin schimbarea de două ori a alegerii tale, ar fi ajuns să te iubească.

− Ah, în mă-sa, am fost aşa de slab!

− Ba nu. Aşa, ar fi suferit mai mult. Faptul că ai zis atunci „Roşu” a salvat-o. Asta, desigur, pentru că apoi ai revenit la alegerea iniţială. Dar, curios lucru, îndoiala ta a ajutat-o enorm. Îmi pare rău, Robert.

Robert se uita prin Lucius-Michael. Deci nu-l iubea. Poate că ştia asta. Dar i s-a spus-o în faţă. Da, probabil ăsta era adevărul. Dar Lucius-Michael avea dreptate. Era mai bine aşa.

− Atunci, mă bucur. Chiar mă bucur.

− Pentru ea?

− Da, pentru ea.

− Şi dacă n-ai muri?

Robert se uită uimit la Lucius-Michael.

− Da, dacă n-ai muri? Ai putea s-o iubeşti în continuare, şi ea te-ar iubi la rându-i. Asta ar însemna însă să nu se îndeplinească niciun scop. Vă veţi iubi, însă. Unul pe celăl…

− Nu-mi pasă, atunci, veni scurt răspunsul lui Robert. Am învăţat ceva în aceste săptămâni. Am învăţat să aleg şi cum să aleg. Şi ştiu că acum e bine să aleg moartea. Nu voi fi egoist. Are nevoie de scop, de Sens, aşa cum eu am avut şi tu mi l-ai dat.

Lucius-Michael zâmbi. Dar zâmbetul lui nu mai era şters, sau contradictoriu, era unul larg, cald, pur, cum nu mai văzuse Robert vreun zâmbet. Şi era strălucitor. Da. Întreaga fiinţă a lui Lucius-Michael era strălucire pură. Ochii îi erau râzâtori, obrajii îmbujoraţi şi radioşi, mâna care i se puse pe umărul lui Robert era protectoare, pielea îi era albă. Parcă ceva se evaporase din jurul lui Lucius-Michael, un zăgaz acum rupt, ce lăsa să se revarse torente de lumină şi bunătate. Robert văzu nişte frunze roşii şi ascuţite care cădeau pe jos, şi se topeau la contact cu podeaua.

− Hai, Robert. Avem o călătorie de făcut.

− Şi Helen?

− M-ai eliberat acum, Robert. Libertatea pe care mi-ai dat-o m-a redat mie pe mine. Acum sunt unul singur. Şi acum voi putea avea grijă de ea. Dar hai. Avem de mers în înalt. Ai învăţat paşii, îi zâmbi el.

− Lu…Michael?

− Vei afla curând şi numele meu… Nu mai trebuie să te întrebi nimic. Ştiu ce vrei să mă întrebi. Ai câştigat lupta, Robert. Ai luptat bine. Urmează lupta ei.

Michael păşi încet pe podea, apoi picioarele i se desprinseră. Robert nu mai vedea decât podeaua, pe Michael şi cerul, cerul, de parcă nu ar fi fost niciun acoperiş deasupra capului lui. Păşi încet, cu puţină teamă la început, apoi mai hotărât. Simţea că merge, nu că urcă, dar curând nu mai văzu podeaua. Michael era puţin mai în faţă decât el. Înainte, sus, i se deschidea un glob uriaş de lumină. Auzi un sunet slab, parcă cineva îl strigase, dar nu se mai uită în spate. Făcu încă un pas, şi atunci simţi Frumosul.

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s