Pe altar libertatea (partea III/III)


Phoenix Reborn

Noaptea trecu pe lângă el, fără să-l învăluie în rutina somnului. Continua să se plimbe mecanic pe stradă, cu maxilarul încleştat încontinuu, o furie care nu putea să fie eliberată. Trebuia să facă ceva… Stricase tot. Era mai rău ca la început. Şi trebuia într-o lună să facă tot! Şi dacă nu făcea? Ce avea să se întâmple? De murit, murea tocmai dacă îndeplinea ce era de îndeplinit! Parcă se angrenase singur în ceva ce nu-l ţinea, de fapt, în loc. Putea să scape…

Dar nu putea să-şi ducă niciun gând la capăt, de parcă propria-i minte dorea să nu ajungă la nicio concluzie. Pierdu o noapte întreagă aşa, mergând haihui pe străzile Londrei. Dimineaţa, paşii îl îndreptară mecanic spre sediul Orange. Era istovit, nu ştia dacă nu cumva căzuse mort de oboseală pe o bancă din parc şi visa în acel moment. Poate că era într-un vis, şi totul mergea bine. Poate de-aia nu mai simţea ca lumea nimic.

O căută bezmetic, aproape îmbrâncindu-i pe angajaţii firmei. Se simţea într-o mare de mediocri din care dorea să iasă, dar avea impresia că face parte din ea, un val printre milioane de alte valuri ale aceluiaşi ocean împuţit. Ajunse, în sfârşit, în faţa biroului lui Helen.

El O văzu; ea îl văzu. El abordă un zâmbet; ea apucă o sticlă de apă. El se dădu un pas înapoi; ea îl urmări.

− Vă rog să ieşiţi acum… se auzi o voce în care se simţea vibrând furia şi indignarea.

Robert parcă nu-şi dădea seama că Helen vorbise. Parcă vorbise o voce duşmană, dar din afara lor. Lor. Hm.

− Am venit să vă spun bună dimineaţa…

− Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, acum puteţi pleca.

Nu mai avea vocea ironică şi sfidătoare din zilele trecute. Era altceva. Era furie. Doamne, ce puternică era! Era ceva, îi simţea lanţul strângându-se de el, frigându-l.

Când Helen îl împinse afară din birou, fu cuprins subit de tristeţe. Se pomeni că iese din sediu şi porneşte, aproape ca un beţiv, pe drum, abţinându-se cu greu să nu se prăvălească pe prima bancă care-i ieşea în cale.

Pierduse. Pierduse tot ce era de pierdut. Libertatea şi-o vânduse. Scopul pierise în neant. Rămăsese doar cu un corp neputincios şi cu o minte obosită. Şi cu ceva greu în inimă, precum un uriaş lest de plumb ce-l trăgea în jos. Voia să se întoarcă în sediu, să se ducă direct la Helen, s-o apuce de braţe, să-i strige în faţă că trebuia să-l lase s-o ajute, să o facă să simtă măreţia, să ajungă să o simtă şi el, prin ea, să-şi atingă scopul, s-o poarte după el în nebunia asta, s-o sărute.

Ce? Robert se pomeni singur pe o alee îngustă, mărginită de clădiri vechi, maronii, cu geamuri mari şi dreptunghiulare, cu uşi groase de sub care ieşeau scări de ardezie care se închinau trotuarului umed. Văzu venind spre el un nor de frunze. La început, îl învăluiră, apoi însă îl loviră cu violenţă, îi zgâriară faţa. Încercă să plece de pe alee, dar torentul nu-l lăsa să scape, îl urmărea. Începu să fugă, dar nu vedea bine în ce direcţie o lua, era obosit; căzu, se ridică în patru membre, torentul îi aruncă cu violenţă frunze în faţă, el gâfâia, voia să scape.

Din torentul de frunze apăru Lucius-Michael, zâmbindu-i ironic, dar şi cu milă, parcă. Purta o haină lungă, neagră, Robert nu-şi putea da seama bine unde începea şi unde se termina; părea a fi un fel de frac.

− Ţi-am zis că alegerea ta va fi fragilă…

Torentul de frunze se mai potolise, dar Robert nu se uita în jur. Privea acei ochi fără culoare şi fără expresie, care-l pironeau.

− Am dat tot ce aveam de dat…

− Crezi asta? replică Lucius-Michael, cu o voce calmă, care însă, în acelaşi timp, vibră puternic în urechile lui Robert. Pare că te-ai legat bine cu lanţuri, contrar filozofiei tale de mai demult. O iubeşti.

− Vreau să-mi îndeplinesc scopul…

− Vrei? Eu nu ştiu ce să cred. Pare că fugi.

− M-a alungat.

− Şi ce-ai de gând să faci în legătură cu asta?

− Nu ştiu.

Pentru prima oară în viaţa lui, Robert se simţea cu adevărat neajutorat. Căzuse mult, sau poate se ridicase şi îi venise răul de înălţime. Nici nu-şi putea da seama. Poate că o iubea. Şi atunci, ce era de făcut? Dar de ce naibii să o iubească? I-a făcut ultimele zile un calvar. Dar asta pentru că el îşi îndeplinea scopul. Poate că ceea ce făcea făcea prea bine, sau poate că a greşit fatal.

− Sunt fără de speranţă acum, nu?

− Nu există aşa ceva. Depinde şi cum priveşti lucrurile. Poate eşti fără de speranţă pentru unii, dar pentru alţii, eşti perfect…

Cuvintele acestea îl cutremurară pe Robert. Ce voia să zică cu asta Lucius-Michael, nu ştia, dar simţi cum îl cuprinde o imensă frică.

Lucius-Michael scoase din buzunar o frunză roşie, cu trei colţuri ascuţite, şi i-o întinse lui Robert.

− Poţi schimba alegerea ta, nu este prea târziu.

− Şi s-o omor!? strigă Robert. se dădu înapoi pe brânci câţiva paşi. Nu îndrăznea să se ridice în faţa acelui personaj.

− Da, după câteva săptămâni… Dar vei muri şi tu dup-aia. Căci îţi vei fi îndeplinit scopul!

Lucius-Michael continua să fie impasibil, de parcă vorbea despre vreme.

− O iubesc, n-aş putea…

− Şi ea nu te va iubi niciodată, dacă continui să o iei pe calea frunzei verzi, îi tăie fraza Lucius-Michael. Dacă alegi frunza roşie, ea te va iubi. Vei fi altcineva. Îţi vei lua alt nume şi altă înfăţişare. Nu vei mai avea cu ce să o enervezi. Vei putea să te bucuri de iubire.

− Ca apoi să o omor!

− Dacă o iubeşti, e logic că vei dori ca şi ea să te iubească. Ai grijă ce alegi, Robert. Cu cât schimbi alegerile mai mult, cu atât va fi mai greu. Îţi acord această şansă pentru că îmi este milă de tine. Deci?

Lucius-Michael stătea cu mâna întinsă spre Robert, ţinând frunza. Pe jos, în mijlocul străzii, Robert se simţea sfâşiat de sentimente contradictorii. Ce să facă? Ce să aleagă? Se uita la faţa lui Lucius-Michael. Făcu un gest uşor cu mâna, înspre frunză, şi văzu că, cu cât mâna lui se apropria mai mult de frunză, cu atât faţa lui Lucius-Michael căpăta o anumită culoare, o expresie. Dar era ceva îngrozitor în ea. Şi totuşi, întindea în continuare mâna. Lucius-Michael începu să zâmbească, din ce în ce mai larg, relevând nişte dinţi foarte albi, ascuţiţi. Nu mai părea om. Ce părea? Ce era? Îşi retrase deodată mâna, pe când se afla la doar câţiva centimetri de frunza roşie.

− Tu cine eşti, de fapt!? rosti el, cu glas sfârşit.

− Sunt Lucius, dar sunt şi Michael… vibră răspunsul.

Robert nu ştiu la început ce să zică. Părea că, pentru prima oară, Lucius-Michael voia ceva de la el, cu adevărat. Voia să aleagă frunza roşie. În acel moment îi era mai uşor să se opună.

− Nu. Voi rămâne la alegerea mea… de dinainte.

− Eşti sigur?

− Sunt sigur.

− Eu n-aş zice.

− Şi ce să fac!? strigă Robert. Să aştept o mie de ani până ce voi fi sigur!? Trebuie să aleg ceva, nu? Şi s-o fac acum!

Zâmbetul ciudat de pe faţa lui Lucius-Michael pieri, parcă ochii lui deveniră puţin calzi. Retrase încet mâna cu frunza roşie, înclină uşor capul în direcţia lui Robert şi zise:

− N-o să-ţi spun ce să alegi, doar să ţii minte că, dacă vei simţi nevoia de a-ţi schimba alegerea, să vii la mine. Ai grijă însă. Odată cu fiecare schimbare, se pierde ceva. Din tine, din timp, din tot. Libertatea nu o mai ai, nu uita asta…

− Nu doresc să schimb nimic.

− Dacă nu îţi vei fi îndeplinit scopul în timpul cuvenit, ai grijă! Vei trăi, însă fără libertate. Vei rămâne o momâie. Şi mă vei implora să te iau. Şi nu vei muri. Nu pentru mult timp. Şi te vei resemna cu viaţa ta. Vei uita de scop.

Pe Robert îl lovi subit senzaţia că putea scăpa din angrenajul acela ce-i părea infernal. Putea să-i spună lui Lucius-Michael să-l lase în pace. Şi să-şi continue viaţa. Ce, nu putea să facă ce făcuse până atunci? De ce neapărat să devină o momâie?

− Dar nu voi deveni o momâie. Pot pleca acum, şi să-mi reiau viaţa…

− Hai, începe! îi râse Lucius-Michael. râsetul lui nu era însă ironic, era doar o mişcare a aerului în faringe, neînsoţită de vreun sentiment. Nu mai ai libertatea. Degeaba încerci. Ai doar un scop. Poţi să-l păstrezi pe acesta, sau să pierzi tot. Dar nu poţi să iei înapoi libertatea.

− Nu mi-ai luat libertatea! ţipă Robert. Nu e ceva material, care poate fi furat şi înstrăinat pentru totdeauna! O pot lua înapoi. Şi o fac chiar acum!

Şi Robert începu să se depărteze, la început pe brânci, apoi în picioare, de Lucius-Michael. Îl cuprinse o frică subită. Începu să meargă repede. Apoi să fugă. Nu-i mai păsa unde. Trebuia să se îndepărteze de Lucius-Michael.

„La naiba cu tot! Hai, mai repede! Hai odată, ce mama mă-sii, o fac la stânga aici, apoi mă pierd printre case…”

Robert fu izbit din spate de un torent uriaş de frunze verzi şi lungi, de frunze roşii şi cu trei vârfuri. Se împiedică de mai multe ori sub puterea rafalelor de vânt, însă nu căzu. Reuşi să ajungă pe o alee mai strâmtă dintre case. Fugea mai repede decât atunci când îl urmăreau poliţiştii. Se opri deodată, îngrozit.

Din faţa lui, dinspre celălalt capăt al aleii, venea o altă avalanşă de frunze. Robert nu mai putea gândi raţional. I se părea că Lucius-Michael venea înspre el din toate direcţiile, avea în cap credinţa de neclintit că dacă avea să-l prindă, nu avea să mai poată scăpa şi nu avea cum să îşi mai poată recupera libertatea.

Se smuci violent din mijlocul aleii şi sări un gard. Trecu printr-o drăguţă grădină, călcă în picioare nişte flori, sări din nou gardul şi se pomeni pe o stradă mai lată. Ciudat, nimeni nu mergea pe trotuar. Traversă în grabă, o luă pe altă străduţă. Se repezi înspre ceea ce părea a fi o staţie de autobuz. Iarăşi, nimeni. A, stai. Era cineva, care aştepta în staţie, îmbrăcat în negru. Se opri atât de brusc, încât nu-şi mai putu menţine echilibrul şi căzu, zdrelindu-şi palmele. Lucius-Michael venea înspre el din staţia de autobuz, cu paşi mari şi calculaţi.

Robert se zbătu să se ridice din nou şi să fugă în direcţia opusă. Ajunse din nou la şoseaua mai lată, o luă la dreapta. Nu mai putea simţi oboseala, doar o durere acută în piept şi aerul rece care părea că-i sfâşie interiorul. Alerga atât de tare, încât picioarele îi alunecau de pe trotuar şi el totuşi nu cădea. Şi în tot acest timp mintea îi era bombardată de tot felul de gânduri. Gândul că trebuia să fugă, gândul că avea să moară, gândul că îşi voia înapoi viaţa de dinainte, gândul că o iubea pe Helen. Şi toate se ciocneau de el aşa cum avea să se ciocnească norul acela uriaş de frunze ce venea din faţă…

Coti repede, evitând coliziunea cu avalanşa ce venea dinspre şosea.

„Unde naiba e toată lumea!?”

Nu mai ştia unde era. Vedea, ca prin ceaţă, case, blocuri. În faţă… în faţă… în faţă era alt nor de frunze. Şi venea repede.

Coti din nou la dreapta. Se ciocni de un gard.

„Mama lui!”

Urcă repede gardul, aproape călcă peste cineva care se îngrijea de nişte petunii, fugi imediat în partea cealaltă a curţii, numai ca să audă înjurăturile celui peste care dăduse şi care era acum cuprins de un torent de frunze. Se căţără cu o putere supraomenească peste gard şi îşi continuă fuga.

Era o stradă foarte lată şi complet goală. Case mici aproape că se pierdeau printre copaci. Deodată, mii şi mii de frunze se desprinseră de aceştia şi se năpustiră asupra lui Robert, aproape să-l cuprindă cu totul. Dar Robert se aruncă peste un alt gard, mai scund ca precedentul, şi ajunse, la limita puterilor, pe altă stradă. Era clar că se depărtase de locul în care îl văzuse ultima oară pe Lucius-Michael.

Era atât de obosit, încât atunci când se opri, în sfârşit, să se uite în dreapta şi în stânga, îl cuprinse o durere ce aproape-l trimise cu faţa în trotuar. Nu mai vedea nimic. Era în siguranţă. Şi atunci, simţi o boare rece ca gheaţa. Dar nu mai putea alerga. În câteva secunde, boarea se transformase în rafală. Şi apărură frunze, mari, ciudat de mari, prea mari… Şi se roteau în jurul lui, ca într-un dans al morţii. Robert voia să fugă, dar unde, şi cu ce? Nu mai putea. Nu mai avea cum. Şi uitându-se aproape hipnotizat la vârtejul de frunze, Robert văzu că în faţa lui se crease o vârltoare şi mai mare, ameţitoare, în care erau înghiţite ca de-o gaură neagră toate frunzele. Nu putu vedea nimic clar după aceea. Cert era că simţi mâna lui Lucius-Michael apăsând greu pe umerii lui. Era în faţa lui. Vârtejul nu mai era.

− Nu poţi scăpa, Robert. Odată dată, libertatea nu mai poate fi luată înapoi.

− Nu! avu energia de a striga Robert. E a mea! A mea! A mea!

− Şi cine ţi-a dat-o, Deşertăciune?! strigă la el Lucius-Michael. Tu singur!?

Robert căzu în genunchi. Nu mai putea. Nu putea. Avea dreptate, nu putea fugi, nu putea scăpa.

− Ai uitat ce ţi-am zis, Robert? Vrei o viaţă goală şi fără înţeles?

− Şi ce înţeles are să mă chinui să schimb ceva într-o persoană care nu vrea!? Ce sens are să mă zbat ca prostul în van? Ce rost are…

− Dar uiţi de frunza roşie, Robert!!

− Dar…

− Alege, sau fii blestemat pe veci cu o viaţă goală! Dar nu te aştepta să scapi! Nu eşti plantă! Nu eşti animal! Eşti om, Robert, fie că-ţi place sau nu! Şi asta te face om. Puterea de a alege. Fă-o! Dar nu fugi. Nu fugi de ceea ce eşti.

− Sunt un om liber, asta sunt! se smuci Robert. dar căzu în nas după doi paşi.

− Tocmai ţi-ai irosit libertatea… păcat. Păcat de tine şi păcat de ce ai în inimă. Ai şansa unei ultime fericiri în viaţa asta, pe care ţi-ai negat-o prosteşte până acum…

− Roşu, fir-ar! Roşu! Roşu! Roşu! Roşu!

Lucius-Michael dispăru deodată într-un torent de frunze roşii şi ascuţite, ce-i zgâriară faţa lui Robert. Auzi doar atât:

− Aveai trei săptămâni şi 4 zile. Mai ai 2 săptămâni şi 4 zile.

Şi torentul de frunze se răspândi pe şosea. Robert rămase întins pe jos, aproape inconştient.

Nici nu-şi dădu seama cum ajunse înapoi în motel. Probabil că arăta ca vai de el. Se prăbuşi în pat şi adormi instantaneu.

Se trezi cu capul greu. Se uită încet în dreapta şi în stânga. Parcă totuşi nu era atât de obosit. Se ridică şi se duse la baia mică, cu o oglindă prinsă în gresia aproape albă de nişte cuie mari şi ruginite. Să se bărbierească măcar…

Rămase stupefiat când îşi văzu faţa. Era el… Dar nu mai era el. Avea o mustaţă şi barbă aranjate, şatene, cum n-avusese niciodată. Ochii îi erau mai mari parcă, mai pătrunzători şi mai întunecaţi. Obrajii îi erau mai supţi. Se uită la mâinile sale. Le simţea mai puternice. Şi văzu ceva ciudat. O încheietură de sacou. Observă de-abia atunci că era îmbrăcat într-un costum negru, exuberant. Puse mâna în buzunar, să vadă cum îi stătea, şi simţi ceva fâşâitor. Scoase de acolo zeci de bancnote de câte 100 de lire şi o invitaţie la o petrecere organizată de firma Orange pentru angajaţii ei din Londra. Evenimentul avea să aibă loc într-un hotel de cinci stele. Adresa o avea notată pe spatele invitaţiei.

Ar fi putut fugi aşa, cu banii… Nu, poate că avea să se întâmple ca data trecută. Să vadă măcar ce avea de făcut. Să se ducă la petrecere.

Dar era de-abia diseară. Până atunci, ce să facă? Stătu în cameră şi se frământă cu privire la ce avea de făcut. Până la urmă, ajunse la concluzia că nu ştia nici el ce voia. Să fugă, poate. Dar nu-i mai venea acum. Mai bine să aştepte până în seara aceea. Să încerce să înţeleagă ceva. Ce trebuia el să gândească, ce trebuia el cu adevărat să gândească… Simţea că era, în spatele întregului chin, un Adevăr frumos la care dacă ar fi ajuns, s-ar fi putut elibera.

În faţa hotelului AspenResidence, la orele opt şi treizeci, era mare aglomeraţie. Veniseră toţi, de la CEO la cel din urmă angajat. Robert tocmai trecea strada pentru a ajunge şi el la recepţie, când cineva îl luă de braţ. Avea un baston cu un vârf foarte ciudat. Era de aur, dar avea o formă ciudată, ca de măr. Bastonul era frumos lucrat în lemn, având o formă şerpuitoare ce-l încolăcea de trei ori şi se termina la baza mărului parcă într-o gură deschisă. Bărbatul părea mai tânăr ca el, avea o mustaţă subţire şi ascuţită, postură neobişnuit de dreaptă. Când îi întâlni ochii, fu cuprins de nelinişte: aveau o culoare foarte ciudată, nici nu putea spune care, ceva ce bătea dinspre căprui înspre altceva, în orice caz ceva cu o strălucire abia ascunsă, tulburătoare, ca a unui foc mocnit.

− Văd că eşti punctual, îi zâmbi bărbatul.

Avea o voce aproape neutră, însă parcă era o inflexiune de ironie în glas.

− Am… Sunt…

− Te cheamă Henry Starrings şi eşti inspector superior. Ai grijă să nu te întâlneşti cu directorii. Voi avea eu grijă de tine, de altfel. Tu concentrează-te pe scopul tău.

Şi spunând asta, Lucius-Michael îşi îndreptă bastonul cu vârful ca un măr înspre Helen Stewart, îmbrăcată într-o rochie albastră, prinsă de umeri, purtând la gât un şirag de perle. Îi surpinse privirea încărcată de o energie ce părea a fi făcută să subjuge pe alţii. Orice gând de a fugi îi pieri deodată. Se îndreptă cu paşi uşori înspre ea.

Îi era frică de reacţia la care ar fi trebuit să se aştepte. Se uită în spate. Lucius-Michael era încă acolo, îl încuraja din priviri. Ce naiba era cu bastonul ăla ciudat…

− Bună seara, nu v-am mai văzut la firmă până acum!

Helen era în faţa lui, zâmbind cu colţul gurii. Unde erau înţepăturile, unde era ironia!?

− Bună seara, domnişoară. Asta pentru că nu sunt de la sucursala asta, sunt inspector superior.

Încerca să-şi păstreze sângele rece. Doamne, ce buze roşii şi delicate, cum articulau ele fiecare cuvânt… Ce avea să se facă? Înnebunea acolo, şi trebuia să pretindă că-i altcineva. Vorbă, îşi luase atâtea identităţi false, dar acum parcă era altceva…

Interiorul hotelului era de un fast aproape nemaivăzut de Robert. Candelabre uriaşe, mii de mese pline de cele mai alese mâncăruri şi vinuri, fotolii căptuşite cu catifea, Podele şi coloane de marmură, atâta rumoare şi atâta freamăt voluptuos, freamătul bogăţiei…

Se întreţinea cu Helen vorbind despre toate lucrurile de pe lume. Şi o făcea cu măiestrie. Încet-încet, se obişnui cu rolul său. Chiar bine. Şi părea că Helen este chiar foarte interesată de ce zicea el.

Spre miezul nopţii, amândoi se duseră în sala de jocuri. Ruleta se învârtea de zor, ţinând în priză zeci de jucători în frac şi cravată. Şi mintea lui Robert însoţi bila în călătoria-i ameţitoare. Se simţi deodată rău şi se aşeză pe un scaun, într-un colţ.

− Ce ai?

Lucius-Michael era în faţa lui, cu o privire contradictorie. Pe gură flutura un zâmbet ce părea un fel de speranţă caldă, dar restul feţei părea cuprins de o nerăbdare înspăimântătoare.

− Mă simt puţin ameţit…

− Prostii. N-ai mult timp, nu uita asta. Hai că nu-i greu.

− Asta ar trebui să fac fără probleme, şi totuşi…

− Şi totuşi…?

− Sunt mai bine. Gata.

Robert se ridică şi se duse înapoi înspre masa de ruletă, lângă Helen. Se uitau mult unul în ochii celuilalt. Lucius-Michael zâmbea. Îl supraveghea din depărtare pe Robert, care părea din ce în ce mai fericit. Pe măsură ce trecea timpul, cei doi deveneau aproape nedespărţiţi.

În noaptea aceea, Robert o conduse acasă, iar a doua zi, se văzură la sediu şi se salutară reciproc. Robert o invitase la o cafea în acea după-amiază.

Şi acolo lucrurile merseră perfect. Robert deja sorbea fiecare cuvânt pe care Helen i-l adresa. Se simţea cuprins de ceva nou, complet nou. O energie care-l încălzea în interior şi-i dădea forţa de a uita complet ce avea să facă peste câteva zile.

O săptămână întreagă se simţi într-o stare aproape perpetuă de ascensiune. Da. Se făcea că urca, şi totuşi nu obosea, din contră, cu cât urca mai mult, cu atât era mai puternic şi putea să facă paşi mai hotărâţi. Şi într-o dimineaţă, Helen îl anunţă zâmbind că acceptă invitaţia lui la Trattoria Napoletano…

„Ce?”

Nu făcuse nicio astfel de invitaţie. Poate Lucius-Michael…

Văzu la intrarea în sediu o frunză roşie, cu trei colţuri. Da, fusese el. Dar de ce? De ce acolo, unde se întâlnise cu ea pe când se dădea Robert Porter?

Şi atunci, pentru prima oară în 7 zile, se simţi cu inima grea. Parcă ceva fusese dintotdeauna în neregulă. Da, aveau să moară amândoi, cu asta se resemnase. Mai avea de trăit o săptămână şi ceva de fericire. De ce să nu se bucure de ele?

Dar nu se mai putea bucura de ele. În seara aceea, la restaurant, Helen îi povesti de ciudata întâlnire cu „inspectorul de dinainte”. Îi spuse că fusese un om foarte, foarte ciudat, înspăimântător, chiar.

Şi Robert avu impulsul de a vrea să reînceapă discuţia pe care o încercase cu ea atunci, când se certaseră. Da. Se uita la ea din ce în ce mai mult, şi vedea o fiinţă care merita ajutată. Dar el nu mai era în stare s-o facă. Alesese roşu. Roşu. Trebuia s-o omoare. Trebuia s-o distrugă, să se distrugă pe el, da, asta însemna ce făcea el…

Dar poate îl iubea… Da, acum, că o ţinea de mână în faţa restaurantului şi se uita în ochii ei, vedea că şi ea îl iubea… Sau poate doar îi căzuse cu tronc. Era cumva o privire arzătoare? Hm. Nu părea.

O conduse şi în seara aceea acasă. Intrară amândoi pe poartă şi se opriră în faţa uşii. Robert nu mai putea. Nu se mai putea preface. Era nedrept faţă de Porter. Da. Starrings era un ticălos de duzină, un seducător de doi bani. Porter era un erou, era cel care voia să schimbe, să facă ordine. Starrings îi ţinea de cald, dar căldura era creatoare de dezordine. Totul cădea uşor-uşor în dezordine. Şi omul trebuia să împiedice asta, să adune totul şi să creeze ordine, să construiască turnuri înalte care să ducă la cer şi să se urce pe ele, trebuia să…

− Helen, stai.

Se uita la el, cu nişte ochi incredibili, păreau cu atât mai frumoşi cu cât erau doar puţin luminaţi de un felinar. Tocmai, ei luminau mai mult, şi nu prostia aia de bec…

− Eu sunt Robert Porter.

Helen pufni.

− Vorbesc foarte serios. Eu sunt Robert Porter, numai că de fapt mă numesc Robert Benchley.

„Prost, prost, prost! Am stricat tot!” se înjură în gând Robert.

Helen se uita la el din ce în ce mai speriată. Robert tremura cu toată fiinţa lui.

− Nu mă pot… preface a fi ceva… ce nu sunt. Nu pot face ceea ce ar fi mai simplu… Nu. Trebuie. Îmi dau seama că trebuie să lupt.

− Despre ce vorbeşti? se dădu un pas înapoi Helen.

− Ah, nu înţelegi? Am vrut să te ajut, vreau să te ajut! Să înţelegi altfel, aşa cum eu încep să înţeleg altfel… Cred. Nu ştiu. E prea mult, e copleşitor. Dar o simt, simt greutatea şi frumosul… Greutatea şi frumosul vieţii adevărate. Ştiu că sună îngrozitor de ciudat, dar asta doar pentru că o spun gratuit… Heh. De parcă există alt mod de a o spune. Da, îţi dă fiori, şi mie îmi dă fiori, dar…

Helen se grăbi să deschidă uşa şi să intre, dar Robert era cuprins de energia de nezdruncinat a dragostei. Puse piciorul în prag.

− Nu vrei să poţi ieşi de sub mâlul slujbei şi al vieţii de supravieţuire? Da, supravieţuire. Nu e bună de nimic. Eu acum nu spravieţuiesc. Eu acum mor. Da, şi e de o mie de ori mai bine. E incomparabil mai bine. Mor pentru ceva, în loc să supravieţuiesc pentru nimic, ca la sfârşit să mor în numele marelui Nimic care doreşte să ne înghită pe toţi. O doamne, îmi pare rău, nu îmi pot ordona gândurile, dar măcar un minut dacă m-ai asculta…

− De ce ţi-ai schimbat identitatea?

O întrebare! O rază de speranţă.

− Pentru că am crezut că… Nu con… Te iubesc, Helen! Şi am vrut să mă iubeşti şi tu… Dar nu asta e ceea ce contează cu adevărat, cu adevărat contează ca eu să te ajut…

− Cu ce? Nu înţeleg, cu ce!?

− Cu trăitul, Helen! Până acum am dus o viaţă ca nimeni altcineva, şi totuşi a fost cea mai de căcat viaţă dintre toate, pentru că eu chiar credeam că făceam mai bine ca restul, pe când eu în aceeaşi ciorbă mă scăldam, poate că eu mă scăldam într-una mai… exotică! Mi s-a dat şansa unei vieţi de mici prostii, mici plăceri, care însă nu m-au mai putut amăgi. Nu după ce am purtat discuţia aia cu tine, nu după ce am văzut măreţia din ochii tăi, energia din mişcările tale, frumosul pe care îl dau puterea tuturor acestor lucruri.

− Şi ce… îmi propui?

− Să simţim mult împreună! Să o luăm împreună pe drumul ascendent, singurul logic! Stai şi gândeşte-te un pic! Avem o viaţă. Da. O viaţă. Şi avem în noi îndemnul de a merge. Dacă stăm pe loc, ne irosim umanitatea. Putem gândi, putem lupta, şi n-o facem. Putem face şi mult rău, da, dar noi simţim binele! Eu l-am simţit acum, la poartă, când m-am oprit. Nu-ţi pot explica ce alegere am făcut, dar ceea ce contează este că niciodată n-am fost mai fericit decât atunci când mi-am aruncat la gunoi vechea concepţie conform căreia trebuie să am grijă de viaţă ca ea însăşi. Nu de viaţă trebuie să am grijă, ci de ce e în ea, de oamenii din ea, de măreţia din ea! Trebuie să iau nu tot de la viaţă, cum zic idioţii ăştia, trebuie să iau măreţul şi frumosul, trebuie să iau Binele, să-l port în spate până mi se rupe coloana, naiba, de ce crezi că-ţi îndrug astea aici, în miez de noapte, când te văd gata-gata să-mi dai un pumn în faţă şi să chemi poliţia? Pentru că nu mai am o altă şansă, dar vreau, vreau atât de mult să câştig, să te iau cu mine şi să câştigăm împreună măreţia.

− Cum? Cum, Robert?

− Crezi că eu am venit cu astea scrise pe o hârtie? Eu doar simt, simt ceea ce e în fiecare om. În fiecare om e o putere de a face ordine, de a face Bine. Eu vreau să o folosesc. Asta înseamnă să întind mâna şi să-i ajut pe ceilalţi. Să ne ridicăm împreună. Eu vreau să te ajut pe tine.

− De ce pe mine?

− Pentru că simt că pot. Pentru că te iubesc.

− După câteva zile?

− Nu înţelegi, nu? Lasă în urmă convenţiile, da, sunt două săptămâni de când te cunosc, dar mi-ai schimbat pivotal viaţa şi mi-ai dat o energie pe care nimic nu mi-o putea da. Acum simt că trebuie să o folosesc. Te rog, dă-mi şansa asta…

− Robert, tot ceea ce spui sună foarte ciudat, de parcă e un război undeva…

− Exact, Helen. E un război. Nu pare, pentru că ne place să-l ignorăm. L-am ignorat, până ce am fost pus în faţa unei alegeri. Până ce am văzut cele două armate ciocnindu-se…

„Eu sunt Lucius… Dar sunt şi Michael” îi veniră în cap cuvintele ciudatului personaj.

−… până ce nu am văzut acest război într-o singură pers… într-o singură fiinţă.

„acum cred că ştiu ce vrea Lucius-Michael de la mine…”

− Viaţa este o arenă, uriaşă, în care se luptă două forţe. Şi ai trei opţiuni. Să lupţi pentru înălţare şi frumos, pentru distrugere şi plăcere, sau să refuzi lupta. Dar dacă refuzi lupta, îţi negi înălţarea şi îţi alungi frumosul, pentru că frumosul e sus, în cer, nu la picioarele noastre, aşteptând să-l culegem. El nu poate creşte aşa aproape de pământ, de meschin. Şi atunci, rămânem în tabăra distrugerii, a dezordinii, şi noi trebuie să fugim de ea. Amândoi suntem, acum, soldaţi în acea armată, tu fără să ştii, eu ştiind prea bine, în dracii mă-sii.

Robert era calm. Ciudat de calm. Se umpluse de speranţă. Şi totuşi, cu fiecare secundă, simţea cum îl cuprinde disperarea. Helen se uita la el, cu aceeaşi privire înspăimântată. Totuşi, încet-încet, ceva se schimba la ea. Îşi pierdu din încordare.

− Tu faci toate astea pentru mine?

− Da.

− Nimeni n-ar fi făcut asta… Ştii?

− Nu-mi pasă.

− Prea e ciudat… Parcă visez… Ştii ceva? Ia, hai, zi, cum încep?

Robert ar fi trebuit să fie fericit, dar era confuz.

− Păi… păi… Nu ştiu… Trebuie să… scapi de meschin. De furie, în primul rând.

− Nu sunt furioasă.

− Hm…

− Bine, sunt de multe ori… Dar eu măcar nu-mi schimb identităţile de două ori şi urmăresc oameni.

− Da, într-adevăr. Dar, te rog, fă ceea ce simţi că trebuie să faci în primul rând, anume să îţi dai demisia din postul ăla în care vegetezi. Nu faci nimic acolo decât să te legi de un venit. Trebuie să găseşti ceva-ul în altă parte.

− Şi ce să mă fac? Angajat la KFC?

− Nu… Trebuie să îmbrăţişezi un scop mare.

− Hai să vedem… Salvăm copiii malnutriţi din Africa?

− Nu râde.

− Nu râd. Doar că ceea ce vrei tu de la mine e greu.

− Te voi ajuta.

− Mulţumesc, tot greu e.

− Ţi-am zis că trebuie să urcăm. E nevoie de energie.

− Fie. Mâine îmi dau demisia. Îmi poţi lăsa măcar o noapte de linişte, te rog? Trebuie să-mi fac ordine în gânduri.

− Sigur. Îţi urez noapte bună.

− Şi ţie.

Astfel se încheie cea mai ciudată, mai incredibilă şi mai grea conversaţie pe care Robert o dusese vreodată. Se întoarse obosit în motel. Căzând în pat, se puse cu faţa pe ceva umed. Era o frunză mare, verde şi alungită. Zâmbi larg, apoi adormi.

Se deşteptă după ce îl trezi alarma. Era încă uimit de el însuşi. Ceea ce-i spusese lui Helen nu gândise prea bine în prealabil. Fusese un torent de gânduri. Ciudat, avuseseră logică. Şi efect. Îl cuprinse un fel de smerenie, căci îşi dădea seama că nu el a produs o schimbare în Helen, ci o energie exterioară care i-a dat lui puterea şi mintea de a spune ce a spus. Pentru că se simţea la fel de uimit ca ea atunci când îl ascultase. Pentru că nu gândise înainte nimic din ce spusese, şi totuşi avea atâta logică, de parcă toată viaţa ar fi reflectat la asta! Poate subconştient, o făcuse. Sau poate fusese în el sămânţa care acum înmugurise.

Arăta din nou ca el însuşi. Intră în sediu cu riscul de a fi dat afară de gardian, dar reuşi să se strecoare printre angajaţi. Ajunse în biroul lui Helen. Tocmai îşi strângea lucrurile. O scenă care i s-ar fi părut penibilă, poate, în altă situaţie, lui Robert. Acum i se părea sublimă.

− S-a făcut. Plec, îl întâmpină ea.

Cât aşteptase aşa ceva! Prin toate ţările în care fusese, avusese de luptat. Cu animale, cu situaţii, cu oameni, chiar. Dar acum, de-abia acum, simţea ce însemna o victorie. Şi nici măcar nu era a lui.

„Poate asta e mai frumos, că nu e a mea!”

Cei doi ieşiră din sediu şi începură să se plimbe. Discutară îndelung despre ce trebuiau să facă. Şi Helen părea că a renunţat la orice fel de rezistenţă. Asculta ceea ce-i zicea Robert.

Astfel, se dusese în vizită la părinţii ei, pe care nu-i mai văzuse de cinci ani. Se duse să-i ceară scuze vecinului pe care-l scosese din minţi în ultimul timp în legătură cu mici inconveniente pe care, chipurile, el i le-a produs. Dar schimbarea cea mare trebuia să fie un scop, un scop mare pe care să-l îndeplinească. Dar ce? Ce?

Helen voia să simtă acea înălţare. Se făcuse mai mult decât curioasă. Robert o împinsese în direcţia bună. Dar trebuia scopul. Lipsea scopul…

− Tu chiar mă iubeşti? îl întrebă, în timp ce se plimbau într-un părculeţ.

− Da, Helen… Şi vreau să parcurgi această călătorie înspre mai mult, înspre acel mai mult la care tind şi eu acum… Şi am ales să fie aşa, să fiu Robert Benchley şi să nu mă poţi iubi, decât un Starrings pe care l-ai iubi cu lipsa de tărie cu care făceai şi toate celelalte lucruri, un Starrings care, pe deasupra, te-ar fi trădat…

− Păi cum…

− Pentru că este vorba de tine, nu de mine…

− Tu aşa crezi…?

− Aşa este…

− Tu crezi că dacă tu mi-ai dat posibilitatea de a simţi mai mult şi de a… lupta, cum zici tu, eu nu te pot iubi pe tine?

Îl sărută, acoperind orice răspuns pe care el i l-ar fi putut da. Şi Robert simţi în toată fiinţa lui un fior care-l îndemna la o fericire neresemnată. Da, neresemnată.

Căută. Scotoci. Întrebă. Încercă să afle ce putea să-i ofere lui Helen. Se întrebau împreună ce puteau face. Ajunşi acasă la Helen, lui Robert îi picară ochii asupra unei cărţulii ciudate, aflate într-o parte mai retrasă a unei mici biblioteci. Citi titlul: „Misterul farului stins”.

− Ce-i asta? Pare veche şi nefolosită.

− Am citit-o o dată. O carte bunişoară. O am de la tata. Era pasionat de cărţi cenzurate. Asta a fost cenzurată în Polonia comunistă.

− Hm…

Helen deschise cartea şi citi primele două pagini, ca să-şi reamintească conţinutul. Robert se uită şi el, curios. Sfârşiră prin a citi 60 de pagini. Când deciseră, în sfârşit, să se oprească, amândoi spuseră că era o carte extraordinară.

− Incredibil, vorbeşte şi de ce ai zis tu, Robert, îi spuse Helen.

− Da… Cum îl cheamă pe autor? Hermann Pezlinsky. N-am auzit niciodată de el.

− Asta pentru că această carte a fost cenzurată. E printre puţinele exemplare.

− Nu-i păcat?

− Ba da…

− Nu, Helen. E mare păcat. Avem aici testamentul muncii unui om. Şi ce muncă! Şi e complet necunoscută, ucisă din faşă, tocmai pentru că spunea ce trebuie.

− Unde vrei să ajungi?

− Unde pot ajunge?

Helen stătu puţin pe gânduri.

− Trebuie să lupte cineva pentru cartea asta.

− Da.

− Dar e o carte. Care nu se poate vinde uşor.

− Ai folosit cuvântul „luptă”.

Helen se uită îndelung la Robert. Acesta nu ştia ce se petrecea în mintea ei. Să fie oare ceva de urmat? Poate. Şi atunci, de ce şovăia Helen? Desigur, pentru că încă nu pricepuse. Nici el nu pricepuse. Şi atunci îi veni în cap:

− Helen, numai luptând, putem să ne dăm seama mai bine de angrenajul în care dorim să intrăm. Să începem, aşadar.

− Să începem.

− Acum.

− Imediat.

− Pe dată!

− Sigur!

Amândoi, înfocaţi de idee, se sărutară la fel de înfocat. Le era frică şi aveau un sentiment ciudat în stomac, pentru că ceea ce doreau să facă părea cam puţin. Şi totuşi…

Cei doi făcură toate cele necesare pentru a fonda o editură. Din toţi banii pe care i-au putut strânge, inclusiv vânzând câteva chestii, tipăriră vreo 200 de exemplare. Ei. Noaptea. La tiparniţă. Nu le păsa. Făceau dreptate unui om, care poate nu mai trăia, care a depus o muncă adevărată, crease ceva cu adevărat frumos. Şi acum, şi ei luau parte la acest ceva.

S-au chinuit mult ca acea carte să ajungă pe rafturile bibliotecilor. Dar a atras atenţia imediat. Cititorilor de specialitate. Toţi erau interesaţi să ştie cine era Pezlinsky, dar cei doi nu aveau de unde să ştie, ei pur şi simplu tipăreau o carte a unui autor pierdut. Tocmai de aceea şi făcuseră ei o editură, pentru că una deja existentă nu ar fi putut primi să tipărească o astfel de carte.

La început, nu făcu vâlvă. Dar în vreo trei zile, toată Londra ştia de cartea misterioasă a autorului polonez, publicată de doi englezi oarecare. Iar cartea era considerată în mod unanim a fi o capodoperă. Cu atât mai mult de lăudat efortul celor doi.

Dar banii erau puţini, şi nimeni nu era dispus cu adevărat să ajute. Deşi intelectualii erau foarte entuziasmaţi de carte, nu putuseră da de sponsori. Şi Robert fu nevoit să îşi vândă până şi ceasul ca să mai poată scoată câteva numere. Sperase să găsească banii de la Lucius-Michael. Nimic.

Pe când se gândea la Lucius-Michael, îşi aminti că timpul său aproape se scursese. Îşi schimbase de două ori alegerea. Şi mâine avea să expire timpul rămas. Două săptămâni mâncate din pură prostie. Din frică. Şi acum, putea pierde tot. Trebuia ca Helen să-şi fi îndeplinit scopul mare. Dar… era oare ce făcea acum un scop mare? Pentru ce lupta?

În ziua următoare, avea loc o deschidere importantă de carte. Romanul „Misterul farului stins” nu era inclus. Robert se repezi acolo unde avea să aibă loc expoziţia, îi luă, pe rând, de guler pe organizatori şi, prin tact, prin vorbe, prin promisiuni şi mai ales prin energie, prin multă energie, îi făcură pe aceştia să fie de acord să includă şi cartea polonezului. Fuseseră de acord să prezinte cartea ca fiind „a autorului polonez Hermann Pezlinksy, publicată de…” şi să le dea numele lor. Problema drepturilor de autor nu avea să se pună momentan. Robert nu ştia ce avea să se întâmple cu banii încasaţi, spera doar să se vândă cărţi.

Şi se vândură toate. Sute, pe care ei doi le tipăriseră. Şi Helen ţinu un discurs despre cartea lui Pezlinsky, în mijlocul unei audienţe uriaşe. Îi adunase pe aproape toţi oamenii de la expoziţie. Şi vorbea atât de frumos, cu o voce hotărâtă, lină, care trecea pe lângă cuvinte, ca apoi să le învăluie şi să le extragă tot sensul, trecând uşor de la una la alta. Şi sala era captivată. Şi mai ales Robert. O vedea că e pasionată. Câte îndoieli nu avusese că ceea ce făcuse împreună cu Helen fusese o prostie totală! Şi totuşi, toate sacrificiile pe care le făcuse nu au fost în van. O vedea că este cu adevărat entuziasmată, se gândea la nopţile de muncă în care ea nu se plânsese absolut deloc, deşi înainte se plângea de atâtea lucruri, chiar dacă era vorba de faptul că cineva îi adusese un pix albastru în loc de un pix negru. Era altcineva. Şi se înălţa. Reuşise, poate, tot…

Îngheţă când îl văzu pe Lucius-Michael printre spectatori. Dacă el avea să moară, ce avea să facă Helen? Dacă ea chiar îl iubea, avea s-o lase singură şi îndurerată. I-a dat ca să-i ia. Ar fi fost un nenorocit.

− Ne vedem, în sfârşit.

„Ce repede a ajuns!” gândi Robert.

Lucius-Michael era în faţa lui. Arăta exact la fel ca atunci când îl întâlnise în tren. Îl trase mai la o parte, astfel încât să nu-i vadă nimeni, după nişte standuri cu cărţi.

− Ţi-a expirat timpul.

− Ştiu. Dar Helen…

− Nu-ţi face griji pentru Helen.

− Nu înţelegi, Helen…

− Nu te iubeşte, Robert, veni ca un bolovan propoziţia. Vrea să te iubească, pentru că vrea să simtă măreţul. Dar nu e gata încă. Va fi, dar acum e prea târziu.

− Dar…

− A zis că te iubeşte şi cred că asta vrea. Dar nu are cum s-o facă acum. Te va regreta, da, dar nimic nu-i pierdut. Şi e mai bine aşa. Dacă n-ai fi pierdut cele două săptămâni prin schimbarea de două ori a alegerii tale, ar fi ajuns să te iubească.

− Ah, în mă-sa, am fost aşa de slab!

− Ba nu. Aşa, ar fi suferit mai mult. Faptul că ai zis atunci „Roşu” a salvat-o. Asta, desigur, pentru că apoi ai revenit la alegerea iniţială. Dar, curios lucru, îndoiala ta a ajutat-o enorm. Îmi pare rău, Robert.

Robert se uita prin Lucius-Michael. Deci nu-l iubea. Poate că ştia asta. Dar i s-a spus-o în faţă. Da, probabil ăsta era adevărul. Dar Lucius-Michael avea dreptate. Era mai bine aşa.

− Atunci, mă bucur. Chiar mă bucur.

− Pentru ea?

− Da, pentru ea.

− Şi dacă n-ai muri?

Robert se uită uimit la Lucius-Michael.

− Da, dacă n-ai muri? Ai putea s-o iubeşti în continuare, şi ea te-ar iubi la rându-i. Asta ar însemna însă să nu se îndeplinească niciun scop. Vă veţi iubi, însă. Unul pe celăl…

− Nu-mi pasă, atunci, veni scurt răspunsul lui Robert. Am învăţat ceva în aceste săptămâni. Am învăţat să aleg şi cum să aleg. Şi ştiu că acum e bine să aleg moartea. Nu voi fi egoist. Are nevoie de scop, de Sens, aşa cum eu am avut şi tu mi l-ai dat.

Lucius-Michael zâmbi. Dar zâmbetul lui nu mai era şters, sau contradictoriu, era unul larg, cald, pur, cum nu mai văzuse Robert vreun zâmbet. Şi era strălucitor. Da. Întreaga fiinţă a lui Lucius-Michael era strălucire pură. Ochii îi erau râzâtori, obrajii îmbujoraţi şi radioşi, mâna care i se puse pe umărul lui Robert era protectoare, pielea îi era albă. Parcă ceva se evaporase din jurul lui Lucius-Michael, un zăgaz acum rupt, ce lăsa să se revarse torente de lumină şi bunătate. Robert văzu nişte frunze roşii şi ascuţite care cădeau pe jos, şi se topeau la contact cu podeaua.

− Hai, Robert. Avem o călătorie de făcut.

− Şi Helen?

− M-ai eliberat acum, Robert. Libertatea pe care mi-ai dat-o m-a redat mie pe mine. Acum sunt unul singur. Şi acum voi putea avea grijă de ea. Dar hai. Avem de mers în înalt. Ai învăţat paşii, îi zâmbi el.

− Lu…Michael?

− Vei afla curând şi numele meu… Nu mai trebuie să te întrebi nimic. Ştiu ce vrei să mă întrebi. Ai câştigat lupta, Robert. Ai luptat bine. Urmează lupta ei.

Michael păşi încet pe podea, apoi picioarele i se desprinseră. Robert nu mai vedea decât podeaua, pe Michael şi cerul, cerul, de parcă nu ar fi fost niciun acoperiş deasupra capului lui. Păşi încet, cu puţină teamă la început, apoi mai hotărât. Simţea că merge, nu că urcă, dar curând nu mai văzu podeaua. Michael era puţin mai în faţă decât el. Înainte, sus, i se deschidea un glob uriaş de lumină. Auzi un sunet slab, parcă cineva îl strigase, dar nu se mai uită în spate. Făcu încă un pas, şi atunci simţi Frumosul.

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Pe altar libertatea (partea III/III)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s