Lullaby


Povestea învinsului nu este niciodată auzită

I

 

Nori uriaşi, plumburii, apăsau greu peste casele îngrămădite în jurul străzilor Moscovei, ce se răspândeau haotic printre râuri, căutând refugiu la marginile unor mici păduri de la capătul uriaşei capitale. Zeci de mii de case se înşiruiau aruncând molatic cu mici reflexii ce se înşiruiau pe trotuarele umede. In aer plutea aerul înţepăcios şi greu al unei furtuni, al unei ierni lungi.

Frunzele copacilor cădeau, împinse de vântul ce le aduna în stoluri şi le arunca fără milă în toate direcţiile, făcând covor de rugină în faţa unui cordon de oameni îmbrăcaţi gros, în paltoane gri-verzui, cu arma la mână şi cu gulerele roşii. În zare, departe, se mai vedeau rotocoale de fum ridicându-se, ici-colo, dinspre casele nobililor, dinspre Kremlin… Măreaţa fortăreaţă se ridica nu cu grandoare, ci cu frică, sufocată de nori şi de dârele de fum, căutând refugiu în înaltul cerului. Soarele apunea, lăsând în urma lui o abia văzută dâră roşiatică, roşie ca sângele, ce parcă se scurgea de pe orizont, ca să dispară undeva, departe, pe partea cealaltă a lumii.

Soldaţii ce mărşăluiau pe mica stradă Sankt Nikolai, redenumită de câteva zile strada Căpşunelor, duceau cu ei un om cu faţa acoperită de noroi şi sânge. Hainele sale abia se ghiceau, fiind acoperite de un palton gros şi jerpelit pe care soldaţii i-l puseseră. Era ţinut de ambele mâini de câte un soldat, însă capul nu îi era plecat, ci drept, iar ochii lui albaştri pironeau orizontul roşiatic. Picioarele i se târşâiau mai mult de trotuar.

− La naiba cu voi toţi! strigă deodată omul, încordându-şi picioarele.

Un soldat îl lovi cu patul puştii în burtă, iar omul căzu în genunchi. Soldaţii traseră de el, însă el nu voia să se ridice. Se smuci deodată din strânsoarea lor şi îşi făcu, grăbit, semnul crucii, începând să murmure o rugăciune. Un soldat îl lovi din nou cu patul puştii, însă omul rămase stâncă tare. Strigă:

− La naiba cu revoluţia voastră! Veţi crăpa toţi în iad!

Soldaţii continuară să-l lovească, dar omul nu contenea să strige:

− Veţi crăpa toţi în iad! Toţi! Toţi! Măcelarilor! Brutelor! Animalelo…

Enervat, un soldat îi împlântă deodată baioneta în piept. Ultima literă din „animalelor” îi rămase blocată în gâtlej. Omul căzu pe o parte, iar soldaţii îşi continuară drumul, scuipând fiecare pe cadavrul celui căzut.

După ceva timp, câţiva trecători se duseră să cerceteze cadavrul, îl scotociră, dar nu găsiră nimic altceva în afară de o hârtiuţă, pe care o aruncară în vânt. Hârtia se lipi de zidul unei căsuţe din piatră, cu un etaj şi cu patru geamuri în faţă. După casă abia se putea vedea o umbră firavă, ce se ascundea cu grijă de soldaţii Armatei Roşii, ce mărşăluiau pe stradă. O mână subţire se întinse şi luă hârtia. Nu se putea citi foarte bine ce scrie în lumina palidă a soarelui ce cobora în neant. Era o scrisoare:

 

„Contelui Jalkov de Novgorod,

Îţi scriu cu inima îndoită de durere. Îţi scriu ştiind că moartea mă aşteaptă. Este prea clar. Toţi fug, toţi se ascund, nu are rost să-ţi explic de ce. Laşitate, mai nou numită „precauţie”. Toţi se retrag către est, crezând că marea Siberie îi va scăpa de roşii. Se înşală amarnic. Bolşevicii au pus mâna pe ţară. În curând vor ajunge şi la mine. Sunt la 20 de kilometri de Moscova, înconjurat de 3.000 de soldaţi încă loiali ţarului, înconjurat de zeci de mii de duşmani. Nu m-am retras. N-o să mă retrag în faţa Diavolului şi a servanţilor lor. Eu nu mai sunt, de acum, decât istorie. Voi fi ocărât, urât, dar nu-mi pasă, căci simt că mi-am făcut, pe cât am putut, datoria… Nu mi-au învins spiritul!

Astfel îmi iau adio de la tine, scump prieten. Îţi doresc să scapi de această Revoluţie. Îţi doresc să porţi cu tine speranţa cu care o să mor eu. Eu mor cu nădejdea că aceste armate ale Damnării vor fi înfrânte într-o zi! Să ne rugăm ca acea zi să vină cât mai repede… Poate germanii, poate polonezii, românii să atace armia bolşevică… Slabe şanse! Lenin şi ai lui sunt mână în mână cu băncile vestice! Tot de la prostimea din păcate uşor manipulabilă mai poate veni salvarea!

În fine, te salut! Roagă-te pentru mine. Socotelile mele cu această lume sunt încheiate. O singură mare grijă mai am: siguranţa familiei mele. Ai grijă de soţia şi de fiica mea! Vreau să plec împăcat din această lume!

Al tău bun prieten Felodor Daniil, conte de Ryazan, fost ministru de externe.”

 

Ultimele raze ale soarelui luminară slab acea mână care, tremurând, scăpă scrisoarea. Umbra se mişcă. O făptură mică, slăbuţă, înfăşurată într-un palton ce-i era mult mai mare, pe care mai mult îl târa după ea, se ridică din genunchi. Gluga, prea mare, nu era pusă, revelând capul unei fetiţe de vreo 7 ani. Ochii ei mari, două smaralde strălucitoare înconjurate de câte un inel de fildeş, stăteau gata să plângă. Obrajii fragezi şi îmbujoraţi, nasul mic şi roşu, gura strânsă arătau un amestec de tristeţe şi senzaţie de frig. Părul bucălat îi stătea dezordonat, curgând în mici pârâuri de aur în toate direcţiile. Era ceva în liniile feţei, în expresia ochilor, ce trăda o inocentă confuzie, ca şi cum fata s-ar fi întrebat dacă ce vedea era adevărat sau nu.

Mergea cu paşi mici pe stradă, târşâindu-şi haina după ea. Cu toate că era groasă, ea tot murea de frig. Se uita în jos, la trotuarul pe care pluteau în neştire frunzele smulse violent de vânt. Nu se oprea nicăieri, mergea cu aceeaşi viteză, mecanic. Părea o nălucă scundă ce cutreiera străzile. Când oamenii se împiedicau de ea, înjurând-o, fata se dădea într-o parte, speriată, şi înclina capul, murmurând ceva a scuză. Apoi îşi continua drumul, cu faţa în jos, tot tăcută.

Se opri totuşi în faţa uşii unei case mai mari, aflate la intersecţia dintre o străduţă şi un bulevard. La parter, pe partea dinspre bulevard, se afla o ceasornicărie. La etaj se aflau camere de locuit. O uşă mare, de lemn, trona în faţa fetiţei, care stătea mică, umilă, în faţa uriaşei stavile. Bătu încet în uşă. Nimeni nu-i răspunse. Bătu a doua oară, mai insistent, pumnul ei mic făcând însă puţin zgomot lovindu-se de uşa groasă. Într-un sfârşit, se deschise şi un om de cam 60 de ani, cu ochelari şi cam slab, îmbrăcat într-un pulover, deschise uşa. Se uită în jos şi observă micuţa făptură de la picioarele sale.

− Fugi de aici, cerşetoareo!

− Mă scuzaţi… se auzi slab o voce subţire, stinsă.

− Hai, marş!

− Doresc să vorbesc cu domnişoara Jirtov, continuă, speriată, fata. Întinse mâna dreaptă, arătând omului un plic, care-l avea ca destinatar pe domnişoara respectivă.

− Ce-i asta? Cine te-a trimis? spuse contrariat omul, măsurând-o din cap până în picioare pe fată.

− Doamna Sulakova, spuse încet fata, punându-şi mâinile la spate, ca un elev ruşinat.

− Aoleu… îşi spuse omul punându-şi mâinile în cap. Ce-o mai vrea baba aia de la viaţa noastră! În fine, dă-mi plicu’ ăla şi cară-te de aici!

− Doamna a zis… să intru şi eu…

− Ia uite, cât tupeu! se răsti omul. Marş, mânca-te-ar ciorile! Vrei să ne împuţi casa?! Cine ştie pe unde oi mai fi umblat…

Fata tăcea mâlc. Nu zicea nimic, dar nici nu dorea să plece. Pur şi simplu înţepenise. Doar gura îi tremura, iar ochii îi sclipiră deodată, un dispreţ îngrozitor citindu-se clar în ei. O sclipire ce dură o secundă şi ce nu fu observată de om.

Înainte ca acesta din urmă să o alunge însă, în prag apăru o femeie tânără, cu părul lung şi negru, ce, cum o văzu pe fetiţă, împietri în prag.

− Vai, sărăcuţa! Nici n-are haine ca lumea să se îmbrace!

− Mai bine s-o aibă mai mare decât mai mică, zise omul. Uite, zvăpăiato, o scrisoare de la mătuşă-ta!

Omul smulse scrisoarea din mâna copilului şi i-o înmână femeii, care rupse plicul şi citi. Gura îi rămase întredeschisă când termină de citit scrisoarea. Omul, văzând-o aşa, se enervă:

− Da’ ce are toată lumea de e aşa de căscată!?

− Tată… murmură femeia.

− Ce-i?

− E… Dar hai, ce stăm aici! Nu poţi să-ţi îndrug toate astea în prag! Intră frigul! Poftim, i se adresă fetiţei, vino înăuntru…

− Sofiya, deschise gura fata.

− Stai aşa… îngână domnul Jirtov. Eh, hai, hai, fie, cum vrei! Să intre!

Fiica lui Jirtov o luă de mână pe Sofiya şi o conduse într-un hol strâmt, ce ducea la două uşi, una dând înspre casornicărie, iar alta înspre un apartament. O scară abruptă ducea la etaj. Cei trei urcară scara şi intrară pe uşa ce se afla la stânga ei.

Dădură într-un mic coridor ce servea drept hol, din care se desprindeau, la dreapta şi la stânga, două uşi. În capătul coridorului, în dreapta, se afla sufrageria, lipită de hol. În partea opusă intrării se aflau geamurile şi o uşă ce dădea într-un mic balcon. Perdelele murdare erau toate trase. Sufrageria era mobilată simplu. Domnul Jirtov şi cu fiica lui se aşezară pe două scăunele de lângă o masă lungă de abanos, singurul lucru de valoare din toată casa. Fetiţa rămase la limita dintre hol şi sufragerie, aruncând priviri scurte micii bilbioteci, covorului jerpelit de sub masă, ceasului cu pendulă care stătea îngropat într-un morman de praf…

− Deci zi, nu mă mai ţine aşa! spuse domnul Jirtov. Ce scria acolo?

− Iţi spun dacă promiţi că asculţi până la capăt!

− Da, da, da’ numai zi, n-am toată ziua la dispoziţie! Dacă vin soldaţii şi văd că magazinul e gol, intră la bănuieli, o să zică că sunt agent capitalist, că vreau să sabotez economia naţională… Deci, hai, repejor!

− Ştii că mătuşa lucrează la un orfelinat…

Faţa domnului Jirtov păli, un început de furie fu anunţat prin spasmul involuntar al mustăţii groase.

− Spune că fetiţa asta a fost lăsată pe drumuri de ai ei, dar că dânsa nu mai avea cum să aibă grijă şi de ea… Ştie cât de mult îmi doresc o fiică…

− Asta-i prea de tot! strigă domnul Jirtov. Uite-te la zdreanţa asta! Cine ştie de pe ce coclauri vine!

− Eşti rău!

− Şi tu eşti şi mai rea! Nu-ţi dai seama că nu avem cum să hrănim atâtea guri!? Mama ta găteşte la două cratiţe doar ca să vă hrănească pe tine şi pe trândavul de soţu-tău, care nu face decât să agite steaguri roşii prin pieţele oraşelor! Foarte frumos că a participat la revoluţie, că participă la consolidarea ei, da’ de adus bani în casă, nu poate?

Bătrânul începea să-şi verse ofuri mai vechi cu această ocazie, ofuri pe care le ţinuse destul de mult timp în el. Fu oprit însă din tirada lui de o femeie mai în vârstă, doamna Jirtov, care îi spuse să se liniştească şi se duse să pună un disc pe patefon. O melodie domoală invadă camera, sunetele curgând lin pe lângă pereţii reci, aducând căldură în acea cameră îngheţată. Domnul Jirtov stătu înmărmurit pentru câteva secunde, dar muzica nu-l îmbună.

− Şi ce vrei să zici, că vrei să adopţi zdreanţa asta? spuse el, mai calm ca înainte, totuşi.

− Mătuşa asta mă roagă… Şi ştii că eu vreau un copil de atâta timp! Şi nu e o zdreanţă! Uite-te la ea, ce drăgălaşă e! Dacă îi dăm haine ca lumea…

− Aaa, tot la bani ajungem! Dacă nu avem, ce să-i facem?!

− Va fi totul pe cheltuiala mea!

− A ta? râse domnul Jirtov. Da’ tu n-ai bani!

− O să mă angajez într-o fabrică. O să muncesc şi o să am bani! spuse hotărâtă fata. M-am săturat să mă lovesc întotdeauna de zidul ăsta: bani! Mă cerţi că nu muncesc! Uite, mă voi schimba!

− Dar…

− Nu mă mai poţi obliga ce să fac, aşa că nu încerca să mă opreşti!

− Nu voi încerca, dar această casă este, totuşi, propietatea mea. Iar eu nu am loc pentru încă o gură de hrănit. Dacă tot crezi tu că poţi să-i asiguri un trai zdrenţei ăsteia, n-ai decât! Dar nu în casa mea!

− Ce te-a făcut aşa de rău, tată?

− Viaţa, zise cu un calm îngrozitor domnul Jirtov. Trăim vremuri grele. Nu putem aduce pe oricine în casa noastră. Cine ştie ce va zice soţul tău!

− Soţul meu a zis că este de acord să adoptăm un copil…

− A zis asta acum doi ani, dar atunci era altă situaţie! strigă tatăl, furios să vadă că fiica lui nu-i dădea deloc ascultare.

− Dar cine spune că am nevoie de consimţământul tău sau al lui!? se răsti fata. Am scăpat din lanţurile imperialismului şi ale burgheziei ca să mă încătuşezi la loc cu fierul greu al „datoriei familiale”? Am crezut că dispreţuiai comportamentul burghez. Uite, cearta asta este atât de burgheză, încât vecinii ar putea crede că s-au aciuiat capitaliştii în casă!

− Gata! Destul! Destul… spuse, din ce în ce mai încet, domnul Jirtov. Opri melodia, care-l enerva tocmai pentru că era atât de liniştită, în contrast cu starea lui. Nu primesc zdreanţa în casă!

− Dar n-am nevoie de casa ta… capitalistule! aproape scuipă cuvintele fata. Ţii aşa mult la propietatea ta, de parcă tu ai drepturi absolute asupra ei! Tu ai construit-o, cărămidă cu cărămidă!? Tu ai făcut mobila din ea!? Nu. Alţii au făcut-o. Nu e casa ta. E casa tuturor. Inclusiv a acestei fetiţe.

− Nu mă face pe mine capitalist, de parcă e un cuvânt magic cu care poţi obţine ce vrei! Nu-mi voi schimba părerea, adăugă domnul Jirtov, aşezându-se la loc pe scaun, evitând să privească în ochii fetei lui.

− Vladimir a primit un apartament mic de la partid, undeva în centru… spuse deodată doamna Jirtov, care, părând că nu asculta, se tot plimba prin sufragerie, dereticând.

− Soţul tău a primit un apartament? o întrebă domnul Jirtov pe fiica lui.

− Nu ştiam asta. Mamă, de unde ai aflat?

− Vladimir a trecut azi-dimineaţă pe aici… Am uitat să vă zic. Mi-a zis şi de chestia asta.

− Voi chiar nu aveţi ce face decât să mă scoateţi din minţi!? urlă deodată domnul Jirtov. De capitalişti om fi scăpat, da’ de femeie în veci nu ne vom elibera! Lipitoarelor ce sunteţi, se întoarse el către cele două femei, n-aveţi ce face decât să mă nenorociţi pe mine, care vă dau mâncare, acoperiş deasupra capului!? Vai de steaua voastră… Şi tu la ce te uiţi? zbieră şi la Sofiya, care stătea nemişcată, privind în gol.

− Gata! Am hotărât, strigă soţia lui Vladimir. Ea va sta în apartamentul acela, cu mine şi cu soţul meu. Plecăm!

− Plecaţi, lua-v-ar dracii… Zău că o să ajung să cred în diavoli, dacă o să vă mai am pe cap mult timp!

− Mâine dimineaţă plecăm! strigă fata, acoperind vocea tatălui ei. Domnul Jirtov se retrase bombănind, respingând-o violent pe soţia sa, care se dusese la el încercând să-l liniştească. Domnişoara Jirtov se duse către fetiţa ce nu mişcase un deget în tot acest timp şi o îndrumă către camera sa şi a soţului ei. Nu avea haine pentru ea. Sofiya se spălă şi apoi, în aceleaşi haine cu care venise, anume o rochie albă, cam jerpelită, urcă în patul mare din cameră. Domnişoara Jirtov se duse lângă ea şi îi zise:

− Nu-ţi face griji… Oricâte ai fi pătimit până acum, îţi garantez că de acum înainte totul va fi bine! Uite, îţi sunt datoare cu numele meu: Sunt Ana Ivanovna Zvetlanov!

Fetiţa se uita într-un mod ciudat la ea. Cu un glas neobişnuit de profund, spuse:

− Tu nu ştii…

Dar nu continuă. Ana o mângâie şi începu să-i cânte, cu glas domol, un cântec de leagăn. Sofiya însă zise:

− Pot dormi şi fără, sunt mare…

Ana dădu din umeri. Nu ştia ce să facă. Voia să vadă acea faţă gingaşă zâmbind. Voia să afle cât mai multe despre ea. Ochii aceia verzi o fermecaseră. Nu avu însă ocazia. Sofiya adormi repede. Un întuneric de nepătruns se aşezase asupra Moscovei, înecând casele şi străzile într-o linişte totală…

 

II

 

Pe o stradă aproape de centru, pe locul în care fusese odată casa unui nobil, se ridicaseră câteva blocuri de două etaje, ce înconjurau o mică grădină cu flori şi cu câţiva brazi. Zidurile proaspăt ridicate reflectau ţanţoş lumina soarelui, punând în umbră faţadele mai frumoase, dar mai puţin lucioase, ale vechilor case din jur. O maşină scurtă şi înaltă opri în faţa complexului de blocuri. Din ea coborî un om îmbrăcat într-un palton gros, cu un cozoroc pe cap, cu o mustaţă subţire şi ascuţită, cu o privire pătrunzătoare, cu arcada căzând deasupra ochilor ca o cortină aproape ridicată… Privirea sa de şoim scruta zona din jur. Nimeni nu se plimba pe stradă.

Intră cu paşi grăbiţi în curtea interioară şi se duse la uşa unuia din cele 4 blocuri. Deschizând-o, intră în primul apartament de la dreapta, deasupra căruia se afla o plăcuţă pe care scria „12”.

Imediat ce cheia fu răsucită în broască, un sunet se auzi dinăuntru, iar când uşa se deschise, omul văzu chipul bucuros al Anei.

− Vladi, bine că ai venit! Tu n-ai văzut apartamentul, nu?

− Când să-l mai văd… spuse oftând omul, atârându-şi cozorocul de un cuier. M-au ţinut ăştia cu partidul. Zi d-aia plină!

− Nu-i cine ştie-ce, însă e curat şi nou!

Vladimir se uită în jur: se aflau într-o cameră destul de mică, ce servea drept hol, dar care avea şi nişte rafturi într-un colţ, precum şi un fotoliu aşezat lângă un dulăpior pe care se odihnea o lampă de gaz, veche şi uzată. Făcând trei paşi, intră într-o cameră mică, ce servea probabil drept bucătărie, căci la stânga se afla o chiuvetă, un aragaz şi câteva dulapuri umplute cu veselă, toate farfuriile şi tacâmurile purtând sigla Fabricii de Veselă Moscova. Fabricate de muncitori liberi.

Vladimir văzuse fabrica. Existase şi înainte de Revoluţie, doar că apoi au mărit-o şi numărul de muncitori a crescut şi el. Producea de două ori mai puţin, deoarece ţara încă îşi revenea după şocul Revoluţiei şi al Războiului cel Mare, din care ieşise după Brest-Litovsk. Farfuriile erau proaste, tacâmurile din alpaca şi se cojeau repede, dar erau produse de mâinile celor ce se eliberaseră de jugul capitalist, şi asta le aducea valoare.

La peretele din dreapta al bucătăriei fusese adus un pat lung, dar îngust, simplu, făcut din câteva bârne de lemn, cu o saltea cam veche pe el. Vladimir ieşi din bucătărie şi se uită puţin şi în partea dreaptă a apartamentului. Mai exista o baie mică de tot şi un dormitor neîncăpător, ocupat aproape în întregime de un pat de două persoane şi de un dulap. Sub ele era întins un covor pe care se puteau vedea urme de funingine.

Vladimir se întoarse către soţia lui şi exclamă:

− Ce-i asta? Ce e asta!? Mai mult loc aveam acasă la tatăl tău!

− E bine şi atât… Trebuie să ne mulţumim cu ce avem! Mulţi o duc mai rău ca noi, de ce să huzurim în timp ce ei suferă?

− Cei de care vorbeşti sunt cei care n-au avut curajul să lupte pentru libertate, pentru egalitate, împotriva celor ce-i torturau şi-i exploatau. Îşi merită soarta. Toţi ceilalţi primesc chiar acum ce li se cuvine, partea lor din bogăţiile acestei lumi, parte egală.

− Asta e partea egală, Vladimir…

− Asta!?! Asta numeşti tu egală? Când sunt unii care dorm în Kremlin, eu să dorm aici?

− Există revoluţionari cu care ai luptat şi care dorm în gară…

− Nu mai dorm în gară, au primit locuinţe…

− Ca acestea!

− Dar eu i-am condus în luptă!!

− Parcă fiecare primea o parte egală…

− Ce ştii tu de socialism?! se înfurie Vladimir. Las-o moartă… Nu pot sta mult aici, spuse el apoi, aşezându-se în fotoliu. Avem cafea?

− Nu. Tata nu m-a lăsat să iau nici măcar o linguriţă. A zis că nu mai pupă el cafea pentru trei ani cel puţin şi că oricum nu se cade ca un revoluţionar să poftească bunuri materiale!

− Hmpf… îngână dispreţuitor Vladimir.

− Cred că avem ceai englezesc…

− Lasă ceaiul, făcu Vladimir, oftând. Aveam şi eu nevoie de o cafea… Unde e copila? zise el, schimbând subiectul. Vreau să o văd şi eu.

− Am dus-o la şcoală, să se înscrie, spuse Ana. Au zis cei de acolo că mai trebuie să mai stea o oră, să-i pună nişte întrebări. Nu m-au lăsat să fiu de faţă. Trebuie să mă duc să o aduc…

− Ce întrebări?

− N-au zis…

− Pfff… Mă înnebunesc cu chestionarele lor şi cu toate alea… Caută „duşmani ai poporului” şi în canal… şi printre vagabonzi…

Vladimir era obosit. Lipsa cafelei îl enerva. Rămase în fotoliu, neavând puterea să se mai ridice. Ana plecă, după ce îl sărută a rămas bun pe Vladimir, care nu se clinti. Trebuia să se întoarcă la sediul partidului. Trebuia să organizeze comitete, comisii… Nu avea chef. Nu mai erau bătălii pe străzi, nu mai erau nobili de ucis, menşevicii fuseseră împinşi în Siberia…

Îi veni în cap, deodată, o imagine, un chip se materializă în mintea lui, de parcă ar fi fost un tablou pe care îl privea. Era el… Acelaşi om care, în ultima secundă a vieţii lui, înainte ca un glonte să-i străpungă inima, se întorsese spre el şi-i zâmbise… Vladimir, în acea secundă, şovăise, văzând acel zâmbet, dar mâna îşi făcuse mecanic datoria şi apăsase pe trăgaci, iar zâmbetul îi rămăsese împietrit pe chipul acelui tânăr îmbrăcat în uniformă ofiţerească, cu ochii verzi şi pătrunzători.

− La naiba cu ăştia, că zâmbesc şi când îi împuşti… murmură la un moment dat Vladimir.

Dar această exclamaţie fusese înghiţită de perete. Începu să viseze cu ochii deschişi, prins între lumea reală şi cea onirică. Vladimir vedea parcă aievea câmpul de bătaie. Îşi amintea fiecare detaliu, fiecare sunet. Tot spiritul său se angrenase în acel trecut ce părea a se petrece aievea.

Era în mijlocul unui torent de soldaţi ce avansau. În ureche auzi glasul superiorului său: „Ia-i pe camarazii tăi şi treci de liniile noastre, chiar în faţă. Acolo îl vei găsi pe contele de Ryazan. Împuşcă-l. Ai grijă, are gărzi de corp!”

Vladimir luă arma în mână, îşi chemă camarazii şi o luă la fugă printre soldaţii ce se aruncau în bătălie, în bătaia obuzelor. Zgomotul insuportabil al mortierelor era acoperit numai de hârâitul continuu al mitralerelor şi de pocnetul a mii de puşti, de strigătele a mii de muribunzi.

Armata Roşie aproape încercuise armata „imperialiştilor”, care se încăpăţâna să reziste. Vladimir nu avu probleme în a ajunge în linia întâi, de unde scrută împrejurimile, în căutarea contelui de Ryazan. El nu era soldat. Era om de partid. Era revoluţionar. Dar nu soldat. Zgomotele felurite îl speriau. Moartea plana în aer, zburând deasupra oamenilor, ţinând mii de cârlige. Dacă vreunul din acest cârlige avea să-l agaţe şi pe el?

Învingându-şi gândurile laşe, Vladimir îşi chemă oamenii. În faţa lui, la oarecare distanţă, se vedea o baracă de lemn, la geamul căruia putea vedea un om uitându-se la el. Deodată, la geam apăru ceva strălucitor. Era o ţeavă de armă, ţintită asupra lui. Omul care-l privise până atunci făcu un gest cu mâna, dând la o parte arma. Apoi dispăru…

Vladimir îşi dădu seama că acel om era contele de Ryazan. Îl recunoscuse după uniformă. Urlând după oamenii săi, alergă spre baracă. Înainte să ajungă la aceasta, fu întâmpinat de focuri de armă. Gărzile de corp ale contelui ce traseră înspre el fură însă ucise de camarazii lui Vladimir. Acesta din urmă alergă înspre conte, care se retrăgea cu paşi liniştiţi, parcă plutind pe suprafaţa pământului, escortat de câteva gărzi. Încărcând arma, Vladimir îl ochi pe conte care, auzind ceva în spatele său, se întoarse şi-l văzu pe cel pe care-l salvase cu un minut în urmă. Şi zâmbi. El, Vladimir, trase însă…

Adâncit în fotoliul său, îşi amintea cum acesta căzuse încet, de parcă ar fi mimat moartea. Peste tot în jur se auzeau strigăte de victorie scoase de soldaţii comunişti. Bătălia se terminase…

„De ce… De ce nu l-a lăsat pe soldat să mă împuşte?” gândea Vladimir.

Dar să gândeşti prea mult despre un duşman al poporului era ceva rău, aşa că tânărul se ridică şi, încercând să înlăture norii visului, ce încă îl înconjurau, se îndreptă spre uşă. Plecă, mai abătut decât venise. Nici cafea nu băuse. Dar nu asta îl deranja atunci.

Peste ceva timp, uşa se deschise din nou, iar Ana şi Sofyia intrară în apartament. Ana se duse repede în bucătărie, pentru a găti ceva, căci trebuia în curând să plece şi fata trebuia să aibă ce mânca. Sofyia se aşeză în fotoliul în care stătuse mai devreme Vladimir şi privea în gol, mişcându-şi domol picioarele subţiri.

Fata era încă un mister pentru Ana. Din cât conversaseră pe drum, tânăra îşi putuse da seama că Sofyia era deşteaptă, politicoasă şi atentă la ce-i în jur. Dar avea o melancolie ciudată. Avea un aer prea matur, de parcă n-ar fi fost o copilă de 7 ani…

Seara, Sofyia se culcă în patul din bucătărie, pus acolo special pentru ea, căci nu era loc în altă parte. Ana veni lângă ea şi-i spuse:

− Ai mâncat bine?

− Da, mulţumesc mult… îngână fata.

− Nu te-am întrebat niciodată… Tu ai locuit dintotdeauna la doamna Sulakova?

− Da.

− Şi a fost bună cu tine?

− Foarte, răspunse cu un glas ciudat fata. E o doamnă foarte bună.

− Aşa e… Sper că aici o să te simţi cel puţin la fel de bine!

− Mă simt deja mult mai bine aici…

− Mă bucur!

Ana remarcă că fata se chinuia din răsputeri să dea răspunsurile cu un ton vesel, însă nu prea reuşea. Ar fi vrut să afle mai multe despre Sofyia, însă nu îndrăznea să se aventureze prea departe în conversaţia cu ea. Ciudat… Îi impunea respect. Poate acei ochi cu privirea atât de profundă… Sau acea melancolie ce semăna cu un foc mocnit… Nu dorea să o supere pe fată, aşa că decise să pună întrebările care o rodeau altă dată.

Îi ură noapte bună şi se duse să se culce. Era obişnuită deja să doarmă singură, de când Vladimir lipsea nopţi în şir, fiind reţinut la partid. Munca lui revoluţionară se transformase în mare parte în muncă birocratică. Ceruse să fie dus în est, unde erau luptele, dar superiorii îi spuseră că aveau nevoie de el în Moscova. Aşa că Vladimir era forţat să rămână acolo, unde îşi mânca zilele la sediu, printre hârţogării.

Rămasă singură, Sofyia îmbrăţişă o păpuşă de paie şi adormi şi ea. Valurile visării însă o traseră din lumea somnului şi o aruncară direct într-o învolburare aparent fără de sfârşit.

Nu putea să vadă însă o imagine, că apele o trăgeau în altă parte, trecând printre tablouri neclare, înceţoşate… Pe fundal, un singur lucru rămânea… Foc… Un foc uriaş, ce părea că devora o casă… Deodată, totul deveni negru, se puteau vedea frunze, copaci. Era o pădure. Nimic însă nu putea fi atins de fata ce, în vis, trecea pe lângă tot, fără a se putea opri. Din acea masă neclară, se auzi un strigăt tare, răsunător, ce părea că cutremură întregul peisaj:

− FUGI!!!

Şi acel glas pieri, împreună cu întreg visul… Sofyia se trezise. În jur, ţipenie. Mica bucătărie părea pentru Sofyia un pustiu imposibil de trecut. Se uita înspre uşă ca şi când ar fi aşteptat ca cineva să apară.

Când însă Ana apăru în prag, ochii Sofyiei licăriră. Părea că de-abia atunci fetiţa se trezise la realitate. O întâmpină pe Ana cu un zâmbet încropit la repezeală, apoi se sculă din pat şi se duse către baie, ridicând doar o secundă privirea spre tânără, apoi continuându-şi cu paşi mărunţi şi cu capul în jos drumul. Ana se uită un timp înspre ea, neînţelegând deloc comportamentul fetiţei. Ar fi vrut să o întrebe ceva, dar nu putea formula nimic concret… Nici nu ştia de unde să o ia. Se pomeni spunând, cu un glas aproape înăbuşit:

− Cine eşti…?

Dar fetiţa nu auzise nimic. Ana rămase pe loc, încercând să-şi ordoneze gândurile, încercând să formuleze în cap o întrebare pertinentă… Dar renunţă. Era prea obositor.

Sofyia rămase singură, după ce tânăra plecă la muncă. Îi lăsase de mâncare, dar fetiţa nu se atinse de ea. Se foia prin casă, mergând din cameră în cameră, atingând pereţii în timp ce mergea de-a lungul lor. Erau reci. Reci ca gheaţa. Respingători. Se simţea prinsă într-o cuşcă de fier, ruptă de lumea ei şi aruncată în mijlocul vânzolelii unui râu de sânge ce se numea Revoluţia… Era străină de acei pereţi, de acea casă, de tot.

Peste câteva zile începu şcoala. Sofyia, aranjată, îmbrăcată în uniformă roşie, în fustă şi bluză, cu steaua cu cinci colţuri potrivită la piept, cu o fundiţă prinsă de părul strâns în două codiţe, mergea pe drumul către şcoală cu paşi şovăitori. Ana aproape o împingea de la spate.

− Nu eşti curioasă să-ţi cunoşti colegii? Să vezi cum e şcoala!?

− Ba da, răspunse cu un aer abătut Sofyia. Glasul acesteia îi dădu Anei impresia că fetiţa se depărta de ea şi de întreaga lume, intrând într-un univers al ei, din care zadarnic ar fi încercat s-o scoată. Aşa că nu mai spuse nimic.

Străzile erau pustii şi bătute de vânt. La un moment dat, o patrulă de soldaţi în uniforme kaki, cu arma la umăr, trecură în marş pe lângă ele. Sofyia, după ce soldaţii se pierdură în zare, spuse:

− De ce patrulează?

− Ca să menţină ordinea.

− Păi, cine o încalcă?

− Duşmanii poporului, dragă.

După o pauză scurtă, Sofyia spuse, cu un glas puţin ironic:

− Cine sunt duşmanii poporului?

− Burghezii, imperialiştii, capitaliştii… Reacţionarii.

− Ei nu fac parte din popor? întrebă Sofyia, ridicând capul către Ana.

− Nu, dragă. Ei erau deasupra lui. Acuma însă, poporul s-a ridicat şi şi-a luat propria soartă în mâini!

− Cine e poporul? spuse deodată Sofyia, cu un ton simplu, de parcă ar fi întrebat „cât e ceasul?”.

Ana nu se aştepta la astfel de interogaţii ciudate. Răspunse însă:

− Poporul sunt muncitorii. Cei ce se chinuiesc să existe. Exploataţii.

− Şi cei care muncesc, dar nu sunt exploataţi, cum se numesc?

− Oameni liberi, dragă, spuse Ana, zâmbind. Adică ce suntem noi acum. Înainte, ei nu existau, căci oamenii munceau nu pentru ei, ci pentru capitalişti, care stăteau şi leneveau. Acuma muncim toţi pentru toţi.

− Ai întâlnit… Un capitalist?

− Da… spuse Ana cu un glas ciudat. Destui… Destui cât să-i urăsc!

− Trebuie să-i urâm pe capitalişti?

− Da. Ne-au exploatat ei pe noi secole de-a rândul, dar acum le-a venit nota de plată. Şi plătesc. În sânge…

− Dumnezeu nu zicea să ier…

− Şşşt! zise Ana, întorcându-se fulgerător la Sofyia. Cu o mutră speriată, zise: să nu mai pomeneşti vreodată acel cuvânt! El e folosit numai de asupritori! Ştiu că doamna Sulakova e religioasă din fire, dar nu-i urma exemplul! Sunt unii oameni care nu stau să se uite dacă eşti sau nu dintr-o familie de muncitori sau de capitalişti! Dacă te aud că spui acest cuvânt, pe loc îţi pun eticheta de duşman!

Sofyia lăsă capul în jos şi tăcu. Tot restul drumului… Ana încercă să-i surprindă privrea, să vadă ce gândea. Ochii lăsaţi în jos trădau un fel de confuzie amestecată cu încăpăţânare.

Ajunsă în şcoală, Sofyia intră în clasa ei şi fu aşezată de profesor drept în prima bancă, în mijloc, astfel încât să fie chiar sub nasul acestuia. Restul copiilor se foiau în bănci, şuşoteau, se uitau ciudat la ea. Sofyia nu făcea niciun gest, stătea neclintită în banca ei, singură. La un moment dat, fu lovită de un ghemotoc de hârtie. Nu se întoarse să vadă cine aruncase, dar în spatele ei se auziră râsete. Profesorul le curmă bătând în catedră cu pumnul.

− Linişte, leprelor! tună acesta. Sunt aici ca să vă învăţ să deveniţi oameni, să puteţi trăi laolaltă cu ceilalţi şi să puteţi contribui la realizarea Revoluţiei şi a Omului Nou! Totul în pace şi bună înţelegere! Totul în spiritul libertăţii, al egali… Taci, lepră!!! urlă el la un copil ce şuşotea în ultima bancă. N-ai respect faţă de superiorii tăi!?

− Parcă eram egali, se auzi vocea clară şi rece a Sofyiei.

− Taci, lepră, şi tu, că…

− „…Totul în pace…”, continuă Sofyia, fără a clinti un muşchi.

Profesorul se făcuse roşu ca un rac de nervi, dar se stăpâni. Avea şi el problemele lui şi n-avea chef să dea în copii. Nu voia să zboare din post. Auzise că mulţi profesori ce predaseră înainte de 24 octombrie fuseseră daţi afară din nimicuri. Nu voia să păţească la fel.

− Aşa, acum să vină o lepră în banca din faţă!

Copiii chicotiră. Nimeni nu schiţă niciun gest.

− Sunteţi surzi sau ce!? tună profesorul.

− E ciudată, nu stau lângă ea! se auzi o voce îmbufnată.

− Să vezi ce te dezmierd eu, de te fac să stai şi cu dracu-n bancă!

Însă copiii nu tăceau şi nu-l ascultau. Profesorul, enervat şi abia abţinându-se să nu îi tragă pe toţi de ureche afară şi să scape odată de ei, se duse către unul din copii, îl luă de ureche şi îl trase până în prima bancă, aşezându-l lângă Sofyia.

− Aici să stai, băie… lepră! zise profesorul, aproape scuipând cuvintele.

− Dacă nu vrea, poate să nu stea cu mine… spuse cu glas slab Sofyia.

− Taci! zbieră profesorul. Clasa râse. Tăceţi cu toţii! Haida, să învăţăm frumuşel Internaţionala, că o să trebuiască s-o cântăm… făcu el, oftând. Cum naiba se aşteaptă ăştia ca leprele astea s-o înveţe ca lumea în două săptămâni!? adăugă, ca pentru sine.

Clasa se linişti într-un sfârşit, văzând că profesorul luase o cretă în mână şi scria pe tablă nişte cuvinte.

− Dă-o dracului de treabă, voi nici să citiţi nu ştiţi! scrâşni din dinţi profesorul, după ce, umplând jumătate din tablă, se întoarse şi văzu feţele cuprinse de stupoare şi curiozitate ale copiilor.

− Eto yest nash… posledniy… I reshitelniy boy… S Internatsionalom… vospryanet rod… lyudskoy! spuse Sofyia, cam încâlcindu-se în cuvinte.

Profesorul se uita la ea cu ochii cât cepele.

− Bine… Văd că măcar lepra asta are creier! zise el, pe un ton aspru, însă cu o inflexiune de admiraţie în glas. Cine te-a învăţat să citeşti?

− T… ăăă…

Profesorul nu stătu să aştepte răspunsul. Le spuse tuturor să se ridice şi începu să cânte refrenul:

− Ta-ta-taaaa ta-ta ta ta-taaa… Ce vă zgâiţi aşa la mine!? Nu vă place? Asta e! Nu tre’ să vă placă! Acum, să vă cânt cu versuri!

În pauză, copiii se duseră toţi în curtea şcolii, să se joace. În urma lor mergea şi Sofyia, singură, cu privirea în pământ. Deodată, un coleg se ciocni de ea.

− Pardon…

− Aaaaaaaa! făcu, speriat, copilul, şi fugi, strigând:

− Mi-a vorbit ciudataa!

Sofyia rămase pe loc, împietrită. Ar fi vrut să plângă, dar nu putea. Stătea pur şi simplu şi se uita pe geam la copiii ce se veseleau, ce se alergau, se strigau. Ea nu era ca ei. Ea nu avea ce căuta acolo, afară, printre oameni. Ea era „ciudata”, era personajul în plus. Dacă ar fi apărut printre copii, ei ar fi râs de ea. Sofyia simţea că în jurul ei se înălţase un zid, că ceea ce era ea nu era bun, nu era dorit, şi atunci trebuia să stea înapoia acestui zid. Şi nu putea înţelege de ce. Era şi ea un copil ca ei… Oare?

Nu putea pricepe decât foarte puţin, nu-şi putea da seama de multe şi asta o enerva. Ar fi vrut să înţeleagă de ce.

„De ce… l-au omorât? De ce nu mai sunt acasă? De ce… ne urăsc?”

 

III

 

De data asta vedea lucrurile clar, în detaliu, exact aşa cum se întâmplaseră. Casa răsună de zgomotul unei uşi deschise, căpitanul gărzii apăru în prag, îi şopti ceva contesei de Ryazan. Îi înmână apoi o scrisoare. Aceasta păli imediat, apoi, citind, izbucni în plâns. Un sfâşietor „de ce?” cutremură întreaga clădire. Sofyia, ascunsă după un perete, nu înţelegea nimic. Alergă spre mama ei, care se aşezase pe un scaun din bucătărie, ştergându-şi lacrimile, stând cu pumnii încleştaţi. Fetiţa se apropie încetişor, în timp ce simţea că totul în jurul ei se rotea. Pereţii, mobila, toate păreau că se pierd într-o ceaţă deasă, într-un univers neclar. Numai mama ei şi acel scaun rămâneau clare, limpezi. Sofyia o trase încetişor pe mama ei de fustă şi bâgui ceva. Contesa nu reacţionă însă, ochii ei umflaţi de plâns se uitau în zare, ca şi cum ar fi privit un orizont nemărginit. Ochii ei nu mai aveau nicio strălucire, iar faţa ei pălise de tot. Speriată, confuză, Sofyia trăgea din ce în ce mai mult de fusta mamei sale, începând să zică, din ce în ce mai tare:

− Ce? Ce? Ce?

Aceste „ce”-uri se reduseră însă ca intensitate, până ce dispărură complet. Contesa se ridică de pe scaun, ca apoi să se încordeze deodată. Puse mâna cu o viteză fulgerătoare pe spătarul scaunului şi dădu să-l arunce cât colo, dar se opri la timp. Lacrimile o podidiră din nou. Sofyia avea şapte ani, dar pricepea că ceva groaznic se întâmplase. Plecă în grabă de lângă mama ei şi îl căută pe căpitanul gărzii. Acesta însă dispăruse, laolaltă cu toate gărzile de corp ale contelui de Ryazan. Sofyia vedea totul ca printr-o pâclă deasă, părea că se învârte într-un ocean de frânturi de imagini, trase, răsucite, opacizate şi şterse parcă cu guma. Se găsi spunând:

− Unde e tata?

Deodată, se auziră tunete, ce cutremurară întreaga casă. Văzu, în vâltoarea de imagini, chipul răvăşit de durere al mamei sale, care, într-un acces de turbare, scuipă cu un glas parcă venit de pe cealaltă lume:

− E mort! MORT! MORT!

Chipul contesei dispăru în negură. Se auzeau voci:

− Vin! Vin comuniştii! Doamnă, trebuie să fugiţi!

− Să vină… Să vină, să mă ia, să mă ducă la el, dacă găsesc de cuviinţă…

− Dar, doamnă…

− Nu! se auzi un strigăt. Nu aşa s-ar fi aşteptat să mă comport…

Sofyia se simţi luată în braţe şi dusă undeva, deşi nu vedea unde. Mama ei o aduse într-o cameră dosnică, în timp ce dinspre celalte camere se auzeau ţipete, urlete, zgomot de uşi sparte, vâlvătăi. Casa ardea. Se simţea fumul. Sofyia văzu atunci chipul mamei sale, dându-i o boccea cu lucruri şi zicându-i:

− Draga mea, ascultă-mă cu atenţie: trebuie să fugi! Nu ne putem salva amândouă, nu acum! Ia lucrurile astea! O scrisoare se află înăuntru! Să i-o dai domnişoarei Jirtov, cred că aşa o mai cheamă, şi să-i spui că te-a trimis doamna Sulakova! Ţine minte! Ţi-am scris şi adresa acestei Jirtov. Nu uita! Ai şi nişte ruble şi ceva de-ale gurii. Roagă-te lui Dumnezeu şi să nu uiţi niciodată ce eşti: fiică a contelui de Ryazan, fiică a Rusiei, cu sânge albastru, creştină! Acum, du-te! Te voi căuta când voi putea, dacă Domnul îmi va îngădui să scap de diavolii ăştia!

Sofyia plângea în hohote. Se agăţă de mama ei şi nu voia să plece în hăul ce se deschidea în faţa ei, ce se întindea după fereastra deschisă pe care o văzuse înainte să se tupileze între braţele contesei.

− Du-te! Deja sunt la uşă! Du-te! Spuse, cu un glas sfâşiat de durere, contesa de Ryazan.

Apoi, pe fondul lugubru al unui strigăt ascuţit de femeie venind dintr-o cameră alăturată, combinat cu un tunet puternic, şopti:

− FUGI!

Sofyia căuta refugiu în braţele mamei ei, care însă se desprinse de ea, sforţându-se s-o alunge. După două secunde, Sofyia se pomeni afară din casa cuprinsă de flăcări. Nu vedea decât o pâlpâire puternică de ambele părţi ale unui stufăriş în care mai că plonjă, fugind cât o ţineau picioarele. În urma ei se auzeau strigăte, trosnituri, râsete…

Sofyia se trezi ţâşnind din pat şi aproape escaladând peretele. Inima îi bătea puternic, aproape să iasă din piept. Uitându-se în jur, văzu că pătura-i căzuse pe jos. O ridică încet, apoi, cu maşi mici, se îndreptă către uşa bucătăriei. În prag apăru Ana. Sofyia ridică privirea, iar atunci femeia putu vedea doi ochi scăpărători, lucitori, măriţi. Se repezi la fetiţă şi o luă în braţe.

− Ce s-a întâmplat, dragă?

− Am visat urât… murmură fata, cu o voce neobişnuit de gravă.

− Sunt aici acum! spuse Anna cu o voce tandră, caldă. Privirea pierdută a Sofyiei nu se schimbă.

Ei nu, murmură ea aproape imperceptibil. O singură lacrimă i se prelinse pe obrazul îmbujorat. Se desprinse din îmbrăţişare şi alergă către baie. Se opri însă în pragul uşii şi parcurse restul distanţei mergând încet, cu capul în jos.

Ceva mai târziu, o siluetă mică, însă demnă, apăru în faţa şcolii cu numărul 123. Sofyia păşi cam temătoare, însă încercând să ia un aer cât mai indiferent, în clădire. Mergând pe coridor, ochii ei aţintiţi în faţă şi mersul demn atraseră atenţia mai multor copii, care începură să o arate cu degetul, strigând în cor: „Ciudataa, ciudataa”

„…să nu uiţi cine eşti…” repetă Sofyia în gând cuvintele mamei sale. Îşi încleştă dinţii, mârâi încet, dar continuă să meargă. Ajunsă în clasă, îşi aruncă ghiozdanul cu cărţi pe banca sa şi se aşeză. În jurul ei, copiii alergau, se jucau, râdeau şi se hârjoneau. Sofyia se întoarse către o fată şatenă, ce stătea în spatele ei, şi îi zise:

− Bună…

Fata o zbughi imediat, strigând:

− Ciudata mi-a vorbit!!!

Sofyia înghiţi în sec. Se vedea că îi venea să plângă. Cine era ea, în definitiv? Un nimic. Un fir scurt şi subţire tăiat din uriaşa haină a unei vechi familii nobiliare înrudite cu ţarii. Un fir pierdut, aruncat de vânt în vâltoarea unei mocirle ce-l înghiţea. Cine era ea?

− Sofyia Vladimirovna Zvetlanov! se auzi un glas de bariton.

În clasă îşi făcu apariţia un om mic şi îndesat, chelios, cu nişte ochelari pe nas şi cu o faţă îngrămădită în jurul unui nas uriaş, ce ieşea ca o suliţă din masa amorfă de grăsime. Mâinile sale neobişnuit de lungi în comparaţie cu corpul său rotund gesticulau amplu.

− Aici, răspunse încet, cu un glas vlăguit, Sofyia.

− Vino-ncoa! aproape îi strigă omul.

Precum un condamnat, Sofyia îl urmă pe grăsan până în cancelarie. Acolo se aflau câţiva indivizi îmbrăcaţi în negru, ce o pironiră cu privirea cum o văzură. Sofyia remarcă faptul că aveau cusută steaua roşie a Revoluţiei pe guler. Nu spuse nimic atunci când fu aşezată în faţa celor cinci oameni în negru. Stătea cu capul în jos, evitând ochii larg deschişi ai acestora. Grăsunul deschise gura:

− Uită-te la domnii. Vor să te vadă mai bine.

Sofyia ridică capul şi văzu feţele reci ale celor cinci. Privirea îi zbură instinctiv în jos, dar faţa nu avu aceeaşi traiectorie.

− Domnii îţi vor pune nişte întrebări. Să răspunzi prompt la ele! strigă grăsunul.

Sofyia tăcea. Unul din cei cinci zise, cu o voce indiferentă:

− Cine este tatăl tău?

− Vladimir Nikolaevici Zvetlanov, spuse fata, cu o voce ce trăda frica. Fata se foia în scaun. De fapt, imita frica. Ochii ei evitau să se intersecteze cu cei ai celor cinci pentru că ştia că aceştia vor citi demnitatea ce o emanau şi ar fi intrat la bănuieli. O anchetau şi ştia că trebuia să fie foarte atentă.

− Ce este el?

− Luptător pentru libertate.

− Libertatea cui?

− A poporului.

− Care să fie liber de…

− Capitalişti.

− De ce sunt capitaliştii răi?

− Pentru că sug sângele poporului.

Pe feţele celor cinci apărură nişte zâmbete abia schiţate de satisfacţie. Totuşi, unul întrebă deodată, fulgerător:

− Cine este contele de Ryazan?

Sofyia împietri. Se abţinu din greu să nu facă niciun gest, însă ochii ei sclipiră. Nu fuseseră însă văzuţi. Fetiţa dădu cât mai repede un răspuns:

− Nu ştiu. Dacă-i conte, e duşman, mai zise ea, după o secundă de prefăcută gândire, cu un glas atât de inocent, încât până şi grăsunul zâmbi.

− Bine, spuse, vădit satisfăcut, cel ce întrebase. Un lucru mai vreau să ştiu: Când vine tatăl tău acasă?

− De obicei vine seara. Dar câteodată vine peste două, chiar trei zile.

− Mhm… Poţi s-o duci înapoi în clasă, tovarăşe director. E doar o asemănare fizică. Nu vă faceţi griji. N-aveţi elemente imperialiste în această şcoală!

Şi grăsunul îi făcu semn Sofyiei să iasă. Aceasta se duse înapoi în clasă, unde întâlni ochii iscoditori, duşmănoşi, ai copiilor. Se aşeză mică de tot în banca ei şi înghiţi un glod. Scăpase de pericol. Dar ce avea să facă de atunci înainte? Avea să trăiască împreună cu această familie adoptivă a ei, în acea şcoală plină de copii ce se uitau urât la ea, în mijlocul unui oraş unde domnea nedreptatea, monstruosul? Nu avea de ales. Un glas răsuna însă puternic în ea, chemând-o să lupte, să reziste, să învingă. Cum? Cu ce? Nu ştia…

Fu trezită la realitate de o pocnitură. Profesorul lovise cu pumnul lui greu catedra, strigând:

− Linişte, leprelor! Mama voastră de mâncători de suflete ce sunteţi! Nu puteţi sta liniştiţi!?

Copiii se liniştiră încet-încet, speriaţi de faţa roşie şi de nasul coroiat al profesorului. Acesta deschise din nou gura doar când liniştea era totală:

− Scrieţi cu toţii refrenul Internaţionalei! Hai! Cine nu-l ştie, va fi vai şi amar de el! Cinci minute aveţi, pe ceas!

Copiii se uitau tâmpi la el. Feţele lor nedumerite îl scoaseră şi mai mult din sărite. Atunci când coborî privirea, întâlni ochii scăpărători ai Sofyiei, a căror privire părea că trece prin el, prin zid, undeva într-un univers imaterial, seren. Enervându-se şi mai tare, urlă:

− HAI!!!

Toţi îşi deschiseră caieţelele şi începură să se frământe, încercând să-şi amintească versurile. Sofyia începu să le scrie rapid pe foaie, însă se opri la ultimele cuvinte… „Omenirea se va ridica!”… „Asta e omenirea ridicată?” o fulgeră un gând încărcat de furie pe fată. „Dacă asta e lumea perfectă, eu de ce nu sunt fericită?”

Se uită în jur. Unii copii scriau, alţii ronţăiau creioanele, toţi însă aveau un aer nonşalant şi vesel, numai când dădeau de privirile aspre ale profesorului deveneau mai încordaţi şi se strofocau să-şi amintească cele câteva cuvinte.

„Ei n-au nicio treabă…” Pe Sofyia o cuprinse invidia pentru acele fiinţe fericite, neştiutoare de suferinţă şi nepăsătoare în faţa a ce se întâmpla. Cum ar fi fost să fi fost şi ea la fel? Să nu aibă coşmaruri, frământări, să trăiască laolaltă cu ceilalţi, într-o lume în care putea fi inclusă şi ea… Să se poată întoarce în fiecare zi acasă… Deodată însă îşi aminti nişte cuvinte pe care i le spusese tatăl ei mai demult, cuvinte pe care nu le înţelesese: „Eşti inteligentă, fiica mea. Eşti frumoasă. Eşti de viţă nobilă. Dar acestea nu sunt nicidecum daruri menite să-ţi aducă liniştea. Vei fi nevoită să lupţi. Şi resemnarea nu este o soluţie. Vin vremuri grele. Poate acum nu înţelegi, dar mai târziu, vei pricepe: nu vei avea odihnă în această viaţă cât timp vei purta cu tine stindardul Valorilor. Şi tu îl porţi. N-o să ai soarta maselor neştiutoare. Un spirit puternic suferă mult, dar luptă în continuare pentru el şi pentru alţii, pentru un ideal…”

Vocea caldă, ce însă ascundea în ea un tremur de măreţie, a contelui de Ryazan răsună în mintea fiicei sale. În acea zi, tatăl ei îi spusese multe, însă nu-şi putea aminti decât aceste vorbe. Şi acum înţelegea… Nu trebuia să-şi dorească să fie ca ceilalţi, chiar dacă le era mai bine, chiar dacă ei nu înduraseră ce a îndurat ea.

Fu întreruptă din cugetarea ei de colegul de bancă, ce-i dădu un brânci şi scoase nişte sunete abia articulate, abia auzite:

− Ajută-mă!

Sofyia întoarse puţin foaia pe care scrisese refrenul, ca să vadă şi colegul. Acesta copie cu sârg şi anunţă apoi mândru că a terminat de scris. Profesorul strânse toate foile şi se uită peste ele. Le puse apoi undeva şi începu să predea limba rusă.

În pauză, copiii o luară la goană în curte. Sofyia, ca de obicei, rămase pe coridor, măsurând cu paşii lungimea acestuia. Ea nu urma învăţăturile părinţilor ei. Ea ascundea cine era ea cu adevărat, ea spunea minciuni, ea îşi numise propriul tată „duşman”. Scrâşni din dinţi. Cedase atunci, la anchetă. Îi părea rău că o făcuse. Cedase totul simţului de supravieţuire…

Mergând cu paşi mici pe coridorul murdar, simţi un deget atingând-o de umăr. Întorcându-se, îl văzu pe colegul ei de bancă stând în faţa ei, uitându-se cam stânjenit, cu ochii lui de un albastru-închis pătrunzător, ce te făceau să te cufunzi parcă în adâncul sufletului lui, privind aiurea. Era cam de aceeaşi înălţime cu Sofyia, însă fata îl domina din privire. Băiatul deschise gura, parcă gata s-o rupă la fugă din secundă în secundă:

− Mersi…

− Cu plăcere, spuse sec şi parcă sperios Sofyia. Dar nu plecă imediat din faţa lui. Voia să vadă dacă mai avea ceva de zis, chiar dacă, din pesimism, nu credea asta.

− Ăăă, mă cheamă Boris. Pe tine cum te cheamă?

− Sofyia, răspunse fata, după un moment de şovăire.

− Hai afară! Vine patrula! Nu vrei s-o vezi?

Entuziasmul inocent al lui Boris era molipsitor. Sofyia se lăsă trasă în curte. Lui Boris nu mai părea să-i fie frică de ea, însă toţi îi arătară cu degetul în timp ce străbăteau curtea până la poartă. Acolo, îmbulziţi printre alţi copii care ştiau orarul patrulei, se uitară curioşi la rândurile de soldaţi ce loveau ritmic asfaltul cu bocancii lor groşi, ce subjugau cerul cu vârfurile sclipitoare de armă. Pentru copii, păreau nişte uriaşi din poveşti. Mulţi strigau de entuziasm. Soldaţii însă îşi continuară neîntrerupţi marşul, iar vuietul cauzat de vocile a zeci de copii se stinse odată cu plecarea lor. Toţi se risipiră în curte.

Zilele păreau că trec mai repede pentru Sofyia. Boris se dovedea a fi un copil „de treabă”, aşa cum ea însăşi îl etichetase. Era singurul cu care vorbea din clasă. Toţi ceilalţi încă se fereau de ea şi o numeau „ciudata”. Între timp, învăţau din ce în ce mai multe versuri din Internaţională, pe care trebuiau să o cânte peste ceva timp, la aniversarea a patru luni de la Revoluţie. Aveau să cânte în cadrul unui spectacol de forţe armate al cărui scop era să arate populaţiei moscovite că noua conducere comunistă era puternică şi că imperialismul ce încă rezista în est nu avea nicio şansă.

Soarele nu părea însă că strălucea mai puternic. Totul era cufundat în aceeaşi linişte încordată de plumb. Acelaşi metal toxic se scurgea şi pe umerii Sofyiei, care se strecura cu greu în acea lume în care era forţată să trăiască. Vladimir se arăta arareori, iar atunci când o făcea, n-o băga în seamă prea mult pe fată. Ana era foarte grijulie cu Sofyia, însă aceasta din urmă nu-i putea răspunde la fel, fiind adâncită în propria amărăciune, transformată într-o melancolie continuă. Chiar dacă voia, era prea mică pentru a-şi învinge propria tristeţe în faţa recunoştinţei.

Într-una din acele zile noroase, sumbre, când ploaia bate încetişor la uşă dar nu îndrăzneşte să-şi intre în drepturi, ci se mulţumeşte să răscolească puţin praful, la uşa micului apartament bătu cineva. Cum era ora prânzului, Ana îşi dădu seama că nu era Vladimir.

− Cine e? întrebă aceasta oarecum speriată.

− Tatăl tău, răspunse o voce aspră.

Ana deschise uşa rapid. În faţa ei, domnul Jirtov, cu o expresie ce emana căldura celui mai înalt şi mai bătut de vânturi gheţar din lume pe faţă. Intră făcând un pas uriaş, apoi deschise gura, fără ca măcar să aştepte ca fiica lui să închidă uşa:

− Vreau să vorbesc ceva cu tine.

− Zi, tată. Din câte vezi, mă descurc foarte bine, îi zise Ana, pe un ton superior.

− Mda… Tare naivi mai sunteţi…

− De ce? se răsti Ana. Ce vii aici şi faci pe misteriosul?

− Fac pe misteriosul? Măcar fac ceva, nu ca alde soţu-tău!

− „Alde soţu-meu” munceşte! zise Ana, încercând să păstreze un calm rece, însă încleştând pumnii a furie.

− Îmi pare rău, dar nu cred în minuni, zise domnul Jirtov, cu un zâmbet hâd.

− De ce vii aici să îmi insulţi soţul?

− Păi, trebuie ca cineva s-o facă şi pe asta. Toţi se dau aşa de bine pe lângă el. Şi ştii vorba ceea: corbii se dau pe lângă muribund.

− Ce vrei să insinuezi cu asta!? sări în sus Ana.

− Uşor cu vocea aia, că mi-o pot ridica şi eu! tună domnul Jirtov. Acum fii o fată cuminte şi ascultă: n-am auzit tocmai cele mai dulci vorbe în legătură cu soţul tău. Eu aş zice să se retragă din ce s-a băgat, oricare ar fi acest ceva, şi să-şi găsească de lucru la vreo fabrică, ca orice tovarăş cinstit din ţara asta!

− Dar…

− Ce? Vrei să zici că nu-l laşi să fie exploatat!? Păi parcă acuma muncitorii sunt liberi! Da’ tot muncitori rămân! Adică ăia de dau cu târnăcopu’, cu lopata, care lovesc ciocanul de nicovală, nu mandibula de maxilă! Toată ziulica stă şi trăncăneşte, şi la un moment dat i s-or întoarce vorbele astea, numa’ că şi mai ascuţite decât le-a slobozit el, şi mult mai… materializate!

− Ce vrei să zici? spuse Ana, făcându-se albă ca varul.

− Ştii bine ce vreau să zic! Pe naiba dăm mână cu mână muncitorii! Ha! Se vorbeşte de rău despre soţul tău în anumite cercuri. Şi eu l-aş sfătui să se retragă din politică, sau, mă rog, din această piesă de prost gust pe care o joacă el. Atâta îţi zic. Transmite-i asta, fii bună. E în interesul vostru. A, stai, voi vă descurcaţi bine. N-aveţi nevoie de ajutorul meu. Faceţi ce vreţi!

Şi domnul Jirtov se răsuci pe călcâie şi plecă, la fel de neaşteptat precum venise, lăsând-o pe Ana în stare de şoc. Era duminică, iar toată ziua şi-o petrecu frământându-se, mutându-se de pe un scaun pe altul. Panica era sădită în ea, acum se ramifica, cuprinzându-i toată fiinţa. Spera ca Vladimir să vină în acea seară, să afle mai multe. Nimic însă. Noaptea trecu, iar soţul Anei nu apăru. Speriată, se puse să scrie o scrisoare la lumina lumănărilor. Sofyia o urmărea din penumbră. Văzu disperarea din ochii ei atunci când se întoarse încet spre ea şi îi spuse să se culce. Îi părea familiară…

Dimineaţa următoare însă, uşa fu din nou bătută de un pumn hotărât. Ana ţâşni la uşă şi o deschise. În faţa ei, domnul Jirtov şi Vladimir, primul cu o faţă aspră, al doilea cu părul ciufulit şi cu o faţă enervată. Ana îl luă în braţe pe soţul ei.

− Uşor, vezi că-s ud.

− Ai venit! spuse Ana, cu o voce ce exprima atât fericire, cât şi dojană. Mult ai mai lipsit acum!

− Treburi, spuse Vladimir, pironindu-l pentru o secundă pe domnul Jirtov.

− Ha! Ha! Sigur, treburi! râse acesta, drept ripostă. Ah, crezi că ai scăpat tu de muncă! Uiţi, nene, pentru ce lupţi! Pentru egalitate! Asta înseamnă că acolo, în şanţ, te aşteaptă un loc şi o lopată, şi o tranşee de făcut!

− Şi pe tine te aşteaptă un şanţ şi o lopată, numai că altul are s-o folosească ca să te-acopere, dacă nu taci! izbucni ameninţător Vladimir.

Ana ţipă auzind aceste vorbe, dar faţa domnului Jirtov rămăsese indiferentă. Între timp, Sofyia îşi făcu apariţia din bucătărie, gata îmbrăcată şi cu ghiozdanul în spate. Era timpul să meargă la şcoală.

− Uite-o şi pe mica vagaboantă! râse domnul Jirtov. Da’ zău că are o faţă mai serioasă decât noi toţi. Ciudată fată!

− Bună dimineaţa, se înclină uşor Sofyia.

− Tovarăşe ginere, tare mă întreb din ce coclauri a cules-o Sulakova. Din ce mahalale sărace ale Moscovei, sau poate ale Ryazanului, ale Novgorodului, n-am de unde şti. Dar oricum, îmi dau seama că dintr-un loc unde se munceşte mai mult ca aici!

− Hai, lasă-mă cu munca, moşnege! sări Vladimir. Sunt lucuri mai importante decât săpatul de tranşee şi datul cu ciocanu-n piese de metal!

− Păi nu toate sunt egale ca importanţă!?

− Numai oamenii sunt egali, cumetre!

− Eh, făcu bătrânul. Hai, la o parte, să-ţi treacă şi mucoasa asta adoptată!

Sofyia trecu pe lângă ei, luându-şi rămas bun. Nimeni nu văzu cum îşi strânse nasul ca nişte foale, gata să izbucnească. O ură năvalnică se strecurase în sufletul fetiţei, iar sângele ei clocotea. Se abţinu însă, căci tatăl ei îi spunea adesea să nu urască pe nimeni. Însă domnul Jirtov nu-i putea inspira decât acest sentiment. Ieşi din apartament şi încercă să se gândească la alte lucruri, să uite de domnul Jirtov şi de limba-i veninoasă.

Ajunse la şcoală. În prima oră fu nevoită să cânte, laolaltă cu ceilalţi, Internaţionala, de la cap la coadă. Peste două zile trebuiau să-l cânte în faţa soldaţilor şi a populaţiei.

− Voi reprezentaţi viitorul, leprelor! se răstea la ei profesorul. Şi, la cum sunteţi acum, e vai de el! Aşa că fiţi lepre bune şi învăţaţi odată imnul!!!

În pauză, Sofyia şi cu Boris ieşiră, ca de obicei, afară. La un moment dat, Boris o luă de mână pe Sofyia, care tresări. Băiatul îi spuse:

− Vino să-ţi arăt ceva!

Boris o duse pe Sofyia înapoi în şcoală, ducând-o în faţa unei uşi pe care o deschise cu băgare de seamă, atunci când nu se uita nimeni. Intrară, apoi urcară nişte scări întunecoase şi ajunseră pe acoperişul şcolii. De jur împrejur, se întindeau case şi mici blocuri, iar mai departe, se vedea conturul cenuşiu şi dominat de rotocoale de fum al fabricilor. Nu erau foarte multe. Păduri încă se mai întindeau aproape de oraş. Hornurile pufăitoare nu dominau încă casele serene.

− Uau, exclamă Sofyia. Se vede bine de aici!

− Da, poţi vedea tot cartierul! zise Boris. Uite, acolo locuiesc eu!

Arătă cu degetul spre o casă aflată pe o stradă îngustă, undeva în apropierea şcolii, la marginea unui mic pâlc de copaci sufocat de case mici şi înghesuite. Casa lui era ceva mai mare decât celelalte, dar era înconjurată de ele ca de un inel.

− Frumos, murmură Sofyia.

− Da, acasă-i super bine! zise Boris. Am şi vecini cumsecade!

− Acasă… repetă cu un glas ciudat fata.

− Tu unde locuieşti, Sofyia? o iscodi Boris.

− Păi…

Sofyia se întrerupse. Ochii ei sclipiră, de parcă luase o hotărâre fulgerătoare. Îl privi drept în ochi pe Boris şi spuse:

− De fapt, nu mă numesc Sofyia, deci nu-mi mai spune aşa. Nici Zvetlanov. Mă numesc Maria Felodorna Ibreţkin, şi da, sunt duşman al poporului, aşa cum ziceţi voi.

Fata continuă, cu un glas din ce în ce mai mândru, cu ochi din ce în ce mai impunători:

− Sunt fiica contelui de Ryazan, duşman al roşiilor, sunt imperialista, capitalista… Sunt singură… adăugă ea, deodată tristă. Dar asta-s eu, mai spuse, în ochii ei lucind ceva superior, deloc trufie, ci, s-ar putea spune, fericire. Fericire că se demascase, fie şi în faţa unui copil de vârsta ei, că avusese curajul de a împărtăşi adevărata ei identitate.

Boris se uita la ea parcă vrăjit, cu gura căscată. Nu îndrăznea să zică nimic. Pe fată o trăzni gândul că el avea să fugă şi să spună totul directorului. Dar Boris nu se clinti. Spuse într-un sfârşit:

− Ce… tare!

Fu rândul Mariei să rămână mută de uimire. La asta chiar nu se aşteptase.

− Dddar… se bâlbâi fata, parcă dorind să vadă ură în ochii lui Boris, avidă de vorbe grele, aşteptându-se să vadă cum ura faţă de capitalişti să se reverse şi asupra ei. Acest lucru nu se întâmplă însă.

− Ai o… oo… cum se numeşte… Identitate ascunsă! Cât de tare!

− Dar…

− Ce prost e profu’! Zice că imperialiştii’s răi. Dar tu nu eşti rea… Nu?

− Nu sunt, se retrase îndărăt fata. Nici părinţii mei n-au fost. Numai ei, roşii, numai ei sunt răi! Dacă m-ar afla, m-ar ucide!

− Te voi proteja eu! strigă Boris, ridicându-se în picioare. Vântul bătea tare şi gestul fusese cam prea brusc, aşa că băiatul se dezechilibră, dar Maria îl apucă de mână şi Boris evită o căzătură urâtă. Fata chicoti.

− Mersi! surâse el.

− Vezi, nu te-am omorât, zâmbi şi Maria. Nu mai sunt „ciudată”, nu?

− Nu, zise Boris.

Cei doi nu zăboviră pe acoperiş, căci auziră clopoţelul. Se întoarseră la ore, unde înfruntară simfoniile furiei: discursurile lungi ale profesorului privind gradul lor de „leproşenie”. După ore, cei doi ieşiră împreună de la şcoală.

− Vino să-ţi arăt unde stau eu! îi propuse Maria lui Boris.

− E departe?

− Ee… Nu-i prea mult de mers.

− Atunci hai! zise vesel Boris.

Cei doi copii parcurseră repede distanţa de la şcoală până la complexul de apartamente, mai repede decât o făcuse vreodată Maria singură sau cu mama ei adoptivă. Ajunşi la doi paşi de intrarea în curtea interioară, fata îl trase îndărăt pe Boris. Cinci inşi cu pălării şi paltoane groase se aflau în curtea interioară. Cei doi copii se ascunseră după colţul unui bloc şi se uitau, curioşi şi cam speriaţi. Cine erau acei oameni? Deodată, Maria văzu ceva lucind în mâna unuia dintre ei. Un pistol, de bună seamă.

Auziră un sunet de paşi grei dinspre ieşire. Maria îl recunoscu pe Vladimir. Acesta se opri când îi văzu pe cei cinci. Cel cu pistolul în mână i se adresă:

− Tovarăşe Vladimir, te aşteptăm. Avem o vorbă cu dumneata!

− Cine sunteţi?! spuse el, făcând un pas înapoi.

− Norisov, de la partid. Avem ceva important de discutat, care nu mai necesită amânare!

− Ce? făcu Vladimir, făcând câţiva paşi înspre ei.

Omul întinse fulgerător mâna, apoi se auzi o detunătură. Vladimir se prăbuşi ca o cărămidă în mijlocul curţii interioare. Cei cinci oameni schimbară două vorbe, apoi plecară, mai întâi scotocind hainele mortului, luându-i nişte hârtii. Maria şi cu Boris priviseră paralizaţi de frică. După un minut, Maria îngână:

− Vai…

− Te protejez eu de roşii! zise Boris, la fel de speriat ca ea.

 

IV

 

Cei doi copii erau încă cuprinşi de şoc şi nu voiau să plece din locul în care se ascunseseră. Maria se uita ţintă la acel corp ce zăcea în mijlocul curţii, sub care se formase deja o baltă de sânge. Se uita cu o spaimă imposibil de controlat, astfel încât îl strânse şi mai tare de braţ pe Boris. Moartea… Prea o cunoştea, prea îi alterase viaţa. Simţi o pornire lăuntrică să fugă, să fugă din nou, ca atunci când ţâşnise din casa cuprinsă de flăcări, să fugă la nesfârşit, într-un neant unde Moartea n-ar fi ajuns-o… Cadavrul lui Vladimir o hipnotiza, ochii ei pironiţi oboseau şi îşi pierdu concentrarea… Privirea îi alunecă aiurea, iar fata ar fi căzut dacă nu s-ar fi sprijinit de Boris, care, la rându-i, nu ştia ce să facă.

Ea nu-l cunoscuse pe Vladimir. Îl văzuse în treacăt, îi vorbise în treacăt. Însă era şi el om. Şi uite ce se întâmpla cu oamenii… Maria nu putea înţelege cum acel corp ce se mişcase, gândise, simţise, stătea acum întins pe pământ, inert, un obiect oarecare.

Mai mulţi oameni se strânseră în jurul cadavrului după câteva minute în care şi ei aşteptaseră speriaţi după draperiile geamurilor ori după uşile blocurilor. Se uitau la el şi sporovăiau, uitându-se cu îngrijorare înspre stradă. Dar nu reapăru nimeni. Mai mulţi se duseră să alerteze poliţia, când li se aminti că aşa ceva nu mai exista… Trebuiau să se ducă la cel mai apropiat sediu de comitet revoluţionar.

Curtea golindu-se în sfârşit, Maria şi cu Boris făcură un pas în afara ascunzătorii. Poate că dacă ar fi înfruntat perfidia vieţii şi oribilul Morţii pentru prima oară, Maria ar fi rămas în loc şi ar fi izbucnit în plâns. Ea, însă, nu putea face asta. Se apropia cu paşi rari de Vladimir, fiind invadată de o disperare fără margini, neputând să se gândească la nimic concret. Boris o urma şovăitor. Ajunsă lângă cel ce-i fusese, cel puţin oficial, tată adoptiv, Maria spuse, ca pentru ea:

− „Un om curajos… priveşte în ochi Moartea… şi-i zâmbeşte!”

Şi privirea ei se abătu o clipă asupra chipului alb, neted, al lui Vladimir. O clipă numai, căci capul i se întoarse într-o zvâcnire bruscă. Îşi acoperi faţa cu palmele şi căzu în genunchi. Ar fi vrut să vină Ana, s-o ia de-acolo, să o asigure că totul avea să fie bine… Nu înţelegea cum puteai să-i zâmbeşti Morţii. Nu ştia ce avea să facă. Boris era şi mai confuz ca ea. Ar fi trebuit să plece, însă nu putea s-o facă. Stătea lângă Maria şi se uita la ea, buimăcit. În cele din urmă, o ajută să se ridice şi-i spuse:

− Eu… eu…

− Trebuie să te duci acasă. Du-te… spuse cu o voce ciudat de gravă Maria.

Boris făcu un pas înapoi, precum un câine alungat de stăpân. Se mai uită preţ de o secundă la Maria, apoi fugi. Fata rămase pe loc, cu privirea pierdută. Ce avea să facă acum? Probabil că trebuia să plece. Unde? Avea să mai vină Ana? Oare roşii aceştia aveau să omoare, să împuşte „duşmani”, să se împuşte între ei, până ce nu avea să mai rămână picior de om în întreaga Rusie?

Privirea ei surprinse la un moment dat un obiect aflat lângă Vladimir. Erau cheile de la apartament. Căzuseră probabil din buzunar atunci când l-au scotocit. Căzuseră chiar în palma deschisă a lui Vladimir. Maria începu să tremure. Trebuia să plece, voia să plece. Ar fi putut lua cheia şi s-ar fi putut refugia în apartament, unde era în siguranţă, nu să stea aici, în stradă, parcă aşteptând să mai vină cineva s-o împuşte şi pe ea. Dar n-ar însemna că ar jefui un mort!?

Se uita îndelung la cheie. Se uita apoi în jur. O aştepta pe Ana. Era singura fiinţă care ar mai fi putut s-o protejeze. „Dacă au împuşcat-o şi pe ea?” îi trecu un fior. „Dacă sunt din nou… singură?”

Acest gând îngrozitor parazitându-i mintea, Maria se ridică şi vru s-o ia la goană. Chiar făcu câţiva paşi mari în direcţia străzii, când se opri. Hotărât lucru, nu putea să fugă. N-avea unde. Se întoarse, dar dădu din nou cu ochii de cadavrul lui Vladimir şi simţi cum o lua ameţeala. Vru din nou să fugă, dar picioarele n-o mai ascultau. Se apucă să plângă. Plângea de frică, dar şi de ciudă că nu putea să rămână tare, să înfrunte cu demnitate viaţa. Din puţinul pe care-l ştia despre viaţă, o obseda în acel moment o singură idee: totul trebuia înfruntat cu demnitate şi tărie. Şi iată că ea nu putea.

Când însă liniştea ce se aşternuse fu spartă de sunetul unui automobil, instinctul de supravieţuire fu mai puternic decât orice. Nu putea aştepta să vină alţi revoluţionari. Dacă o împuşcau şi pe ea? Repede, parcă pentru a nu lăsa timp de răzgândire, Maria se grăbi să ia cheile. Ridicându-le însă, ţipă de spaimă, căci mâna lui Vladimir se ridica după a ei. Lăsând, cuprinsă de spaimă, cheile, mâna cadavrului căzu şi ea. Inima îi veni în loc văzând că, de fapt, cheile erau legate printr-un inel de degetul arătător al lui Vladimir. Probabil că el scosese mai de dinainte cheile din buzunar, pentru a deschide uşa. Scoase inelul, luă cheile şi fugi în clădire, deschise uşa apartamentului, intră şi se încuie înăuntru.

Nu îndrăzni să iasă din apartament. Stătea în patul ei, paralizată de teamă. Nu putea să doarmă, dar nici să se scoale din pat. Stătu aşa, cuprinsă de reverii înspăimântătoare şi de vise chinuitoare, până dimineaţa următoare.

Când se trezi, Maria constată îngrozită că Ana nu se întorsese. Scotocind prin bucătărie, găsi nişte mâncare rămasă de ziua trecută şi luă în grabă un mic dejun frugal. Avea şcoală. Dar ce avea să facă de-acum încolo? Să se prefacă că nu se întâmplase nimic?

Rutina era însă mai puternică decât frica ce paraliza. Maria se îmbrăcă în uniformă, îşi luă ghiozdanul şi plecă. Corpul lui Vladimir nu mai era în curte. Pe drumul spre şcoală, văzu câţiva soldaţi patrulând, însă niciunul nu o luă la întrebări. Ajunsă în clasă, îşi dădu seama că nimeni nu ştia ce se întâmplase. Nu venise nimeni „de la partid”. Nu li se comunicase nimic profesorilor sau directorului. Numai Boris ştia. Boris, care, stând în bancă cu Maria, se tot foia şi nu putea fi atent la ore, lucru pe care profesorul îl sesiză. Drept rezultat, Boris fu pedepsit. În loc să-i administreze o bătaie cu nuiaua, profesorul îl puse pe băiat să şteargă de praf băncile colegilor săi, în hazul general al acestora din urmă. Maria se uita cum Boris era luat peste picior de ceilalţi copii, care nu-l lăsau să-şi facă treaba tocmai ca să tragă de timp şi să-l enerveze astfel şi mai mult pe profesor, şi nu mai suportă. Era vina ei, căci ea îl dusese pe Boris acolo, din cauza ei văzuse ce văzuse. Se ridică fulgerător în picioare şi spuse:

− Daţi-mi mie să şterg praful.

Vocea serioasă a fetei avu darul de a-l face pe profesor să izbucnească în hohote de râs.

− Dacă ţii neapărat, ia şi tu o cârpă şi ştergeţi amândoi, leprelor!

Întreaga clasă izbucni în râs. Maria se duse lângă Boris şi-i luă cârpa din mână. Acesta-i zâmbi strâmb, simţind în acelaşi timp recunoştinţă şi tristeţe pentru că Maria făcuse acest gest. N-ar fi vrut să-i dea prilejul de a se umili astfel, pentru el.

Profesorul se uita la cei doi cu ochii dintr-o dată tulburaţi de un gând trist. Ce ştiau, în fond, toţi copiii ăştia? Erau la începutul drumului, şi iată ce drum greu aveau! Se uita la Maria şi vedea în ea ceva special, sesiză în ochii ei o privire ce-l izbi prin profunzimea ei. Dintr-un motiv total necunoscut minţii lui, zâmbi. Faţa-i roşie se destinse şi spuse, cu un glas calm, prea calm pentru el:

− Gata, în bancă amândoi.

− Dar n-au terminat de curăţat, dom’ profesor! zise un copil.

− Tovarăşu’ profesor se spune!!! zbieră enervat tovarăşul în cauză. Ia ieşi tu afară, poate te-o lumina… poate ţi-o veni inspiraţia să mi te adresezi cum se cuvine…

− Dar nu e mai politicos să spui „domnul” decât „tovarăşul”? deschise gura Maria.

− Ce-mi pasă mie de politeţe?

− Mă scuzaţi, dar credeam că…

− Că ce, lepră!? Ai şi tupeu tu, mucoasă mică, de vii să-ţi expui „părerile” tale!

− Politeţea…

− … îţi lipseşte cu desăvârşire? Da!

− Parcă nu conta, râse Boris.

− Ia, afară şi voi doi, că tare deştepţi vă credeţi! zbieră profesorul. Tu, lepră, ai grijă, adăugă uitându-se încruntat la Maria. Vorbeşti cam mult.

− N-ar trebui să ne spuneţi „tovarăşă” sau „tovarăşule”? îl înfruntă Maria, cu un zel ce aproape îl îngrozi pe profesor, în primă fază.

− Lepre sunteţi!!! Lepre sunteţi şi veţi deveni tovarăşi numai când vă veţi fi învăţat să vă ţineţi fleanca şi să fiţi respectuoşi, politico… Da, politicoşi! Pentru că a fi „tovarăş” este fericirea supremă pentru un muncitor onest… Dar voi nu sunteţi muncitori, lipitorilor ce sunteţi! Hai, afară!

Profesorul ar fi trebuit să-i administreze o pedeapsă mai severă Mariei, să dea pildă clasei. Dar ceva îl împiedica. Se minunase văzând cu câtă dârzenie şi prezenţă de spirit îl înfrunta fata. „Tupeu mult… Prea mult…” gândea el. „Direcţionat cum trebuie însă…”

Pe hol fiind, Maria se aşeză pe podeaua rece şi rămase cu privirea aţintită către celălalt perete. Boris şi cu celălalt coleg ce fusese dat afară fuseseră rechemaţi de profesor la câteva minute după incident. El dorea ca Maria să rămână singură să-şi ispăşească pedeapsa.

Văzând că nu mai era nimeni în jur, fetiţa nu se mai putu abţine şi începu să plângă, punându-şi capul între genunchi şi vărsând lacrimi cu sughiţuri. Îşi vărsa astfel toată tristeţea, tot năduful acumulate nu numai în ultima perioadă, dar de când începuse acest chin, de când se declanşase acest iad… Corpul ei firav, strâns tot ca un ghem de aţă, sprijinit de zid, arăta atât de fragil, atât de slab, încât părea a se topi în acel univers închis, meschin şi taciturn al holului. Pumnii ei mici şi strânşi loveau încet podeaua, nereuşind însă să clintească acea lume inertă. Dorea să apară numai ei, nu dorea prezenţa nimănui altcineva. Dar ea ştia că ei nu mai erau, de bună seamă. Era singură, fără părinţi, fără apărare, o aşchie în bătaia valurilor uriaşe ale sorţii.

Îşi ridică chipul răvăşit şi aproape acoperit de părul bucălat. Simţea pornirea pătimaşă de a se repezi în clasă şi a-şi striga numele şi originea, dorea să fie dusă într-un beci şi executată, ca atâţia alţii care scăpaseră astfel din infern… Ea de ce a rămas? De ce nu s-a dus odată cu ceilalţi? Ce putea face ea, singură?

Dar nu îşi duse la îndeplinire gândul. Căci ochii ei prinseră o rază slabă de lumină, ce pătrunse pe geamul aflat în capătul coridorului. Nu putea s-o facă. Să se arunce în mâinile duşmanilor ei. Poate mândria, poate instinctul de supravieţuire, poate o speranţă în fericire, poate toate la un loc o determinară să rămână acolo. Nu mai plângea. Se ridică în picioare, îşi aranjă fusta şi, fără să aibă în cap vreun motiv clar, îşi făcu semnul crucii. Un gest simplu, naiv poate, dar care tocmai prin misteriosul declanşării lui era mai valoros decât o mie de rugăciuni rostite de un credincios fervent, însă adult şi prea preocupat cu concretul care-l domina.

La terminarea orelor, o porni spre casă cu paşi mici. Păstra în inimă o speranţă infimă că Ana se întorsese în apartament. Ajunsă în faţa uşii, bătu în lemnul tare cu pumnul ei ce tremura de emoţie. Aşteptă. Aşteptă ca uşa să se deschidă, ca poarta către viaţă să se deschidă. Uşa rămase însă încuiată. Nu se auzea nimic dinăuntru. Deci era singură, complet singură… Poate dacă ar fi fost orice copil de şapte ani, Maria s-ar fi aşezat în prag şi ar fi început să plângă. Dar o făcuse deja. Vărsase destule lacrimi. Avu tăria nemaipomenită de a deschide ea, totuşi, uşa, şi de a reuşi să facă un pas înăuntru şi chiar să încuie la loc uşa. Dar mai mult nu putu. Răsucindu-se pe călcâie, simţi că se prăbuşeşte. Leşină pe covorul din holul strâmt.

Visa. Se afla pe o potecă de pietriş, flancată de două fântâni superbe din care curgea apă din abundenţă. De jur împrejur, dealuri înverzite. Maria începu să alerge, să se ia la întrecere cu păsările ce zburau în jurul ei, ciripind. În depărtare, văzu conacul, casa ei adevărată, unde, cu siguranţă, o aşteptau părinţii. Uitându-se în dreapta, îl văzu pe profesor cum ţipa înroşit de furie câtorva elevi aşezaţi pe iarbă în jurul lui. Unul se ridică. Era Boris. Maria îl trase din cerc şi-l conduse spre conac. „Vino să-ţi arăt unde stau eu!”

Impunătoarea clădire de două etaje, construită în stil baroc, era de o caldă grandoare, maiestuoasă şi primitoare în acelaşi timp. O uşă mare din lemn de cireş trona în faţa lor. Maria se duse în dreptul ei şi ridică pumnul, dorind să bată la uşă. Deodată însă, Boris se crispă şi-i apucă mâna Mariei, încercând s-o împiedice să facă acest gest. Fata se enervă, îşi scutură braţul, vrând să scape de Boris, dar acesta se agăţa şi mai tare de ea, rugând-o să nu deschidă. Dar Maria bătu în uşă cu cealaltă mână. Aceasta se deschise uşor, scârţâind. Uşa era încă întredeschisă când auzi vocea caldă a tatălui ei…

Deodată însă, uşa se deschise brusc. Toate geamurile se sparseră, iar Boris o împinse pe Maria din drumul unui coloane groase de soldaţi ce ţâşni pe uşă, ţinând în mână steaguri roşii, uriaşe. Toţi aveau, în loc de ochi, o stea mare şi roşie în frunte, din care curgea livid sânge. Florile se ofileau, iarba se înroşea parcă, iar soarele însuşi se ascunse după nori, lăsând întreg peisajul în dezolare. Se putea auzi un strigăt continuu: „Lepră! Lepră!”.

Eto yest nash posledniy I reshitelniy boy, S Internatsionalom vospryanet rod lyudskoy! cântau cu glas metalic soldaţii.

Iar glasul lor era atât de înspăimântător, încât Maria ţipă, dar nu se trezi din vis. Părea că se adânceşte într-o mare de soldaţi, toţi cu steaua însângerată în frunte. Lumea se zguduia, conacul se prăbuşea şi în locul lui ţâşneau hornuri de fabrici… Fabricile pe care le văzuse ea cu Boris, atunci când se duseseră pe acoperişul şcolii. Numai că acum hornurile ţâşneau din toate părţile, sufocând-o pe Maria, care încerca să alerge, disperată, dar era mai degrabă împinsă de puhoiul de soldaţi.

− Revoluţie! Revoluţie! strigau ei în cor.

Boris nu mai era lângă ea. Se vedea dusă de un val uriaş, maroniu precum soldaţii Armatei Roşii, de parcă aceştia se topiseră şi formaseră un uriaş torent. Era dusă într-o vâltoare gigantică. În faţa ei se ridicară mai multe fabrici. Cocoţaţi pe câte un horn, directorul, inspectorii, profesorul, chiar şi Vladimir, plin de sânge şi tot învârtind nişte chei uriaşe în deget, stăteau cu ochii pironiţi la ea şi declamau, toţi cu aceeaşi voce metalică:

− Duşman al poporului! Duşman al poporului! La moarte! La moarte! La moarte!

Maria nu mai văzu nimic, căci fu năpădită de torent, fu absorbită de vârtejul acela de lichid respingător, pe care încă pluteau acele stele roşii.

Se trezi. Întinse instantaneu mâna pentru a se agăţa de un punct imaginar, dar văzu în secunda următoare că nu mai era în vis. Era în apartament. Uitându-se pe geam, văzu că era întuneric afară. Nu ştia cât timp trecuse de când leşinase. Nu era dimineaţă, dar nu se putea culca la loc. Frica de un nou vis, şi mai teribil, o chinuia. Tremura din tot corpul şi încă mai vedea, ocazional, în faţa ochilor, frânturi din coşmar. Se duse în bucătărie, se aşeză pe marginea patului, dar nu se întinse în el, ci stătu aşa, fără să se gândească la ceva anume. Prin minte îi trecură, într-o succesiune halucinantă şi lipsită de logică, tot felul de gânduri mărunte şi de amintiri lipsite de importanţă.

Într-un final, frica i se mai domoli şi îşi dădu seama că era lihnită de foame. Dar mâncare nu mai era. Puţinul care mai rămăsese de dimineaţă îl luase cu ea la şcoală. De unde să-şi procure de mâncare? Să ceară? Cui? Şi de ce? Era cumva o cerşetoare?

Maria auzi un ecou distant în urechi: „Dar voi nu sunteţi muncitori, leprelor!” Şi dacă devenea? Şi de ce nu? Trebuia să lupte pentru viaţa ei! Ei bine, ea, Maria Felodorna Ibreţkin, îşi va câştiga singură pâinea! Cum, nu ştia. Hotărârea luată era însă de nestrămutat. Şi o făcu să zâmbească, amar, ce-i drept. Da, putea să-şi poarte singură de grijă. Avea cheile de la apartament. Poate rămăseseră şi niscaiva bani. Maria nu putea să-şi dea seama că aceştia, rămaşi de pe vremea vechiului regim, nu aveau să fie acceptaţi de niciun revoluţionar onest, cu toate acestea îşi dădu seama că avea să fie greu. În primul rând, cum să-şi satisfacă foamea în acel moment?

Ieşi din apartament în curtea interioară dintre blocuri. Era frig bocnă şi ea avea numai un palton de-al lui Vladimir şi uniforma şcolară pe ea. Nu ştia nici ea ce căuta mai exact. De mâncare. Nu ştia unde ar putea găsi, însă avea speranţa că avea s-o facă.

Ieşi în stradă. Se temea să nu fie prinsă de vreo patrulă, aşa că se deplasa pe furiş, departe de şosea şi evitând felinarele. Tăcerea mormântală o neliniştea şi mai tare. Ar fi vrut să se întoarcă, dar foamea o împingea să-şi continue căutarea.

Ajungând în faţa unei clădiri mai înalte, vechi de cam 70-80 de ani, lângă un felinar, Maria auzi un şuşotit. Uitându-se îndărăt, văzu un om a cărui umbră fadă era aproape la fel de lungă ca strada. Maria împietri de frică, dar văzu un zâmbet călduros pe faţa omului şi nu o luă la fugă. Omul, înalt şi impunător, cu obrazul neras şi cu părul cam dezordonat, făcu doi paşi mari şi ajunse în dreptul fetei.

− Ce face o domnişoară aşa mică ca tine, la ora asta, pe străzi?

− Nimic… îngăimă fata.

− Spune-le asta voluntarilor când au să te găsească…

Maria tăcea. Străinul, oarecum stânjenit şi el, se uita la ea, cercetând-o cu atenţie. Cu o expresie prietenoasă, făcu o mică plecăciune şi zise:

− Pavlov Simionovici Blagonev, la dispoziţia dumneavoastră.

Maria făcu maşinal o reverenţă, uitând că acest fapt o dădea de gol că era de familie bună, şi spuse:

− Sofyia…

Nu continuă, amintindu-şi de faptul că Vladimir fusese împuşcat. Nu ar fi fost bine să-i repete numele.

− Hm, făcu uitându-se iscoditor la fată Pavlov. Dacă nu sunt indiscret, încotro te îndreptai?

− Păi…

− N-ai vrea să mă însoţeşti puţin? Mi-e urât să stau singur şi pari o companie foarte plăcută, deşi cam… tăcută.

− Pot vorbi, dacă doriţi, făcu Maria.

− Ha! Ha! Bună asta! râse discret Pavlov. Hai, pariu că ţi-e foame. Părinţii ştiu unde te afli?

− Eu nu…

− N-are nimic. Şi eu tot singur sunt, o întrerupse Pavlov, ghicind în privirea fetei ce ar fi vrut să spună. Hai, am de mâncare. Foc n-aş vrea să facem, că ne văd soldaţii.

Maria fu la început reticentă în a-l urma pe acest străin. Dar zâmbetul lui sincer, atitudinea deschisă, disperarea şi singurătatea de care suferea fata nu o lăsară să ezite mult. Şi astfel, Maria îl însoţi pe acest ciudat Pavlov pe străzile Moscovei, evitând eventualele patrule şi ţinând minte drumul înapoi la apartament. Ajunseră într-o zonă de periferie, pe un tăpşan de iarbă mărginit pe trei laturi de copaci şi pe o latură de un râuleţ. Pe malul celălalt se întindeau case. Se aşezară sub un stejar stufos, iar Pavlov scoase din traista pe care o cărase după el două pâini. Una i-o dădu Mariei.

− Poftim, ia!

− Nu vreau să vă pricinuiesc vreo pagubă…

− Pe naiba! Eu dau pâinea că aşa vreau eu! Nu că mă obligă rahatul ăla al lor de egalitate!

Pe Maria o uimiră cuvintele acestui om. Ar fi vrut să pună întrebări, dar nu voia să fie nepoliticoasă. Pavlov îi uşură misiunea.

− Poate ai vrea să ştii cine sunt. La naiba, de mult timp aşteptam să vorbesc cu o fiinţă normală, care n-are în spate sau cheamă dup-aia vreo „baionetă”, dacă înţelegi ce vreau să zic. Sunt, sau mai bine zis eram şeful gării de sud. He! He! Când o venit revoluţia, ghici ce? Tocmai Verenţki şi Rastolnov, cei mai puturoşi din toată gara, se puseră în fruntea comitetului revoluţionar şi mă dădură afară, cu singurul motiv că „ai mai mult ca noi” şi cu singura împuternicire a „Revoluţiei ce dă poporului asuprit în mână instrumentele conducerii”. Rahat e tot ce zic. M-au aruncat în stradă, zevzecii. S-au apucat, pare-se, să muncească „în libertate”. De parcă eu îi legam cu lanţuri. Bine, una e să munceşti de-adevăratelea şi alta e să stai tolănit ştiind că focul de nestins al Revoluţiei îţi încălzeşte în acelaşi timp şi culcuşul tău de paie, în timp ce liniile ruginesc, trenurile deraiază şi iadul se instalează pe pământul ăst’ blestemat! Te-oi întreba cum au făcut toate astea? Apăi simplu! Totul a început în februarie. Desigur. Sovietele… He! He! Verenţki, lichea bătrână, a mirosit oportunitatea de a mă da afară ca să stea şi el liniştit, acolo, eventual căpătuindu-se cu funcţia mea! Eu eram prins de nenumăratele probleme ce se iviseră. Tot veneau trenuri de la graniţă cu soldaţi răniţi luaţi de pe front, tot plecau trenuri cu muniţie şi provizii. Un dezastru! Plângeau bieţii soldaţi, plângeau şi ăia de încărcau în tren proviziile. Şi ăştia ce făceau? Comitet, tată! Aşa de mare şi de tare, încât, în aceeaşi seară, m-au somat printr-o scrisoare scurtă să mă prezint în faţa lui.

Verenţki a fost primul care a vorbit. Erau toţi adunaţi într-o săliţă, pe scaune, numai eu eram în picioare. Verenţki nici n-avu bunul simţ să se ridice de pe scaun. Aceşti derbedei care până atunci tremuraseră în faţa mea erau cuprinşi de un dispreţ nemărginit faţă de mine, pe care nu se sinchiseau să-l ascundă. Licheaua deschise gura:

Domnul Blagonev… Staţi în faţa preacinstitei comisii revoluţionare a Gării de Sud.

− Şi cu ce drept vă numiţi voi „comisie”? făcui eu.

− Cu dreptul conferit de libertate, de forţa poporului, de voinţa acestuia! tună celălalt calic, Rastolnov.

− Ohoo, uşor, că vă faceţi mai roşii ca steagul vostru, continuai eu să-i sfidez.

− Acest om n-are ce căuta aici! Afară! Izgonit să fie! Fără capitalişti! strigă un muncitor aflat acolo.

− Răbdare, tovarăşi, îl vom judeca şi vom vedea ce verdict să-i dăm.

− Ehei, mai nou sunteţi tribunal de judecată? Îl luai peste picior pe Rastolnov. Ştiam deja că eram pierdut şi nu voiam să pierd prilejul de a îmi bate joc de ei. Cu ce drept daţi voi „verdicte”?

− Cu dreptul conferit de voinţa populară! Dreptul celor mulţi şi săraci, care e mai tare decât pumnul tare al opresiunii al celor puţini şi bogaţi! zise din nou Rastolnov. Se vedea că frecventase cercuri socialiste.

− A, adică, dacă voi spuneţi ceva şi eu altceva, voi aveţi dreptate pentru că sunteţi mai mulţi?

− Dar nu trebuie să dăm socoteală în faţa unui acaparator ca dumneavoastră, rânji Verenţki. Avem dreptul, întrucât judecata popoarelor e mai aspră şi mai dreaptă decât a tribunalelor. Cum zicea ăla francezu’[1], popoarele nu rostesc sentinţe, ci aruncă fulgere! Fulgere să aruncăm pe capitalist!

− Fulgere! Fulgere! strigau ceilalţi proşti.

− Pavlov Semionovici Blagonev, sunteţi acuzat că aţi supt sângele muncitorilor, că v-aţi îmbogăţit pe spinarea lor şi că aţi dus la ruină vieţi, multe vieţi! Aţi încătuşat fără milă atâtea zeci, sute de oameni care acum, în faţa voastră, vă cer socoteală. Ce ziceţi, tovarăşi? E vinovat?

− Da! Da! Da! strigeau toţi muncitorii adunaţi acolo. Mai mulţi se strânseră îndărătul uşii şi strigau şi ei.

− Să-l sfârtecăm! Să-l înfigem pe un proţap şi să defilăm cu el prin faţa caselor burgheze! urla un nebun.

− Presupun că o să-mi gratinaţi şi inima… Vedeţi să nu vă înecaţi cu ea, zisei printre dinţi.

− Destul! Linişte! făcu Verenţki. Ce decidem, tovarăşi?

Se iscă o hărmălaie îngrozitoare. Toţi aveau câte o propunere de pedeapsă şi nu se puteau pune de acord, pentru că toţi erau „egali” şi părerea unuia nu era mai presus, nu-i aşa, de a altuia. Aproape că se luau la bătaie. Până la urmă, Rastolnov spuse cuvântul magic:

− Vot! Să supunem la vot!

− Cine propune pedepsele?

− Toţi!!!

Şi se îmbulziră să-şi scrie propunerile. Erau atât de multe, încât Rastolnov izbucni în râs. Fiecare primi o bucată de hârtie pentru a vota. Însă învălmăşeala era atât de mare, încât puţini vedeau toate propunerile de pedeapsă şi nimeni nu vedea ce se întâmpla cu voturile. Verenţki şi Rastolnov băgară voturile în buzunare fără ca măcar să se uite la ele, apoi strigară:

− Tovarăşi, acest exerciţiu de democraţie a arătat natura dreaptă şi puterea proletariatului unit! S-a votat cu o majoritate decisivă alungarea definitivă a tovarăşului Blagonev, confiscarea tuturor averilor lui şi pedeapsa cu moartea în cazul în care s-ar mai arăta aici, în gară!

− Trăiască revoluţia! Trăiască proletariatul! Trăiască Rusia Nouă! strigau cu toţii, fericiţi de parcă ar fi salvat ei înşişi ţara de la pierire prin votul acesta.

Fui îmbrâncit cu violenţă. Primii câteva picioare în burtă. Mă trezii cu şapca şi paltonul furate. Abia avui timp să scap dintre muncitori şi să mă reped acasă. Am luat toţi banii pe care îi aveam, câteva haine, lăsai actele, căci era clar că nu aveau decât să-mi facă rău, şi plecai, ştiind că n-aveam un viitor în Moscova. Familia mi-am lăsat-o acolo. N-aveam timp. N-aveam deloc timp. M-a dus o căruţă în afara oraşului. Am ajuns în Ryazan. De acolo, plănuiam să iau orice tren care ducea pe front. Mai bine acolo decât printre nebunii ăia, îmi ziceam. He, he. N-a fost să fie. M-au prins încercând să mă strecor într-un tren militar, m-au dat jos, m-au bătut bine, m-au aruncat într-o celulă de ştiu-eu-unde şi acolo am apucat şi Revoluţia din Octombrie. Au spart ăştia închisorile şi au început să se îmbrăţişeze cu deţinuţii. Ne credeau pe toţi prizonieri politici. M-au luat şi pe mine pe sus şi astfel m-am făcut scăpat. Am decis să mă întorc în Moscova, să-mi caut familia, să încerc să-mi reconstruiesc viaţa, căci nu mai era speranţă să fug. Dar zadarnic am căutat şi am căutat. Fraţii, părinţii îmi dispăruseră. Casa, desigur, aparţine statului acum. Şi iată cum am ajuns un vagabond, cum mă vezi!

Tot timpul cât povestise, Pavlov se uitase în gol. Când termină, se întoarse cu capul înspre fetiţa care stătea înfofolită în paltonul larg pe care îl luase din apartament. Maria, desigur, nu pricepu tot, nu înţelese tot. Mai ales o frământa o întrebare, care nu rămase mult timp în minte:

− De ce nu aţi fugit?

− Eh, e mai greu decât crezi. Voiam să-mi revăd familia, unu la mână. Doi la mână, ştiam că mă puteau aresta cu uşurinţă ăştia, că aveam o mutră prea respectabilă ca să fiu unul de-al lor, he, he! Şi apoi, în vest era încă război. Se semna pactul de la Brest-Litovsk, dar nemţii deja erau cam departe în Rusia, şi nu aveam chef să mor sau să fiu băgat din nou la pârnaie. Şi-aşa auzeam că germanii încep să piardă în vest. Au venit americanii să îi salveze pe blegii ăia de francezi şi pe aliaţii lor englezi, care se tot chinuie să-i împingă pe nemţi înapoi în ţara lor! Mă rog, e complicat, adăugă el, văzând faţa cam nedumerită a fetei.

− De ce sunt în război nemţii cu toţi ceilalţi? întrebă deodată Maria.

− Acelaşi motiv pentru care „proletarii” ăştia de la gară m-au dat afară. Ei sunt mulţi şi vai de capu’ lor, eu eram unu’ singur şi mai cu stare. La fel şi cu Germania. Prea puternic eşti, las’ că venim noi cu tot restul lumii pe capul tău şi te facem noi ţăndări! He, he! Ce ştiu eu de diplomaţie şi alde d-astea? râse el. Nu-s cu mult mai răsărit ca muncitorii ăia, continuă, devenind deodată serios. Dar, pe naiba, nu vin să dau în capu’ altuia doar că are el mai mult. Mă rog, m-am născut în „clasa” greşită!

Şi Pavlov scoase din traistă o sticluţă umplută cu ceva înţepător la miros. Votcă.

Maria terminase de mult pâinea şi nu-i mai era foame. Ar fi vrut să se ducă acasă. Hotărât lucru, Pavlov era un om bun. Poate îl putea convinge să vină şi el în apartament… Da… Erau în aceeaşi situaţie. Se puteau ajuta reciproc. Ideea o străfulgeră pe Maria când, deodată, se auziră strigăte.

− Hei, cine-i acolo?

− Dă-i în mă-sa de roşii handicapaţi! strigă înciudat Pavlov.

Acesta apucă mâna Mariei şi o trase după el, înspre râu. Acesta nu era prea larg, dar nu exista altă metodă de a-l trece decât pur şi simplu mergând prin albia lui.

− Hai, urcă-te în cârca mea! Repede!

Maria făcu întocmai, iar Pavlov se apucă să alerge prin râu cât de repede putea. Avea grijă să nu alunece pe pietre. Între timp, soldaţii deschiseră focul, mai întâi trăgând în aer, ca avertisment, apoi, văzând că Pavlov nu se oprea, îl ochiră şi traseră de mai multe ori.

Fetiţa nu mai vedea nimic clar. Era prea speriată ca să se uite în jur, aşa că închise ochii. Auzea doar gâfâiturile lui Pavlov, clipocitul apei şi sunetul şuierător al gloanţelor. Teribil concert. Se simţi deodată coborâtă din cârca lui Pavlov. Îi auzi şi vocea, rostind cu aceeaşi vibraţie acelaşi cuvânt, acelaşi blestemat îndemn pe care, se pare, îi era dat să-l audă de multe ori:

− FUGI!!!

 

V

 

Un fulger brăzdă cerul întunecat, cutremurând liniştea încordată a norilor cufundaţi în negru. Inima Mariei tresăltă, dar picioarele se mişcau în continuare, mecanic, deşi fata nu mai înţelegea unde se ducea. Trecu printre tufişuri dese, zgâriindu-se pe faţă, pe mâini şi pe picioare, dar nu se oprea. Mai multe fulgere îşi descărcară furia deodată, iar Maria iuţi pasul. Vedea doar cum, ca nişte fantome, faţadele clădirilor treceau pe lângă ea, topindu-se în necunoscut. Era orbită pe alocuri de lumini apărute parcă de nicăieri, auzea neclar zgomote venind din spate. Dar nu se oprea. Deodată, un zid mare se puse în faţa ei. Maria se opri în el cu mâinile, apoi o luă la stânga, tot fugind. I se părea că avea să cadă într-o prăpastie, căci nu mai vedea decât negru. Un negru nemărginit… Ochii ei nu mai puteau surprinde nicio imagine clară, înghiţeau doar neantul întunecat.

Nu vedea unde fugea. În mintea ei, repeta doar acest verb, iar picioarele executau. Restul părea că paralizase. La un moment dat, însă, simţi o sfârşeală ce, ca o flacără, o mistui în întregime. Oprindu-se, o apucă deodată ameţeala şi simţi cum îi tremurau picioarele. Respirând anevoie, căzu în genunchi, apoi se uită în jur, dar nu văzu decât fantasme depărtate rotindu-se în jurul privirii ei pierdute. Era pe pământ. Altceva nu ştia.

Începu să meargă în genunchi. Simţea că nu se putea opri. Îşi simţea plămânii cum erau aproape să explodeze. Reuşi însă, cu greu, să-şi adune câteva crâmpeie de gânduri.

„Am scăpat… Am scăpat… Trebuie să mă întorc… Acasă…”

Ultimul cuvânt rămase în mintea ei ca şi cum ar fi fost suspendat cu o sfoară, împiedicat să cadă în prăpastia gândurilor rostite şi abandonate.

„Care acasă?” o fulgeră un gând.

Se ridică în picioare. Era obosită. De tot. Oricât ar fi inspirat, tot nu-i era îndeajuns aerul. Simţea că se sufocă, iar inima, în loc să se potolească, bătea şi mai tare. Ce bine ar fi fost să se oprească… Să se odihnească şi ea odată… Să nu mai simtă cum se agita sângele în corpul ei, veşnic pus în mişcare… Prea multe sforţări continue.

Deodată îşi aminti de Pavlov. Ce s-o fi ales de el? L-au prins, sau poate a scăpat? Poate că un glonte l-a nimerit… Poate că era mort, şi ea trăia.

Se ridică în picioare şi se curăţă de frimiturile de pământ scorojit. Trebuia să găsească drumul înapoi la apartament. Desluşi, în sfârşit, unde era. Stătuse pe un tăpşan de pământ, înconjurat de copaci şi case cu etaj. Ieşind din nou în stradă, uitându-se după eventuale patrule, Maria încercă să se ghideze după indicatoare, dar nu cunoştea străzile, aşa că umbla, pierdută, prin oraşul adormit. Oboseala însă o răpuse. Ajungând lângă o bancă, într-un mic parc, Maria se aşeză pe ea şi adormi aproape instantaneu.

Se trezi, fiind deranjată de nişte zgomote. Soarele era sus pe cer, luminând faţadele murdărite ale clădirilor din jurul părculeţului. Acele sunete care o treziră se auzeau în continuare:

− Stai aşa! Unde crezi că te duci?

− Nu mă mai poţi opri!

Doi oameni apărură de după copaci, aproape alergând. Unul dintre ei, un om bătrân, îmbrăcat bine, scund şi cu pumnii încleştaţi, începu să murmure cuvinte nedesluşite. Celălalt, un individ înalt, destul de slab şi cu ochii mici şi de o culoare ştearsă, aproape gri, se opri deodată şi strigă:

− Stai, Nikolai Teodorovici Salîţkin, director al Societăţii Moscovite a Artelor Plastice! Sau ce-oi mai fi…

Bătrânul se întoarse, scrâşnind din dinţi.

− M-aţi nenorocit, leprelor!

− Tu te-ai nenorocit singur, răspunse impasibil omul înalt.

− Aveţi şi tupeul… Cu ce drept în lumea asta mă poţi face să renunţ!?

− Nu am venit aici să discutăm chichiţe avocăţeşti…

− Nu, ai venit după mine ca să-mi pui baionetele în cap! Canalii! Nu ştiţi decât să distrugeţi!

− Nikolai Teodorovici Salîţkin! strigă atunci omul înalt.

− Cam des îmi rosteşti numele…

− Mă gândesc că, poate, persoana potrivită îl va auzi… Şi atunci…

− Nu voi renunţa! Acele picturi erau ale Societăţii! Şi voi le-aţi distrus!

− Revoluţia e revoluţie! spuse omul înalt. Nu-i de ajuns că te-ai pus o dată împotriva voinţei partidului? Acum vino aici şi semnează-ţi demisia, şi vei putea pleca în pace!

− Ha! Pace?! Se vede cât vă place pacea. Vreţi demisia mea? Nu vă convine un om care trăncăneşte, ai? Asta e! Păcat! Iar eu care credeam că vă place trăncăneala. Sunt om bătrân, spuse el coborând tonul, dar tocmai de aceea n-am de gând să renunţ! Voi cere despăgubiri pentru acele tablouri!

− Gata cu discursurile, spuse omul înalt. N-avem timp de pierdut. N-avem nevoie de intelectuali belicoşi ca dumneata! Ai face bine să semnezi demisia ta şi să te opreşti din a da din gură!

− Nu vă plac intelectualii… Dar voi ce faceţi? Distrugeţi picturi. Furaţi, omorâţi, rostiţi ameninţări de doi bani! Vă credeţi superiori nouă pentru că ce? Pentru că voi luptaţi, înălţaţi baricade, în numele idealului vostru! Dar uitaţi că tot nişte intelectuali v-au făurit idealurile, chiar dacă numindu-i astfel jignesc însăşi titulatura de intelectual!

− Aroganţa ta o să te condamne la moarte! zise omul înalt. Când vine valul cel de nestăvilit al schimbării, poţi face doar două lucruri: să înveţi să înoţi sau să te laşi înghiţit de talazuri. Şi nu e nimic onorabil sau superior în a te îneca!

− Eu nu vreau să înot într-o baltă de sânge! aproape că scuipă cuvintele bătrânul.

− Atunci vei face parte din ea! zise omul înalt. Patrulă!

− Stai, Kinis, zise cu o voce devenită deodată speriată bătrânul. Am fost colegi… Eşti un intelectual, ca mine…

− Ha! Ha! râse Kinis. Când rămâi pe domeniul teoretic, toţi intelectualii sunt viteji şi aprigi. Dar când dau de idei puse în practică, fug şi se fofilează ca nişte laşi ce sunt! Află, dragă Nikolai, că nu sunt intelectual. Sunt revoluţionar. Şi singura diferenţă e că eu nu stau să reflectez asupra ideilor. Eu le pun în practică. Patrula!

Câţiva soldaţi în uniforme kaki apărură în parc. Maria stătea paralizată pe bancă, privind încremenită scena ce se desfăşura la câţiva metri de ea.

− Luaţi-l pe acest om, în numele Departamentului de Siguranţă Generală!

− Este o greşeală, spuse Nikolai cu glas bâjbâit. Nu am făcut nimic rău Revoluţiei…

− Cum să faci, doar eşti un intelectual! râse Kinis.

− Ăia care au făcut-o sunt criminalii… scrâşni din dinţi, un ultim gest de rezistenţă.

Soldaţii îl luară pe Nikolai, care, după ce se zvârcolise în mâinile lor un timp, se potoli şi avu o ultimă răbufnire:

− Blestemat să fii, câine lituanian!

− Ce limbaj neelegant! râse Kinis.

Şi, întorcându-se, o văzu pe Maria stând încă pe bancă, cu ochi pironiţi asupra lui. Kinis zâmbi, dezvelindu-şi dinţii albi şi aranjaţi. Se apropie de fată şi zise:

− Un martor!

− Nu… spuse Maria.

− Doar atâta ştii să zici? răspunse Kinis. Păcat.

Accentul stricat al lituanianului o irita pe fată, dar mai ales acea faţă maliţioasă şi acei ochi lipsiţi de umanitate. Se strădui însă să-l privească în ochi şi să-i spună:

− Nu voi zice nimănui…

− Nici nu ştii ce să spui! râse Kinis. Nici nu-mi pasă, de fapt. Poate să ştie întreaga Moscovă, dacă tot e aşa. Ce nu-mi place însă, zise el abordând un zâmbet prevestitor de rele, este să văd o fată aşa mică ca tine, singură în oraşul acesta… sălbatic!

− Nu sunt singură! spuse repede Maria.

Ochii gri ai lituanianului o fixau din priviri. Faţa ovală, albă şi fără riduri a lui era luminată de soare, dar privirea lui strica complet aparenţa inocentă a înfăţişării lui. Kinis surâse.

− Şi cum te cheamă?

− Natasha, spuse cu jumătate de gură Maria.

− Minţi, spuse Kinis, aplecându-se asupra ei. Se poate citi în ochii tăi că minţi.

− Mă numesc Sofyia, spuse atunci fata.

− Şi mai cum?

− De ce să-ţi spun? zise repede Maria şi dădu să fugă. Kinis însă o opri cu aceste cuvinte:

− Ştii, patrula nu-i departe şi ar fi tare curioasă să ştie ce caută o fată singură pe aici, prin parc!

Doar pentru o secundă o opri, căci Maria o zbughi deodată, intrând printre copaci şi dispărând printre casele înalte de trei etaje. Nu auzi pe nimeni alergând în urma ei. Maria fugi mult timp, încetinind din ce în ce mai mult, până ce se opri, într-un sfârşit, la o intersecţie. Nu recunoştea nici aici nimic. Nu ştia pe unde s-o apuce. Partea cea mai rea era că nu ştia cum se numea strada unde se afla apartamentul. O luă pe bulevardul ce se intersecta cu strada de pe care venise, şi deodată o străfulgeră un gând. Casa bătrânului Jirtov. Poate că Ana se dusese acolo. Poate că avea să primească ajutor… Sau poate plecaseră, sau mai rău… Dar Maria, singură, pierdută în imensitatea Moscovei şi având în minte acea pereche de ochi gri ce păreau că vin după ea, nu şovăi decât câteva clipe. Ţinuse minte cât de cât adresa. Întrebând ici şi colo pe oamenii ce, majoritatea, îi dădeau cu flit cum o vedeau, află că era pe bulevardul corect. Trebuia doar să ajungă la intersecţia cu o anumită stradă Hnielţkaia.

Mergea grăbit şi se uita în jur, la faţadele clădirilor, la oameni. Toţi mergeau mai mult sau mai puţin îngânduraţi pe stradă, cu pas molcom. Părea că revoluţia numai pe ea o afectase, dar apoi îşi aminti de Pavlov… Şi de bătrânul Nikolai.

Ajunse, în sfârşit, la intersecţia cu pricina. Clădirea părea la fel. Uşa din colţ era la fel de mare ca atunci când Maria bătuse pentru prima dată în ea, dar acum pumnul ei lovi cu ceva mai multă hotărâre. Nimeni nu răspunse. Maria mai lovi o dată, apoi încă o dată. Se aşteptase la asta. Nu era nimeni. Nici măcar bătrânul Jirtov. Cu toate acestea, nu voia să plece. Se aşeză lângă uşă şi se uită în gol. Închise ochii, ca pentru a scăpa de realitate. Nu după mult timp însă, auzi o voce ştearsă:

− Ahaa…

„Jirtov?” se întrebă Maria. Şi deschise ochii, ridicându-şi privirea. Îngheţă însă când văzu perechea de ochi gri.

− Nu-i nimeni acasă?

− Ddd… începu să se bâlbâie Maria, paralizată.

− Nu-ţi fie teamă. N-o să-ţi fac rău, zise Kinis, încercând un zâmbet blajin, care era mai degrabă un rânjet de hienă. Aş dori, totuşi, să-ţi ştiu adevăratul nume, dacă se poate!

− Mă numesc Sofyia Vladimirovna Zvetlanov, zise Maria abia bâjbâind cuvintele.

− A, mult mai bine. Sunt încântat. Lituanianul îşi dogi puţin glasul. Mă recomand Kinis Šarūnas Radvila! A, eşti rudă cu Vladimir? Săracul băiat…

− L-aţi ştiut? spuse Maria, neştiind dacă să-i fie frică sau să se bucure.

− Nu personal, zise Kinis. Dar am aflat de sfârşitul lui… Deloc frumos. În fine. Ah, mi-am amintit. Tu eşti fiica lui… adoptivă!

− Da…

− Tristă soartă pentru un copil ca tine! zise Kinis cu o voce deloc compătimitoare, ci mai degrabă parşivă. Şi acum ce ai de gând să faci?

Maria nu răspunse imediat. Şopti totuşi:

− Să merg acasă…

− Şi ştii cum să ajungi acolo?

− Nu…

− Problema este că nu mai este „acasă” pentru tine! rânji Kinis. Băieţii de la Comitet deja or fi dat apartamentul unuia dintre ei, care va veni să se instaleze. Trebuie şi ei să ia prada!

Maria se uită la Kinis, care dădu din umeri. Iar era pe drumuri, deci. Încleştă micii ei pumni, dar privirea şi-o menţinu dârză. Ochii ei îi pironeau faţa lituanianului, ca pentru a-i arăta că nu e doborâtă, că nu e învinsă. Kinis surâse.

− Desigur, se poate rezolva şi asta… zise el.

− Cum? se lumină Maria.

− Eh, păi nu-i greu. Trebuie doar să am o mică întrevedere cu respectivul şi să-i explic că ar fi bine să-şi ia labele de pe apartamentul acela… Am destulă influenţă cât să înlătur un asemenea purice!

− Mă veţi ajuta?

− Uşor acuma. Am zis că pot, nu şi că o s-o fac, râse Kinis. Faţa Mariei se crispă, iar Kinis râse şi mai tare. Te voi ajuta, dacă şi tu mă vei ajuta pe mine!

− Cu ce? spuse fata şovăitor.

− Voi avea nevoie de tine, sau mai bine zis de ochii tăi. Te voi pune să urmăreşti pe cineva, să-mi spui fiecare mişcare a lui, cu cine a vorbit, unde s-a dus, în ziua paradei. Ştii tu, sărbătoarea asta pe care o tot pregătesc de ceva vreme, ca să celebreze Revoluţia. Nimic periculos, nimic… murdar. Ei?

Maria se uită la Kinis. Putea fi el de încredere?

− Mai întâi mă duceţi la apartament.

− He! He! Îmi placi! zise Kinis. Logic că mai întâi îmi voi face eu partea. Doar sunt cel mai puternic dintre noi doi!

Şi Kinis o luă de mână pe Maria şi o călăuzi pe străzile Moscovei. Fata se întrebă de unde ştia lituanianul unde locuia Vladimir, dar Kinis îi răspunse la această întrebare:

− Să nu te întrebi de unde ştiu atâtea. Eu ştiu tot ce mişcă pe-aici! Când te ia valul revoluţiei, e periculos să stai în vârful lui. Cazi repede, ca Vladimir al tău. Cel mai sigur e să stai undeva în spate… Vei înţelege tu, într-o zi!

Merseră o bună perioadă de timp fără să-şi vorbească. Pe Maria însă o fascina misteriosul lituanian, aşa că-l întrebă:

− De unde veniţi?

− Nu cred că ai auzit de Radviliškis! E un oraş lituanian. M-am născut acolo.

− Şi cum aţi venit în Moscova?

− Ho, uşor, fătuco! Cu cât spui mai multe despre tine, cu atât eşti mai vulnerabil! Şi ceva îmi spune că n-aş vrea să fiu slab în faţa ta! râse Kinis.

− Dar de ce aţi fi slab dacă…

− O să înţelegi tu… Mă rog. Hai că îţi voi spune atât: nu eram făcut să trăiesc într-un orăşel de provincie. Valul de care îţi spuneam m-a adus aici. Şi mă simt foarte bine aici.

− Nu vă este dor de ţara dumneavoastră?

− Nici măcar nu era ţară… Şi nu. De ce aş tânji după o bucată de pământ acolo, dacă aici am o alta, mai mare şi pe care pot şi pune mâna? Chestiile astea sunt lipsite de sens.

Kinis avea un glas calm, câtedoată piperat cu o uşoară ironie, iar accentul său stricat era cam iritant la început, dar, cu timpul, te obişnuiai cu el. Mariei nu-i mai era aşa de frică de el. Curând, ajunseră pe strada unde se afla apartamentul. Fata recunoştea împrejurimile. Ajungând în faţa apartamentului, cei doi se opriră. Intrară în hol, urcară scările şi Kinis bătu la uşă. Nu răspunse nimeni. Kinis zâmbi.

− Nu-i nimeni. Mă duc la sediul partidului şi am grijă să aflu cui i s-a dat apartamentul. Nu vei fi deranjată aici!

Faţa Mariei exprima recunoştinţă, dar, uitându-se la ochii gri ai lituanianului, îşi aminti de partea ei de făgăduială şi se înfioră.

− Du-te acasă. Nu uita, urmează să îţi faci şi tu partea ta. Te voi căuta înainte să înceapă parada!

− Mulţumesc mult, domnule Radvila! zise Maria. Lituanianul se înclină uşor în direcţia fetei, zâmbi şi plecă, cu pas mare şi măsurat. Fata se uita în urma lui, şi deodată o cuprinse un sentiment de eliberare. Descuie uşa, intră şi se aşeză în fotoliu. Ce urma să facă acum?

Trebuia să mănânce. Se gândi, mai întâi, să caute bani în casă. Găsi câteva ruble, pe care le puse bine. Ieşi din apartament şi o luă pe stradă, gândindu-se de unde putea face rost de mâncare. Ceaţa se aşternse asupra Moscovei, ştergând orice urmă de viaţă de pe pereţii clădirilor. Maria se înfofoli zgribulită în paltonul mare al lui Vladimir.

Cotind pe o altă stradă, Maria văzu cum doi oameni ridicau o firmă pictată pe o scândură mare. Voiau s-o fixeze deasupra unei vitrine mici şi murdare, lângă care se afla o uşă mare din lemn de nuc. Atâta putea vedea Maria clar prin ceaţă. Se apropie tiptil şi aşteptă până ce oamenii se dădură jos de pe scări, admirând firma scrisă stângaci cu vopsea albă: „SOC. MOSCOVITĂ A PÂINII”. Maria se codi la început, apoi deschise uşa şi intră.

Era o încăpere destul de mică, cu tavanul jos, susţinut de nişte grinzi de lemn cam putrezite. În faţa ei se afla o tejghea pe care moţăia un bărbat mare, bărbos, ce ţinea în mână un pahar gol. În jur se vedeau nişte rafturi, unele vechi cât lumea, altele noi, mai toate însă goale. Podeaua fusese curăţată recent cu petrosin, dar sub două scaune de lângă unul din rafturile vechi se puteau vedea petice pline de praf, ce aminteau de starea anterioară a podelei.

− Bună ziua! zise încet Maria.

Nu primi niciun răspuns. Atunci intră unul din muncitori şi răcni:

− Bă, Gavrilov!

Bărbosul se sculă repede, se uită în jur, apoi în jos şi observă mica fiinţă ce se uita la el.

− Ce vrei, fluturaş? râse Gavrilov.

Pe Maria o încuie acea întrebare deosebit de simplă. După vreo două secunde însă, replică:

− Pâine.

− E, na!

− Păi, am văzut că scrie afară…

− Şi scrie bine! Ai nimerit într-un nou sediu al nou-înfiinţatei Societăţi Moscovite a Pâinii…

− Atunci…

− Numai că noi nu avem pâine, făcu Gavrilov. Dar avem nişte pesmeţi şi o plăcintă cu brânză! Bine, asta e a mea, surâse el apoi.

Maria era încurcată, dar bărbosul o ajută.

− Deci, da, avem numai pesmeţi. Dacă doreşti, îţi dau. Dacă nu, ziua bună!

− Vreau! zise Maria, care în viaţa ei nu consumase pesmeţi.

− Bon. Îţi dau un pacheţel. Ce zici?

− Bine. Cât costă?

− Păi… Ilici, cât a zis tipu’ de la partid?

− Mai ştiu eu, dădu din umeri muncitorul. Dă-i şi tu un preţ.

− Nu pot, că nu-s pesmeţii mei!

− Dar ai cui sunt? întrebă Maria.

− Ai Statului, dragă. Şi Statul pune preţul. Eu doar vând produsele Societăţii.

− Dar hulubăria asta nu era a ta? rânji Ilici.

− Era, dar n-ai auzit, mă, tontule, că-i ilegal să ai propietate privată?

− Cere-i şi tu 3 copeici şi gata.

Maria îi dădu în mână suma bărbosului, care nu mai zise nimic, ci doar îi dădu pachetul cu pesmeţi. Salută şi plecă. Ajunsă din nou afară, Maria deschise pacheţelul şi se uită curioasă la pesmeţii uscaţi, ce păreau a fi bucăţi subţiri de scoarţă. Încercă unul.

„Puteau fi mai răi!” gândi ea.

Aşa că mâncă destul de repede aproape toţi pesmeţii. Îşi petrecu restul zilei căutând alte magazine. Avea noroc că era duminică. Găsi doar o băcănie abandonată, pe a cărei uşă era scris în roşu: „Duşman al poporului”. Maria se înfioră. Părea că o mână invizibilă zbura deasupra străzilor Moscovei ca deasupra unei machete, şi mai înhăţa din când în când câte un om…

Tocmai când se gândea la asta, auzi galop de cai şi strigăte, şi se sperie. Se uită cum din ceaţă ieşeau mai multe rânduri de cai, care cărau pe şosea un tun mare. Apoi trecură alţi cai, cărând alte tunuri. O întreagă baterie trecu pe lângă ea.

− A venit artileria din Ryazan! strigă un trecător.

− Albii mărşăluiesc spre Moscova! zbieră un altul.

− Şi Armata Roşie se retrage! a mai zis cineva.

− Prostii! le-o tăie primul. Au venit anume pentru paradă.

− Au chef de parade, acum…

− Idiot mai eşti! Armata Roşie e atât de puternică, încât poate atât să lupte cu succes împotriva imperialiştilor, cât şi să organizeze parade!

Astfel profitând de trecerea bateriilor de tunuri, Maria se strecură prin mulţimea de curioşi ce se strânsese şi se întoarse în apartament. Întreaga fiinţă îi fremăta. Nu ştia exact cine erau aceşti „albi”, dar se rugă întreaga seară lui Dumnezeu ca aceştia să-i înfrângă pe boşevici şi să cucerească Moscova.

Zilele următoare, Maria şi le petrecu învăţând din greu Internaţionala, plimbându-se cu Boris pe străzi şi încercând să descopere cât mai multe „puncte de aprovizionare”. Găsi o cişmea publică, de unde putea lua apă, descoperise şi o băcănie de unde reuşi să ia brânză.

Şi, curând, veni şi ziua paradei. Era o miercuri. Întreaga şcoală fremăta de copii şi de profesorii ce încercau să-i încoloneze. Profesorul Mariei îşi strânse clasa şi porni primul pe poartă, cu elevii lui urmându-l într-un şir de câte doi. Maria şi cu Boris erau în coadă, râzând de zbieretele patetice ale profesorului, care umplea aerul încărcat al Moscovei cu zeci de „leprelor!”. Pe stradă se adunau oameni, îşi dădeau bineţe şi mergeau împreună către parada ce avea să aibă loc de-a lungul unui bulevard lat, ce dădea în piaţa din faţa Kremlinului.

Mergând în capătul şirului, înconjurată de şiruri de copii, la rândul lor înconjuraţi de curioşi ce se duceau la paradă, Maria se gândea la Kinis. Ce dorea lituanianul de la ea? Unde era?

Lui Boris nu-i spusese de Kinis. De altfel, părea că băiatul uitase şi de incidentul cu Vladimir. Fapt curios, părea că nimeni din şcoală nu ştia de el, după atâta timp.

Ajunseră, în sfârşit, pe marele bulevard. Sprijinite de clădirile înalte erau construite nişte structuri de lemn în trepte, pe care se aşezau oameni. Mulţi alţii se uitau de la geamurile caselor înalte de trei sau patru etaje, alţii se adunarseră în grădini sau puseseră scaune pe trotuar. Cei mai mulţi însă stăteau în picioare. Ici şi colo, în tribune, se vedeau nişte locuri mai aerisite, unde stăteau oameni în kaki, cu arma la mână. Membrii partidului bolşevic.

Corul format din toţi, dar absolut toţi elevii şcolii, fu aşezat pe una din tribune aflată la jumătatea distanţei pe care aveau s-o parcurgă soldaţii până în faţa Kremlinului. Maria aruncă o privire într-acolo, şi nu putu vedea decât un zid maroniu, îndepărtat… Tatăl ei îi spusese de măreaţa fortăreaţă. Pesemne că acuma era plină de roşii…

Stătea pe schelele de lemn, când, deodată, văzu, în mulţimea de oameni ce stăteau la baza tribunei, un om ce se uita în direcţia opusă străzii, înspre ea. Era Kinis. Maria coborî şi se întâlni cu acesta destul de uşor.

− Aici erai! zise el. Uite ce trebuie să faci! Trebuie să-l găseşti pe omul acesta, zise el dându-i Mariei o fotografie. Ai grijă, să nu dai de bănuit că-l urmăreşti. După ce-l vei fi găsit, uită-te cu cine vorbeşte, dacă vorbeşte. Dacă nu, spune-mi pur şi simplu cum arată cei ce stau în jurul lui, dacă par importanţi. Te uiţi după haine. N-am nevoie de mutre de soldaţi. În ceea ce-i priveşte pe aceştia, îmi trebuie doar numărul, câţi sunt în jurul lui şi dacă sunt şi în clădirea din spate. Notezi toate astea şi te întorci aici! Te voi aştepta!

− Dar profesorul….

− Apăi, ai grijă să nu vadă că ai plecat! Acum repede, înainte să apară soldaţii!

− Dar de unde să încep să caut…

− Caută prin tribune. Ar trebui să fie pe undeva pe lângă Kremlin, dar nu pot să ştiu sigur.

Maria se duse înapoi pe estradă, la Boris, şi-i şopti:

− Să nu spui nimănui că am plecat!

Şi se duse din nou jos, pierzându-se în mulţime, lăsându-l buimac pe Boris.

Încerca să se strecoare printre oameni fără să-i deranjeze, dar nu prea avea cum să treacă prin acea mare de curioşi, aşa că se văzu nevoită să ocolească pe lângă gardurile clădirilor, ori prin faţa pereţilor lor, dacă dădeau în stradă. Se uita cu atenţe pe toate tribunele, se uită cu atenţie la fotografie, însă nu-l vedea pe omul respectiv. Şi nu avea o mutră comună. Avea nişte ochi mari, o mustaţă teşită şi un păr blond. Era îmbrăcat în uniformă. Kinis îi mai zisese că purta aceeaşi uniformă, sau că aşa ar fi trebuit. Maria se întreba de ce lituanianul se ferise măcar să i-l arate. Nu dorea să fie văzut de el, dar de ce?

Tot uitându-se pe tribune, văzu, pe una din ele, o mulţime de oameni îmbrăcaţi în uniforme kaki, foindu-se în jurul a doi bărbaţi înalţi ce discutau, deranjaţi de vântul ce începuse să bată foarte tare. Unuia îi fură căciula, şi atunci Maria văzu că era blond. Trecu şoseaua, căci era vis-a-vis, se apropie de tribună, urcă chiar câteva niveluri, şi se uită mai atent la el. Da, era cel din poză. Se uită la celălalt individ, dar nu-i putea vedea faţa, pentru că era întors cu spatele la ea, iar de soldaţi nu avea cum să treacă, ca să se apropie. Văzu însă că geamul de la primul etaj al clădirii lângă care era amplasată tribuna se afla tocmai deasupra capetelor lor. Intră în clădirea cu pricina, mânată de curiozitate şi de datoria de a-şi îndeplini partea ei din înţelegerea cu Kinis. Bătu la uşa apartamentului al cărui geam se afla deasupra capetelor celor doi şi îi deschise un soldat.

− Ce vrei, nătăfleaţă! se răsti el şi îi închise uşa în nas, nemaiaşteptând răspunsul.

Maria însă nu mai era uşor impresionabilă. Bătu încă o dată la uşă, iar când aceasta se deschise, rosti, cu mult sânge rece:

− Vă aşteaptă tovarăşu’ căpitan jos. Sunt de la garnizoană şi n-a mai avut pe cine să trimită.

− Bine, zgâtie, vin! zise el şi plecă, nemaisinchisindu-se să vadă dacă era urmărit de fată sau nu. Maria se furişă în apartamentul sărăcăcios, se postă la geam şi se uită în jos. Cei doi discutau despre lucruri pe care fata nu le înţelegea. Deodată, amândoi se ridicară ca electrocutaţi de pe estradă şi salutară respectuoşi pe un om ce tocmai venise. Îmbrăcat gros, cu o şapcă mare cu cozoroc negru lucitor, omul avea nişte mustăţi cât toate zilele şi o privire ce părea veşnic mulţumită de sine. Afişa un zâmbet parţial binevoitor, parţial maliţios.

− Bună ziua, tovarăşi! spuse el cu un glas gros. Vă văd cam îngânduraţi astăzi!

− Cu atâţia albi prin jur… spuse blondul.

− Ah, îi vom înfrânge! Alta mi-era problema. Mă întrebam dacă aţi scăpat de acei… hm… cum să le spun… de acele elemente nedorite…

− Dar nu putem face asta aşa, fără judecată…

− Judecata poporului e de ajuns, spuse mustăciosul. Nu avem timp de astfel de chestii. Morţi să fie, şi gata. Şi-aşa, aţi cam întârziat. Şaisprezece. Atâta. Nu-s mulţi!

− Să-mi fie cu iertare, stărui domnul blond, am găsit o asemenea acţiune imposibil de realizat, moraliceşte vorbind… Nu înţeleg cum ne putem ucide colegii, prietenii cu care am luptat în Revoluţie… Când ea nici nu s-a sfârşit!

− Trădători găseşti oricând, oriunde! zise atunci mustăciosul. Hm. Vom mai vedea… M-aţi cam dezamăgit, domnule Iabokov!

Şi mustăciosul plecă. Asigurându-se că nu e auzit, îi şopti partenerului său:

− Al naibii georgian. Se crede mai mare ca noi toţi!

− Ceva nu înţeleg, însă. A pomenit de şaisprezece, or tu ai o listă cu paisprezece nume. De ce?

− Eu zic să coborâm de aici, zise deodată speriat blondul. Ăsta a fost un avertisment. Sau o ameninţare. Şi atunci Maria îşi dădu seama. Se plănuia un atac asupra lor, iar ea avea să… ajute!

Se sperie de-a binelea când auzi pe cineva intrând în apartament. Era soldatul care stătuse acolo, acum furios, scotocind fiecare ungher. Maria se strecură pe lângă el, când auzi:

− Treci încoa’, javră!

Maria însă fu mai rapidă. Coborî în viteză scările şi se amestecă printre oameni. Parada tocmai începea. Maria trecu la timp şoseaua, căci deja mărşăluiau coloane drepte de soldaţi, toţi cu arma la umăr, urmate de baterii de artilerie, patrule călare ce ţineau în mâini lănci cu steagul roşu şi, în urma tuturor, un mic vehicul ce căra un uriaş tablou cu Lenin. Toţi ţipau, toţi ovaţionau. Corurile, provenind din toate şcolile din Moscova, începură să cânte.

În timp ce vocile mai mult sau mai puţin măreţe cântau Internaţionala, vântul puternic stârni sutele de steaguri ţinute în mână de rândurile strânse de călăreţi, dând impresia unei indundaţii de roşu sclipitor. Parada avea şi un motiv mai serios de sărbătoare: încheierea definitivă a păcii cu Puterile Centrale, cea ce însemna că muncitorii puteau să lupte acum cu toate puterile contra duşmanului din interior.

Maria ura muzica aceasta. Ura steagul. Ura steaua uriaşă ce stătea la baza tabloului lui Lenin. Toţi fluturau steguleţe roşii în întâmpinarea bravilor soldaţi. Un om îi dădu şi ei un steag. Maria se uită preţ de o secundă la acea fâşiuţă roşiatică, apoi o aruncă cât colo şi alergă spre tribuna pe se aflau colegii ei.

Nu apucă să urce, că dădu nas în nas cu Kinis, care se uita cu o mutră indiferentă la paradă. Lituanianul se întoarse spre ea, o trase mai la o parte, în penumbra unui copac, şi o întrebă:

− Ei, ce-ai aflat?

Maria rămase încremenită. Se uita la ochii aceia spălăciţi care o pironeau, la gura ce începea să se strâmbe a nerăbdare.

− Hai, zi! N-avem toată ziua la dispoziţie!

Kinis stătea cu mâna în buzunar. Uitându-se mai bine, Maria văzu o strălucire fadă, ce o sperie. Îşi amintea de Vladimir şi de „tovarăşii” lui, care veniseră să-l omoare. Dar tot nu zise nimic.

− Ce s-a întâmplat? se răsti Kinis.

− Nu ştiu nimic! zise deodată Maria.

− Ha! făcu Kinis. Unde ai fost, atunci?

− Am… am…

− Of, îmi pierd timpul…

− L-am găsit! zise atunci Maria, văzându-i faţa devenind furioasă. Dar îşi reveni din momentul de frică. Dar nu-ţi spun nimic! Vrei să-i omori! Nu te las!

− Ha! Ha! izbucni Kinis. Pe şosea, un regiment întreg de soldaţi îşi ridicară armele drept, la umăr, şi traseră, fiind urmate de un bubuit de tun. Zici că nu vrei să mă ajuţi!?

Se auziră şi strigătele soldatului care o urmărise pe Maria.

− Hm! făcu Kinis. Ai stricat tot! Nu vrei să te faci folositoare aici, poate îţi găsesc altă întrebuinţare! mai zise lituanianul, cu un zâmbet sadic pe buze. Făcu un pas în direcţia Mariei şi o apucă de mână. Maria vru să ţipe, dar lituanianul scoase discret pistolul din buzunar şi-i făcu semn să tacă.

− Eu sunt în spatele valului. Tu eşti sub el! Care-i mai puternic? zise Kinis zâmbind larg, trăgând-o pe Maria din mulţime…

 

VI

 

Ploua din greu. Atât de tare încât se scurgea spumă de pe acoperişurile caselor. Eventual ţigle.

În faţa liceului „Jean Jacques Rousseau”, după filozoful ce a „inspirat revoluţia proletară” era însă freamăt. O mare de umbrele se întindea pe tot cuprinsul micii curţi din faţa clădirii. În prag, pe trepte, se aflau, aliniaţi toţi şi cu câte o stea roşie prinsă la piept, profesorii, în frunte cu directorul, lângă care se afla, într-un costum negru, Ivan Simeonovici Nakoţîn, membru al Partidului, responsabil cu monitorizarea institutiilor din acea parte a Moscovei. Privea cu severitate prin ochelarii săi rotunzi, cercetând feţele copiilor ce se strânseseră în faţă.

− Suntem deosebit de recunoscători pentru faptul că tovarăşul Ivan Simeonovici Nakoţîn a avut neasemuita bunăvoinţă de a veni în persoană la deschiderea acestui nou an şcolar!

− Am făcut asta, deschise gura Nakoţîn, pentru că elevii din acest liceu mi s-au raportat a fi cei mai inteligenţi şi mai loiali cauzei proletare dintre toţi cei aflaţi în şcoli aflate sub supravegherea mea. Să sperăm că aceşti tineri vor duce cu mândrie steagul Revoluţiei înainte! Progresul ne este deviza! Dar să nu vă simţiţi prea bine, domnilor profesori, adăugă el cu o voce sumbră. Asemenea performanţe pot afecta activitatea celorlalte licee. Nu vrem să ne alegem cu diferenţe de intelectual!

− Desigur că nu, tovarăşe! exclamă grăbit directorul.

− Atunci, după cum am zis, să ne avântăm în Progres!

Toată lumea începu să aplaude cum putea, stânjenită fiind de umbrele. Copiii erau aşezaţi pe clase, de la clasele a V-a, care se aflau chiar în faţa treptelor, până la clasele a IX-a, care se aflau în mijlocul curţii, între ceilalţi copii şi părinţii ce stăteau în spate. Toţi aplaudau şi, la un semnal al directorului, toţi au început să cânte Internaţionala, pentru a inaugura deschiderea anului. Cântecul abia dacă răzbea de sunetul continuu al stropilor ce cădeau violent din cer, însă Nakoţîn zâmbea satisfăcut. Doar o privire nu era cuprinsă de fervoare şi entuziasm. Printre feţele radioase ale copiilor ce tocmai intraseră în clasa a V-a exista o singură privire rece, tăioasă, a doi ochi de un verde puternic, ce îşi păstra strălucirea chiar şi în acea semiobscuritate. Părul auriu al Mariei îi era strâns într-o coadă ţinută de o fundă roşie, dar câteva bucle rămăseseră libere să cadă pe lângă obrajii ei palizi. Gura strânsă părea obişnuită să tacă şi să ţină în frâu cuvintele pe care ar fi fost tentată să le rostească. Melancolia din ochi fusese înlocuită de o rece resemnare. Întreaga-i înfăţişare nu mai avea frăgezimea aceea a copilăriei timpurii, când, chiar dacă plângea deseori după părinţii ei şi ducea o viaţă singuratică, avea încă entuziasmul inocent al acestei perioade a vieţii şi simţea câteodată înlăuntrul ei o caldă voioşie. Totul emana acum o frumuseţe rece.

Directorul îi chemă pe copii în clasele lor. Un profesor mic şi gârbovit îi conduse către o clasă din dosul liceului, ceva mai mare decât restul, în care se găsea şi un glob pământesc, printre alte vechituri. Pe glob, în locul numelui „Imperiul Rus” fusese lipită o hârtiuţă pe care era mâzgălit „RSFSR”.

Elevii se aşezară gălăgioşi în bănci. Maria vru să scape din prima bancă, unde stătuse patru ani, dar profesorul, care auzise că era eleva cu cele mai mari note, dorea s-o ţină sub supraveghere şi o luă de mânecă, aşezând-o în banca din faţa lui. Boris, care intrase în acelaşi liceu şi în aceeaşi clasă cu Maria, spre bucuria amândurora, se poziţionă în spatele ei.

− Bună ziua, odrasle ale Revoluţiei! zise cu un glas înalt, piţigăiat şi răstit profesorul.

Mariei îi era deja dor de sintagma „lepre”.

− Sunt profesorul de istorie din această şcoală şi, de acum înainte, sunteţi în responsabilitatea mea. Mai târziu în timpul acestei ore vom primi vizita tovarăşului Nakoţîn, dar, înainte de a începe lecţia, ţin să vă anunţ că aveţi patru noi colegi din afara Moscovei. Să vină în faţă şi să se prezinte, ca să-i ştie toată lumea!

Cei patru se ridicară din băncile lor. Unul dintre ei, un băiat cu tenul mai închis, se aşezase lângă Maria. Se prezentară fiecare cu glasuri destul de timide. Profesorul îi grăbea cu câte un „hai” dacă nu se mişcau destul de repede. Maria se uita plictisită la acest scurt spectacol. Copiii îşi spuneau numele, îl salutau pe profesor şi apoi Revoluţia, apoi se duceau în băncile lor. Toţi cu steaua la piept. Toţi în aceleaşi uniforme. Deodată însă ceva îi atrase atenţia Mariei. Ultimul rămas vorbea o rusă cu accent. Era colegul ei de bancă.

− Mă numesc Selim Hasko!

Îndeplini acelaşi ceremonial ca şi ceilalţi şi se aşeză în bancă, începând să frământe în mâini un creion.

− Bun, acum ne putem începe ora! zise bucuros profesorul, frecându-şi palmele.

Se ridică şi scrise pe tablă, mare, „Istoria- ştiinţă a timpului uman. Perioade şi legi”

− Aşa, să vă văd! Ce este istoria?

− Ştiinţa care studiază trecutul? întrebă Boris.

− Nu, tembelule, n-am scris pe tablă!? Aţi ajuns până aici şi nici să citiţi nu ştiţi!

Toată clasa începu să râdă de Boris, care tăcu mâlc.

− Scrieţi acolo: „Perioade”. Istoria cunoaşte patru epoci distincte. Prima este epoca sclavagismului. Mi-o puteţi spune pe a doua?

− Evul Mediu? deschise gura colegul de bancă al Mariei.

− Vrei să spui epoca feudalismului. A treia este epoca capitalismului. În fine, ultima, cea în care am intrat recent, este epoca comunismului. Acestea sunt cele patru epoci ale istoriei. Nici mai multe, nici mai puţine.

− Dar nu vor putea fi mai multe, cu trecerea timpului? întrebă Maria, intrigată de această împărţire aşa de riguroasă.

− Nu. Istoria are un traseu al ei, clar şi analizabil prin intermediul gândirii raţionale. Traseul logic este cel de la comuna primitivă la societatea egalitară tehnologizată. Sper că scrieţi asta!

Clasa încuviinţă dând din cap. Pe Maria deja o durea capul. Se săturase de definiţii şi clasificări, dar numai din acestea întâlnea la tot pasul.

− Mai mulţi factori fac posibilă împărţirea fiecărei epoci în trei perioade distincte: ascensiune, stabilizare şi declin.

− Epoca comunismului va intra şi ea în declin? întrebă Maria, vioaie fără să vrea.

− Logic că nu. E ultima epocă din istorie!

− Păi şi atunci, mă scuzaţi, cum rămâne cu împărţirea…?

Profesorul părea pus în încurcătură. Ignoră însă subiectul şi trecu la altele. Între timp, apăru şi tovarăşul Nakoţîn, care se postă într-un colţ al clasei şi stătu acolo toată ora, doar ascultând. Maria nu mai deschise gura de la venirea lui. Ştia că nu trebuia să îi pară „suspectă”.

Când ora se termină, Nakoţîn îl felicită pe profesor pentru lecţia susţinută şi lăudă întregul colectiv pentru „performanţă”, deşi numai Boris mai deschisese gura din când în când, rămânând fără concurenţă din partea Mariei.

În pauză, Maria rămase în clasă, citind o carte pe care o împrumutase de la o bibliotecă din apropiere. Din cauza Revoluţiei, nu mai rămăseseră decât câteva cărţi, inofensive regimului. Reuşise să pună mâna pe „Mathias Sandorf” de Jules Verne.

Majoritatea colegilor ei continuau s-o evite, dar pe ea n-o mai deranja de mult timp faptul acesta şi îşi ocupa timpul din pauze citind sau stând cu Boris. Acum însă citea cu superficialitate, trecând peste rânduri fără să acorde mare atenţie cuvintelor. Încerca să tragă cu ochiul la ce făcea colegul ei de bancă, care nu plecase din scaunul lui. Continua însă să citească aparent cu sârg, căci dădea pagină după pagină. Văzu cu coada ochiului că se întorsese spre ea şi îl auzi:

− Mă cheamă Selim. Tu eşti…?

− Sofyia, răspunse Maria fără să-şi ridice ochii, cu un glas iritat, de parcă ar fi întrerupt-o din citit. Cum Selim, oarecum încurcat de acest răspuns laconic, tăcea, Maria îşi ridică în sfârşit privirea şi-i cercetă înfăţişarea binevoitoare şi ochii de un verde închis.

− De unde eşti, Selim? întrebă ea, căzând din nou cu privirea asupra cărţii, fără a mai urmări măcar rândurile.

− Vin din Ucraina. Am venit cu familia aici, unde suntem în siguranţă.

Ochii Mariei trădau o vie curiozitate, dar restul corpului nu reacţionă în niciun fel, şi părea că ea îl ignora pe Selim. Deschise însă gura, după câteva secunde:

− Deci nu eşti rus…

− Sunt tătar, zise el.

Maria se uită la el. Selim zâmbea strâmb, veşnic pus în încurcătură de gesturile fetei.

− Nu prea ai privire de tătar, zise ea pe un ton serios.

Discuţia sacadată le fu însă întreruptă de apariţia profesorului de biologie, care începu să predea clasei alcătuirea plantelor.

După terminarea orelor, Sofyia şi cu Boris porniră împreună spre casă. Pe jos încă era ud, iar cei doi aveau grijă să evite bălţile.

− Poţi să vii la noi, dacă vrei, îi zise Boris. Mama a făcut tochitură. A găsit carne în piaţă, cică veniseră s-o vândă nişte ţărani care fugeau de…. de… colectivizare.

− Mulţumesc, dar nu vreau să vă deranjez…

− Hai, nu ne deranjezi!

Aşa că Sofyia o coti cu Boris la dreapta, pe strada care ducea spre casa lui.

− Cum ţi se par noii colegi? spuse Sofyia la un moment dat.

− Nu ştiu… Cum să mi se pară?

− Unul mi s-a părut interesant…

− Care?

− Ăla, Selim…

− De ce ţi s-a părut interesant? făcu Boris, cu reproş în glas.

− Păi, e din altă parte. Alt popor…

− Aceeaşi chestie! ripostă Boris. Toţi suntem egali. Nu contează de unde e sau…

Maria înghiţi în sec. Băiatul îşi învăţa bine lecţiile.

− Cică e musulman, adăugă acesta din urmă. Se zice că ăştia îi urăsc pe toţi cei care nu-s de-ai lor.

− Nu cred… zise Maria, gândindu-se că poate Boris avea totuşi dreptate. Şi simţi un fior de frică că aşa ar putea fi. Fusese obişnuită să stea în bancă cu Boris. Oare s-ar fi descurcat cu un coleg de bancă neprietenos?

Următoarea zi, soarele domnea pe cer. Maria porni în drum spre şcoală mai repede decât de obicei. S-ar fi zis chiar că era vioaie.

Când ajunse în clasă însă, se aşeză în bancă şi aproape instantaneu se puse pe citit. Aproape toţi ceilalţi intrară în clasă, unul după unul. Lipseau doar profesorul şi Selim. Curând însă, se auziră zgomote de afară. Uşa se deschise şi intră profesorul de istorie, trăgându-l de urechi pe tătar.

− Uiţi unde te afli, tinere! Dacă te mai prind că te angajezi în activităţi mistice în incinta şcolii, te arunc înapoi în stradă, de unde ai venit aşa anevoie!

Şi îl trimise în banca lui cu o palmă zdravănă peste scăfârlie.

− Ai nota 2 la istorie! Asta pentru că n-ai învăţat că religia este un instrument al tiranilor de conducere a maselor!

− Poate că a învăţat şi n-a crezut asta! ripostă deodată Maria.

O spusese însă destul de încet, iar profesorul n-o auzi, aşa că ieşi din clasă fără să mai zică nimic. Veni curând şi profesorul de limbă rusă, cu care aveau oră. El era vechiul profesor al Mariei. Toată ora numai de „lepra mistică” tot trăncăni.

În pauză, câţiva elevi se strânseră în jurul lui Selim, să afle ce făcuse. Majoritatea însă ieşiră în curte, evitându-l. Singură Maria părea a fi în afara freamătului general, stând în banca ei şi citind.

− Cu ce i-ai supărat pe profi? întrebă un coleg.

− M-au prins că mă rugam în baie, răspunse Selim.

Toţi începură să râdă cu hohote.

− Ştiam că n-aveam voie, aşa că am încercat să mă ascund de ei, în holul băii. Dar a venit profesorul de istorie şi…

Nimeni însă nu-l mai asculta. Plecară toţi râzând. Atunci, Maria se uită la faţa lui cuprinsă de furie şi zise:

− Acum arăţi ca un tătar.

Şi se afundă din nou în lectură. Selim nu zise nimic. Maria simţi deodată că nu mai avea curajul de a-i înfrunta privirea. Se gândi la cele zise de Boris.

Peste două ore însă regretă însă. Era pauză şi Selim stătea în bancă, desenând ceva cu un creion. Maria veni la el, dar se opri intrigată, văzând cât de concentrat era Selim la ce făcea. Desena nişte linii care convergeau în mai multe puncte… La un moment dat, tătarul vru să se ridice, dar dădu de Maria, care făcu un pas înapoi, speriată de gestul brusc al lui.

− Pardon… Voiam să văd ce faci, se scuză ea, înclinând uşor capul a timiditate.

− Desenam, răspunse sec Selim. Dar nu-şi întoarse privirea înapoi către foaia sa. Răspunse cu un glas mai binevoitor:

− Desenam planul şcolii…

Maria se ridică pe vârfuri, ca pentru a-şi spori aerul impunător pe care ar fi dorit să-l aibă, şi zise:

− De ce trebuia să te rogi la şcoală?

− „De ce” întrebaţi cu toţii! ripostă Selim. Pentru că sunt mistic şi… cum mai ziceţi voi!

− Nu… murmură Maria. Se înfierbântă deodată. Nu sunt ca ei! Şi eu sunt… mistică! Dar eu mă rog acasă, nu aici, să mă vadă…

− Trebuia să mă rog atunci pentru că aşa e tradiţia… Trebuia să mă rog cel puţin o dată dup-amiaza asta.

− Sper că nu mă urăşti… că te-am întrebat! zise Maria, încet.

− Nu. Dar ei… Ei mă urăsc. Şi trebuie să ascult de ei, ca să nu mă mai urască…

− Nu trebuie să asculţi de ei! zise Maria, înviorată. Fără să-şi dea seama, îl luase de mână pe Selim. Ei sunt răi, ei sunt malefici, oribili…

Băiatul nu ştia ce să zică. Maria se roşi toată, îşi retrase mâna şi murmură:

− Să nu te mai prindă şi a doua oară…

Apoi plecă cu paşi mici din clasă, lăsându-l pe Selim să se-ntrebe, ca alţii înaintea lui, cine era acea fată.

După ore, Maria colindă oraşul în căutare de mâncare. Trăia de pe urma unui ajutor social pe care-l încasa lunar de la poştă. Primea destui bani pentru a se întreţine fără probleme. În ultima vreme, de când cu adoptarea Noii Politici Economice (NPE), existau pe piaţă mai multe produse şi Maria avea de unde să cumpere ce-i trebuia.

Plimbându-se pe strada Rugoţki, plină de magazine, Maria se gândea ce ar putea să mănânce. Luă nişte cartofi şi o pulpă de pui, toate aduse de la fermele colectivizate prin intermediari deţinători de mici întreprinderi private. Îşi cumpărase cu mai mult timp în urmă un mic aragaz cu butelie la care putea să gătească tot ce avea nevoie fără să consume prea mult gaz.

Ajungând în apartament, Maria găti cum putu cartofii şi puiul şi-l mâncă pe măsuţa din bucătărie. Strânse apoi tot, îşi puse banii în ordine şi se sui în patul din bucătărie, unde dormea. Se puse pe citit, la lumina unei lumânări plăpânde, se rugă şi apoi se culcă.

Dimineaţa când se sculă, Maria deretică puţin prin casă, curăţând mobila de praf, mâncă nişte pilaf de la mama lui Boris şi se apucă să-şi facă temele. Acum însă, nu mai putea rămâne concentrată. Se tot gândea la ce păţise Selim.

„El a avut curaj… I-a înfruntat… Dar de ce să te rogi neapărat după-amiaza? Ciudat.”

La şcoală, nu scăpa niciodată prilejul să vadă ce făcea Selim. Căuta să vadă prin ce era el diferit, ca musulman. Dar nu făcea nimic ieşit din comun. Şi totuşi, îl înconjura o aură de mister. Îl simţea ca dintr-o lume ce era mai apropiată de a ei decât lumea celorlalţi.

Trecură luni, şi Maria şi Selim se împrieteniseră. Şi Boris ajunsese să se înţeleagă bine cu el. Şi cum era decembrie şi ninsese din greu în toată Moscova, cei trei deciseseră să iasă în parc şi să se dea cu sania pe micul deal ce se afla la câteva străzi distanţă de şcoală. Era de fapt o culme lină, înconjurată de case. Fâşia de pământ rămăsese goală pentru că primăria dorea să construiască nişte conducte pe acolo, dar proiectul rămăsese încremenit. Boris adusese sania. Cei trei urcară dealul şi se uitau la casele ce se înşirau la vale, până departe, unde se îngrămădeau şi se înălţau. Se vedeau câteva turnuri ale Kremlinului.

Cerul era senin, gerul domina asupra vechii capitale ruseşti. Maria, îmbrăcată într-un veston gros de piele şi o pălărie, ambele vechi şi ambele prea mari pentru ea, se uita spre centrul oraşului. Acolo se aflau ei, cei care conduceau acea lume de fier şi sânge…

− Hei, ceva se întâmplă acolo! exclamă Selim, arătând spre centrul oraşului.

− Da, se aude ceva… Ca o muzică, fu de acord Maria.

− A, am auzit! E sărbătoare mare! S-a fondat noul stat, întreg şi unit, acum, că s-a sfârşit războiul civil! zise Boris. Îi zice URSS. Uniunea… ăăă… ceva cu uniunea…

− Hai să vedem şi noi! zise Selim.

Cei doi băieţi păreau foarte entuziasmaţi şi n-o luară în seamă pe Maria, care strâmbă din nas. Ar fi făcut orice ca să nu vadă steagurile roşii, şi armele, şi întreaga panoplie a puterii bolşevice care încă îi bântuia visele, dar se lăsă dusă de cei doi.

Cum era duminică, aveau tot timpul la dispoziţie. Merseră pe jos, profitând de faptul că vremea era frumoasă, deşi era frig, şi ajunseră la capătul unei străzi mai largi, unde era strânsă lume. Era o paradă mare, cu mulţi soldaţi, multe steaguri. Erau şi detaşamente de cavalerie, erau şi tablouri uriaşe înfăţişându-i pe Marx, Engels şi Lenin. Boris şi cu Selim trebuiră s-o ia pe Maria de mână şi s-o ducă cu ei prin mulţime, pentru că pe Maria deja o năpădeau amintiri neplăcute şi nu-i mai venea să înainteze. Tot strecurându-se pe lângă oameni, ajunseră în faţa mulţimii, chiar lângă soldaţii ce mărşăluiau cântând veseli melodii închinate partidului şi Revoluţiei. Maria auzea încontinuu cuvintele „progres”, „Revoluţie”, „victorie”. Uitându-se la rândul celălalt de oameni, de pe trotuarul opus, îi îngheţă sângele în vine. Văzu ca prin vis, privind între două rânduri de soldaţi ce mărşăluiau, o faţă albă, cu ochi gri şi scrutători. Maria deschise gura încet, ca pentru a striga, dar nu reuşi să articuleze niciun sunet.

− Valul Revoluţiei ne poartă pe toţi! cântau soldaţii.

Maria nu se mai putu ţine pe picioare. Se lăsă uşor pe spate, şi ar fi căzut dacă Selim şi cu Boris n-ar fi reacţionat rapid. O luară amândoi în braţe şi-şi făcură loc printre oamenii care se dădeau la o parte mormăind. Maria, cu capul pe spate, se uita spre celălalt trotuar, şi vedea aceeaşi faţă apărând printre rândurile de soldaţi. Apoi dispăru. Şi faţa, şi soldaţii.

Când deschise ochii, era pe o bancă, nu departe de paradă, şi văzu doar privirile îngrijorate ale celor doi băieţi.

− Eşti bine? ziseră ei.

− Da… Da…

− Ce s-a întâmplat acolo? întrebă Selim.

− L-am văzut…

− Pe cine?

− Pe el…

− Cine este acest el? continua să întrebe Selim, îngrijorat.

− Dar poate nu l-am văzut… Ciudat, nu i-am văzut decât faţa… Şi mai ales, acei ochi… N-aveam cum să-i văd aşa de bine… Nu… Mi s-a părut, probabil… îngâna fata, fără să mai ţină cont de cei doi. Apoi se uită la feţele lor şi-şi dădu seama că trebuia să dea o explicaţie.

− L-am întâlnit acum aproape cinci ani… Kinis îl chema. M-a ajutat să-mi păstrez apartamentul…

− Cum adică? făcu Selim.

Maria se uită la tătar. Se linişti deodată. Se ridică în şezut şi spuse, cu o voce extraordinar de calmă:

− Selim, nu sunt cine crezi că sunt. Sunt orfană. Sunt fiică de nobil, şi mă numesc Maria Ibreţkin. Sunt duşman al poporului şi imperialistă.

Selim coborî puţin capul, îşi muşcă uşor buzele, apoi spuse:

− Şi eu, care m-am comportat atât de necuviincios…

Maria râse. Nu se aştepta la această reacţie.

− Nu te-ai comportat necuviincios! Dar sper că rămânem prieteni.

− Desigur! exclamă Selim.

− Şi să n-o pârăşti! zise tăios Boris. Se vedea că era supărat că nu mai era singurul care ştia secretul Mariei.

− Da’ ce crezi că sunt!? ripostă Selim.

− Gata! Ca să înţelegeţi tot, acum… El nu ştia cine eram. M-a pus să spionez pentru el, căci aşa fusese înţelegerea. El mă ajutase. Trebuia să-l ajut şi eu. Dar oamenii aceia pe care-i spionam… Cred că voia să-i omoare. Nu am vrut să-l mai ajut, şi atunci el a făcut altceva…

Cei doi tăceau, încordaţi. Maria continuă, glasul începând să-i tremure:

− M-a luat cu forţa şi m-a dus într-un loc oribil, întunecos… A zis că o să fac bani pentru el. A…. M-a pus să stau la uşi… Erau nişte camere acolo, unde intrau şi ieşeau diverşi… Toţi miroseau urât. A votcă, zicea el. Şi mă punea să le iau redingotele. Ei pur şi simplu şi le dădeau jos la intrare, dacă trăgeam un pic de ele. Şi trebuia să-i dau bani, scrisori, orice găseam în ele. N-am putut să fac asta decât de două ori. M-am opus… A ţipat… A zis că mă va distruge… A zis că voi ajunge ca cele… care erau înăuntru…

− Cine erau înăuntru? o întrerupse Boris.

− Femei. Kinis zicea că erau obiectele lui. Şi le folosea ca să… el zicea că le folosea ca să „satisfacă” pe cine trebuie. Şi eu stăteam acolo la uşă, şi a spus că o să ajung şi eu „înăuntru” curând. M-a dus însă acasă. Între timp, mergeam la şcoală. Dar în fiecare seară trebuia să mă duc… acolo, şi să îi fur. Şi nu puteam. Aşa că el mă punea să îi cumpăr lucruri. Şi mă punea să scriu numele tuturor celor care intrau şi ieşeau. Le aflam de la cele… care erau „înăuntru”. Nu le vedeam niciodată la chip. Vorbeam cu ele prin uşă. Şi apoi, într-o zi, m-a luat de mână şi mi-a zis:

„Acum, vei învăţa şi tu să-mi fii folositoare!”

M-am rugat de el să mă cruţe, să nu mă facă „obiect”, şi el râdea, şi râdea. M-a târât într-o cameră. Eu am închis ochii de frică. Când mi i-am deschis, am văzut că în cameră era doar el, care stătea la un birou şi scria. Când a văzut că m-am trezit, a râs tare. A zis că sunt o proastă. Mi-a spus că avea să mă trimită acasă, că trebuia să deschid întotdeauna apartamentul meu pentru el. Sau pentru cei care veneau din partea lui. Mi-a spus să le deschid numai celor care-i ştiau tot numele. Şi aproape în fiecare seară veneau. Dormeau în patul cel mare. Venea şi Kinis din când în când. Mă punea să-i fac şi de mâncare, dar nu m-a mai dus niciodată în locul acela… Însă de fiecare dată când făceam o greşeală, îmi zicea râzând: „încă una ca asta şi te duc înăuntru!” Şi niciodată nu ştiam dacă glumea cu adevărat. Nu aveam cum să scap de el. Şi cu cât venea mai rar, cu atât veneau mai mulţi în numele lui. Dar într-o noapte, am auzit o bubuitură. M-am trezit şi m-am uitat să văd ce se întâmpla. Intraseră doi oameni în noaptea aceea. Ei, acum, unul din ei îl căra pe celălalt afară. Închise uşa şi dus a fost! Am venit cu o lumânare şi când am văzut ce era acolo, am leşinat. Era… era… sânge… peste tot. Îl împuşcase. De atunci n-am mai intrat în camera aceea, cu patul mare. Am curăţat ce era de curăţat în restul casei… De atunci, n-a mai venit nimeni. Adică de aproape trei ani. Din când îl când, îl mai visez… Mai visez la ce o fi „înăuntru”. Dar acum doar mi s-a părut că l-am văzut. Altfel, m-ar fi căutat…

Cei doi nu înţeleseseră foarte multe. Partea cu omul împuşcat însă o pricepuseră amândoi foarte bine. Erau muţi de stupoare.

− E periculos să stai singură! zise Selim. Ar trebui să venim să te vizităm mai des! Ce zici, Boris?

− Da! Da! făcu energic Boris. Te apărăm noi de Kinis ăla, dacă mai apare!

Maria nu zicea nimic. Îşi ridică privirea asupra lui Selim:

− Nu ţi-e… frică… Să mă mai vezi, acum? Nu-s, din câte vezi, o companie veselă…

− E, na! Oameni răi s-au luat de tine! Şi n-o să-i las să te facă tristă pe veci! Şi de mine se iau întruna!

− Şi de mine! făcu Boris, mai mult de complezenţă.

Maria roşea, dar nu răspunse. Se ridică şi se uită la cei doi, apoi îi luă în braţe. Spuse doar un „mulţumesc” tremurat, apoi o porni la drum, spre casă. Cei doi o urmară fără să cârtească. Nu mai aveau chef niciunul de paradă acum. Pe drum însă vorbiră, şi râseră, şi se distrară. Maria deja lăsase în urmă amintirile neplăcute.

Cei trei ajunseră în faţa blocului unde locuia Maria. La intrare stătea un om îmbrăcat într-o haină neagră, groasă, căptuşită cu blană. Auzi încălţămintele lor scârţâind în zăpadă şi se întoarse cu privirea spre ei. Mariei îi părea cunoscut omul. Acesta se uita la ea, părând c-o cercetează îndelung.

− Da… Aceiaşi ochi…

− Tovarăşul Nakoţîn! exclamă Boris.

Maria se sperie deodată, şi făcu doi paşi înapoi.

− Da, eu sunt! surâse el. Cred că avem o cunoştinţă comună, domnişoară, se întoarse el zâmbind ironic spre Maria.

− Kinis… murmură Selim.

− Ce? spuse Nakoţîn. Nu încercaţi să fugiţi, spuse el, văzând că cei trei făceau paşi înapoi. Voi alerta poliţia dacă o faceţi. După cum spuneam, avem o cunoştinţă comună. Cred că îl ştii pe domnul Felodor Daniil Ibreţkin, nu-i aşa?

Maria îngheţă în loc, apoi, fără să se mai gândească, o rupse la fugă. Boris fugi după ea. Doar Selim rămase în loc, împietrit.

− Şi aşa se duce ultimul Ibreţkin… zise Nakoţîn scoţând din haină un pistol.

Cum văzu luciul armei, Selim se aruncă asupra lui Nakoţîn, care însă se descotorosi uşor de băiat.

− N-am nevoie de victime colaterale! Dă-te! Ah! A fugit… Eram sigur că e ea! Sigur!

Şi Nakoţîn dădu să fugă şi el, în urmărirea fetei, dar Selim se aruncă asupra lui, iar cei doi căzură în zăpadă. Deodată, Nakoţîn simţi ceva rece şi metalic atingându-i gâtul. Selim ţinea în mână un mic cuţit.

− Viaţa e grea în Ucraina! zise el, încercând să rămână dârz. Te pot spinteca ca pe-un pui de urs!

− Hai, fă asta, să vedem dacă ai curajul.

Nakoţîn întinse mâna către pistolul care căzuse la câţiva centimetri de el, dar Selim îşi păstră sângele rece şi îi băgă cuţitul în palmă. Nakoţîn ţipă.

− Nenorocitule, n-o să scapi!

Dar Selim fugea deja, luând şi pistolul. Nakoţîn se ridică din zăpadă şi porni în urmărirea lui. Şi fugeau amândoi prin stradă, şi membrul de partid striga într-una oamenilor de pe stradă să-l oprească pe băiat. Invocând rangul său, convinse pe câţiva să încerce, dar Selim era rapid. Nakoţîn însă reuşea să se ţină după el. Câţiva poliţişti treceau agale pe acolo, când auziră strigătele lui Nakoţîn. Imediat se puseră şi ei în urmărirea lui Selim. Acesta din urmă o coti pe o stradă îngustă, sufocată de clădiri înalte şi murdare. Nakoţîn era chiar în urma lui. Poliţiştii, puţin mai în spate. Primul spumega:

− N-ai unde fugi! Vă voi prinde pe toţi! Şi o voi ucide pe imperialistă! Şi pe tine cu ea, nemernicule!

Selim şi-a dat seama că soarta Mariei era pecetluită. Nakoţîn îi ştia secretul. Simţea, în timp ce alerga, cum pistolul, aflat în buzunar, i se lovea sec de şold. Acel mic obiect putea să rezolve totul. Dar poliţiştii… Nu-l văzuseră, nu o văzuseră pe Maria. N-avea decât o şansă. Dar, ar fi însemnat să-l ucidă. Avusese şansa asta mai devreme, şi o evitase.

Continua să alerge, când auzi ceva trecând pe lângă el. Un poliţist trăsese asupra lui. Simţi cum îi fierbe sângele în vene. Se răsuci dintr-o dată şi descărcă pistolul de cinci ori, orbeşte. Într-o milisecundă, văzu cum Nakoţîn cade. Îi fu îndeajuns. Se puse din nou pe fugit, şi scăpă de poliţiştii care se opriseră să-l ajute pe membrul de partid.

− L-a omorât! strigă unul din ei.

Selim simţi un junghi oribil în inimă, îl luară ameţelile, dar continua să fugă…

 

VII

 

Iată-l cum alerga… Maria îl putea vedea pe Selim, pitită fiind după nişte copaci. Boris era lângă ea şi nu ştia dacă să-l strige pe tătar sau să stea ascuns. Cum însă Selim se opri deodată şi începu să meargă normal, Boris se ridică.

− Hei, aici!

Selim se întoarse şi îngheţă în loc când îi văzu pe cei doi. Aruncase pistolul pe drum, într-o gură de canal. Coborî privirea. Mâinile încă îi tremurau.

− Nakoţîn… Unde-i? întrebă încă speriată, cu lacrimi în ochi, Maria.

− Nu mai e… spuse încet Selim. În mintea lui se ciocneau aceleaşi cuvinte unul de altul: „l-am omorît! L-am omorît!”

− Cum adică? se înfiorară cei doi, văzându-l pe Selim că tace şi că tremură.

− Păi…

Selim nu putea să zică. Se uita la faţa Mariei, se uita la faţa lui Boris… „Allah să mă ierte!” îşi zise.

− L-au împuşcat nişte poliţişti din greşeală. Mă ţinteau pe mine. Dar ei nu m-au văzut la faţă… Am scăpat de el.

− Sper că n-a spus nimănui… zise Maria.

Cei trei se despărţiră fără a-şi mai zice nimic unul altuia. În noaptea aceea, Maria îl visă numai pe tatăl ei. Şi numele lui răsuna ca un ecou în capul ei, dar îl auzea cum fusese spus de Nakoţîn, cu ură şi ironie. Se trezi la miezul nopţii şi se uită în jur. Unde era? Într-un mic apartament, singură, undeva în Moscova. Fără nume, trăind de pe o zi pe alta. Dar durerea trecu repede. Mâine avea şcoală. Trebuia să se trezească devreme… Se culcă la loc.

Dimineaţa următoare, mâncă nişte resturi din mâncarea pe care şi-o făcuse ziua trecută. La şcoală nu vorbi deloc nici cu Selim, nici cu Boris. Toţi trei erau tăcuţi, încât până şi profesorii sesizaseră.

Câteodată, o lovea un sentiment de oribilă nesiguranţă. Îi era frică că în fiecare clipă aveau să vină poliţiştii şi aveau s-o ducă undeva, s-o împuşte şi pe ea. Dar apoi frica dispărea. Dacă avea să se întâmple, n-avea cum să scape. Era o Ibreţkin şi nu putea fugi de asta.

Dar nu veni nimeni după ea. Ce-i drept, nişte poliţişti trecură pe la liceu întrebând de Nakoţîn, dar atât.

Timpul trecea peste Maria, şi umbra lui Nakoţîn pieri, la fel cum pierise şi umbra lui Kinis, şi a lui Vladimir. Împreună cu Selim şi cu Boris, ea se simţea bine. Cei trei legară o prietenie straşnică de-a lungul claselor elementare.

Şi în timp ce URSS-ul devenea din ce în ce mai mare, şi mai puternic, Maria creştea şi ea în resemnare pentru situaţia ei. Doar ura ei pentru tot ce era comunist şi comunism rămânea, ba chiar se intensifica, cu cât raţiunea ce se dezvolta rapid venea în completarea afectivului.

Era clasa a VIII-a. Era dimineaţă, iar Maria se trezi cu greu din patul care începuse să-i fie mic.

„Iar şcoală! Şi prima oră e cu tembelul ăla de istorie!”

Maria se îmbrăcă în grabă, mâncă ce găsi prin bucătăria aproape goală, sorbi o ceaşcă de cafea ieftină, apoi plecă spre şcoală. Pentru cineva care ar fi cunoscut familia Ibreţkin, nu i-ar fi fost deloc greu să remarce cât de mult semăna Maria cu mama ei. Zveltă, nu foarte înaltă, cu părul auriu lăsat liber să fluture în vântul de toamnă, părând că are un spirit propriu, dătător de reflexii subtile. Nici măcar uniforma seacă nu putea să înlăture aerul de maiestate şi nobleţe al fetei.

Strada ei se schimbase. Multe case fuseseră dărâmate şi înlocuite cu blocuri de câte două etaje. Faţadele lor maronii se întindeau în toate direcţiile, pe lângă străzile pietruite. Ocazional, mai treceau maşini, care umpleau aerul de fumuri înecăcioase. Şcoala rămăsese însă la fel. Şi clasa lor, de asemenea.

Maria se aşeză în prima bancă, unde continua să stea, alături de Selim. Boris stătea în spatele lor cu o altă colegă. Ca de obicei, Maria era tăcută, dar îi mai zâmbea din când în când lui Selim atunci când el se întorcea să-i mai ceară câte ceva în timpul orelor. Acum Selim desena ceva, şi Maria se uita cu interes. Cu glas şoptit, Selim îi explica că făcea planul pe care el îl proiectase, al unei clădiri mari, cu multe etaje. Profesorul, care scria de zor la tablă, nu vedea şi nu auzea nimic, dar se întoarse când auzi nişte râsete înfundate. Toţi se uitau amuzaţi cum profesorul, fixându-şi privirile asupra celor doi, care erau aplecaţi spre hârtie, făcea feţe-feţe.

− Ahem, avem o lecţie pe tabla asta, dacă nu vă supăraţi! le zise.

− Lecţia şi-o citesc unul de pe ochii celuilalt! râse cineva, în spate.

− Hai, tăceţi! răcni profesorul. Tovarăşe, la raport! îl sculă el pe Selim. Ce faci?

− Scriam lecţia, tovarăşe profesor!

− Şi aveai nevoie de ea ca să te ajute?

Toată clasa se prăpădea de râs. Boris singur rămase pe gânduri.

− Tovarăşe profesor, este numai vina mea! zise Maria. Eu l-am rugat…

− Ţi-am dat eu voie să vorbeşti!? Ia, hai, să vedem dacă ştiţi lecţia! Cine a realizat revoluţia proletară –atenţie! Proletară!- de la 1792?

− Danton, zise Maria, sigură pe sine.

− Greşit! Maximilien Robespierre. Danton era de partea burgheziei! Nimic nu învăţaţi!

− Dar nu Danton a creat Comuna, care…

− A nu se confunda Danton cu Comuna…

− Dar el a făcut-o…

− Fetiţo, nu te certa cu istoria! Ea este exactă! Lumea franceză, la 1792, trecea de la feudalism la capitalism, şi a existat o perioadă în care se putea aluneca spre o conducere comunistă, dar era prea devreme pentru asta! Istoria şi-a continuat cursul şi, iată, la 1917, s-a întâmplat!

− Şi atunci, iacobinii erau tot burghezi?

− Taci din gură! Ai şi tupeu să mai vorbeşti!

− O poate ţine colegu’ ocupată, tovarăşe profesor! râse unul.

− Hai, gata! Doi, amândurora! Că prea aveţi note mari! Vă daţi superiori! Nenorociţilor! Vă credeţi mai breji decât ăştia?

− Nu vă supăraţi, dar dacă notele ei asta dovedesc, nu e aşa? spuse Selim.

− Voi cam vreţi bătaie! Note! Auzi! Doar pentru că voi n-aveţi ce face acasă, nu înseamnă că ăştiălalţi n-ar putea să ia note mari şi ei! Aşa-i?

− Aşa-i! încuviinţară în cor ceilalţi, râzând.

Maria rămase cu o faţă demnă, impasibilă. În pauză însă, se ridică din bancă imediat după plecarea profesorului, se duse în baie şi începu să plângă. Selim ştia de ce a plecat aşa de brusc, şi nu ştia ce să facă. Se simţea vinovat. Auzi, egali! Ea, egali cu ăştia din spate, care se uitau cu feţe tâmpe şi se certau precum nişte zdrenţe de mahala, ce de fapt şi erau? Ea, la fel cu aceşti idioţi care luau de bună orice le îndruga profesorul despre această măreaţă egalitate a oamenilor, apoi despre factorul climatic, care făcea diferenţa în istorie, şi deci între oameni?!

Ar fi vrut să se ducă s-o liniştească pe fată, dar nu ştia exact ce să-i zică. Avusese aproape numai note mari până atunci, şi acum acest doi fusese trântit în catalog ca şi cum ai murdări un sipet cu diamante cu o bucată de cărbune. Pentru Maria, care era îngrădită din toate punctele de vedere în viaţa pe care o ducea, învăţatul era ca o supapă preafrumoasă, iar notele erau singurele lucruri unde simţea că nu o mai desparte acel zid de ceilalţi. Putea învăţa, putea lua note mari. Acolo era pe picior de egalitate în posibilităţi cu ceilalţi. Iată însă că s-a întors împotriva ei şi studiul.

Maria se aşeză la loc în bancă, dar rămase tăcută, până ce, într-o pauză, Boris o abordă:

− Hei, lasă! Toată lumea mai ia un doi! Nu te lasă fără, ştii prea bine!

− Mda… Ca să fim cu toţii egali…

Boris părea că vrea să-i mai zică ceva, dar se uită la faţa Mariei şi îi fu frică de o reacţie furioasă. În cele din urmă, se încumetă:

− Lumea râde… Şi n-ar trebui să-i dai prilejul ăsta.

− Ce vrei să zici? tresări Maria.

− Spune-mi… Ţie chiar îţi place de el?

− Nu! făcu Maria, înfuriată. Bine că şi tu te găseşti să crezi ca ei! Suntem prieteni, cum sunt cu tine!

− Restul nu o văd aşa…

− Nu contează restul. De parcă m-au băgat vreodată în seamă.

Şi Maria se cufundă din nou în tăcere, fără a se mai sinchisi de Boris.

Ajunsă acasă, se gândi îndelung la ce avea să facă mai departe în viaţă. Acel doi parcă o făcuse conştientă de lungul drum pe care îl avea de parcurs. Şi-aşa se ura după fiecare notă mare pe care o lua îndrugând minciunile lor, atunci când nu le putea ocoli. Se uită pe geam. În zare vedea fabrici ridicându-se mândre dintre case şi blocuri, cu coşurile lor înalte fărâmiţând cerul plumburiu pe care se plimbau rotocoale greoaie de fum. Ce putea să se facă ea în acea lume intoxciantă? Toţi profesorii ziceau că îi pregăteau pentru a fi „muncitori”. Majoritatea doreau să devină ingineri, să construiască canale, fabrici, linii de tren. Să construiască socialismul. Să trimită URSS-ul în nesfârşitul Progres.

Se uita pe geam, şi nu vedea progresul. Care era acesta? Că era plin de fabrici, că fuseseră dărâmate vechile case şi acum se întindeau peste tot blocurile maronii? Îi încurajau să devină ingineri şi să construiască… Dar cei care erau cu adevărat ingineri buni „vorbeau”, spuneau clar şi răspicat că proiectele grandomane pe care le cerea Partidul sunt imposibil de realizat. Ăştia nu erau buni. Maria auzise povestea unui astfel de inginer.

Nu erau buni nici cei care nu dezvoltau tehnologic ţara. Istoria e strâns legată de tehnologie, îi învăţau la şcoală. Prin raţiune, omul poate ajunge la acea lume perfectă a frăţietăţii şi belşugului. Prin pura raţiune, adică prin ştiinţă, prin cercetare, prin tehnologie, omul putea să evadeze din cătuşele care-l ţintuiau. Raţiunea domnea, iar nu spiritul. Ce nu era conţinut de raţiune era minciună, scorneli inventate de clasele superioare pentru a le ţine în sclavie pe cele inferioare.

Şi iată ce bine fuseseră puse în practică aceste magnifice idei, pe care i le predaseră profesorii! O lume ce aparent se dorea a belşugului şi frăţietăţii. Dar acea lume nu se mai sprijinea pe valorile ce ţineau unită o societate, căci aceste „valori”, anume loialitatea, dragostea, prietenia, competitivitatea, dreptatea, credinţa, toate erau călcate în picioare sau respinse de sistem. Şi atunci, pe ce se sprijinea URSS-ul? Că doar nu era anarhie. Bubuitul unui turn de paradă îi dădu imediat răspunsul Mariei…

Şi nu era doar forţa brută. Maria stătuse mult să analizeze aceste chestiuni. Studiase îndelung relaţiile dintre oamenii pe care-i întâlnea. Şi şi-a dat seama că toţi se priveau unii pe alţii cu suspiciune. Nimeni n-avea încredere în nimeni. Nimic nu era sigur. Tot ce era absolut în lumea asta fusese infirmat ca fiind „minciună” şi „misticism”. Rămânea un distrugător relativ. El domina lumea URSS-ului. Această suspiciune generalizată făcea ca imperiul să reziste în ciuda tuturor ororilor.

Păi cum, directorul şcolii tremura de fiecare dată când sosea în vizită vreun inspector, dar Maria îi auzise cum se înţelegeau să îl toarne pe un anume membru mai mic al partidului pe care-l cunoştea directorul, membru care cică s-ar fi căsătorit cu o fiică de „imperialist”. Făceau acest lucru ca să scape, la rândul lor, de aceeaşi suspiciune de „imperialism”. Nimeni nu îndrăznea să se pună împotriva imperiului, căci existau mereu oameni care să-i ducă la ruină. Aşa că se mulţumeau să facă şi ei acelaşi lucru. Şi şirul continua. Şi Maria nu-şi dădea seama unde se termina, sau dacă se termina măcar, şi nu se prelungea în spirale prin toată Rusia, fără a avea vreo coadă.

Gândurile îi alunecară apoi spre Selim, dar fură curmate la fel de rapid cum apăruseră. Ce avea? Trebuia să le facă jocul neapărat?

Cu aceste gânduri în cap, se enervă pe Boris. O dezamăgise. Crezuse că ştia mai bine de atât. Dar şi el părea la fel de convins de inepţia aia ca ceilalţi. Şi ştia cât de oribilă o considera el. Boris şi Selim erau prieteni, şi cu toate acestea Maria simţea că Boris avea momente când îl duşmănea pe tătar… Se înţelegeau bine, dar ea ştia că Boris îl considera „ciudat”, termen pe care îl foloseau toţi ca s-o descrie pe ea…

Evită însă să gândească mai departe. O ciudată frică o împiedica.

În ziua următoare, Maria îi evită pe Selim şi pe Boris. Când Selim, în timpul orelor, o privea cu înţeles, vrând s-o întrebe ce avea, Maria îi zâmbea puţin şi apoi se uita în altă parte. Era în acelaşi timp şi neatentă la ore. Lucru observat de profesori. Iar profesorul de biologie profită de ocazie pentru a o scoate la ascultat, sperând să-i găsească nod în papură şi să-i mai micşoreze media prea bătătoare la ochi.

Maria însă se trezi la realitate în momentul în care se văzu în faţa clasei, şi reuşi să treacă fără probleme de ascultat. Când, ajunsă în bancă, Selim o felicită încet, ea îşi îngropă faţa în prima carte care-i pică în mână şi se uită apoi prin clasă, căutând zâmbete. Şi le găsi. Enervată, îşi muşcă buzele şi încercă să evite oricare alte priviri. Făcea sforţări uriaşe să fie atentă la ore. Se gândea că era ridicolă, că râdeau de ea, şi pentru prima oară de foarte mult timp o deranja acest lucru. Descoperirea acestui fapt o tulbură adânc. Plecă acasă fără să-l mai aştepte pe Boris, cu care parcurgea de obicei o parte din drum.

Ajunsă în apartamentul ei, văzu că nu mai avea nimic de mâncare şi decise să se ducă în oraş să cumpere. Luă cu ea nişte bani şi o apucă pe o stradă care ducea înspre centru. La câteva alei depărtare se aflau magazinele de unde se aproviziona ea de obicei.

Mergea agale pe trotuar, dreaptă, dar nu ţeapănă, părând a înota cu graţie printre trecători. Era destul de frig, fiind sfârşitul lui februarie, dar soarele era pe cer şi încălzea cât de cât pământul. Zăpada aproape se topise.

Ajunse în faţa unei băcănii. Decise să ia nişte brânză. N-avea nevoie de mulţi bani; ca să nu fie acuzaţi că „exploatau” poporul, deţinătorii de proprietăţi private precum acea băcănie ţineau preţurile la un nivel foarte scăzut, ceea ce îi lăsa săraci, dar apăraţi oarecum de furia Partidului.

− O jumătate de kilogram de brânză de vaci, vă rog! i se adresă băcanului, un om cu o mustaţă mare şi stufoasă, dar faţă suptă şi ochi adânciţi în orbite.

Puse bucata împachetată de brânză în coşul ei de nuiele, când auzi:

− Hei.

Se întoarse şi-l văzu pe Selim, ce tocmai intrase în magazin. Îi răspunse cu un glas în care se puteau citi bucurie şi frică în acelaşi timp:

− Bună… Ce faci aici?

− M-a trimis mama să-i iau câte ceva… Tu…?

− Am venit să iau de mâncare…

− N-am apucat să-ţi spun… îmi pare tare rău pentru ieri. E vina mea. Sper că mă poţi ierta.

− Nu-i vina ta! zâmbi Maria. Şi n-am de ce să te iert!

Maria se uita la Selim şi gândi deodată că fusese distantă faţă de el, că nu-i vorbise, şi că tătarul probabil credea că se supărase pe el. Aşa că adăugă, cuprinsă de o ciudată vervă:

− Nu m-am supărat pe tine, daca asta crezi! Doamne fereşte!

− E bine, atunci. Acum unde mergi?

− Mai am câteva lucruri de luat…

Maria făcu câţiva paşi în direcţia ieşirii, dar aceştia se făceau din ce în ce mai mici şi mai rari. Ajunsă în pragul uşii, îl auzi pe Selim şi se opri:

− Dacă vrei, pot merge cu tine. Cam tot pe aici trebuie să mă plimb şi eu, să-i iau mamei ce are nevoie!

− Bine… zise Maria, roşind. Bine! repetă, mai tare, ca să nu pară că o deranja faptul că Selim avea s-o însoţească.

Cei doi nu zăboviră mult cumpărând cele trebuincioase. Cu coşurile în mână, începură să se plimbe, fără să observe de fapt pe unde mergeau. Vorbeau, îşi împuiau capul cu nimicuri pe care le tratau ca fiind cele mai importante lucruri pe care le auziseră vreodată. Făceau glume şi admirau apusul, fără a-şi da seama că soarele apunea şi, deci, era târziu. Era frig, iar cu cât se făcea mai târziu, cu atât se făcea mai rece. Înţepăturile aerului rece o scoaseră pe Maria din universul suspendat în timp în care trăise în ultimele două ore. Se uită în jur şi încercă să-şi dea seama unde era. Mergeau de-a lungul unui bulevard mărginit de clădiri înalte, unele noi, altele vechi şi jerpelite.

− Ce frig e! zise Maria, înfofolindu-se mai bine în haina ce încă-i era mare.

Selim îşi dădu jos haina lui şi i-o oferi Mariei, care însă refuză. Deodată, fata se opri. Tătarul făcu acelaşi lucru, uitându-se intrigat la ea.

− Recunosc zona asta… murmură Maria. Clădirea aia…

În faţa ei, situată la colţul dintre bulevard şi o străduţă, se afla o clădire nu prea înaltă, cam jerpelită, pe jumătate demolată, căci lângă ea se construia ceva mare, un sediu comercial, pesemne. Era casa în care locuise domnul Jirtov, şi Ana… Maria îşi aduse aminte de ziua în care bătuse la uşa acelei case… De ziua în care, ajunsă acolo, dăduse din nou de Kinis…

− S-a întâmplat ceva? spuse Selim.

Ce deznădăjduită era ea atunci! Şi, deodată, acele vremuri păreau depărtate, de parcă ar fi fost un lung coşmar de care se debarasase.

− Nu. Sunt bine!

− Tremuri. Ţi-e frig!

Selim se apropie de ea şi îi luă mâna, care era, într-adevăr, rece ca gheaţa. Maria făcu un mic pas înapoi, apoi îl luă deodată de braţ şi se lipi de el.

− Acum e mai bine! zâmbi ea.

Se uitară la cerul ce se făcuse de un albastru închis, acum că soarele aproape dispăruse de tot de pe cer. Bulevardul era aproape pustiu. Nu trecea niciun automobil, nicio trăsură. Liniştea era aproape totală. Începură să audă însă o vioară ce răspândea o suavă melodie. Sprijinit de clădirea pe jumătate dărâmată unde o dată locuise şi lucrase domnul Jirtov se afla un om zdrenţăros, ce cânta la o vioară veche. Şi melodia se auzea din ce în ce mai tare, pe măsură ce arcuşul apăsa din ce în ce mai hotărât pe corzi. Muzica săltăreaţă îi aduse aminte Mariei de ceva anume, din trecutul depărtat, dar nu putea să-şi dea seama de ce exact.

− E un vals… murmură Selim. Am învăţat despre el.

− Am auzit şi eu… Maria îi amintea parcă de o sală mare, luminată, plină cu oameni ce dansau… Dar era de pe vremea când avea familie, casă, dintr-un timp care nu numai că se sfârşise pentru totdeauna, dar aproape părea că nu existase deloc, ca şi cum toate aceste amintiri erau doar nişte vise.

− Ştii să valsezi? întrebă Selim.

− Nu…

− Uite, nu-i greu!

Selim îi luă mâna şi o cuprinse după talie. Maria tresări, dar apoi râse.

− A, e un dans! Proastă-s!

− Nu-i adevărat! Hai, să vezi ce iute o să înveţi! Faci un pas aşa, un-doi-trei…

− De unde ştii să dansezi?

− M-a învăţat o cunoştinţă, care fusese profesor de dans, dar pe care l-au dat afară, pentru că se ocupa de activităţi „burgheze”.

− N-are decât să fie burghez dansul ăsta! Mie-mi place!

Maria prinse repede mişcarea. Dansau pe mijlocul trotuarului, nu erau însă deranjaţi de nimeni, căci nu mai era altcineva pe stradă, în afară de zdrenţărosul care cânta la vioară. Maria nu mai vedea decât cerul întunecat, se lăsa purtată de muzică, şi de Selim. Întoarse capul şi-i întâlni privirea, ce se putea distinge destul de limpede la lumina felinarelor. Nu rezistă decât o secundă, căci după aceea se desprinse de Selim şi spuse repede:

− E târziu rău… Ai tăi o să te certe!

− Ddda… Hai… să mergem. Stai un pic!

Şi Selim se duse şi-i dădu zdrenţărosului o bancnotă. Acesta zâmbi, arătându-şi dinţii surprinzător de curaţi pentru un cerşetor, şi-i şopti:

− Faină domnişoara!

Selim o conduse pe Maria până la capătul străzii unde locuia. Maria se grăbi să plece, spunându-i un „pa” scurt, însoţit de un zâmbet îmbujorat.

„Am înebunit…” gândi ea toată noaptea. Se ura, dar nu voia să cerceteze de ce. Evita să gândească, dar în schimb simţea.

„Sunt nebună…” continua să-şi spună.

Dimineaţa următoare, veni la şcoală neobişnuit de târziu, chiar înaintea profesorului. Stătu ca pe ace toată ora. Cum veni pauza, aproape că alergă în curte. Se retrase într-un colţ, unde nu puteau s-o vadă ceilalţi, care stăteau în faţa scărilor şcolii. Tresări însă când îl văzu pe Selim ieşind şi el afară. Acesta o văzu şi veni spre ea, cu paşi mari, hotărâţi. Cu toate acestea, când ajunse lângă ea, părea că şovăie.

− S-a întâmplat ceva? o întrebă.

− Nu…

− De ce stai aici, singură?

− Aşa am vrut…

− Nu vreau să te deranjez…

− Nu mă deranjezi…

− Trebuie să-ţi spun ceva. Promite-mi că n-o să te superi pe mine.

Maria se uită cu ochii mari la Selim.

− N-o să mă supăr, zise, zâmbind.

− Nu ştiu cum s-o pun mai frumos… Dar trebuie s-o spun. Ieri mi-am dat seama. Te plac foarte mult.

Maria nu îndrăzni să-i înfrunte privirea. Începu să-şi frământe degetele. Părul ei auriu era despletit – îşi dăduse jos funda când ieşise în curte- şi acum îi acoperea faţa precum o cortină, o cortină din bucle ce se răsfrângeau ordonat.

− Eu… murmură Maria.

Selim stătea ca pe ace. Nu ştia cum să interpreteze tăcerea. Îi era frică că avea să-l ignore complet.

− Eu nu merit… continuă fata. Eu nu ştiu nimic… zise ea, ridicând capul, dând de ochii lui Selim.

− Ce e de ştiut?

− Totul…

Maria era roşie, tremura toată şi de-abia putea scoate două cuvinte. Reuşi să articuleze însă:

− Şi eu simt la fel… Dar nu ştiu ce să… spun, fac, nimic!

Şi bătu cu piciorul în pământ, a ciudă.

Selim mai făcu un pas în direcţia ei şi zise:

− Eşti cea mai inteligentă persoană pe care o cunosc…

Maria se ridică. Simţea greutatea îngrozitoare a anilor de resemnare, indiferenţă şi înstrăinare. Privi în ochii lui Selim şi văzu o neţărmuită căldură în ei. Sparse lanţurile, şi i se aruncă în braţe.

− Ajută-mă să fiu normală!

Se sună chiar atunci, iar cei doi intrară în şcoală.

Maria se obişnui destul de greu cu gândul că cineva o purta în inimă pe ea, pe „ciudată”. Dar mai ales, cu propriile-i sentimente. Îşi dădu întâlnire cu Selim într-un mic parc nu departe de şcoală, şi acolo stătură, pe o bancă, ore în şir, cum făcură şi ziua trecută. Se ţineau de mână, şi de data asta, se uitau numai unul în ochii celuilalt. Maria era foarte reţinută, iar Selim o întrebase:

− Ţi-e ruşine?

− Nu… Trebuie să mă obişnuiesc…

„E atât de matură şi, totuşi, atât de imatură!” gândi Selim. Dar parcă asta o făcea şi mai fermecătoare.

Se apropie de ea până ce ajunseră lipiţi unul de celălalt, atraşi parcă fără voia lor într-o mreajă dulce. Ochii lor încă prea neobişnuiţi unul cu lumina celuilalt se întâlniră, apoi cei doi se sărutară scurt. Maria zâmbea, ochii ei de smarald radiind mult mai puternic, buzele-i calde tremurând uşor. Se sărutară din nou, de data asta mult mai prelung.

Maria simţea că avea puteri noi. A doua zi, la şcoală, fu vorbăreaţă şi băgă în seamă colegi cu care abia schimbase două vorbe în toată viaţa ei. Boris văzu schimbarea şi o descusu. Maria îi zise de Selim, iar Boris se arătă mirat.

− Nu sunteţi cam diferiţi? făcu el, cu un glas tăios.

− Nu suntem chiar aşa de diferiţi, spuse Maria, toată numai zâmbet. Boris sfârşi prin a-i da dreptate. Într-adevăr, nu erau prea diferiţi unul de celălalt. Unde unul era slab, celălalt era tare. Aveau acelaşi mod de a privi lumea, mod pe care Boris îl respingea, dar pe care îl accepta la ei, doar erau prietenii lui. Ce nu înţelegea el era cum de se împăcau cu faptul că el era musulman, iar ea creştină, dat fiind că amândoi ţineau la aceste „misticisme”.

Într-o zi, cei trei ieşiră împreună prin oraş. Maria şi cu Selim mergeau lipiţi unul de altul, ţinându-se de mână. Maria făcea acum totul împreună cu el. Dacă la început roşea de fiecare dată când îl întâlnea şi se străduia să nu se simtă ruşinată când erau văzuţi împreună, acum ea îi căuta de fiecare dată compania. Boris stătea la stânga lor şi vorbea cu ei despre ce mai făcuseră profesorii, ce mai ziseseră colegii, fleacuri în general.

Selim şi Maria erau curioşi să mai vadă dacă acel cerşetor care cântase la vioară în acea seară mai era acolo, unde bulevardul se intersecta cu strada Hnielţkaia. Nu-l găsiseră, dar se simţeau bine vizitând din nou acele locuri. Maria observă o siluetă subţire stând în faţa clădirii pe jumătate dărâmate din colţ. Văzu din profil o faţă de femeie. Aceasta se întoarse înspre ea cu totul, începând să meargă în direcţia ei, uitându-se în pământ, şi Maria rămase încremenită de stupoare. Făcu câţiva paşi şi îi ieşi în întâmpinare, sfioasă şi cuprinsă de o mare tulburare:

− Doamna Zvetlanov?

Femeia încremeni, la rându-i. Cercetă puţin faţa Mariei, apoi exclamă:

− Sofiya! Tu eşti?

− Da…

− Vai, îmi pare tare rău pentru tot ce ţi s-a întâmplat… Când am auzit de Vladimir, am fugit din Moscova cu toţii… M-am întors acum să-mi revăd casa părintească, dar nu credeam că o să mai dau de tine… în fiecare zi m-am gândit la tine şi m-am urât…

Şi Ana o îmbrăţişă pe Maria. Amândouă erau emoţionate. Maria îşi dădu seama că era mai legată emoţional de Ana decât crezuse. Era prima fiinţă care-i sărise în ajutor într-o perioadă de mare restrişte pentru ea.

− Nu pot sta, din păcate! Tata mă aşteaptă! Îi e frică! Acum câţiva ani, primise vizita unui om ciudat, cu nume lituanian… întrebase multe lucruri. Nu ne simţim în siguranţă aici, în oraşul turnătorilor şi al criminalilor!

„Kinis…” gândi Maria, înfiorându-se.

− Adio! Poate ne-om mai vedea! Eşti superbă! Îmi pare rău că te-am lăsat aşa! Sper că mă vei putea ierta!

− Vă înţeleg! Adio!

Şi Maria se uită cum Ana porni cu paşi grăbiţi pe bulevard, dispărând în mulţime. Tulburarea îi trecu însă când se uită la Selim. Nu mai era singură. Nu mai era singură… Deodată, îşi aminti un amănunt mărunt din viaţa ei de demult. Cântecul de leagăn pe care i-l fredonase Ana în noaptea aceea, petrecută în casa lui Jirtov. Acum îi revenea în memorie, cald, suav, liniştitor…

 

VIII

 

Soarele lumina puternic faţadele încinse ale blocurilor. Vara venise, într-adevăr, şi îşi făcea simţită prezenţa strivind întreaga lume sub o cupolă de căldură. Maria mergea liniştită către şcoală. Avea test în acea zi, la matematică. Profesorul îi anunţase că avea să fie foarte greu, dar Maria nu se lăsase intimidată. La ultimul test, notele celor mai proşti din clasă fuseseră mărite, ca să corespundă „planului” întocmit de direcţiune, care ar fi evidenţiat „uluitoarele performanţe în domeniul ştiinţific şi tehnic al claselor noastre”.

Pe de altă parte, toată seara colindase oraşul pentru a-i găsi un cadou lui Selim. Era ziua lui, iar Maria se ocupase toată săptămâna cu găsirea cadoului potrivit şi, mai ales, cu realizarea unui „discurs” pentru când avea să-l dea. O frământa foarte mult întrebarea „Ce e Selim pentru mine?”. Nu găsise încă un răspuns care să n-o înfioare.

Scăpă de testul la matematică, apoi aşteptă nerăbdătoare ca şi restul orelor să se scurgă şi ele, să ducă cu acestea toată mizeria sistemului pe care îl ura şi s-o lase în lumea ei, unde lumina luna şi se afla Selim.

─ Tovarăşă Zvetlanov, pare-mi-se că nu îmi prea acorzi atenţie! o atenţionă profesorul de biologie.

─ Ba da, sunt.. ă..acord! zise grăbită Maria, încercând să-şi amintească care era lecţia.

─ Atunci îmi poţi explica cum putem creşte flori la polul nord?

─ Nu putem, spuse simplu Maria.

─ Eram sigur că nu erai atentă. Nu am explicat că prin încrucişări repetate între plante, prin inducerea lor într-un mediu din ce în ce mai friguros, pe parcursul a mai multor generaţii, plantele se vor adapta la frigul din ce în ce mai mare, şi vor putea astfel creşte inclusiv la Polul Nord!?

─ Atunci de ce nu s-a făcut asta până acum?

─ Pentru că încă nu s-au finalizat cercetările!

─ Şi…

Dar şi-ul şi-l înghiţi. Maria ştia că era de prisos să mai întrebe ceva. Profesorii nu îi răspundeau, ci doar o dădeau mai departe pe a lor, căci „aşa ne învaţă ştiinţa”. Ar fi vrut să ştie şi ea cine decidea ce spunea ştiinţa în URSS.

─ Poate ar fi mai bine să nu te mai iei în gură cu toţi profesorii, îi zise Boris în pauză.

─ Dar dacă are dreptate?! interveni Selim.

Faţa lui Boris se crispă puţin a dispreţ. „Desigur, îi vine în apărare ca un căţeluş loial.”

─ Chiar dacă are dreptate, nu crezi că ar fi mai bine să evite problema? De parcă o să schimbe părerea profesorului.

─ Pe a lui nu, da pe a celorlalţi, poate!

─ De parcă stă cineva să judece ce i se predă!

─ Atunci, măcar de dragul adevărului! Trebuie să înghiţim toţi minciunile astea gogonate, fără să zicem nimic, să acceptăm tacit mascarada asta?

─ Mda…

─ Doar pentru că eşti tu de acord cu aceasta? îl interpelă Selim pe Boris, care îşi puse braţele cruciş, luând un aer de superioritate.

─ Nu vă mai certaţi atâta! zise Maria, punându-se între cei doi. Sunteţi prieteni.

─ Eu doar ţi-am dat un sfat, şi s-a inflamat ăsta!

─ Nu m-am inflamat, doar ţi-am spus că…

─ Nu mai contează. Faceţi cum vreţi… zise Boris, întorcându-le spatele şi plecând.

─ Ce tot are? făcu Selim.

─ Tot timpul vă certaţi. Las-o şi tu mai moale, când vezi că se încăpăţânează… Dar tu eşti parcă mai încăpăţânat!

─ Bine…

─ Şi să nu crezi că am uitat de ziua ta! adăugă Maria, zâmbind ştrengar. Am o surpriză pentru tine… Dar vorbim mai târziu!

După şcoală, Maria, Selim şi Boris ieşiră împreună pe poartă şi o luară înspre bulevard.

─ Unde să mergem să-ţi sărbătorim ziua? întrebă Maria.

─ Oriunde e bine!

─ La mine nu putem merge. Mama nu m-ar lăsa.

─ Hai la mine! zise Maria. N-am eu mult loc, dar ne-om descurca noi!

Boris se uită atent la fată. Pesemne că această propunere nu era spontană.

─ Facem deranj… Nu v…

─ Hai! Dacă eu vă invit!

Şi astfel, cei trei se întoarseră pe mica stradă înţesată de blocuri mici şi intrară în apartamentul Mariei. Cei doi băieţi nu mai intraseră vreodată în apartament. De fiecare dată, Maria ieşea cu ei, dar nu-i aducea la ea acasă, pentru că nici ea nu se simţea „acasă” în acel apartament încărcat de amintiri neplăcute.

Holul strâmt şi sufrageria goală, ce dădea o senzaţie de rece chiar şi atunci, când afară era zăpuşeală, îi cam intimidară pe cei doi. Se uitară cuprinşi de nelinişte privind la uşa închisă ce dădea înspre camera cu pat mare. Maria trase de ei:

─ Veniţi!

Când Selim intră în bucătărie, Maria se postată în faţa lui, ţinând în mână un tort acoperit cu frişcă.

─ La mulţi ani! strigă ea. Eu l-am făcut, zise ea, timid. Sper să-ţi placă!

─ Arată extraordinar! exclamă Selim. Dar nu trebuia…

─ Şi sper să-ţi placă şi asta! zise Maria, întinzându-i o jachetă de piele. E nouă. Am găsit-o la un sediu al Cooperativei Pieilor şi a Blănurilor Moscovite.

─ Cum de ai intrat acolo? se miră Boris.

─ E minunată! zise Selim, admirând lucrătura destul de mediocră a hainei. Dar era o jachetă de piele. Asemenea lucruri nu se prea găseau. Arunci prea mulţi bani pe mine, zău! râse el.

─ Eu cred că fac o investiţie bună! chicoti fata.

Selim puse jacheta deoparte şi o sărută pe Maria, care îşi încolăci mâinile în jurul gâtului lui. Boris rămase în pragul uşii, oarecum iritat.

─ Dacă vrei, poţi să vezi şi cadoul meu…

─ Desigur! zise Selim, desprinzându-se de Maria. Fata rămase însă agăţată copilăros de mâna lui dreaptă.

Boris îi cumpărase un bloc mare de desen şi nişte instrumente de măsură.

─ Pentru viitorul arhitect! zâmbi el.

Cei doi dădură mâna, ca nişte adevăraţi prieteni. Selim zise, cu vocea-i hotărâtă:

─ Şi acum, hai să mâncăm din acest arătos tort!

Maria roşi, apoi izbucni în râs când îl văzu pe Boris, aşezat pe un scaun.

─ Văd că de-abia aşteptaţi!

Luă un cuţit cu care tăie tortul. Îl mâncară repede, cu poftă, apoi începură să depene fel de fel de întâmplări. Se amuzară cu felurite jocuri. Stăteau în micul pat al Mariei. Aceasta din urmă stătea rezemată de Selim, care o ţinea paternal sub ocrotirea braţului său. Boris îi privea amuzat.

─ Mă simt prost să fiu cel care strică petrecerea, dar este cam târziu şi eu trebuie să plec!

─ A fost cea mai frumoasă zi de naştere! zise Selim, privind adânc în ochii Mariei, care parcă ziceau „şi tu pleci?”. Din păcate, trebuie şi eu să plec… Ne vedem mâine!

Maria se desprinse cu greu de Selim, care o sărută şi, împreună cu Boris, plecă. Rămasă singură, fata se prăvăli în pat. Gândurile îi zburau aiurea. Totuşi, se adunară toate, încet-încet, în jurul marii dileme. Ce simţea ea pentru Selim? Ce era el pentru ea? Îi era frică să formuleze vreun termen.

Dimineaţa următoare, Maria se certă cu Selim în legătură cu religia. Selim îi spusese că a crede că Dumnezeu e împărţit în trei Persoane este complet greşit, iar Maria se înflăcără şi îi spuse că în Biblie asta se înţelege, iar Biblia n-a fost niciodată respinsă de musulmani. La un moment dat, Selim plecă din clasă, bombănind. Atunci veni Boris, cu paşi calculaţi, şi puse mâna pe umărul fetei:

─ Lasă-l, e fanatic.

─ Dar nu înţeleg de ce nu vrea să priceapă…

─ E prea încăpăţânat. Şi prea virulent în opinii.

─ Du-te la el şi spune-i că-mi pare rău că am strigat la el.

─ Dar el a strigat la tine! se revoltă Boris.

─ Of….

Şi Maria plecă după Selim, fără să mai ţină seama de Boris. Se împăcară repede.

A doua zi, după ore, tătarul o luă de mână pe Maria şi îi zise:

─ Vreau să-ţi arăt că şi eu ţin la tine cel puţin tot atât cât o faci tu! Şi vreau să mă revanşez pentru ieri! Am găsit, nu prea departe, o biserică, unde se ţin în secret slujbe în fiecare seară de duminică. Te voi duce acolo. Desigur, dacă vrei.

O biserică… Maria nu mai intrase în vreuna de şapte ani. Se uită la Selim cu ochii ei sclipitori de smarald, a căror privire valora mai mult decât 1000 de „mulţumesc”-uri, îi spuse că acceptă, apoi cei doi se despărţiră, mergând fiecare la casa lui.

Duminică seara, Selim o aştepta pe Maria în faţa şcolii. Fata nu întârzie să vină, Selim îi întinse galant mâna, pe care Maria o luă zâmbind, şi cei doi porniră la drum printre case şi blocuri. Biserica nu era foarte departe, era ascunsă între trei blocuri de patru etaje, aproape sufocată. Maria se opri în faţa uşii.

─ Mulţumesc mult! Dar tu ce o să faci?

─ Eu… Aştept aici! zise el, zâmbind.

─ Intră şi tu! Poţi asculta predica!

Selim şovăia. Maria îl luă de mână şi îi zise:

─ Hai, vino! Nu-ţi renegi credinţa dacă asculţi o predică!

Selim consimţi, în fine, şi se aşeză pe una din bănci. Maria se aşeză lângă el. Toţi oamenii erau îngrămădiţi în jurul preotului, care rostea rugăciunile cu glas şoptit, ca să nu fie auzite de cei de afară. Nu erau aprinse decât câteva mici lumânări. De afară, biserica părea cufundată în linişte şi beznă totală.

Preotul, un bătrân cu barba lungă şi sură, cu ochii adânciţi în orbite, dar plini de viaţă, îl fascina pe Selim. Părea venit din altă lume. Mai ales acel zâmbet al lui, fix, dar liniştitor, părea a fi o oază în mijlocul deşertului socialist. Glasul lui era moale, vorbele, chibzuite, dar ele erau rostite cu atâta inimă, încât nu te puteai plictisi, în ciuda ritmului molatic.

Vorbea despre pilda fiului risipitor. Selim o ascultase intrigat.

„De ce l-a primit înapoi cu atâta bucurie pe fiul care a fost atât de zănatic?” se întreba Selim. „Bine, virtutea iertării, dragostea tatălui pentru fiu, bine, nu-i foarte greu să răspunzi la asta. Dar de ce ar fi el deasupra celuilalt fiu?”

─ De o mie de ori mai valoroasă e pentru cioban oaia rătăcită care s-a întors, până la urmă, la turmă, decât cea care nu s-a rătăcit niciodată. Pentru că pocăinţa, reîntoarcerea la Dumnezeu, îi sunt foarte plăcute Lui. Mai greu este pentru cel căzut în prăpastie să se suie la El, şi îi trebuie mult mai multă credinţă, speranţă şi iubire. Dar, când reuşeşte, e cu mult mai puternic decât cel care nu a căzut niciodată!

Selim reflecta la acele vorbe. „Cu toate astea, nu e bine să fii constant în credinţa ta!?”

Preotul reluă apoi rugăciunile. Auzind „să se-nchidă uşile”, Selim înţelese că trebuia să iasă. Tătarul păşi în pridvorul bisericii, uitându-se la luna aproape plină ce lumina palid siluetele fantomatice ale copacilor. Se uită apoi la picturile de pe pereţii bisericii. Vedea îngeri, sfinţi…

Deodată, cineva îl înşfăcă. Un pumn îl ameţi, apoi se simţi tras îndărăt. Deschizând ochii după şocul iniţial, văzu siluete întunecate, în uniformă, intrând buluc în biserică, cu armele în mână. Auzi şi strigătele celor dinăuntru.

„La naiba cu gărzile roşii!” scrâşni din dinţi Selim.

Se zbătu, dar era ţinut bine. Simţi o funie tare şi subţire cu care îi fură legate mâinile una de alta. Era încă ameţit de pumn şi nu vedea bine în întuneric, însă simţul auzului i se păstrase îngrozitor de ascuţit. Putu distinge glasul Mariei printre strigăte. Selim începu să murmure:

─ Doamne, ajută-mă! Nu… Ajut-o pe ea! N-o lăsa în mâinile lor!

Îl văzu trecând de el pe preot, cărat de doi soldaţi. Avea acelaşi zâmbet pe faţă, aceeaşi privire calmă, chiar când se uita la soldaţii care-l scuipau. Selim era cuprins de disperare. Totul se petrecea foarte repede, dar apariţia preotului parcă încetinise totul, aducând lumea la ritmul molatic al lui. Selim încercă să se aproprie de el, şi-i strigă:

─ Spune-mi, cum…?

Preotul era cu faţa la el, fiind târât de subsori de soldaţi. Îi ghici întrebarea din priviri, şi strigă, cu o voce deodată puternică:

─ Credinţă!

Cuvântul avu un ecou mare asupra lui Selim. Se uită cum preotul se lăsa dus, veşnic zâmbitor, către temniţă, poate către moarte. Şi atunci, din sufletul lui ţâşni o mare strigare:

„Cred! Cred! Cred că eşti milos! Nu-ţi cer să mă ajuţi pe mine, ci pe ea! Salveaz-o din mâinile lor! Fă o minune! Orice! Cred în tine!”

Auzi din nou glasul ei. Selim nu-şi mai controla gândurile, era cuprins de o beţie, de parcă zâmbetul preotului l-ar fi vrăjit.

„Cred în Iisus Hristos! Ajut-o, Doamne! Te implor, eu, păcătosul!”

Pentru un moment, părea că soldaţii se opriseră. Văzu cu coada ochilor o ciudată lumină.

─ P-ăsta l-am găsit afară. Nu-i cu ei. Bă, tu ce făceai, trăgeai cu urechea?

Selim ştia că cineva vorbea cu el, dar nu putea deschide gura. Fu împins într-o parte, după ce-i fură eliberate mâinile. Automat, începu să fugă, dar se opri puţin mai încolo, şi văzu cum soldaţii îi împingeau pe toţi într-un camion. O văzu şi pe Maria printre ei, dar n-avu energia să facă ceva. Camionul plecă, cu soldaţi cu tot.

Selim nu se întoarse acasă. Umblă haihui toată noaptea. În dimineaţa următoare, se întâlni cu Boris şi îi spuse ce se întâmplase.

─ Din vina ta! Tu ai adus-o acolo! Nu ştiai în ce pericol o băgai!? se răsti Boris la el.

Selim nu putea să se apere, dar se simţea cuprins de furie.

─ Din cauza ta, pentru că nu faci decât gesturi necugetate!

─ Unde-o fi dus-o? murmură Selim.

─ La sediul lor. E pe strada Libertăţii. Încolo. Eşti prost, continuă Boris, aproape scuipându-i în faţă cuvintele. De ce trebuiai s-o duci tu la biserica aia?

─ Pentru că ştiu că îşi dorea asta, pentru că o iubesc! strigă Selim.

─ Şi eu! zbieră Boris.

Selim îngheţă. Văzu faţa încordată şi schimonosită de furie a lui Boris. Trecu peste stupoare şi fugi de-acolo. Avea în cap un singur lucru: „strada Libertăţii”. Ajunse în faţa sediului gărzii, o clădire scundă, mare, de un maro închis sumbru şi bătrânesc.

„Nu s-a petrecut nimic. Nicio minune…” gândea cu ciudă Selim. „Mi-am renegat religia… Fiul… rătăcitor…”

„Dar dacă gândesc aşa, sunt un mare păcătos!” se învioră el. „Nu m-am tocmit cu Dumnezeu pentru o minune… Trebuie să cred… Să cred… Să cred!”

Se avântă înspre uşa sediului şi o deschise larg. Aproape că dărâmă un om înalt ce pesemne dorea să iasă. Selim îl ajută să se ridice, dar se sperie văzând că omul avea pe faţă o cicatrice mare, ce-i brăzda obrazul drept până în colţul ochiului.

─ Ce-i cu graba asta, aici!? îl abordă, ridicând din sprâncene, omul.

─ Vă rog, s-a comis o nedreptate! Au arestat o fată nevinovată azi noapte!

─ Aşa, şi? făcu omul, fixându-şi ochii lipsiţi de strălucire pe băiat.

„Cred… Cred…. Cred…” gândea Selim încontinuu.

─ Trebuie să mă ajutaţi…

─ Cei luaţi de val nu mai pot fi traşi înapoi… zise zâmbind omul cu cicatrice.

Şi atunci, sufletul lui Selim se umplu de bucurie şi de frică în acelaşi timp. Era el. Kinis.

─ Trebuie să mă ajutaţi! E vorba de Sofiya Zvetlanov!

Kinis zâmbi. Pentru un moment, Selim simţi că se minţea singur, că n-avea să se întâmple nimic, ca în ajun, că a greşit renegându-şi religia şi aruncându-se în această aventură nebună.

─ Stai aşa…

Şi Kinis dispăru în imensitatea clădirii. Trei minute mai târziu, Selim auzi voci. Oameni veneau spre el, escortaţi de soldaţi. Îl văzu pe preot printre ei, şi inima îi săltă. Apoi o văzu pe Maria, care-i sări în braţe.

─ Selim, hai să plecăm de aici! Fără tine, nu ştiu ce m-aş fi făcut!

─ Eu n-am făcut nimic, murmură Selim, ci Dumnezeu…

Se uită în ochii ei.

─ Te iubesc!

Ea se uită în ochii lui.

─ Şi eu te iubesc!

În acea zi, Selim se hotărî. Aranjă totul cu Maria şi cu preotul. Într-o dimineaţă, în biserică, preotul îl boteză pe tătar, care primi, la rugămintea Mariei, numele de Daniil. În timp ce preotul oficia Taina, Maria stătea într-un colţ, şi zâmbea.

Ce era Selim pentru ea? Era iubitul ei. Era fratele ei. Era tatăl ei.

 

IX

 

Kinis dispăruse misterios aproape imediat după fapta sa generoasă, la care Maria nu s-ar fi aşteptat. Fata avusese timp doar câteva secunde să-l întrebe de ce a ajutat-o.

─ Ştiu ce se întâmplă cu cei puşi în situaţia ta. Putrezesc aici luni de zile, sau mai rău… îi răspunsese el, cu un glas indiferent.

Când el dăduse să plece, Maria îl întrebase de cicatrice. Kinis îi dăduse un răspuns tulburător:

─ Valul s-a ciocnit de mal… Şi m-am lovit şi eu un pic. Revoluţia s-a sfârşit, dar ce-i mai rău, acum urmează.

Maria simţise în acele cuvinte o rea prevestire. Dar ea fu uitată repede, căci un sentiment mult mai puternic îi domina inima. Ceva ce se făurea constant în inima ei, mereu mai mare şi mai înrădăcinat. Pe Maria, anii de încercări o făcuseră neobişnuit de aptă în a simţi în profunzimea lucrurilor. Daniil era pentru ea motivul pentru care zâmbea când se trezea şi înainte să se culce. Găsea în a-i ţine mâna sau în a-l lua în braţe o atracţie căreia nu-i putea decât ceda.

─ Mă bucur să vă văd veselă, domnişoară! îi spuse într-o zi băcănierul de unde se aprovizona aproape zilnic.

Maria se îmbujoră. Erau ultimele zile de învăţământ secundar obligatoriu, unii dintre copii aveau să părăsească învăţământul şi se organizase cu acest prilej un fel de festivitate. Daniil o scosese pe Maria din sala de unde răzbeau cântecele patriotice şi o duse în afara liceului, în lumina roşiatică a soarelui ce apunea. Acolo, pe o potecă paralelă cu clădirea liceului, o sărută mai prelung şi mai apăsat ca până atunci. Iubirea lor părea a creşte mai repede decât ei.

Maria se hotărâse uşor să continue studiile, chiar dacă nu ştia ce avea să facă în viitor. La un moment dat îşi dorea să realizeze ea o enciclopedie cu tot ceea ce era interzis în URSS. Câteodată o bătea gândul să scrie istorie. Dar nu putea, în mod clar, face asta cât timp era în Rusia. Tot ce putea să facă, momentan, ca să ducă stindardul familiei ei, era să profite cât mai mult de ce avea, de educaţia pe care o primea de la cărţile pe care le putea găsi prin librării sau împrumuta de la tot felul de oameni.

Era 1928. Maria, Selim/Daniil şi Boris participau împreună cu tot liceul la o mare sărbătoare. Era vorba de alegerea lui Iosif Stalin în fruntea Partidului şi a Uniunii. În faţa Kremlinului defilau pătrate verzi de soldaţi ce se opriră la unison şi salutară pe noul conducător. Populaţia aclama, entuziasmată. Prin aer vibra vocea puternică a lui Stalin, care vorbea de avântul către Progres, de datoria populaţiei sovietice de a răspândi egalitatea şi libertatea în lume. Maria însă prindea doar frânturi de frază. Îi erau nesuferite toate acele cuvinte.

Boris se afla lângă Daniil şi Maria, şi ovaţiona şi făcea cu mâna noului conducător, aflat undeva acolo, în faţă, de-abia vizibil de unde erau ei, cu cozorocul negru şi lucios prinzând o rază de soare de parcă şi natura i-ar fi recunoscut dominaţia absolută asupra lumii. Daniil se uită la el cu o mină ce exprima mai degrabă dezamăgire decât reproş, dar Boris, deşi şovăi o clipă, continuă să aplaude. Destăinuirea ce i-o făcuse tătarului îl făcuse să-i fie frică de el, chiar dacă Daniil nu-i zisese nimic Mariei. Rămăseseră însă prieteni buni, atâta timp cât nu începeau să se certe pe chestiuni ideologice.

Maria se uita cu teamă la Boris. Nu putea să se enerveze pe el. Se întrista. Ştia că atâţia alţii erau ca el. Şi atâţia erau oameni buni. Dar toţi erau învăţaţi s-o urască. Toţi erau învăţaţi să-i iubească pe ei. În seara aceea, nu mai zăbovi cu Daniil, ca de obicei, ci se duse tăcută în apartament. Dintr-un motiv stupid, o cuprinsese teama că Daniil ar putea să înceapă şi el să creadă în ce spuneau ei.

Toată noaptea visase de altfel asta, iar dimineaţa mintea ei, obosită şi nesigură pe singurul ei sprijin pământesc, deja amestecase adevărul cu visul. În pauze, la liceu, se încolăcea copilăros în jurul braţului lui Daniil, dar nu vru să-i spună ce avea. Tătarul însă ştia că ceva e în neregulă, dar aşteptă până după ore ca să o ia de mână şi, sub pretextul că o ducea acasă, să se ducă într-un loc liniştit al oraşului cu ea, să-i vorbească.

─ Maria, stai!

O îndemnă să se aşeze pe o bancă cu el. Ultimele raze ale soarelui îi luminau mâinile, care le luară tandru în protecţie pe ale Mariei. Fata se uita la el vrăjită.

─ Promite-mi… of. Nu-mi promite nimic. Nu sunt în poziţia de a te pune să promiţi ceva.

─ Ce? Vorbeşte cu mine… Nu-ţi mai ascunde privirea.

Maria nu voia ca el să vadă că aproape o podidea plânsul. Ar fi penibil. Trebuia să fie stăpână pe sine, nu putea lăsa nişte vise s-o clatine. Da… Vise. Părea că grija iniţială a Mariei dispăruse. Nu însă şi tristeţea.

─ Vei ajunge mare, căci eşti inteligent şi hotărât. Să nu te împiedici de mine… îi spuse ea. Aş fi vrut să mă asiguri… de asta.

─ Vorbă-i asta? tresări Daniil, răscolit deodată de gânduri mai profunde.

─ Uite, acum, în loc să înveţi, să lupţi cu viaţa, stai pe o bancă îţi mănânci timpul cu o pierde-vară ca mine… Ştiu că ai tăi vor să fii medic mare. Şi vei fi… Ştiu asta…

Nu numai că Maria era tot cea mai studioasă din clasă, dar dedica deja destul de mult timp cântatului la vioară, descoperind că are talent. O folosea pe cea din liceu, pe care i-o împrumuta profesorul de muzică. Aşa că Daniil ripostă imediat:

─ în primul rând, minţi! În al doilea rând… Ce crezi că mă face să vreau să lupt, să reuşesc, să trec peste toată mizeria din jur? Fără tine aş fi o momâie, un gol în aer.

Maria zâmbi, se rezemă de umărul lui şi spuse, cu glas duios, din care melancolia aluneca cu fiecare sunet:

─ Ştiu exact ce simţi… Atunci nu te vei supăra dacă ai sta cu mine încă un pic, să ne uităm la stele…

Daniil zâmbi. Afară era destul de frig, fiind septembrie, dar nu-i păsa. Avea o luptă mare de dat, iar ea avea să fie alături de el. Iar asta îi dădea certitudinea că, orice ar fi, avea să răzbească într-un final.

Stătură până după miezul nopţii, uitându-se la stele şi admirându-le strălucirea vioaie, efervescenţa lor pe cerul negru ca păcura. Îmbrăţişaţi, îşi lăsau gândurile duse de vântul slab ce-i învăluia protector.

Pe măsură ce trecea timpul, în mintea Mariei încolţi un gând ce, încet-încet, ajunse să o obsedeze. Gândul de a pleca. De a fugi. Din Moscova, eventual din URSS. Ştia că n-ar fi putut s-o facă dacă nu ar fi însoţit-o şi Daniil. Şi Boris. Însă ei aveau o familie, aveau un rost acolo… Ea singură era o frunză liberă, bătută de vânt… Dar era totuşi legată acolo… Într-una din serile pe care şi le petreceau împreună în parc, încercă să vadă ce credea Daniil despre asta.

─ Ce frumos ar fi dacă am pleca, dacă am evada din închisoarea asta înconjurată de fabrici… Gândeşte-te… Berlin, Paris, Londra!

─ N-am ajunge nici până-n Kiev… zâmbi amar Daniil.

─ Vii tu imediat să-mi strici reveria! îl dojeni cu glas glumeţ Maria, împingându-l în joacă. Daniil râse, dar zâmbetul îi pieri repede de pe buze.

─ Ar fi frumos… Dar nu se poate.

─ Şi totuşi… în viitor…

Dar amândoi se înfiorară. Viitor. Un cuvânt pe care, instinctual, îl socoteau drept primejdios. Amândoi îşi feriră privirile unul de celălalt pentru câteva secunde.

─ Nimeni nu poate şti, concluzionă Daniil, îngropând această problemă.

─ Dany, eu nu mai pot aici! zise deodată Maria, luându-i mâinile tătarului într-ale sale. Familia ta e din Ucraina. Ne-am puta muta. Aş putea vorbi şi cu Boris. Ştiu că sună tras de păr… Dar nu mai pot, pur şi simplu! Urăsc să intru în fiecare zi în apartamentul ăla, să mă uit la uşa acelei camere blestemate, să merg în grădina unde a fost împuşcat Vladimir, unde ne-a întâmpinat Nakoţîn…

Tătarul căzu pe gânduri. Faţa lui trăda un amestec de milă sfâşietoare şi ciudă din cauza neputinţei sale. Ar fi vrut s-o salveze, într-adevăr, dar nu era stăpân nici măcar pe viaţa lui.

─ Dar tot în URSS am fi!

─ Am putea trece graniţa în România! Sau în Polonia!

─ Să trecem graniţa!? Îmi pare rău, e imposibil.

─ Ne poate ajuta Kinis, dacă îl găsim… spuse Maria, cu îndoială în glas.

─ Nu ne-ar ajuta fără să-i dăm ceva în schimb. Avem ce să-i dăm?

─ Da, îi promitem bani, promitem că vom munci din greu şi că îi vom trimite bani!

─ N-are ce face cu valuta! Şi-aşa, cine are bani, e suspect, şi el nu pare genul de om care să-şi dorească să fie bătător la ochi.

─ Aşa-i… oftă Maria, înciudată.

În cele din urmă, fata trebui să accepte adevărul. Momentan, era prinsă acolo. Prezentul era sumbru, trecutul era înfricoşător, iar viitorul era… Viitorul nu se afla în gândurile Mariei, problema lui era evitată cu groază.

─ Uită-te la mine, Maria, îi zise deodată Daniil, cu o voce aproape poruncitoare. O luă cu o mână de talia subţire. Ameţită, fata îşi lăsă capul uşor pe spate, răspunzând însă imediat sărutărilor lui Daniil. Îl muşcă încet de buze. Nu, hotărât lucru, gândise numai prostii. Era liberă. Prezentul nu era sumbru. Nu cu el.

Atunci când nu putea fi singură cu Daniil, Maria însă era alt om. Sclipirea din ochii ei se transforma în focul mocnit ce abia aştepta să se verse peste cei ce evocau monstruozitatea imperialiştilor şi infamul societăţii nobiliare, perversiunea religiei şi ticăloşia Guvernului Provizoriu, al cărui ministru de externe fusese, din partea constituţionaliştilor, tatăl ei. Sângele ei mereu în fierbere o îndemna la luptă, la singura luptă pe care o putea da, anume o luptă de idei şi de remarci. Lucru observat şi prost primit de colegi.

− Da’ ce ai, de mereu trebuie să fii contra profilor? o întrebă un coleg la un moment dat.

Maria preferă să nu răspundă. Dar în seara aceea, în timp ce se plimba cu Daniil pe o alee dintr-o parte mai veche a Moscovei, îi spuse că nu se putea simţi în largul ei în liceu şi că nu ştia cât mai putea îndura.

− Vor continua să mintă, vor continua să-şi debiteze prostiile, şi dacă suferi de pe urma lor, nu dai decât satisfacţie celor care au făcut revoluţia asta, care au inventat toate aceste idei oribile!

− Dar cum vrei să mă simt când văd cât de mult ar trebui să mă urască, dacă ar şti cine sunt, cât de mult îi urăsc ei pe părinţii mei? spuse Maria, o lacrimă scurgându-se încet pe obraz.

Daniil ştia că nu putea înlătura complet suferinţa fetei. În unele zile era fericită alături de el. În altele o cuprindea aceeaşi tristeţe sfâşietoare, deodată, fără niciun semn. Aşa că îi luă gentil mâinile, i le împreună şi-i zise:

− Fii mândră. Mândră că eşti cine eşti.

− Şi ceilalţi?

− Ceilalţi vor crede ce găsesc ei de cuviinţă. Nu ar trebui să-ţi fie frică de opinia lor. Mulţi sunt de treabă.

− Dar mă vor vedea mereu ca Sofyia… Ştii că mă simt ciudat de fiecare dată când mă strigă aşa… şi în afară de tine şi de Boris, toţi mă strigă aşa.

− N-ar trebui să fie o diferenţă între Sofyia şi Maria. Nu trebuie să renegi tot ceea ce eşti doar pentru că îi vezi că sunt minţiţi în a o urî pe Maria. Pentru ei, doar numele contează, doar clasa o urăsc. Uită-te la Boris: el însuşi crede multe din prostiile căruia i se predau. Şi totuşi, îţi este un prieten devotat! Pentru el, nu eşti Ibreţkin, imperialista, eşti doar Maria. Şi el îţi ştie secretele. Ei, care nu ţi le ştiu, ce ar putea spune ei?

Maria îi zâmbi. O umbră de amărăciune îi distruse însă zâmbetul, ca pe o construcţie din paie.

− M-am învăţat să îi ignor pe toţi, să le evit privirile. Poate chiar să-i dispreţuiesc… Să fiu cum sunt ei cu… cei din „clasa” mea…

− Nu-i adevărat! se revoltă Daniil. N-ai putea fi ca ei. N-ai putea urî, cum o fac ei!

Cei doi rămaseră în faţa unei case vechi, cu două caturi, cu geamuri mari, în jurul cărora erau sculptaţi în basorelief îngeri ce ţineau deasupra fiecărei ferestre câte o cunună de laur. Grădina era cufundată în linişte şi întuneric.

− Mai ţii minte când am dansat noi atunci, în stradă, pe melodia cerşetorului ăluia?

− Heh, a trecut ceva timp! râse Daniil. O strânse protector în braţe pe Maria, care îşi încleştă degetele în haina lui şi-i zise:

− O mai fi ceva în clădirea asta? Probabil că, pe vremuri, se dădeau baluri magnifice înăuntru. De-am mai putea dansa, ca atunci… păcat că nu mai există nimic. Au luat tot. Au luat tot ce era frumos, zicând că era putred, mânjit cu sânge, degradant…

− Pe tine nu te-au luat, îi spuse Daniil încet, şi nu trebuie să le dai şansa să îţi fure nimic, mai ales zâmbetul tău! Aşa că nu te mai mâhni.

Şi Maria zâmbi. Zâmbi cu acea candoare pe care o păstra numai pentru Daniil, sau pentru ea însăşi atunci când, ignorând sumbrimea apartamentului, se culca simţind în inimă fericirea de a trăi.

Iar lumea devenea din ce în ce mai sumbră. Anii Terorii aduceau cu ei neîncredere, frici, scandaluri. Fericirea Mariei se confrunta mereu cu aceeaşi senzaţie îngrozitoare de alienare. Într-o zi, cu ceva timp înainte să dea examenul de final de liceu, Maria dădu peste o carte în librărie, fără copertă şi cu paginile aiurea. Era despre Revoluţie. Răsfoind-o, se cutremură deodată şi scăpă cartea din mâini. Cu mâinile tremurânde, o ridică încet de pe jos, rupse foaia pe care se uitase şi ieşi grăbită din librărie, având grijă ca nimeni să nu-i vadă ochii înlăcrimaţi. Ajunsă în apartament, Maria puse bucata mânjită de hârtie sub perna ei, se descălţă şi se vârî în pat aşa cum era îmbrăcată. Se îngropă în pătură ca şi cum nu mai voia să simtă lumea. Nu mai era conştientă de propria ei vârstă. Simţea nevoia să fie îmbrăţişată, cu atât mai mult cu cât ştia că cei pe care ea îi dorea aproape atunci nu mai erau. Nu mai conta nimic altceva. A văzut pe acea pagină, în acea poză, pe chipurile ce se vedeau cam neclar ale părinţilor ei lumea căreia îi aparţinea, secolele ce au şlefuit ceea ce era, care acum fuseseră şterse, şi odată cu ele, ceva mult mai important şi mai concret: părinţii ei; lăsând la o parte ostilitatea lumii celei noi, minciuna în care trăia, tot… nu avea o mamă şi un tată. Nici măcar un văr, vreo rudă îndepărtată… nu. Toţi eliminaţi. Toţi îndepărtaţi. Oricât de fericită ar fi, golul acela nu putea fi umplut. Şi în acel moment golul o învăluise cu totul.

Nu-şi reveni ziua următoare. După ce luă examenul cu note foarte mari, se simţi şi mai rău. Unde avea să se ducă? Ce avea să facă? Se simţea în acelaşi timp nerecunoscătoare faţă de Daniil; simţea că-i făcea o imensă nedreptate fiind tristă, dar nu se putea abţine. Până la urmă, ce avea de făcut? Toată viaţa îi plăcuse să citească, să afle adevărul acolo unde îi era negat, să se uite şi să observe, să înţeleagă. Unde să folosească asta într-o lume a minciunii? Unde să mai îndure reverberaţiile unei lumi duşmane ei, familiei ei?

Ar fi vrut să plece. Să meargă. Să meargă pe jos, prin toată Rusia, simţind pământul ei sub picioare. Şi să nu se oprească. Să meargă până la graniţă, şi să nu se oprească. Să păşească printre grăniceri şi să nu crâcnească până ce n-aveau s-o împuşte. Sau mai bine. Să meargă în faţa Kremlinului şi să-i înfrunte pe toţi. Ultima licărire a lumii vechi să-i zâmbească amar celei noi. Şi cu cât gândea mai mult aceste lucruri, cu atât se ura mai mult pentru că nu se mai gândea la Daniil. Dar atunci când se uita la acea fotografie a părinţilor ei, părea că vede în ochii lor o imensă dezamăgire; nu era alături de ei, în acea fotografie (făcută pe vremea când încă nu se născuse), era încă în lumea roşiilor, supravieţuind prin minciună. Era o ruşine pentru ei. Şi gândul acesta o îndârjea şi mai tare.

Se mai liniştea cântându-i lui Daniil la vioară. Până la urmă, pentru el cânta. Pentru el îşi turna toată iubirea în arcuşul ce vibra profund de corzile întinse ale viorii. Ochii ei nu i-ar mai fi putut arăta uriaşa iubire pe care o purta, iubire care crescuse aproape fără să se simtă de-a lungul anilor. Ochii ei reflectau tristeţea din profunzime. Mai profund, însă, era spiritul ce anima arcuşul şi energia ce dădea naştere notelor. Daniil era complet fermecat în acle momente. Anii nu-i fuseseră potrivnici Mariei. Dimpotrivă. Crescuse a fi o adevărată nimfă, de o eleganţă simplă şi de o frumuseţe francă ce fascina şi prin contrastul dintre aceasta şi hainele sărăcăcioase. Părul bucălat şi blond păstrase inocenţa copilăriei, dar statura, supleţea, mersul şi buzele fine şi coapte arătau că devenise o femeie în toată regula. Agilă ca o gazelă, se strecura prin mulţimile de pe trotuare fără probleme, fără să se lovească de cineva, de parcă ar fi fost o zeiţă de neatins. Daniil o mângâia încet pe şoldurile arcuinde ca melodia pe care Maria o cânta. Îmbătat de dragoste, îi simţea totuşi tristeţea şi n-o putea îndura.

Erau singuri într-o sală nefolosită a bibliotecii locale. Acolo Maria putea cânta în linişte alături de Daniil. Tătarul încercă să o abordeze ocolit, dar fata evita orice discuţie referitoare la ea însăşi.

După ce ieşiră din clădire, Daniil o luă de mâini:

─ Te implor să-mi vorbeşti. Sunt aici…

─ Nu, făcu deodată Maria, iuţind pasul, dar totuşi ţinându-l încă de mâini pe Daniil. Acesta încercă s-o încetinească.

─ Te rog să-mi zici…

─ Nu eşti decât acum, dar pleci. Şi eu sunt singură în apartamentul ăla blestemat, cu pereţii ăia reci care numai orori au văzut. Aşa că nu te mai obosi, spuse ea cu o demnitate sforţată în glas şi-i dădu drumul, iuţind şi mai tare pasul.

Daniil zâmbi amar. Aşa era. Maria era ca o fetiţă speriată de monştri, dar monştrii ei erau reali şi cu adevărat îngrozitori. Alergă în urma ei şi o luă în braţe.

─ Nu te voi lăsa singură.

Maria încercă un zâmbet, dar nu-i ieşea. Dar Daniil nu mai lua asta în seamă. Ajunşi în faţa blocului, Maria lăsă capul în jos şi căută să scoată cheile. Era nedreaptă cu el. Dar aşa simţea.

─ Hei.

Daniil îi luă în mâini mâna în care Maria ţinea cheile.

─ Nu mai privi în jos. Nu plec nicăieri.

Maria se uită la el cu ochii măriţi. Întinse mâinile, dar se opri.

─ Dar, tu… părinţii tăi… trebuie să te duci, nu poţi…

Daniil o opri cu un sărut.

─ Nu te mai îngriji de nimic.

Întunericul din apartament nu mai era acum înfricoşător, ci protector. Pereţii nu mai păreau reci. Învingându-şi sfioşenia, Maria se cuibări în patul strâmt alături de Daniil, în cămaşa ei de noapte. Se simţea, pentru prima oară, acasă. Se simţea ca un copil răsfăţat, dar în acelaşi timp ca o femeie iubită cu adevărat. Avu cel mai liniştit somn dintotdeauna în acea noapte.

Abandonă planurile idioate de fugă şi de sacrificiu. I le împărtăşi lui Daniil râzând.

─ Părinţii tăi ar fi fost foarte mândri de tine, Maria, că după atâta vreme încă îi învingi pe cei ce ar fi vrut să te subjuge. Îi învingi fiind fericită, nu altfel. Crede-mă.

Şi, într-adevăr, acum fata îi vedea zâmbindu-i prin fotografie pe ai ei.

Maria decise să se înscrie la facultatea de chimie. Evitase literele pentru că ştia că ar fi pus-o să citească numai anumite cărţi. Chimia era un domeniu cât de cât liber, care o interesa destul de mult. O mai bucura şi faptul că facultatea de chimie se afla foarte aproape de cea de medicină, unde învăţa Daniil. Boris evitase facultatea. Muncea la o mare unitate sidelurgică. Era şef de echipă şi îşi făcea repede pile. Vorbăreţ din fire, Boris discuta îndelung cu colegii de echipă, cu superiorii, cu inspectorii, cu trimişii de la partid… Cu unul dintre aceşti „politruci” devenise prieten la cataram, şi obişnuia să meargă cu el în fiecare sâmbătă la o crâşmă. Se abureau cu băutură, cât să mai poată purta o discute cât de cât coerentă, şi turuiau vrute şi nevrute.

Maria se gândea deseori la ai ei, şi deşi amintirile din copilărie se estompaseră ca imagine, sentimentele pe care le trăise alături de ai ei şi mai ales vorbele lor îi apăreau mai vivid ca niciodată. Dar, deşi o intrista uneori, nu o mai dobora acest lucru.

O zi ploioasă punea în antiteză plumburiul cerului cu părul plin de culoare al Mariei, cu ochii larg deschişi şi scrutători. Jacheta neagră şi bocancii milităreşti (şi vechi, dat fiind că erau ai lui Vladimir) nu-i ştirbeau din candoare. Mergând pe trotuarul îngustat de lume, Maria se pomeni împinsă într-o parte, spre clădirile ale căror faţade cenuşii se opuneau străzii. O bătrânică se chinuia să ridice doi săculeţi. Unul conţinea nişte cartofi cam micuţi.

Maria se grăbi, cam stângaci, să o ajute, şi ridică ea sacii într-adevăr grei. Bătrâna gârbovită zâmbi:

─ Mulţumesc, mamă, mă tot chinui cu sacii ăştia de la piaţă până aici…

Maria îi zâmbi şi ea:

─ Cea mai mare plăcere! Poate însă găsiţi mai aproape, pe la un magazinaş, dacă vreţi, vă pot arăta…

─ Nu-i nevoie, îs buni şi ăştia, masă să fie…

Bătrâna nu mai părea deloc atât de gârbovită, din contră, avea un mers sprinten. Mariei i se făcu milă de ea văzând ce cartofi vai de ei luase şi se gândea cum să o ajute, când bătrânica făcu:

─ Oricum, cartofii ăştia sunt buni de o tochitură, am luat aici şi nişte salată, dacă te uiţi în celălalt sac, vei vedea… frumoase toate, an bun, cu ploaie…

Mariei îi venea să râdă, căci bătrânica chiar avea tot felul de alimente prin sacii ăia ai ei.

Când se despărţi de ea pentru a ajunge la facultate, Maria îşi dădu seama că nu sărăcia, nici greutatea n-o apăsau aşa tare pe bătrânică. Dar fusese singură, şi ea i-a vorbit. Şi se simţi foarte fericită în acea zi. Mai ales că nici ea nu era singură.

 

X

 

Viitorul era aproape pentru Maria. În acea furtună de eforturi, discuţii, ieşiri cu Daniil şi Boris, în apartamentul devenit mult prea mic pentru ea şi în facultatea în care tot se dădea într-una cu datoria muncitorească şi cu învăţământul realist şi în care nu erai nimeni dacă nu intrai în Komsomol, Maria întrevedea ceva frumos, ceva superb. Şi apoi mereu se oprea din gândul ei, roşie din cap până în picioare, şi încerca să-şi distragă singură atenţia.

Boris îi observa exuberanţa atunci când ieşeau toţi trei. Putea ghici în ochii ei cât de mult crescuse iubirea ei pentru Daniil. Şi ştia cât de mult o iubea tătarul. De multe ori se surprindea zâmbind amar în mijlocul discuţiei pe care o aveau. Deşi se mai întâlnea şi doar cu Daniil, sau cu Daniil şi alţi prieteni, Boris n-a mai discutat niciodată cu el despre Maria şi nici tătarul nu l-a mai întrebat. Incidentul de la arestarea Mariei părea uitat.

Maria îi impunea respect lui Daniil, prin statura ei, prin privirea ei arzătoare, prin acea integritate a omului înconjurat de ostil şi care rămânea loial steagului său. Dar seara, era a lui. Şi demnitatea, şi privirea aceea plină de putere, toate i se topeau în braţe. Şi totuşi, Maria rămânea timidă. Când nu mai îndura, după ce o ducea până acasă, fata îl trăgea uşor pe Daniil de mânecă. Acesta era semnul că voia ca el să stea cu ea. Nu puteau mereu. Şi nici atunci nu-şi putea învinge o anumită frică, cu toată pasiunea pe care o simţea mistuindu-i tot corpul şi spiritul. Daniil îi era încă străin, sau era cu adevărat al ei? Asta ar fi însemnat… Din nou se bloca, îngrozită. Ceva în ea o împiedica să se gândească la lucruri prea frumoase, ca şi cum ar fi vrut să se tortureze singură. Iar Daniil nu ştia ce să creadă.

Facultatea nu-i aducea Mariei mari satisfacţii. Îi plăcea ce învăţa, în mare. O scârbea supra-practicitatea de care era îmbibată materia. Ar fi vrut câteodată să studieze cele mai tembele chestii, cele mai simple şi mai lipsite de importanţă lucruri despre un mic element, acolo, din tabelul lui Mendeleev, şi să simtă minunea din tot ce îl compunea. Să ajungă până la esenţă şi să vadă că esenţa nu era acolo, de fapt, ci mult deasupra. Ar fi vrut să facă experimente cu materiale ciudate, rare, cu minerale cu proprietăţi incredibile. Dar, dacă nu erau bune pentru industrie, nu se studiau.

Era însă remarcată de colegi şi de profesori. Într-un fel, îi părea bine, căci nu mai era remarcată negativ. Frumuseţea îi atrăgea multe priviri şi atenţii, pe care le dispreţuia, dar măcar mai găsea pe câte cineva cu care să vorbească. Într-o zi se plimba pe coridoarele facultăţii cu doi veri, un el şi o ea. Fata o lăuda mereu pe Maria pentru inteligenţa şi perspicacitatea ei.

─ Şi are o conduită socială impecabilă! îi făcu fata vărului ei, tot mergând pe coridor.

Bărbatul, mai în vârstă cu doi ani, zâmbi cu înţeles. Cei doi o poftiră pe Maria mai într-o parte, lângă un geam.

─ Maria, eşti o studentă minunată, şi e păcat să nu ai mai multe oportunităţi… Chiar cred că ar trebui să ni te alături.

Maria ridică sprâncenele, neştiind ce să înţeleagă din asta.

─ Avem nevoie de cineva ca tine, critic şi inteligent, deschise gura vărul. Avem atâtea proiecte la care ai putea contribui…

─ Proiecte? Ce proiecte? se lumină Maria, sperând că va putea face ceva muncă independentă.

─ O să vezi imediat! Deci eşti de acord să vii la noi în Komsomol, să înţeleg! îi zâmbi fata.

Maria păli deodată. Mai degrabă s-ar fi aruncat pe geam. Îi veni deodată rău. Dar nu putea pleca. O înconjuraseră, parcă, o puseseră la zid la propriu şi la figurat. Pe feţele lor se citea bunăvoinţa cea mai sinceră. Dar ştia cum mergeau lucrurile. Se gândea că putea să dea un răspuns evaziv, să scape de ei măcar atunci…

─ A, păi, nu credeam că aveţi loc şi pentru mine, adică poate că…

─ Pentru cineva ca tine, oricând!

„Mai lasă-mă cu vrăjelile…” scrâşni din dinţi Maria.

─ Măcar să îmi daţi un minut să…

─ Credeam că te interesa, aşa părea, îi spuse cam apăsat bărbatul, sprijinindu-se cu braţul de perete şi astfel tăindu-i calea Mariei, ce se pregătea să se strecoare afară de acolo.

─ Nu credeam că…

Maria îşi dădea seama că nu putea scăpa cu un „nu ştiu”. Komsomoliştii controlau cercurile studenţeşti. Odată ce puneau ochii pe tine erai ori cu ei, ori împotriva lor. Ştia ce putere aveau. I-ar fi afectat, poate viitorul… viitorul… Ce viitor putea construi pe compromis? Sângele albastru clocotea din nou. Era independentă, şi numai independentă avea să trăiască, numai independentă putea să i se dăruiască lui Daniil şi numai independentă putea să…

─ Îmi pare rău, nu cred că sunt aptă pentru o asemenea responsabilitate, îmi pare rău să vă dezamăgesc.

─ Aptă!? aproape izbucni bărbatul. Sau poate nu vreţi. V-am cam auzit intervenţiile la curs, nu v-am prea auzit vorbind de bine de Partid şi de proletariat. Am crezut că putem pune simţul ăsta critic la treabă, dar poate l-am subestimat…sau supraestimat, dacă e s-o luăm aşa!

Amândoi se uitau suspicios la Maria. Ştia şi ea de ce. Care om ar fi refuzat să facă parte din Komsomol odată invitat? Numai necomuniştii. Numai cei ce se aflau împotriva Partidului. Dar nu crâcni.

─ Nu e necesar să ridicaţi tonul, îi înfruntă îndreptându-se şi aruncându-şi privirile ca nişte săbii asupra lor. Nu cred că pot să mă alătur vouă în acest moment şi nu doresc să interpretaţi această decizie într-un sens greşit.

Cu un zâmbet rece, le dădu bineţe şi trecu printre ei ca şi cum ea era şefa de comitet, iar ei nişte activişti. Din păcate pentru Maria, tocmai tovarăşul Fiodor Bogdanov Razokin era şef de comitet pentru Facultatea de Chimie. Şi n-avea s-o lase să scape.

─ Ce-ai făcut!? O abordă Boris, când Maria îi spuse totul. Ştii bine că n-o să te lase cu una, cu două! Nu le pasă de tine daca nu eşti de-al lor. Dar odată ce te invită, nu poţi să nu accepţi! Mai ales când eşti în poziţia în care te afli! Ştii bine cu câte te pot avea la mână! Şi ce aliaţi ai în facultate?

Aliaţi? A avea la mână? Ce fel de lume era aceea, în care îţi trebuia aliaţi ca să rezişti unor idioţi umflaţi de aroganţă care se credeau deasupra celorlalţi luptând, pare-se, pentru egalitate?

─ Lasă-i să tune şi să fulgere….

─ Mă voi asigura că n-o să facă nimic! scrâşni din dinţi Boris. Fir-ar să fie… Razokin ăsta e o nucă grea de spart… în fine, încearcă să nu te faci remarcată o perioadă. I-ai zis lui Daniil?

─ Nu… păli Maria. Nu vreau să ştie. Nu trebuia, poate, s-o fac…. poate o să aibă şi el probleme…

─ Nu te mai îngriji de el şi vezi de tine!

Dar Maria nu se mai simţi bine în ziua aceea. Se despărţi de Daniil mai repede decât de obicei, parcă pentru a nu-l lăsa să vadă că ascundea ceva şi că regreta. Avusese obrajii roşii tot drumul. Ajunsă în apartament, o cuprinseră gânduri negre. Se gândea la o teribilă răzbunare a Komsomolului. Se gândea mai ales că îi ascundea ceva lui Daniil. Se gândea, ciudat lucru! că avea să-l piardă…

În ziua următoare, Daniil voi să-i facă o surpriză şi o aşteptă la ieşirea din facultate cu un buchet mare de lalele. Dar Maria fugi din calea lui şi se ascunse printre studenţii care ieşeau. Daniil rămase mut de uimire în capul scărilor, cu buchetul plin de lalele în mână.

Când Maria îl căută însă prin jurul facultăţii, nu-l mai găsi. Regreta deja amarnic că fugise de el, crezând că aşa îl proteja de ceva. Dar Daniil nu mai era nici în facultate. Nici la medicină nu părea a fi. Se duse spre casa lui, pe drumul pe care ştia că-l lua. Nu l-a găsit. Făcu chiar ceva ce nu îndrăznise până atunci: să bată la uşa casei lui. Dar nimeni nu răspunse, ceea ce însemna că nimeni nu era acasă.

Plânse pe tot drumul spre apartament. Îşi dădea seama că îl rănise. Nici nu înţelegea ce-i venise. De unde reacţia aceea atât de stupidă?! Lovi cu pumnii în peretele holului până ce lăsă mici afundături în tencuială. S-ar fi simţit mai bine să-şi frângă pur şi simplu mâinile.

Şi nu îi veni uşor să îl abordeze. A doua zi se feri din nou de el, apoi iar se lovi cu pumnii de perete, de ciudă. A treia zi, Daniil ştia deja ce se întâmplase şi o căuta anume, dar Maria se ascundea, căci văzuse privirile duşmănoase ale verilor urmărind-o. în cele din urmă, în a patra zi se întâlniră, iar Maria îi căzu la genunchi, implorându-l în lacrimi să îl ierte.

─ Sunt un copil mic şi prost, te rog iartă-mă…

─ Eşti a mea, şi eu ar trebui să mă aflu în genunchi în faţa ta, Maria…

Dar fata deja tremura. Nu-l lăsă să-i imite gestul, îl luă în braţe şi-i jură că nu avea să mai ţină secrete faţă de el.

Răzbunarea de care se temuse cu totul iraţional nu se întâmplă. Cel puţin nu imediat. În ultimul an de facultate, însă, observă cum accesul la studii speciale îi fusese tăiat. Mai mult, pierdu respectul profesorilor. Se lansaseră zvonuri cum că ar fi „element primejdios”. Într-o zi, Maria, furioasă pe toate bârfele acestea cu iz de ameninţare, se adresă direct komsomolistei Sonia, verişoara lui Razokin:

─ Vă rog să terminaţi cu zvonistica; credeam că aveţi proiecte de implementat.

─ Unul din aceste proiecte, îi răspunse înţepat Sonia, este corectarea comportamentelor deviante şi eliminarea elementelor primejdioase construirii realismului socialist din facultatea noastră!

─ Cred că…

─ Aşa că să nu te mire că aşteptăm cu nerăbdare plecarea ta şi că te supraveghem îndeaproape, Sofyia Vladimirovna Zvetlanov. În dosar scrie că sunteţi fiica unui erou al Revoluţiei. Ne-a uimit. Apoi am văzut că sunteţi adoptată şi ne-am lămurit. Originea ta nu poate fi catalogată drept sănătoasă. N-ai nicio protecţie. Nici prin gând să nu-ţi treacă să faci ceva prostesc.

─ Cu cu ce drept mă ameninţaţi?

─ Ştii prea bine cu ce drept, cu dreptul autorităţii de stat! Sunteţi pe muchie de cuţit, amândoi! şuieră Sonia. Să nu crezi că lăsăm două elemente periculoase să meargă nesupravegheate prin facultatea noastră… în niciun caz să se căsătorească!

Maria înfruntase dârz tot ce-i spusese până la ultimul cuvânt. Şi, ca un zid ce rezistase unei ploi de obuze ca să se sfărâme în urma unei alunecări de teren, Maria cedă. Trebui să se sprijine de un perete. Nici nu era sigură ce o durea mai tare. Că acea scârbă pronunţase acel cuvânt înainte ca ea să fi avut măcar curajul să îl gândească măcar fără ocolişuri? Că îi interziceau? Că avea, probabil, să-l intristeze mult pe Daniil, care… Şi tot viitorul pe care mintea ei îndrăgostită îl făurise în subconştient ţâşni atunci în conştient, înecând-o pe fată. Cum puteau face asta? Nu puteau, minţeau!

─ Nu puteţi…

─ Căsătoria se încheie la notar. Ce notar credeţi că încheie o căsătorie într doi oameni cu dosarele voastre?! Că dosarele vi le-am făcut din timp, staţi liniştiţi!

Maria nu îi mai putea înfrunta privirea komsomolistei. Parcă îi mai zisese ceva… plecase. Se simţea prea rău ca să-şi mai dea seama. Reuşi să se aşeze pe nişte trepte. Pierdu o oră întreagă uitându-se în gol şi aşteptând să-i treacă sfârşeala aceea îngrozitoare care o cuprinsese.

Probabil că nu era să fie. Nu avea dreptul să fie fericită în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Nu avea dreptul să-l tragă cu ea în jos pe Daniil, dar, iată, o făcuse, avea dosar din cauza ei… Nu se mai simţea în drept să-i ceară să fie cu el. Acum se gândea la căsătorie, dar ca la ceva ce ea deja nu mai merita.

Nu a mai putut să-i ascundă lui Daniil. Maria nu ştia cât se gândise Daniil la toate acestea, ştia însă că avea să-l doară. Vedea şi ea cât se sforţă să o facă să se simtă mai bine. Dar era prea târziu: Maria deja se ura.

Şi Boris află de toată tărăşenia, şi încercă să-i liniştească pe amândoi. Maria îşi mai reveni, cu timpul. Avea un prieten bun alături şi, mai ales, îl avea pe Daniil, chiar dacă nu-l merita. Se încăpăţâna s-o iubească, chiar mai mult.

Deşi termină facultatea cu brio, dosarul o împiedică pe Maria să spere la prea mult. Ajutorul i-l tăiaseră până la urmă; ultima urmă a lui Kinis în viaţa ei se ştergea, deci… Trăia de pe urma unor modice încasări primite de la combinatul chimic pentru munca prestată ca asistent. Ura fabrica aceea, dar trebuia să-şi asigure traiul. Mai mult decât bani (care erau foarte puţini), primea nişte carteluţe cu care se ducea la magazinele feluritelor Societăţi şi Cooperative pentru a-şi lua de mâncare. Daniil muncea la unul din spitalele mari din Moscova, dar era şi el departe de a fi doctor. Mai degreabă presta munci de infirmier. Împreună, însă, îşi găseau fericirea. Maria se resemnase să aştepte, iar viitorul, cu toate planurile lui, căzu din nou în subconştient. Şi totuşi, efecte ale acesto gânduri existau. Căci gesturile şi mângâierile Mariei cunoşteau o altă voluptate, dovadă a gândurilor din străfundul sufletului ei. Iar situaţia ce rămăsese un pic tensionată îi dădea parcă un curaj care învinsese timiditatea şi fricile; i se dărui cu o senzaţie de împlinire, cu o pasiune şi hotărâre pe care n-ar fi ghicit-o în ea şi pe care o sperie după aceea. Iar Daniil o venera cu adevărat. Ea era ca un fruct magic, de neatins. Şi i se oferea toată numai lui. Şi ar fi vrut să o protejeze de tot şi de toate…

A vrut să schimbe camera închisă, să arunce patul şi mocheta şi să o remobileze, dar Maria îl opri. Ura, în fapt, apartamentul acela, şi nu-l voia schimbat. Voia o schimbare mai mare, şi decisese să aştepte până atunci. Nu putea discuta asta cu Daniil fără să se oprească, roşind din cap până în picioare. Dar hotărâse să strângă bani, să muncească mai mult şi să avanseze, să poată obţine o locuinţă, o casă adevărată, în care nu ar fi existat amintirile urâte, ci numai viitorul luminos.

Îi venea însă greu să creadă că putea face tot ce îşi dorea. Avea persistentul sentiment al unei lipse de destin, de parcă ar fi fost condamnată la a pluti veşnic în derivă, undeva între lucruri, cunoscând şi totuşi neatingând niciodată cu adevărat fericirea şi împlinirea. Făcuse prea multe greşeli, oricum s-ar fi uitat la lucruri. Câteodată îi părea rău că nu a înfruntat mai dârz Komsomolul. Mai rar, simţea că mai bine s-ar fi predat autorităţilor cu mult timp în urmă, înainte să-l cunoască pe Daniil şi înainte ca el s-o cunoască. Ar fi fost poate mai bine pentru toţi.

Muncea din greu în laborator. Era apreciată de inginerii de acolo, i se dădeau pe mână treburi importante, dar nu prea se întrevedeau şanse de avansare. Locuri nu prea erau. Dacă se mai deschidea un post, era repede ocupat de cineva din partid, sau din Komsomol. Poate ar fi avut o şansă mai bună dacă nu ar fi existat dosarul acela, care cădea ca o ghilotină peste orice încercare de avansare.

Într-o noapte, când dormeau împreună, Daniil fu trezit în miez de noapte de Maria. Deschizând ochii, văzu că Maria încă dormea, însă se încrunta şi îşi strângea pumnii ca şi cum cineva ar fi lovind-o.

─ Eşti bine…? o trezi el uşor.

─ Hei… Da… Coşmar… răspunse încet Maria, trăgându-se înspre el şi luându-l în braţe.

Daniil ar fi vrut să acopere toate golurile din sufletul Mariei, dar ştia că golul uriaş al unei copilării furate şi al unei vieţi de orfană nu-l putea umple niciodată. De mai multe ori Maria era zguduită de coşmaruri, de amintiri care se transformau în plăsmuiri duşmănoase. Dar Daniil era hotărât să-i clădească o viaţă nouă. Şi aştepta, şi muncea şi el din greu. O vedea pe Maria roasă de atâtea gânduri contradictorii, încât o credea nehotărâtă, şi îi era frică să grăbească ceva.

Era primăvara lui 1936. După o zi grea de muncă, Maria se întorcea acasă. Daniil o dusese până în faţa apartamentului şi plecasă se se întâlnească cu nişte prieteni. Maria zâmbea strâmb când auzea de aceste lucruri, dar încrederea nemărginită în el învingea repede frica iraţională. Se gândea cu o mândrie clocotitoare că el numai pe ea o iubea, şi cu atâta ardoare… Ochii ei erau surprinşi de felinarele de pe marginea şoselei strălucind cu măreţie, ca două mici frânturi ale pietrei filozofale, două minuni miniaturale ce subjugau prin demnitate şi voinţă. Dar acolo, în interior, se vedea o undă de amărăciune cu greu ascunsă. O umbră ce mai atenua din strălucirea ochilor şi din puterea zâmbetului, o umbră ce ştergea din roşeaţa pomeţilor şi mai atenua liniile gropiţelor.

Ajunsă acasă, nu apucă să doarmă mult, că fu trezită de un strigăt:

─ Deschideţi! GUGB!

Direcţia Principală a Protecţiei Statului… Ce voiau de la ea?! N-ar fi vrut să deschidă, dar frica de a nu-i asculta era mai mare decât frica de a da de ei. Se îmbrăcă şi, cu mâna tremurândă, deschise uşa. Trei oameni cu pălării şi jachete negre intrară imediat, unul se legitimă, în timp ce pe umerii Mariei căzură ca nişte ghiulele mâinile celorlalţi doi.

─ Sunteţi chemată să daţi declaraţii. Veniţi cu noi!

─ Ddda… se bâlbâi Maria. Văzu că toţi erau înarmaţi, şi îl revăzu în capul ei pe Vladimir, împuşcat, mort în mijlocul grădinii.

Maria fu poftită cu o politeţe rece să se urce într-o maşină lungă şi joasă. Fu aşezată în mijlocul banchetei din spate, între doi agenţi. Cel care se legitimase conducea maşina.

Nu putea vedea unde o duceau. Repeta în gând toate rugăciunile pe care le ştia. Încerca să rămână calmă, să-şi spună că poate o fi turnat-o vreun vecin, aşa, că i se pusese pata pe ea, şi că avea să scape repede de agenţii NKVD-işti. Un gând ciudat o făcu să simtă un fior dulce trecându-i prin corp: dacă Daniil ar fi ştiut, ar fi trecut prin foc s-o scape, ar fi trecut de toţi agenţii, de toate gardurile de beton. Dar îşi reveni repede. Nu era într-un roman de doi bani. Era în realitate. Era escortată de agenţi NKVD. Era o persoană care ascundea multe. Era în pericol.

La un moment dat, maşina se opri, agenţii se dădură jos, iar cel care condusese îi ţinu deschisă portiera şi o ajută să coboare. Părea destul de tânăr. Intrară într-o clădire mare, cufundată în întuneric. Fu aproape împinsă într-o cameră mică, cu pereţi scorojiţi, acoperiţi de igrasie. Se aflau acolo un birou, o lampă aprinsă şi două scaune. Maria fu aşezată pe unul dintre ele, iar agentul tânăr se aşeză în capătul celălalt.

─ Să ştiţi că, dacă credeţi că aveţi ceva de ascuns de NKVD, greşiţi amarnic. Ştim toate „ce”-urile, vă chemăm numai ca să aflăm „cum”-urile. „De ce”-urile ţineţi-le pentru voi.

─ N-am nimic de ascus, îl înfruntă Maria, încercând să fie curajoasă.

─ Hm. Spuneţi, ce avea tovarăşul Nakoţîn de împărţit cu dumneavoastră, acum 11 ani?

Maria rămase impasibilă. Se miră ea însăşi de eficacitatea cu care şi-a ascuns stupoarea şi frica.

─ Îmi sună cunoscut numele… Acum 9 ani… Era inspector şcolar, nu?

─ Exact.

─ Nu ştiu, m-a întrebat de unele, de altele… I se părea că notele mele erau cam prea mari.

─ Am înţeles. Deci tăgăduiţi că aveţi vreo legătură cu moartea sa!

─ A murit? Când? făcu Maria, încercând să pară cât mai neştiutoare.

─ Acum 11 ani, domnişoară…

─ Eu nu ştiu…

─ Nu ştii pe naiba! urlă agentul, bătând în masă. Maria se sperie, dar îşi controlă bătăile inimii şi încercă să abordeze o mină cât mai naivă.

─ Hei, nu mai ţipa atâta! răsună în spate o voce cunoscută.

─ Tovarăşe Radvila, ştiu să-mi fac meseria! ripostă omul.

─ Tovarăşe Niţovski, mă îndoiesc! răspunse simplu Kinis.

Maria încercă din nou acel sentiment amestecat de frică şi bucurie că-l reîntâlneşte pe lituanian. Ochii lui inumani păreau că au o licărire de viaţă în ei. Aproape că păreau prietenoşi. Kinis zâmbi, îi făcu semn lui Niţovski să iasă, acesta se supuse bombănind, iar lituanianul o abordă pe Maria, şezând:

─ Vrei să te scap?

─ N-am ce ascunde. Mă descurc, mulţumesc! Maria îi simţise ironia din voce.

─ Ha! Ha! Bună asta! Ascultă, toată lumea ştie că unul dintre voi trei l-a ucis pe Nakoţîn…

─ Noi trei!? păli Maria.

─ Da, tu şi cu prietenii tăi, Boris şi cu Daniil. Primul a avut grijă să spună tot unui agent, la o beţie. Cazul clasic.

Maria nu-şi mai putea stăpâni frica. Kinis văzu schimbarea şi zâmbi.

─ N-am ce să vă fac. NKVD-ul e mai puternic ca mine. Vă urez noroc!

Şi lituanianul dădu să iasă, dar Maria făcu un gest disperat şi îl prinse de mânecă:

─ Te rog, dacă nu pe mine, măcar pe ei să-i lase în pace!

─ Nu am ce face, dădu din umeri Kinis.

─ La poliţie atunci ai avut ce face!

─ Era altceva.

─ Te rog! Mariei îi venea cu greu să-şi păstreze decenţa, dar se sforţa să nu-l implore.

─ Hm. Lui Kinis îi plăcea, se vedea, să o chinuiască pe fată. Poate da, poate nu… Ce-mi iese mie?

─ Te ajut, numai spune-mi!

─ Şi data trecută ai zis la fel, ţii minte?

─ Atunci le voi spune agenţilor de mica ta casă cu „obiecte”!

Kinis ridică sprâncenele, cuprins de admiraţie mai degrabă decât de mirare sau de frică. Rămăsese cum o ţinuse minte.

─ Ha, ce-i cu ea?

─ Crezi că nu ştiu acum ce se petrecea… acolo? zise ea cu scârbă.

─ Cine te-ar crede?

─ Dar pe Boris beat cum de l-au crezut? O să facă cercetări, ăştia te înhaţă de la cea mai mică bănuială… Ştiu şi eu cum merge sistemul!

Kinis râse. Se vedea cât colo că nu-i era frică, deşi Maria avea dreptate.

─ Bun. Te ajut. Dacă nu scoţi nici o vorbă pe guriţa aia mică a ta!

─ Promit, făcu solemn şi rece Maria.

Kinis dispăru. Peste vreo oră, apăru însoţit de Boris şi de Daniil, amândoi speriaţi. Lituanianul era murdar de sânge pe manşete. În mână ţinea un cuţit abia spălat.

─ Nu s-au lăsat înduplecaţi cu vorba… Aşa că le-am arătat ce limbă ascuţită are Kinis Sarūnas Radvila! Heh!

Maria se îngrozi. Alergă totuşi înspre cei doi şi-i îmbrăţişă, pe rând. Daniil părea mai mult decât abătut. Kinis îi conduse până în stradă, le dădu indicaţii de cum să ajungă acasă, apoi dădu să plece.

─ Tu cum scapi de bucluc acum? îl întrebă Maria.

─ Fug. Fug în Lituania. M-am plictisit de ţara asta! Heh! O baltă de sânge fără valuri e un lac puturos de câmpie! Mie îmi plac suişurile! Crezi că mă atingeam de vreun NKVD-ist de aici dacă nu aş fi avut de dinainte plănuit totul?

Şi Kinis dispăru din nou, nu înainte de a-i spune lui Daniil:

─ Urâtă treabă… Dar ai făcut bine că l-ai omorât.

Maria îngheţă. Kinis se îndepărta cu paşi mari, dar Maria nu-l mai băgă în seamă. Se întoarse încet, tremurând toată, către Daniil, a cărei faţă pământie nu făcu decât s-o înfioare şi mai mult pe fată.

─ Atunci când am zis că… că Nakoţîn a fost împuşcat din greşeală de poliţie… Am minţit. Am tras eu în el. Apoi, mai hotărât: Da, l-am omorât, dar în legitimă apărare. Trăgeau în mine. Dacă rămânea în viaţă, tu ai fi murit! îi spuse Mariei. Dar Maria deja plecase, nici nu-i mai aruncase vreo privire, mergea aproape alergând, iar când Daniil dădu să se ia după ea, Maria începu să alerge de-a binelea. În spatele lor, Boris, şi el stupefiat, nu ştia dacă să se ducă el după Maria sau să stea cât mai departe de amânodoi.

Timp de luni bune nu-şi mai vorbiră. Daniil nu îndrăznea s-o abordeze, Maria nu dorea. În acea noapte, Maria plânsese până ce adormise. De atunci, zâmbetul îi pieri complet. Energia cu care venea la muncă dispăru. Sclipirea din ochi se atenuă. Boris încerca s-o înveselească, dar degeaba. Cercetătorii şi inginerii mai încercau s-o abordeze, unii chiar încercau s-o curteze. Dar Maria nu mai vorbea mult cu nimeni. Daniil era un ucigaş… De la ce vârstă! Da, fusese legitimă apărare, da, ea ar fi fost prinsă şi trimisă în gulag dacă Nakoţîn ar fi trăit, dar… Cel mai tare o întrista faptul că nu-i spusese niciodată adevărul. De fapt, îşi simţea într-un fel răsplata pentru propriile ei slăbiciuni. Îndrăznise să viseze la un viitor în acea lume care nu o primea, care nu o putea primi. Poate era o răzbunare a strămoşilor, care o trăgeau după ei… Poate pur şi simplu aşa se întâmplase, şi era prea târziu ca să mai repare ceva. Dar, odată cu fericirea, pierise şi curajul. Acum doar supravieţuia. Nici nu ştia ce să facă în continuare, deşi mii de gânduri în legătură cu asta o bombardau zi şi noapte.

Într-o astfel de zi, Maria se plimba pe lângă spitalul unde lucra Daniil. Nu recunoştea faţă de sine însăşi că venise anume acolo. Când îl văzu că iese, nu se mai putu stăpâni. Alergă la el, îl împinse atât de tare încât geanta pe care o avea la umăr căzu şi-l lovi cu pumnii ei mici şi ageri. Daniil era însă îmbătat de fericire, de parcă l-ar fi acoperit cu sărutări. O luă în braţe şi o ridică în aer. Drept răspuns, Maria începu să se zbată şi mai tare. Îi strigă:

─ Eşti un ticălos!

Daniil îi dădu drumul, se puse în genunchi în faţa ei şi îi spuse, privind-o drept în ochi:

─ Iartă-mă! E îngrozitor ce-ţi cer, ştiu, dar fără tine eu nu am un sine…

Drept răspuns, Maria se aruncă asupra lui, şi amândoi căzură în iarba din părculeţul din faţa spitalului. Începură să se rostogolească, iar când se opriră, amândoi râdeau.

─ Eşti un ticălos şi gata! zise ea, încercând să fie furioasă din nou. Dar era la fel de fericită ca el.

─ A fost un gest îngrozitor… Oribil. Te rog, iartă-mă!

─ Şi nu mi-ai zis niciodată! Ticălos! Ticălos! Ticălos!

─ Cum era să-ţi zic!? M-ai fi părăsit!

─ Ţi se pare că te-am părăsit? zise ea, ţinându-l în braţe, acolo, în iarbă.

─ Nu aş putea cere decât asta…

─ Te iert.

De fapt, Maria îl iertase mai de demult. Ajunsese la concluzia neconfirmată „oficial” în mintea ei încăpăţânată că fusese, mai mult sau mai puţin, un accident. Era mic, se trăgea asupra lui, atâtea pericole, atâta presiune… Da, omorâse un om, fapt ce avea s-o frământe pentru tot restul existenţei sale, probabil… Dar… Probabil că dacă ar fi fost vorba doar de siguranţa lui, l-ar fi iertat mult mai uşor. Dar în sinea ei se simţise responsabilă.

Împăcaţi, cei doi reveniră la fericirea de care fuseseră privaţi atâta vreme. Viitorul era din nou luminos, iar, cu timpul, situaţia lor se îmbunătăţea şi vechile frici dispăreau. În zilele în care se plimba cu Daniil, umblând haihui pe străzile de altfel mohorâte ale Moscovei, în nopţile în care dormea la pieptul lui, Maria simţea o linişte pe care o căuta cu înfrigurare atunci când se afla departe de el. Simţind nevoia sufletească şi fizică de a-l avea lângă ea pe Daniil, s-o protejeze şi s-o iubească, Maria se gândea cu fericire că nu era singură niciodată. Cu cât simţea asta mai clar, cu atât, însă, şi-l dorea efectiv acolo pe Daniil.

Nici măcar sistemul n-o mai descuraja. În faţa celor perene, imuabile, fragilitatea lui îi era clară, iar puterea lui n-o mai intimida sau descuraja.

− Crezi că se va sfârşi vreodată? o întrebă Daniil într-o seară.

− Sistemul? Da, totul se sfârşeşte, mai ales o plagă ca asta!

− Aş fi gata oricând să particip la distrugerea lui. Dar momentan nu văd nicio oportunitate… Dar când se va ivi, nu voi pregeta! Va cădea URSS-ul, şi atunci… atunci…

− Atunci?

− Vom putea fi liberi!

− Liberi suntem şi acum, cel puţin dacă ne limităm universul la această bancă, din acest parc. Sufletele-s ale noastre, nu ale lor!

− Aşa e, răspunse cu gravitate tătarul. Dar eu vreau să te văd cu totul liberă.

Trecuse un an de la împăcarea lor. Daniil mergea pe stradă cu paşi mari, destul de grăbiţi. Cu privirea aţintită mereu înainte, se ciocnea de oameni şi nu-i păsa. Avea o inflexiune de şovăială în pas, dar părea mai degrabă a fi emoţie, căci ochii sclipeau a hotărâre. Ajunse în faţa complexului de apartamente, intră în bloc şi bătu la uşa apartamentului Mariei. Când ea îi deschise uşa, Daniil îi întâlni zâmbetul cald şi o străfulgerare de tristeţe îi trecu prin ochi. Nu aducea veşti tocmai bune. I le spuse după câteva codiri:

─ Plec în Ucraina.

─ Ce!? păli Maria.

─ Rudele mele de acolo au mari probleme. Unchiul meu e pe punctul de a muri, săracul. Casa părintească e aproape distrusă de vreme. Părinţii mei au nevoie de mine. Plecăm acolo, dregem lucrurile, şi în trei luni cel mult ne întoarcem! zise, zâmbind.

Maria rămase dusă pe gânduri.

─ Dar dacă te reţin acolo? Dacă n-o să vrei să te mai întorci? E ţara ta…

Daniil zâmbi, un pic încurcat. Mâinile îi fremătau.

─ O să mă întorc cum am cea mai mică şansă! Voi aranja totul, voi face rost de ce ne trebuie ca să scăpăm de apartamentul ăsta… Şi, ca să-ţi dovedesc toate astea, îţi las o garanţie mai puternică decât orice promisiune pe care aş putea-o face!

Daniil scoase din buzunar o cutiuţă de catifea, pe care o deschise, revelând un inel superb de argint. Maria ar fi ţipat, dacă ar fi fost în stare să articuleze ceva. Strânse în schimb ambii pumni atât de tare, încât aproape îi veni sângele. Ar fi vrut să-i zică ceva, orice, care să contureze măcar un pic din ce simţea, dar nu se putea controla cât să formuleze ceva. Nici n-ar fi avut ce cuvinte să poată folosi. Renunţă la ele şi îl îmbrăţişă pe Daniil, apoi îl acoperi de sărutări. Maria se opri o secundă:

─ Asta înseamnă că…?

─ Da! Doresc, mai mult ca orice pe lumea asta, să fii soţia mea! Desigur, nu te-obligă nimeni…

În loc de răspuns, Maria îşi încolăci braţele în jurul gâtului lui Daniil şi îl sărută pasional pe gură. Cei doi se dezechilibrară, iar Maria căzu în pat.

─ Ah… Maria Hasko… Sau Sofiya, mă rog!

Mariei îi venea să ţopăie prin casă de fericire, cum nu o făcuse probabil de când era foarte mică. Daniil zâmbea. Maria îl trase deodată de guler, printr-un gest prin care părea că se dezbăra de toată timiditatea copilărească. Voia să simtă că e cu adevărat al ei. Cei doi începură să se sărute violent, cu o pasiune reînnoită. Maria simţea cum Daniil o cuprindea cu totul, cum o mângâia de la linia fină a gâtului până la curbele suple ale picioarelor şi uită de URSS, de apartament, de plecarea lui Daniil, de ea însăşi.

 

XI

 

Draga mea,

Nu pot să aştern pe hârtie cuvinte care ar putea descrie cât de mizerabil mă simt aici, departe de tine. Orice voinţă veritabilă m-a părăsit, lăsându-mă fără scăpare. Sunt luni bune de când n-am mai avut ocazia de a auzi râsul tău cristalin, care-mi dădea sens zilei… Să te fac să râzi era pentru mine o zilnică revoluţie de înfăptuit. Să te fac fericită, un scop fundamental. Şi acum iată cum am trecut fără voia mea peste toate aceste datorii la care m-aş fi supus cu infinită plăcere…

Ştiu, stau aici de trei luni deja, şi, din păcate, va trebui să mai stau încă câteva. Ne-am apucat să reconstruim casa cea veche, şi e muncă grea. Trebuie să fac rost şi de materiale. Mătuşă-mea e bolnavă şi trebuie să am grijă constant de ea. Părinţii mei, nici să n-audă de a ne întoarce. Sunt dărâmaţi, săracii, de situaţia în care este toată familia noastră. Nu pot să-i părăsesc, şi totuşi simt că va trebui s-o fac, căci înnebunesc aici. Sunt ore în care uit cu desăvârşire cine sunt şi ce caut aici, doar muncesc din automatism, sau dorm în vreun şopron. Am făcut un legământ. Cu fiecare secundă cu care continui să rămân aici, îl calc în picioare. Voi face tot posibilul să mă întorc cât mai curând. Trebuia să dau şi de ruda aceea care mă poate ajuta să-mi curăţ dosarul, să pot să devin doctor şi să primesc odată casă. Voi munci mai mult. Cu ajutorul lui Dumnezeu, până la vară mă voi fi întors. Şi atunci, vom fi liberi să ne clădim viitorul… Şi eu voi fi liber să simt din nou căldura privirii tale. Ce s-a mai întâmplat acolo? Sunt avid de veşti noi despre tine, oricât de mărunte.

Cu drag şi cu dor,

Daniil                                                                   Nakip, Krivoyna, R.S.F. Ucraineană

 

Dragă Dany,

Nu te pot ruga să vii mai repede. Datoria ta este, momentan, acolo. Nu vreau să crezi că nu sunt în stare să te aştept. Oricât de mult mă întristez uneori, îmi reamintesc că am o mare certitudine: eşti al meu, şi eu sunt a ta. Dar nu pot înlocui prin aceste simple scrisori glasul tău sau privirea ta… Mi-e urât aici, după cum probabil îţi dai seama. Boris munceşte mult, iar când nu munceşte, stă la taclale cu tot felul de indivizi… Nu s-a învăţat minte. Fabrica mi-e insuportabilă. De fiecare când ies de-acolo, simt un gol dureros în inimă. Nu eşti acolo, să mă aştepţi. Cred că de-aia puteam merge acolo până acum. Poate că nu am deloc stofă de chimistă. Nu am nicio dedicare pentru ea, mă enervează, mai mult pentru că îmi dau seama că nu mă pasionează cât ar fi trebuit. Sau poate pentru că n-am o înclinaţie anume…

Aş veni eu la tine… De multe ori m-am gândit. Îmi vor da o vacanţă, la vară pot lua un tren şi pot să te vizitez. Deşi aş muri la despărţire. Mai bine nu te văd deloc, decât să te văd, şi apoi să te pierd din nou. Ştiu ce am scris la început, dar sunt o egoistă incurabilă: te rog, vino! Ai putea totuşi vorbi cu părinţii tăi… Ei ştiu de mine? Poate te-or lăsa să te întorci. Nu vreau să isc conflicte, dar oricum, ar fi bine ca ei să mă cunoască înainte de nuntă… Ce cuvânt! Atât de îndepărtat în timp! Te rog, fă-l să se apropie!

Sărutări,

A ta Maria                                                            Moscova, Muscovy, R.S.F.S.R.

 

Dragă Maria,

Nu am putut să le spun până acum de logodnă. Au multe probleme pe cap, şi nu ştiu cum o să reacţioneze. Dar am de gând să le spun. Ştiu că ar fi normal să nu mă sfiesc de asemenea lucru. Sunt laş. Dar mă căiesc. Le voi spune numaidecât. Nu mă lasă inima să-i las aici, dar nici să te las singură pe tine încă câteva luni, dacă nu mai mult. De te-aş putea strânge în braţe, aş avea mai multă voinţă. Îţi voi da de veste cât mai curând!

Nu eşti egoistă! Mi-ai dat o lume întreagă fără să ceri nimic înapoi. Iar eu nu pot să continui să nu-ţi dau nimic. Mă voi întoarce! Le voi spune chiar acum părinţilor mei tot. Meriţi un viitor cu mult mai bun decât acest prezent incert în care te ţin împotriva voinţei mele, dar şi cu concursul propriei mele neputinţe! Voi lupta până la capăt să ţi-l ofer! Tot ce pot să-ţi dau acum este dragostea mea nemărginită, pe care aceste biete simboluri din cerneală se chinuie s-o schiţeze.

Aici, tot ce fac este să muncesc. Am reparat fundaţia vechii case părinteşti, acum muncesc împreună cu verii mei la casa unchiului meu, care este în viaţă, dar care n-a scăpat încă de boală, şi încă zace la pat. Greu este că n-avem lemn, şi trebuie să mergem până în satul următor, aflat la 8 kilometri de aici, ca să luăm… Dorm într-un şopron, singurul lucru stabil şi rezistent din tot satul ăsta şubred. N-am nicio poză cu tine, îţi păstrez aşadar scrisorile şi acea haină superbă pe care mi-ai dăruit-o acum 12 ani, dar nici ele, nici o poză, n-ar putea înlocui prezenţa ta. Mă rog în fiecare zi să mă pot întoarce odată, şi sper că voi putea face acest lucru în curând,

Cu dragoste,

Daniil                                                            Nakip, Krivoyna, RS Ucraineană

 

Dragă Dany,

Aş da orice să pot fi acolo, cu tine, oricât de mizerabile ar fi condiţiile. Dar au nevoie de mine la laborator, s-au obişnuit să se folosească de mine ca să scape ei de muncă. E un chin. Dar o să scap eu, într-un sfârşit. Până atunci, sper că te vei fi întors. Şi lui Boris îi e dor de tine. Zice că poate pune un cuvânt bun pe lângă minister, să te pună medic într-o clinică de pe aici, undeva unde vei putea să primeşti ce meriţi.. Eu n-am şanse de promoţie acum, şi nici în viitorul apropiat. Am cea mai searbădă slujbă posibilă… De fapt, totul mi se pare searbăd acum. Sunt sigură că părinţii tăi sunt oameni înţelegători şi inimoşi. Eu zic că trebuie să-i abordezi direct şi cu sinceritate. Orice tăinuire a adevărului e un proiect dezastruos pe termen lung. Spune-le tot ce e de spus.

Te aştept cu drag,

Maria                                                                                  Moscova, Muscovy, RSFSR

 

Draga mea,

Am primit scrisoarea ta după îndelungi aşteptări. Momentan, sunt în Vrîscye, un alt sat din zonă. Nu mai sunt deloc lemne pentru casă, aşa că m-am dus aici cu doi veri ca să tăiem noi înşine. Zona asta este, într-adevăr, a nimănui. Autoritatea sovietică pare departe, iar asta face ca aerul de aici să nu fie aşa de insuportabil. Cu toate acestea, nu mă simt liber, căci sunt legat departe de unde vreau să fiu, departe de toate năzuinţele şi gândurile mele. Mai stau aici două zile, cât să tai destule lemne, şi mă întorc la părinţii mei. Sunt groaznic. Sunt un dobitoc pentru că întârzii şi tărăgănez totul, şi nu pot să dau vina pe împrejurări. Nu complet. Ai mei au nevoie de mine, dar odată ce termin treaba de aici, voi fi făcut destul cât să îi pot înfrunta fără să mi se reproşeze că îi las în urmă. Nici nu ştiu cum voi putea să mă reabilitez în ochii tăi.

P.S.: Am primit o scrisoare de la Boris. Zice că va veni un război în Europa. Germania nu poate ocupa alte ţări fără luptă la nesfârşit, spune el. Ce se mai aude?

Al tău Daniil                                                         Vrîscye, Krivoyna, R.S.F. Ucraineană

 

Dragă Dany,

Nu eşti aşa cum te crezi. Vreau să ştii că înţeleg pe deplin situaţia în care te afli. Nu-ţi cer să alegi între mine şi pacea familială. Aş fi un monstru dacă aş face-o. Nu eşti nici laş, nici dobitoc. Este complet normal să te simţi pus la zid de această situaţie. Eu stau aici şi aştept. Măcar atâta pot face şi eu. Te iubesc cu aceeaşi tărie ca şi până acum, de asta să fii sigur! Fie ca familia ta să accepte situaţia dată, şi să ne putem construi o viaţă împreună, aşa cum vrem noi!

P.S.: De la radio nu poţi afla nimic coerent, numai propagandă. Germania ocupă ţară după ţară, acum se vorbeşte de anexarea Cehiei, sau cel puţin de o parte din ea.

A ta Maria                                                                Moscova, Muscovy, RSFSR

 

Draga mea,

Nu mă îndoiesc că mă aştepţi, însă ştiu că mă învinovăţeşti, pe bună dreptate, pentru situaţia în care te afli. Mă doare s-o văd, însă nu voi încerca s-o neg. Am vorbit cu părinţii mei, însă ei nu ştiu cine eşti tu şi nu am reuşit să mă înţeleg cu ei. Nu par a fi împotriva căsătoriei ca idee, însă acum sunt preocupaţi de problemele de aici şi doresc să rămân să-i ajut. De aceea, sunt momentan ostili reîntoarcerii mele. N-am înţeles mai mult din ce mi-au zis, pentru că nici ei nu ştiu ce să spună ca să mă ţină aici. Am insistat degeaba: sunt neînduplecaţi. Te rog însă, scrie-mi, scrie-mi orice! Simt cum am căpătat dependenţă de acele coli de hârtie umplute cu scrisul tău aplecat şi cursiv, atât de frumos, încât parcă ar fi vocea ta! Am nevoie de vocea ta, în acest ocean de linişte ostilă în care mă aflu! Fiecare zi este o nouă condamnare la moarte. Şi doare cu atât mai mult, cu cât simt inevitabilitatea următoarei zile… Sunt slab, nu pot să aleg… Nu pot să fac nimic. Decât să sper că, în cele din urmă, cu mila lui Dumnezeu, lucrurile vor merge bine şi voi putea să mă reîntorc la tine în pace! Şi chiar dac-o fi sub acest blestemat sistem, vom trăi liberi! Dacă ne-om simţi striviţi de regim, vom pleca, vom fugi! Dar, mai întâi, să se descurce iţele…

Al tău plin de dor,

Daniil                                                                Nakip, Krivoyna, RS Ucraineană

 

Dragă Daniil,

Nu ştiu ce să înţeleg din ultima ta scrisoare. Până la urmă, sunt sau nu de acord cu căsătoria? Ce vei face? Nu poţi să stai şi să aştepţi, pur şi simplu, să se-ntâmple ceva…

Dar nu vreau să te mâhnesc. Cum am zis, te aştept. Aici e linişte. Am fost cu Boris la un film care are mare succes prin toată Europa. Nosferatu se numeşte. Era un film despre un vampir. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Grotesc, dar fascinant deopotrivă. Cum zicea şi Boris, filmele s-au dezvoltat foarte repede. Când eram noi mici, filmele erau mute. Iar acum au atâtea moduri de a transmite senzaţii şi sentimente…

Este cam linişte, dar o linişte încordată, căci trăim toţi într-o închisoare. Noroc cu Boris, care este la fel de de treabă precum îl ştii, şi care mă menţine relativ veselă. Dar asta nu-i o scuză ca să stai acolo pentru totdeauna!

A ta,

Maria                                                             Moscova, Muscovy, RSFSR

 

Draga mea Maria,

Voi veni. N-o să te mai plictisesc cu lungi debitări de cuvinte. Voi avea azi o discuţie decisivă cu părinţii mei. Şi îi voi convinge. Îmi voi aduna toată puterea de persuasiune. Îţi voi mai scrie în seara asta. Ţi-aş fi scris direct atunci, dar nu ştiu dacă voi avea totuşi timp, aşa că vreau să-ţi dau de veste cât mai curând!

Sărutări,

Daniil,                                                          Nakip, Krivoyna, RS Ucraineană

 

XII

 

Maria privea scrisoarea, sorbind fiecare literă de parcă ar fi conţinut toate privirea lui Daniil. Aşteptase în zadar un răspuns. De două săptămâni, de când primise ultima scrisoare, nu mai auzea nimic de la el. Nici Boris nu primise nicio veste de la el. Se gândi să se ducă la el. Se gândea că poate mai aflase ceva de la Daniil. Apoi, el era singurul cu care s-ar fi putut simţi cu adevărat bine din toată Moscova. El era prietenul ei cel mai bun.

Se uita la vechile prăvălii burgheze, acum părăginite, cu rafturile goale şi geamurile sparte. Nu se mai găsea nimic nicăieri. Tot oraşul părea a fi gol, numai de oameni era umplut până la refuz. De oameni şi de steaguri. Din acelea erau suficiente.

Un om o opri pe drum. Era îmbrăcat în nişte trenţe îngrozitor de murdare, încât nu se putea ghici culoarea lor iniţială.

─ Tovar’şa, este ziua voastră norocoasă! Doriţi o haină de blănuri, foarte la modă? Vă ajut eu! Am pile până-n ministeru’ de externe! Totul ieftin şi discret!

Maria iuţi pasul. Decise să ia un tramvai până la Boris. Voia să se plimbe.. Îşi învârtea inelul de argint pe deget. Strălucea fad în lumina soarelui. Maria se gândea că Daniil a făcut multe sacrificii pentru a-i cumpăra acel inel. Apoi se gândi deodată că el ucisese pe cineva… Se miră ea însăşi de acest gând care apăruse din senin în capul ei. De ce i-a venit acest lucru în minte?

─ Vă rog, ajutaţi-mă! Cunoaşteţi pe cineva de la Poliţie?

Maria se dezmetici, şi văzu un om care se puse în genunchi în faţa ei, ca în faţa unei zeiţe. Îi puse mâna pe umăr şi îi spuse cu un glas milos:

─ Nu, îmi pare rău, domnule. Nu cunosc pe nimeni… Dar poate vă pot ajuta.

Omul îşi ridică mirat fruntea la auzul cuvântului „domnule”.

─ Nimic nu se face fără relaţii… tovarăşă.

Maria parcă mai văzuse faţa aceea ovală, ochii aceia mari şi melancolici. Continuă, curioasă să vadă cine era individul:

─ Am un prieten care v-ar putea ajuta. Ce problemă aveţi?

─ Oh, vă mulţumesc din inimă! Spuse cu un ton patetic omul. Pavlov Simionovici Blagonev îţi este îndatorat! adăugă, făcând o reverenţă stângace.

─ Pavlov? Maria îşi aminti de fostul director de gară, dat afară şi devenit vagabond. Dar vă cunosc! Vă mai aduceţi aminte de mine? Eram mică atunci când v-am întâlnit. Sofiya.

─ Parcă îmi amintesc ceva… A, da! Fetiţa aceea mică şi singură! M-au ciuruit bine în noaptea aia, ai naibii! Dar am supravieţuit, precum se vede…

Pavlov era într-o stare deprorabilă. Sărac fusese şi când îl întâlnise pentru prima oară. Dar avusese o umbră de optimism. Acum, nu mai dădea vreun semn c-o mai are.

Maria îi află păsul. Muncise şi cumpărase un apartament. Rămăsese totuşi sărac lipit. Se căsătorise cu o fiică de fost profesor universitar, şi ea săracă. Dar munca pe care o presta el, la o fabrică de cherestea, era grea şi foarte prost plătită. Avea de întreţinut doi copii şi o soţie. Aceasta din urmă era spălătoreasă. Într-o zi, au venit nişte poliţişti la ei şi au arestat-o, pe motiv că fura haine. Pavlov era sigur că era nevinovată, dar ştia că n-avea nicio şansă s-o scape fără vreo pilă.

Maria îl ajută cu dragă inimă pe cel care avusese grijă de ea în acea teribilă noapte. Vorbi cu Boris, care vorbi cu prietenul lui, care era mare politruc la Poliţie, şi, în numai câteva zile, soţia lui Pavlov fu eliberată, considerându-se a se fi făcut o „neînţelegere”. Plini de recunoştinţă, cei doi soţi îi invitară pe Maria şi pe Boris la ei acasă.

− A fost foarte frumos din partea ta că l-ai ajutat! îi zâmbi Maria, în timp ce mergeau.

− Merita să fie ajutat. Un om foarte bun la suflet, care a ajuns în asemenea situaţie dezastruoasă… El, uite, te-a ajutat pe tine când n-avea nimic. Dar meritul este al tău, că i-ai acordat şansa să se prezinte şi că ai vorbit cu mine. Eu sunt doar un intermediar…

Maria observă o stânjeneală în glasul lui Boris şi i-o atribui modestiei exagerate.

− Nu numai că eşti cel mai bun prieten al meu, eşti un bun prieten al tuturor! Dar trebuie să ai grijă, că nu toţi îţi sunt, la rândul lor, prieteni!

Boris se întunecă la faţă, dar Maria părea a fi foarte veselă şi nu părea a face aluzie la ceva anume. El oftă, descărcându-se de încordarea subită care-l înlănţuise pentru o secundă, şi schimbă abil subiectul:

− Atunci, în această calitate care mi-ai atribuit-o, îţi spun că ar trebui să ieşi din situaţia asta în care te-a vârât Daniil ăsta! E prietenul meu, n-am nimic cu el, dar felul în care s-a comportat în ultimul timp e execrabil! Face un legământ… un legământ care…

Boris se bâlbâia, şi ca să-şi ascundă nervozitatea, tuşi de două ori.

− Scuze. Ziceam că face un legământ pe care nu şi-l poate ţine! Stă acolo şi nu face nimic ca să se întoarcă! Ţi-a mai scris ceva?

− Nu. De la ultima scrisoare, de care ţi-am şi zis, nimic. Au trecut deja câteva zile bune… Şi poşta n-avea cum să întârzie atât.

− De acord.

− S-o fi întâmplat ceva…

− S-o fi întâmplat că o să rămână acolo! Poate pentru totdeauna!

Maria se cutremură la acest gând. Se uită la Boris cu o privire ce parcă zicea „Crezi?”. Boris dădu grav din cap. Continuară să vorbească despre nimicuri, dar în capul Mariei rămăsese această ipoteză ce părea acum ciudat de plauzibilă. Şi din nou simţi o sfârşeală în interior, o durere lăuntrică. Poate că, totuşi, îndrăznise prea mult. Iubea prea mult şi-şi uita poziţia. Era a nimănui, într-o lume străină. Şi sperase la o lume a ei. Poate.

Cei doi ajunseră în faţa unui bloc maroniu, cu geamuri mici şi numeroase. Intrară într-un gang întunecos şi plin de gunoaie, ca apoi să ajungă într-o mică curte fără copaci. Intrară pe o uşă subţire de lemn şi urcară un etaj. Pereţii erau impregnaţi de felurite mirosuri, toate oribile. Uşa cu numărul 21 se deschise, şi în prag apăru Pavlov, efervescent în vorbă şi gesturi.

─ Intraţi, intraţi!

Cei doi păşiră înăuntrul unei camere destul de mici, pătrate, ocupate aproape în totalitate de două paturi joase, cu cearceafuri peticite, un dulap înalt, cu o uşă aproape scoasă din ţâţâni, un mic aparat de gătit, ruginit pe alocuri, şi o masă şubredă de lemn, cu patru scaune mâncate de carii, odată frumoase, ce probabil că serviseră demult drept mobilier în casa vreunui general ţarist. Era singura cameră a apartamentului. Pavlov le spuse că exista o toaletă comună jos, lângă scară. Maria se cutremură. Îşi dădu seama că apartamentul ei era de lux pe lângă aceste cămăruţe mici, cu pereţii pătaţi şi scorojiţi, în care apa de ploaie se infiltra şi făcea ca vopseaua să se umfle în băşici uriaşe.

Două fete slabe, îmbrăcate în rochii decolorate, ce ajunseseră de un alb murdar, stăteau într-unul din paturi şi jucau un joc cu pietricele. La un semn de-al lui Pavlov, se ridicară şi salutară politicos. Boris şi Maria fură aşezaţi la masă. Li se servi nişte mămăligă cu brânză, pe care cei doi o mâncară, veşnic zâmbitori. Era atât de puţin loc, încât Maria se simţea prost că ocupa atâta spaţiu. Ar fi vrut să-l ajute pe Pavlov cu bani, dar nu voia să-l jignească. Acesta, fericit, vorbi pe toată durata vizitei. Le povesti de fetele lui, una de 8 ani, alta de 6, care roşeau fâstâcite auzind că se vorbea de ele. Maria le dărui fiecăreia câte o panglică. Le păstrase de când era mică şi acum le adusese special pentru ele.

− Ce vreţi să vă faceţi când veţi fi mari? le întrebă Maria, zâmbind, pe fete.

− Inginer!

− Muncitoare la fabricile de textile! Profesorul meu spune că nu există lucru mai onorabil pentru o tânără proletară!

Zâmbetele Mariei şi ale lui Pavlov se strâmbară, Boris însă îşi permise familiaritatea de a le mângâia pe cap şi de a le zice:

− Bravo! Cu asemenea fete frumoase şi deştepte, vom avea un viitor luminos!

Maria căzu pe gânduri, cuprinsă de o senzaţie oribilă de incertitudine, cu atât mai oribilă, cu cât nu şi-o putea explica. Boris îi văzu frământarea în privire şi puse mâna pe mâna ei dreaptă, pe care o ţinea pe masă, şi îi spuse tandru:

− S-a întâmplat ceva?

Deodată, Maria se ridică în picioare şi spuse:

− T… Trebuie să plec. Îmi pare nespus de rău că nu mai pot rămâne, dar am un program foarte urât la muncă şi o să întrebe de mine în curând. Boris… Vii şi tu, sau mai…

− Vin! Te voi conduce eu! sări şi Boris, parcă urmărind cu mâna sa mâna Mariei. Cei doi se despărţiră cald de familia lui Pavlov, cu îmbrăţişări, apoi Boris o luă de braţ pe Maria şi cei doi ieşiră.

„Săracii… Dar măcar sunt împreună. O familie…” gândi ea când ieşi.

Ea şi cu Daniil trebuiau să întemeieze o familie. Se simţea cuprinsă de frustrare. Oare Daniil o părăsise? De ce zăbovea atât acolo? Nu era pentru că regreta ce făcuse, regreta că o ceruse în căsătorie? Până la urmă, ce îi oferea? Incertitudini, comportamente de copilă, nerecunoştinţă, incompetenţă… Sau poate se obişnuise cu ea şi nu îi mai inspira dragoste. Începea să regăsească în amintirea până atunci minunată a zilei în care o ceruse tot felul de inadvertenţe, şovăieli în priviri şi mângâieri…

− Ce oameni drăguţi. Păcat de situaţia lor… zise Boris.

Maria se uită la el intrigată, ca şi cum ar fi spus cu totul altceva. Încă era cuprinsă de gânduri. Boris se opri în drum şi o întrebă:

− Ce este? Şi acolo, la masă, erai frământată de ceva. E vorba de el?

Şi o luă de mâini, cu o expresie pe faţă care voia să spună „El nu mai contează acum” Maria nu se împotrivi. Îl privi în ochi şi deodată i se făcu scârbă. Găsi un prilej să plece acasă cât mai repede, apoi, ajunsă acolo, se trânti în pat şi începu să se zbată în el, ca şi cum ar fi lovit-o un dezastru. A văzut în ochii lui Boris nu ceva oribil ce ar fi ţinut de el, ci ceva ce ţinea de ea.

„Sunt o ticăloasă! Sunt o trădătoare! M-am gândit că poate el n-o să se mai întoarcă, când el era aşa de disperat să-mi primească scrisorile! Şi ce rece eram cu el! Merit să stau aşa! Sunt o trădătoare!”

Se gândea la gesturile familiare ale lui Boris. Hotărât lucru, era o ticăloasă, fără putere de dragoste. Îi era ciudă de ea însăşi. Se ridică în genunchi şi se rugă.

A doua zi, se repezi la poştă, unde găsi o scrisoare a lui Daniil. Rupse plicul cu o bucurie nemaisimţită de mult timp şi sorbi cuvintele înşirate pe hârtie. Daniil spunea că părinţii lui nu acceptaseră ideea căsătoririi cu o creştină, şi orfană pe deasupra, şi că atmosfera de acolo era foarte tensionată. Ar fi vrut să scape, dar era înfundat într-un sat uitat de lume, iar trenul era departe. Era veşnic supravegheat de rude vigilente, de parcă ar fi fost un prizonier. Familia îi interzicea să mai plece şi-l ameninţase că, dacă fugea, aveau să-l aducă cu forţa înapoi şi să-l umilească în faţa întregului sat. Maria lăsă scrisoarea din mâini, dar bucuria iniţială era prea puternică ca să se risipească. În schimb, se transformă în voinţă. Decise să meargă ea la el.

Peste o săptămână, sesiunea se termină şi Maria luă trenul până la Krivoy Rog şi, de acolo, plăti pe un ţăran s-o ducă cu căruţa până în satul cu pricina, anume Vrîscye. Era o adunătură de gospodării din lut. Toţi sătenii fură uimiţi s-o vadă dându-se jos din căruţă. Se uitau cu admiraţie şi respect la ea, în timp ce ea îl căuta pe Daniil. Se feri de ochii suspicioşi ai câtorva ţărani şi îl găsi reparând gardul unei case dărăpănate, înclinată ca un turn din Pisa din chirpici. Daniil nu lăsă uimirea să-l paralizeze, ci, cuprins de elan, o luă în braţe. Maria se simţea eliberată de toate gândurile care o chinuiseră, căci în îmbrăţişarea aceea îi simţise dragostea mai puternică ca oricând.

− Doamne, mi-a fost dor de tine! îi spuse, strângându-l în braţe.

− Hai să mergem în altă parte, să nu ne vadă ai mei. Ţi-am zis că nici nu mă mai lasă să plec din sat, mă tratează ca pe-un prizonier.

Se ascunseră într-un şopron plin cu fân. Nici nu se putură desprinde de tot din îmbrăţişare, simţeau nevoia perpetuă de a-l simţi pe celălalt lângă sine. Înăuntru era o căldură plăcută. O gaură în zidul de lemn, undeva sus, dădea carului cu fân efectul de clar-obscur al unei picturi baroce. Maria şi cu Daniil se împinseră unul pe altul în fân, râzând. Aici nu era nimeni să-i deranjeze. Amândoi erau cuprinşi de emoţie şi de bucuria revederii, şi se lăsară pradă voluptăţilor dragostei.

─ Vino înapoi! se rugă la un moment dat de el, aproape ascunsă în fân, cu glasul acela mieros şi copilăros pe care-l avea de fiecare dată când îi cerea ceva.

─ Aş veni, dar familia o să mă renege pe veci… Dacă n-oi reuşi să-i conving cumva!

Daniil răsucea în mână o buclă aurie a Mariei, zâmbindu-i. Optimismul îi reapăruse. Dar simţea că avea de ales între fundaţia universului său şi ceea ce ajunsese să-i fie piatra unghiulară. Fără familia lui, ar putea fi oare fericit? Dar fără Maria, era sigur că nu. Uitându-se în ochii ei, îşi zicea că ea merita orice sacrificiu pe care l-ar face el, dar în acelaşi timp îşi repeta mai mult subconştient în minte că se putea găsi o cale de mijloc, că puteau să fie rezolvate lucrurile amiabil.

Maria nu voia să fie pricina unei rupturi definitive dintre el şi familia sa, aşa că stărui să o introducă părinţilor săi.

─ Poate îi convingem! zise ea.

─ Ne putem căsători aici, ştii, spuse deodată Daniil, plin de o voinţă reînoită. Preotul de aici poate aranja lucrurile cu cea mai mare discreţie!

─ Nu putem face lucrurile astea în secret, ca tâlharii! ripostă Maria, atinsă în mândria ei de nobil.

─ Atunci?

─ Voi vorbi chiar eu cu părinţii tăi! zise dârză Maria.

Daniil ar fi vrut să vină cu ea, dar Maria a vrut să-l scutească de postura umilitoare de a fi victima căruia i-a venit ea în ajutor. Se îmbrăcă, îşi aranjă buclele până atunci jucăuşe şi se duse cu paşi mari şi apăsaţi spre locuinţa unde stăteau, temporar, tatăl, unul din unchi, doi veri şi o verişoară de-a lui Daniil. Ţăranii se dădeau singuri din calea ei aşa cum făcuseră în faţa vechilor boieri.

Maria, cu postura ei demnă, cu frumuseţea şi politeţea ei şarmantă, nu reuşi să-i înmoaie pe acei tătari de neînduplecat. Tatăl lui Daniil era cel mai vehement. Mai întâi crezu că Maria era nomenclaturistă, apoi o acuză că-i sucise minţile fiului ei. Ceilalţi repetau în cor aceleaşi acuze. Ceea ce-i deranja cel mai mult era că Daniil se convertise la creştinism, lucru pe care acesta din urmă le spusese mai demult. Desigur, dădeau vina pe Maria. Cât despre ea, ea nu stătu mult de vorbă, umplându-se rapid de indignare, şi ieşi furioasă şi cuprinsă de dispreţ. Se duse glonţ la Daniil şi-i spuse cu un glas înspăimântător, în care vibra tonul poruncitor al vechilor nobili ruşi:

─ Plecăm acum, sau terminăm cu toată tărăşenia.

Daniil nici nu stătu pe gânduri în faţa unor asemenea vorbe. Ieşiră în stradă şi căutară o căruţă care să-i ducă în oraş, dar fură surprinşi să vadă un camion venind în direcţia lor, care se opri în scurt timp la marginea drumului, la câţiva paşi de ei.

− Poate ne poate duce în spatele camionului! făcu Daniil. În acel moment, era gata să-şi părăsească pentru totdeauna familia. Încă nu simţea cu adevărat durere, dar începea s-o anticipeze.

Însă din spatele camionului coborâră nişte soldaţi. Unul din ei dădea ordine cu glas piţigăiat. Era un recrutor.

La ordinele acestuia, toţii tinerii din sat, inclusiv Daniil, care nu avu timp să se ferească, fură strânşi în faţa lui. După o inspecţie medicală mai mult decât formală, recrutorul spuse:

─ Sunteţi toţi acum soldaţi ai Armatei Roşii! Trăiască Revoluţia şi tovarăşul Stalin!

Noii recruţi tăceau. Unii pufniră dispreţuitor pe sub mustăţle lor groase de cazaci. Recrutorul se luă de Daniil, care înjura în gând întreaga Armată Roşie şi care, plin de nervi, dar şi de ămărăciune, nici nu îndrăznea să se uite în direcţia Mariei, care rămăsese la rându-i nemişcată şi înfiorată:

─ Tu, de colo! Salută respectuos, jigodie!

─ N-aveţi niciun drept să mă insultaţi! răspunse tăios Daniil, privindu-l cu ură pe recrutor.

Rezistenţa lui înfierbântă pe cazaci, gata oricând de gâlceavă.

− Suntem şi noi oameni! făcu unul.

─ Mă piş pe Uniunea voastră, pe steagul vostru roşu, pe steaua voastră, sta-v-ar în gât! începu să înjure unul dintre ei.

─ Ei sunt jigodii!

─ Lua-l-ar dracu’ pe Stalin, chit că nu crede-n el! strigă unul mai bătrân, beţiv, ce se târşâia pe şopronul casei lui şi auzise strigătele celorlalţi.

Recrutorul răcni, iar cei câţiva soldaţi se aruncară asupra recruţilor şi începură să-i lovească cu patul puştii. O trântă în toată regula se iscă, până ce recrutorul scoase revolverul şi împuşcă mortal pe unul dintre tineri. Atunci, cazacii răcniră, iar din case ieşiră bătrânii, taţii şi unchii recruţilor, înarmaţi toţi cu puşti. Toată strada se umplu de colb şi de fum, iar în învălmăşeala creată, soldaţii ruşi fură repede masacraţi. Cazacii începură să-l ridice în slăvi pe Daniil, ca şi cum el ar fi dat startul luptei. Acesta ar fi vrut să fugă, să scape, dar i se părea că ar fi un laş dacă ar face-o. Văzu că şoferul camionului scăpase. Aveau să se întoarcă.

─ Draga mea, eşti în pericol aici! Trebuie să pleci numaidecât! se repezi la Maria.

─ Nu fără tine! Dacă ajungem la timp în Moscova, scăpăm!

─ Scăpăm! Vino cu mine!

Daniil o luă de mână pe Maria, o sui pe un cal, se puse în faţa ei, luă hăţurile şi-i dădu bice patrupedului, care se vedea că era obişnuit cu Daniil. Nimeni nu încercă să-l oprească. Toţi erau preocupaţi cu jefuirea cadavrelor şi cu scuipatul pe acestea. Maria nu mai călărise niciodată, îi venea greu să se obişnuiască, dar se ţinea bine de Daniil şi nu-i păsa. Era cu el şi erau liberi în câmpia aceea nesfârşită. Ajunseră până în satul natal al lui Daniil, Nakip. Intersectându-se cu un camion plin cu soldaţi, Daniil îi făcu semn Mariei să se dea jos cât mai repede. A ajuns în galop în faţa camionului, ca să o acopere pe Maria. Soldaţii l-au arestat, i-au pus întrebări referitoare la evenimentele din Vrîscye, apoi îl lăsară să putrezească în temniţa din Krivoy Rog. Maria încercă zadarnic să-l scoată de acolo. Nici nu avea voie să-l vadă. I se îngădui să trimită un bilet. După câteva minute în care fata încercă zadarnic să-l înduplece pe directorul închisorii, biletul se întoarse, cu un răspuns. Daniil promitea că avea să iasă, chiar de trebuia să arunce în aer închisoarea. Maria fu nevoită să se întoarcă singură în Moscova.

Căzu repede într-o deznădejde mută, cu atât mai acută, cu cât nu o împărtăşea cu nimeni. Deznădejdea îi fu însă înlocuită de o adâncă tulburare peste ceva timp, când simţi ceva schimbat la ea. Îşi dădu seama că era însărcinată. Sângele ei albastru începu să fiarbă la descoperirea acestui fapt. Dar nu numai mândria ei de nobil era revoltată. Simţea că păcătuise îngrozitor. Era o femeie necăsătorită, şi avea să aibă un copil! Ce soartă putea să aibe acel copil? Ce soartă putea să aibe ea, cu o asemenea ruşine pe cap?

Îi trebui ceva timp să se calmeze. Se gândi că ea şi cu Daniil erau logodiţi. Dacă n-ar fi fost incidentul cu recrutarea, ar fi fost căsătoriţi până atunci. În faţa lui Dumnezeu, acest lucru trebuia să conteze. Cu toate astea, nu-şi putea învinge un sentiment de vinovăţie, şi se ferea mai mult ca niciodată de privirile oamenilor. Pe zi ce trece se simţea mai tristă, o frică îngrozitoare de lume şi de viaţă începu s-o devoreze. Nu suporta ideea că avea să aibă un copil, iar Daniil nu era acolo. Simţea cu bucurie uriaşă ar fi inundat-o dacă ar fi fost cu ea atunci. Ca să se mai descarce, îi spuse lui Boris de copilul pe care-l aştepta. Acesta se revoltă împotriva „imprudenţei” lui Daniil şi o compătimi sincer pe prietena lui din copilărie. Erau în oraş când purtau această discuţie, iar Boris îi propuse să vină acasă la el, să mai vorbească. Maria acceptă fără reticenţe, fericită că găsea atâta înţelegere când ea, pradă propriului dispreţ de sine, s-ar fi aşteptat la scârbă şi batjocură.

Boris trăia singur într-un apartament de două camere pe care şi-l luase graţie slujbei sale destul de bine plătite şi a relaţiilor lui cu diferiţi oameni. Era situat destul de central şi era proaspăt renovat. Boris o pofti pe Maria într-o sufragerie luminată fad de razele ce treceau de nişte draperii roşii, mobilată cu nişte fotolii mici şi simple, care se potriveau cu aspectul de modestie calculată din întreg apartamentul. O trată cum se cuvine, cu un pahar de coniac şi nişte prăjituri în foietaj. Maria însă nu putea să se destindă complet.

− Nu ştiu ce să mă fac, Boris…

− Dacă te gândeşti la bani, te ajut eu. Şi să nu cumva să mă refuzi. Voi insista până te vei sătura de mine!

− Dar şi eu voi insista să ţi-i dau înapoi când o să am! zâmbi Maria.

În seara aceea, Maria se simţi, în sfârşit, cât de cât liniştită. Mai degrabă, amărăciunea i se transformase în melancolie. Ştia măcar că avea să poată să aibă grijă de copil, cu ajutorul lui Boris. Dar era sfâşiată de dor şi de griji.

La sfârşitul iernii, născu o fetiţă căreia îi dădu numele de Natalia. Găsi în ochii ei acea sclipire de hotărâre a lui Daniil, iar vederea lor îi alină suferinţa. Plânsetul încet al fetiţei răsuna însă cu un ecou devastator în sufletul Mariei, care se simţi deodată neajutorată, singură şi incapabilă, cum se simţise cu mulţi ani în urmă. O cuprinse oroarea că pe mica Natalia ar putea-o aştepta o soartă similară cu a ei. Şi acest gând i se înfipse atât de adânc în minte, încât ajunse să fie stăpânită de o frică perpetuă. O iubea mai mult decât se iubise pe sine, şi nu putea suporta gândul că ea ar putea să trăiască măcar o fărâmă din ce trăise ea.

Boris o ajutase pe Maria mai mult decât financiar. O ajută să cumpere un pat mic pentru copil, pe care-l şi montă, îi recomandă un doctor bun care să monitorizeze sănătatea fetiţei. Astfel, Boris o vizita pe Maria aproape zilnic.

− Ai cel mai frumos copil din lume! îi zicea întotdeauna.

Doar ochii ei îl tulburau. Dar se comporta cu ea ca şi cum ar fi fost un fel de unchi. Fu însă mobilizat în armată în acea vară, în 1939, aşa că Maria rămase singură în Moscova, cu Natalia.

„Armatele glorioase ale Marilor Soviete au pătruns în teritoriul polonez şi au eliberat oraşele din est de stăpânirea fascismului agresiv polonez. Sute de mii de tovarăşi polonezi au salutat tancurile aducătoare de libertate ale bravilor noştri soldaţi…”

Maria nu putea suporta buletinele de ştiri de la radio, aşa că-l închise. Se uita tandru la mica Natasha, pe care o ţinea în braţe şi care-i zâmbea, şi îi păru că acel zâmbet vine din altă lume, din alt loc, mai degrabă, ca şi cum ar fi fost al lui Daniil. Trecuse parcă o eternitate de când era prins în acea închisoare, şi nu aflase nimic. Nu se resemnase, însă.

− O să-ţi vină tatăl, Natasha, şi-o să vezi ce bun şi ce puternic e…

Natalia râdea fără să înţeleagă, desigur, ce zicea Maria, însă acesteia i se păru că îi lua cuvintele în zeflemea. Pentru o secundă, fu cuprinsă de oroare. Apoi îşi dădu seama că de fapt propria ei minte încerca aceste asalturi ale cinismului. S-ar fi întors la Krivoy Rog, dar nu putea să lase copilul. Se gândi la Pavlov. Cu toate acestea, nu întreprinse nimic, căci îi era teamă că, dacă va pleca de lângă Natalia, aceasta va rămâne pentru totdeauna singură, ca ea…

Viaţa ei era împărţită între muncă şi Natalia. Din mila cercetătorilor, fu lăsată să-şi aducă copilul în laborator, undeva într-un loc ferit, ca să-l poată supraveghea. Nu putea suporta s-o lase singură undeva. De altfel şi fetiţa, de fiecare dată când Maria pleca în altă parte, plângea după ea. Şi cu fiecare zi ce trecea, Maria se gândea că Daniil nu era acolo, să se bucure de copilul lui. Se hotărî, în sfârşit, să facă ceva. Nu putea sta să aştepte la nesfârşit, cu laşitate.

Europa era în război, într-un „Război ciudat”. Dar Maria rămânea nepăsătoare la acele lucruri care altădată ar fi interesat-o. Aştepta doar ca Boris să se întoarcă, ca să îl poată lăsa cu copilul şi să se poată duce după Daniil. Când acesta se întoarse iarna în permisie, Maria îl invită la ea acasă şi îl abordă direct:

− Boris, nu se mai poate să rămân aşa. Şi acest copil, care n-are tată… Mă duc la Daniil, trebuie să îl pot elibera cumva! Nu se aude nimic de acolo, nu-l pot abandona!

− Sigur, zise Boris. Şi presupun că doreşti să am grijă de mica Natasha…

− Numai dacă…

− Lucru pe care îl voi face cu cea mai mare plăcere!

− Mulţumesc!

Şi Maria îl luă în braţe pe Boris şi îl sărută pe amândoi obrajii, lăsându-l pe acesta înmărmurit şi cu un zâmbet strâmb pe faţă. Plecă repede, îmbătată de gândul că avea să-l revadă pe Daniil. Ajunsă în Krivoy Rog, Maria află cu stupoare că Daniil nu mai era la închisoare. Fusese transferat în altă parte. Aflând adresa, Maria se duse la unitatea de detenţie cu pricina, dar află că niciun om cu numele lui nu ajunsese acolo. Se auzeau zvonuri despre rebeliuni ale cazacilor. Maria s-a întors în Moscova cu un ciudat sentiment de mândrie. Daniil scăpase, pesemne. Şi acum lupta, cel mai probabil, alături de cazaci, contra monstrului socialist…

 

XIII

 

Un camion mare gonea pe o şosea îngustă, betonată. În jur se întindeau câmpii nesfârşite, care se pierdeau într-un orizont nelămurit, undeva într-un loc ce părea a fi şi aproape, şi departe. Niciun copac, nimic care să dea vreun sens al proporţiilor. Numai camionul strica această transpunere aproape perfectă a infinitului. Şoferul acestuia aproape adormise la volan. Însoţitorul lui, un soldat în uniformă, îl făcu atent cu un ghiont:

− Vezi să nu ieşi de pe şosea.

− N-ai grijă, că nu face curbe, răspunse molatic şoferul.

− Ar fi mai bine dacă am da jos steguleţul de pe capotă. Oamenilor de aici nu prea le plac autorităţile.

− Să le stea-n gât. N-am chef.

Camionul urmărea încet şoseaua care ducea într-o ravenă ce se deschidea pentru a adăposti un pârâu care curgea vesel către un râu lat, însă puţin adânc, de câmpie. Camionul trecu prin albia lui, încetinit de prundul calcaros. Şoferul şi soldatul însoţitor nu auzeau nimic altceva decât pufăiturile camionului şi zgomotul apei clipocitoare. Deodată însă soldatul văzu capul unui cal apărând în dreptul geamului din dreapta.

− Ce nai…

Următorul lucru pe care-l văzu fu ţeava unei puşti îndreptate spre el. Ridică mecanic mâinile. Şoferul, văzând asta, se trezi în sfârşit la realitate. Scoase încet pistolul din teacă şi dădu să iasă din camion, când văzu şi el o imagine similară cu a soldatului în partea stângă.

− Jos, amândoi!

Cei doi se conformară. În jurul camionului se strânseseră vreo cincisprezece călăreţi, toţi înarmaţi cu puşti.

− Câţi viermi roşii avem aicea?

− Păi doi în faţă, trei în spate. Restu-s toţi prizonieri.

− Băieţi, legaţi-i frumos unul de altul şi puneţi-i în şir. Poate valorează ceva recompensă.

O bubuitură de pistol se auzi atunci. Un al doilea camion venea din urmă, mai mic şi plin cu soldaţi. Călăreţii cazaci se dispersară, iar prizonierii din primul camion, neştiind ce să facă, fugiră care încotro. Toţi cu excepţia unuia, care se rezemă de o roată şi aşteptă infrigurat lupta. Ştia că soldaţii aveau să fie atacaţi de cazcaci.

Într-adevăr, cazacii asaltară din toate părţile al doilea camion, din care se dădură jos trei plutoane întregi de soldaţi. Cazacii se năpustiră asupra lor şi scoaseră nişte săbii curbate de la cingători, cu care îi sfârtecară pe soldaţii ce încercau să se folosească de baionetele lor. Şoferul celui de-al doilea camion dădu să facă o manevră, însă un glonte tras în cap îl trânti de banchetă. Soldaţii capturaţi din primul camion încercară să scape, dar fură toţi vânaţi fără milă. Ceilalţi, câţi mai rămăseseră, mai traseră câteva focuri disperate, dar nu aveau unde să se ascundă şi călăreţii cazaci îi masacrară destul de uşor. Foştii prizonieri fură adunaţi din câmp în faţa liderului cazac.

− Sunteţi liberi, măi, ăştia! Deşi am aprecia dacă aţi lua şi voi arma în mâini contra asupritorului!

− Eu sunt gata! spuse cel care se rezemase de roata camionului. Era Daniil. Era mai tras la faţă, slăbise, dar păstra aceeaşi vigoare în priviri. Cazacii se uitară la el cu interes.

− De unde eşti de fel?

− Nakip, Krivoyna!

− De-al nostru! se bucurară cazacii.

Daniil le povesti cum ajunsese el la închisoare, ceea ce întări şi mai mult simpatia cazacilor pentru el. Fu acceptat imediat să li se alăture. În mare parte, se luau după camionele armatei roşii, atacau convoaie cu provizii şi eliberau prizonieri ca Daniil. Nu erau foarte mulţi. Daniil ştia că n-avea nicio şansă să ajungă în Moscova, cel puţin nu atunci. Cazacii nu l-ar fi lăsat să plece… Şi chiar dacă ar putea, ar fi fost onorabil s-o facă? Momentan, n-avea nicio şansă să scape de patrulele din marile oraşe. Ca prizonier, îi fusese inscripţionat pe umăr un număr, pe care nu l-a putut da jos cu apă. Daniil ar fi dat orice să se întâlnească cu Maria, însă vedea acum că universul nu se răsfrângea numai la ea… S-ar fi întors în acea lume ticăloasă a comunismului, în care Maria însăşi era prizonieră. Ar fi vrut să o elibereze, însă ştia că asta nu se putea. Poate că războiul acesta european avea să aducă o surpriză…

Timpul trecu pe lângă el încet, atât de încet, încât Daniil să-i poată vedea faţa zbârcită care-şi râdea de el. El nu putea decât să alerge zadarnic după el şi să spere că acesta-l va purta undeva. Încet, dar sigur, Daniil vedea cum răzmeriţa se extindea şi devenea mai organizată. Se formau din ce în ce mai multe unităţi cât de cât organizate, iar într-o zi, liderii acestora se strânseseră într-un sat de la marginea civilizaţiei şi discutară ceva de care Daniil nu află. Tătarul se trezi vârât într-o unitate mare, de mii de cazaci, care campă undeva pe câmpia întinsă a Bugului. Mai multe camioane sosiră în tabără şi, din ele, le fură împărţite puşti şi muniţie. În timp ce Daniil se uita uimit la acele camioane şi la soldaţii în uniformă cenuşie care le împărţeau arme cazacilor, unul dintre liderii acestora din urmă intră într-un cort mare, peticit pe alocuri.

− Sîmionici, treci ’ncoa!

Cazacul uriaş, cu mustăţi sure, se ridică de pe scaun şi se duse către tovarăşul de arme care-l strigase.

− E aici Herr Recker.

− Marş afară şi adu-i pe ceilalţi!

Celălalt cazac ieşi din cort, şi în locul lui intră un om cu privire fixă, cu faţa proaspăt rasă, îmbrăcat într-un costum sur, curat. Crucea neagră îi atârna de gât.

− S’trăiţi, domnu’ colonel! se ridică râzând cazacul, vorbind în nemţeşte.

− Ştiţi germană? se miră sincer Recker.

− Un prizonier din Războiu’ ăl Mare m-a învăţat!

− Admirabil. Vom putea comunica mai bine, răspunse rece Recker.

− Vodkă?

− Nu, mulţumesc. Am venit aici ca să vă transform dintr-o bandă de derbedei într-o divizie a Wehrmacht-ului.

− Domnu’ colonel, noi luptăm pentru Ucraina, nu pentru mustăciosu’ ăla al vostru! Suntem aliaţi, dar am prefera să ne considerăm o armată adevărată! spuse cazacul, mândru, bătându-se în pieptul ca de oţel.

− Cum oţi vrea să vă numiţi? Sunteţi în subordinea Armatei 3. Aşa s-a stabilit.

− Fireşte, dădu din umeri puţin ironic cazacul.

− Dumneavoastră conduceţi această… divizie?

− S-ar putea spune.

Recker râse în sinea lui. Acel ţăran mustăcios era, teoretic, mai înaintat în grad decât el.

− Să ne apucăm de treabă!

Colonelul german îşi aduse ofiţeri de-ai săi şi făcu o scurtă instrucţie cazacilor. Printre aceştia, serios, gata de luptă, se afla Daniil. Se uita cu admiraţie la acei ofiţeri, căci îşi dădea seama că acum avea o şansă să se întoarcă în Moscova. Şi avea o şansă să se întoarcă acolo alungând regimul mult detestat. Acum făcea parte din nou formata Divizie 1 SS Cazacă a Armatei a 3-a a Germaniei. După instrucţie, apăru cazacul mustăcios, conducător al diviziei. Strigă:

− Bravi cazaci, satele noastre gem de durere, pământul este scorojit, copiii şi femeile mor de foame! Toate din cauza tiranului de la Moscova! Să mergem şi noi să-i înfometăm cum ne-au înfometat ei în ’33! Egalitate, zic ei! Eu nu-s egal cu fiii aceia de curvă! Sunt mai ceva ca ei!

Şi întreaga asistenţă râse cu hohote.

− Şi tocmai de-aia o să-i facem una cu pământul! Eu sunt obligat să slujesc Uniunea, dar eu mă piş pe ea! Puteţi să vă slujiţi latrina? Aşa ziceam şi eu! Aşa că n-are cum să mă lege nicio loialitate faţă de câinii ăia! Să luptăm!

Şi toţi soldaţii răcniră. Era 1 iulie 1941, armata germană invadase URSS-ul. Daniil avea să mărşăluiască împotriva comuniştilor. Avea să vină la Maria călare pe marele val care avea să spele Rusia de tagma scârboasă a celor ce au subjugat-o fără milă. Aşa se imagina, cel puţin. Nu-i era frică de război, nu îi era frică de tirul artileriei şi de ropotul mitralierelor. Chiar dacă nu luase parte într-o bătălie adevărată, avusese parte de destule încăierări cu soldaţi ai Armatei Roşii ca să se poată considera cât de cât călit, sau cel puţin iniţiat în ale războiului.

Divizia îşi începu marşul. Erau 8.200 de ucrainieni prost înarmaţi, prost antrenaţi şi nedisciplinaţi, care însă de-abia aşteptau să omoare soldaţi ai Armatei Roşii. Divizia îşi stabilise drept cartier general un sat aflat la 30 de kilometri vest de Kiev. La popotă, aşteptând mâncarea, Daniil se împrietenise cu un ucrainean cu înfăţişare burgheză, pe care-l chema Pavel Lişcenko.

− De unde eşti, de fel?

− De pe-aici, dintr-un mic oraş de lângă Kiev. Tu?

− Nakip, e un sat nu foarte departe de Krivoy Rog. Dar am trăit mulţi ani în Moscova.

− Zău?

Pavel era interesat să afle mai multe despre viaţa din capitala Uniunii. Daniil se simţea bine putând să vorbească liber cu o persoană. Nu-i putea fie frică că avea să fie pârât. Se eliberă şi de suferinţele lui, încercând să i-o evoce cât mai fidel pe Maria.

− Deci tu duci acest război pentru o femeie? râse Pavel.

− Nu doar atât, spuse înţepat Daniil, lupt pentru a salva Rusia de comunism!

− He, he! Lupţi împotriva Rusiei, pentru Rusia?

− Nu! răspunse prompt Daniil. Nu părea deloc pus la zid. Lupt împotriva unui guvern, a unui sistem criminal, bazat pe crimă şi pe minciună! A unei ideologii monstruoase care a fost aplicată şi mai monstruos!

− O spui în calitate de soldat al Armatei a 3-a a Germaniei naziste!

− Adevărat, se întunecă Daniil. Dar nazismul este Hitler. El e muritor. Acest sistem-monstru numit comunism nu ţine de o persoană. Ţine de o întreagă structură. Pe care armata germană o va distruge. Şi eu vreau să pun umărul. Pentru a da jos un regim al sângelui.

− Eşti cât se poate de determinat, se pare! zise Pavel, fără a mai râde ironic. Dar vei lupta contra ruşilor, pe care vrei să-i ajuţi!

− Adevărat. Acest lucru nu poate fi înlăturat. Însă uite, aici eu mi-am ales războiul, acolo doar l-aş fi dus pe cel ales de conducătorii mei. Eu am ales să lupt! Iar cei ce mi se vor pune împotrivă nu sunt cu adevărat duşmani, dar va trebui să lupt cu ei. Va trebui să lupt, pentru că principiile şi ideologiile conduc lumea, nu oamenii! Ideologia lor îi vâră în luptă. Eu nu mă lupt împotriva mâinii, ci împotriva capului! Împotriva celor ce stau pe acest morman de cadavre, a celor care au construit această lume oribilă! Spui că-i omor pe cei pe care vreau să-i ajut. Dacă eram de partea cealaltă, ce făceam? Susţineam, cu puşca şi cu lopata mea, un sistem criminal! Mă făceam părtaş la crimele lui! Ucideam milioane, copii nenăscuţi încă, care ar fi pătimit sub regimul acesta! Mi-am ales partea de care vreau să lupt. Dar tu pentru ce lupţi?

− Pentru ţara mea. Care e şi a ta, într-un fel. Dar o fac fără să-mi inventez scrupule.

− Şi pentru Rusia, şi pentru Ucraina luptăm. Pentru ca generaţiile viitoare să trăiască în libertate! Ştii bine că germanii nu vor putea stăpâni niciodată aceste locuri! Ei vor doar să-l înfrângă pe Stalin! Dacă URSS-ul va cădea, la sfârşitul războiului, ne vom putea elibera!

− Aşa să fie, frate! zise Pavel, bătându-l pe umăr pe Daniil.

Deşi se cunoşteau doar de câteva ore, se simţeau foarte apropiaţi. Erau de aceeaşi vârstă, aveau aceeaşi hotărâre în ochi, aceeaşi ură pentru comunism. În jurul lor, toţi aveau aceeaşi sclipire în priviri. O tăcere sfântă pusese stăpânire pe armată ziua următoare. Mărşăluiau aproape în linişte completă, fredonând încet vechi melodii ţărăneşti. Cei mai mulţi se gândeau la cei pierduţi foametei. Aveau să-i răzbune, în sfârşit. Divizia avea să mărşăluiască spre Moscova. Daniil primi vestea cu emoţie. Se simţi plin de energie şi de hotărâre. Cunoscu, în aceeaşi zi, emoţia primei bătălii de proporţii.

Din prima linie se avânta plin de zel asupra poziţiilor inamice. Trecea, însoţit de sute de alţi soldaţi, pe sub coama unui deal mic şi lung, bombardaţi de artilerie. Dar tunurile încetară curând a mai bubui. Soldaţii urcară în frenezie dealul, simţindu-se invincibili. Daniil însuşi se simţea în afara oricărui pericol. Nu întâmpinau rezistenţă. Ruşii fugeau. Mulţi, înconjuraţi, se predau. Avântându-se alături de ceilalţi, Daniil se şi imagina în faţa Kremlinului, când un glonte îl seceră pe soldatul de lângă el. Tătarul se opri o clipă, înfiorat. Apoi continuă să alerge, dar mai pe brânci şi mult mai prudent. Era război, totuşi. Nu era o joacă.

Nu gustă cu adevărat din cupa amară a războiului. Scenariul de lângă Kiev se repeta peste tot, pe măsură ce Armata a 3-a avansa spre Moscova. Daniil deveni obişnuit cu aceste bătălii al căror scop era să înconjoare şi să ia prizonieră o porţiune cât mai mare din armata duşmană. Astfel, armata germană avansa repede.

Daniil era ros de dor. Avea impresia că se depărta de Moscova, în loc să se apropie. Nişte ordine ciudate făcură ca armata germană să rămână pe loc. Trebuiră să aştepte. Între timp, iarna se apropria vertiginos. Cazacii şi germanii se uitau, din casele unde erau încartiruiţi, cum zăpada cădea peste tot, acoperind câmpia scorojită cu o pojghiţă albă, încă subţire. Vântul se înteţea, bătându-şi joc de soldaţii ce se uitau îngrijoraţi la pământul ce dispărea încet încet sub mare de zăpadă.

În sfârşit, primiră ordin să înainteze. Grupul de Armate Centru trebuia să ia cu asalt Moscova. Undeva în sudul frontului se afla şi divizia de cazaci în care era Daniil. După un marş obositor prin zăpada încă proaspătă, vestea se răspândi printre soldaţi şi ofiţeri că se aflau aproape de Moscova.

Undeva după dealurile albe din faţa coloanelor de soldaţi se întindea capitala URSS-ului… Acolo, pe undeva, se afla Maria, dacă oraşul nu fusese cumva evacuat. Daniil strângea tare puşca în mâini. Se apropia de oraşul pe care-l iubea şi îl ura din acelaşi timp, din motive diferite. În acest timp, se uita în lungul coloanei de soldaţi. Vedea în faţă stindardul mare, copiat după model roman, pe care trona mare, neagră şi necruţătoare, şvastica. Se gândi zâmbind amar ce ciudată poate fi soarta unui om, ce oribil era pentru doritorii de libertate prinşi între două dictaturi.

Dar avea să îngheţe acolo, încartiruit în orăşelul Kalinin. Germanii îi păstraseră pe cazaci ca rezervă, şi ei îşi avântară tancurile înspre Moscova. Daniil petrecu zile bune umblând aiurea printre casele pe jumătate dărâmate. Frigul îi intrase în oase, şi odată cu el, deznădejdea. Nu putea nici măcar să îşi imagineze ce se întâmpla în jurul lui. O întreagă lume se afla în război, iar el se afla acolo, cu arma la braţ, aşteptând… Oare învingeau germanii? Sau, din contră, erau împinşi înapoi? Oare avea să fie vârât într-o bătălie adevărată?

Frigul devenea insuportabil. Nu puteai scăpa de el nicicum. Focurile nu făceau decât să-ţi amăgească simţurile amorţite. Păturile groase erau la fel de folositoare ca nişte şerveţele. Întreaga divizie dârdâia de frig. Temperaturile ajungeau şi la -40 de grade Celsius. Curând, degerăturile şi dizenteria făcură ravagii printre soldaţi. Condiţiile erau atât de groaznice, încât un deget de la picior scos din bocanc şi înfipt în zăpadă degera în câteva secunde. Daniil dormea într-o cameră mică dintr-un bloc de două etaje, laolaltă cu trei alţi camarazi, printre care şi Pavel. Toţi se plictiseau, iar serile şi le petreceau dârdâind în jurul focului şi spunându-şi întâmplări din viaţă şi anecdote. Pavel pusese mâna pe un ziar german, iar un subofiţer care ştia nemţeşte, invitat şi el la acea „adunare” le traduse ce scria. Fuseseră cu toţii deosebit de fascinaţi să afle despre linia frontului. Germanii ajunseseră foarte departe în Rusia. Europa era a lor. Războiul părea a fi aproape câştigat. Ce se mai auzea de americani şi de englezi…

Era 6 decembrie 1941. Tancurile germane avansau în suburbiile Moscovei, în timp ce Stalin ordonase organizarea unei parade militare în centru, cu toate că oraşul era atacat. În Kalinin însă era linişte, doar câteva voci ale soldaţilor cazaci se mai auzeau ocazional. Daniil stătea de pază la uşa popotei, să se asigure că nimeni nu fura din mâncarea care era pe terminate. Şapca îi era plină de zăpadă, dar era aşa de amorţit de frig, încât nu făcea niciun gest pentru a o curăţa. Îl văzu pe comandantul Sîmionici alergând pe şosea, dar nici măcar nu-l salută. Acesta se întoarse spre el, iar Daniil se aşteptă la o reacţie furioasă, aşa că îşi strânse gura, în aşteptarea strigătelor.

− Repede, soldat, cheamă-l pe caporalul Krusovici! Cheamă-i pe toţi! Spune-i să-şi mişte fundurile încoa… în poziţie defensivă! Vin ruşii! Vin roşii! Germanii se retrag!

Daniil sări din postul său şi alergă cuprins de nebunie. Se imagină alungând, singur, întreaga Armată Roşie. Nu era îngrijorat de retragerea germanilor, era entuziasmat de gândul că avea să lupte contra comuniştilor. Curând, întreaga divizie era în picioare. Soldaţi şi ofiţeri alergau prin oraş, pregătindu-se de apărare, precum nişte furnici al căror muşurioi fusese deranjat. N-aveau nici tranşee, căci pământul era prea întărit ca să poţi săpa în el, n-aveau nici artilerie, căci germanii o disparaseră. Deodată, oraşul fu lovit de mai multe obuze. Ucrainienii răcniră. În sfârşit, dădură de o bătălie adevărată. Mai era puţin. Încă un pic…

− Să-i trimitem la dracu’! răcni un cazac, alergând spre un duşman care nu apărea.

Dar obuzele continuau să cadă, iar soldaţii, înnebuniţi, se avântau cu curaj prin ploaia aceea de fier şi fum.

─ Slava Ukraini!

Un steag ucrainean uriaş apăru de după o clădire, ţinut de un ofiţer mătăhălos. Întreaga divizie se arunca în bătălie, iar Daniil era în mijlocul vâltorii.

Spre marginea oraşului dădură de companii germane care încercau să se regrupeze la marginea oraşului. Deodată, un tanc rusesc apăru după o clădire şi trase într-un bloc ce se sfărâmă, bucăţi din el căzând în faţa lui Daniil. Pavel, alergând spre el, îl luă de mânecă.

− Hai, pe aici! Să ocolim tancul!

− Ba nu! Să-l distrugem!

Pavel încercă să-l oprească, dar era prea târziu. Daniil se aruncă în luptă. Germanii deja luptau din greu cu ruşii care apăreau din toate părţile. Se vedea pe feţele lor că nu se aşteptaseră la o contraofensivă de asemenea proporţii. Ruşii purtau mantii albe ce-i făceau aproape invizibili în zăpadă. Lunetişti veterani îi ţinteau pe cazacii şi pe germanii care nu aveau grijă şi se opreau în loc. Daniil simţea cum gloanţele îi vâjâiau pe lângă ureche, şi asta-l întărâta şi mai tare. Totul în jurul lui cădea, se fărâmiţa. Clădiri, soldaţi, tot. Un cuib de mitraliere instalat de nişte germani înlăturară vreo 20 de ruşi ce s-ar fi intersectat cu Daniil, care rămăsese paralizat. Acesta se pomeni singur în spatele tancului pe care-l urmărise de la început. Pavel se aruncă atunci asupra lui.

− Nu fi prost! Stai aici!

− Uite ce-am găsit! zise el, amintindu-şi că luase o grenadă lipicioasă, anti-tanc, de la un soldat mort, şi arătându-i-o. Să mergem!

Şi Daniil nu-l aşteptă pe Pavel. Se aruncă în plină stradă. Un glonte tras pesemne de un lunetist trecu la o palmă distanţă de urechea lui stângă. Pentru o secundă, se înfioră, dar apoi răcni şi se avântă spre tanc. Văzu cu groază însă că tancul se întorsese cu faţa spre el, şi avu destul timp să-l observe. Zvâcni atât de tare din picioare, încât simţi cum i se desprind de corp, şi se aruncă într-o parte în timp pentru a se feri de obuzul ce se înfipse în mijlocul străzii. Un rus se avântă asupra lui, iar Daniil, fără a putea conştientiza deplin ce face, îşi scoase cuţitul de baionetă de la curea şi-i spintecă gâtul. Apoi se avântă spre tanc, dar fu dat la pământ de cineva. În aceeaşi secundă, auzi trei gloanţe zburându-i deasupra capului. Cel ce-l salvase de gloanţe era Pavel.

− Du-te! răcni el, nici el nemaiştiind ce zicea şi ce făcea.

Şi Daniil se năpusti asupra tancului, aruncă grenada lipicioasă între turelă şi corpul tancului, apoi se dădu la o parte. Grenada explodă, şi turela căzu într-o parte. Peste o secundă, tancul luă foc, apoi explodă, trimiţând o trâmbă de foc şi schije în toate părţile. Daniil şi Pavel se ascunseseră în spatele unui perete în parte demolat. Rămăsese, de fapt, numai porţiunea din jurul uşii. Deasupra lor, catul clădirii risca să cadă. În jur se auzea, continuu şi îngrozitor, tirul neregulat al armelor şi ţipetele soldaţilor atinşi de gloanţe.

− Du-te! continua să ţipe Pavel. Dacă rămâi aici, o să mori!

Daniil avea impresia că alerga spre Maria. Trase în câţiva ruşi ce apărură de după o clădire, îi nimeri în mod miraculos pe toţi, apoi se avântă înspre marginea oraşului. Nu-şi dădea seama că părea a fi urmărit de întreaga divizie de cazaci, care striga cât o armată întreagă, sub privirile uimite ale germanilor. Nu mai vedea nimic limpede, doar ţeava puştii sale, zăpada, apoi din nou ţeava puştii sale, duşmanul ce îi ieşea în cale, apoi clădirile pe jumătate demolate. Fu aruncat cât colo de explozia unui obuz. Se ridică. Era încă teafăr. Era epuizat, dar nu putea sta o secundă locului. Era în picioare. Avea arma în mână. Nu pierdu nicio secundă şi se năpusti pe uşa unei alte clădiri. Deodată, văzu un soldat rus intrând pe partea opusă. Dădu să-l ţintească. Ridică puşca, văzu victima… Şi apoi îngheţă.

− Boris! strigă Daniil, deodată îmbucurat, simţind cum muşchii încordaţi i se relaxau.

Daniil lăsă arma jos. Boris stătu o secundă înmărmurit, cu puşca în mână. Trase drept în pieptul tătarului, care se prăvăli la pământ. Apoi trase din nou în el, să se asigure că a murit.

 

Epilog

 

Soarele strălucea puternic peste şoseaua lungă, făcând ca geamurile mici şi numeroase ale blocurilor şi ale caselor să sclipească. Două siluete se vedeau pe trotuarul îngust, singure în imensitatea Moscovei.

− Natasha, încet. Nu mai merge aşa de aproape de şosea…

Fetiţa, destul de înaltă pentru cei şase ani ai săi, umbla cu paşi mici şi grăbiţi, aproape sfidând îmbrăcămintea sobră şi coada în care era strâns părul ei blond, fluid, ca al mamei ei. Maria o luă de mână şi cele două merseră până în faţa unui parc. Soarele lumina diferit ochii lor: ochii Mariei păstrau o privire demnă, cu acelaşi aspect de foc mocnit pe care-l avusese demult, pe când ochii Nataliei emanau hotărâre zdrobitoare, o anume fericire dezinvoltă pe care mama ei nu a putut-o niciodată simţi. În faţa parcului se întâlniră cu Boris.

− Bună! le întâmpină el zâmbind. O îmbrăţişă pe Maria şi o mângâie parental pe cap pe Natalia. Boris era îmbrăcat în costum civil, de stofă, şi mergea într-un baston. Fusese rănit uşor în apropiere de Berlin, nişte schije îi intraseră în picior şi încă şchiopăta. E gata. S-a terminat. Japonia se va preda şi ea în curând!

− Da, aşa am înţeles… făcu Maria, neputându-şi ascunde tristeţea. Dar trecu repede la un pseudo-entuziasm: Ce bine îmi pare că ai scăpat întreg! Mi-a fost dor de tine!

− Şi mie! Pe front, mă gândeam că mi-era frică de moarte, pentru că nu m-aş mai fi întors aici, nu te-aş mai fi văzut…

Boris se opri preţ de o milisecundă, încordându-se un pic.

− Şi n-aş mai fi văzut-o pe mica Natalia, mi-aş fi pierdut cea mai bună prietenă!

− Ea e sau eu? râse Maria.

− Haideţi la mine. Mai bine decât să stăm undeva în oraş. Nu prea sunt locuri unde e frumos să stai, e plin de refugiaţi, de-abia a trecut războiul…

− Să mergem! spuse Maria.

− Sunteţi foarte bun, domnule Boris! spuse puţin timidă Natalia.

− Te rog, spune-mi simplu Boris, doar ne ştim de atâta vreme! râse el.

− Dar nu a prea avut ocazia de a vorbi cu tine, îi zise Maria, zâmbind.

Acasă la el, Boris îi povesti Mariei de luptele pe care le dusese în Rusia, Polonia şi Germania. Maria îi povesti cum s-a descurcat în tot acest timp cu Natalia.

− A fost foarte greu. Nu ne-au lăsat să plecăm din Moscova, atunci când au atacat-o… Mă gândeam că poate un obuz avea să lovească apartamentul, că aveam să murim strivite. Şi totuşi…

Ochii Mariei sclipiră într-un mod ciudat, iar Boris fu intimidat de ei.

− Şi totuşi… ce?

− Am supravieţuit! spuse Maria, încercând să pară dezinvoltă.

− Domnu’ Boris e prieten cu tata, nu? făcu deodată Natalia.

Atât Boris, cât şi Maria se cutremurară.

− Da… da… făcu el.

− Da, dragă, spuse şi ea. Da chiar, ai auzit ceva de el, orice? Ştiu că te-am întrebat asta în absolut fiecare scrisoare pe care ţi-am trimis-o, de aceea nu te-am mai întrebat şi acum, când ai venit, dar totuşi…

− Nimic, se grăbi să zică Boris. Nimic. Războiul… e neîndurător.

− Tata se mai întoarce? întrebă Natalia.

Pe Maria o copleşiră amintiri vechi, din copilărie. Auzea din nou glasul mamei ei, strigând: “E mort! Mort! Mort!” O vedea cum trântise scaunul, cum izbucnise în lacrimi… Simţea că şi pe ea o podidea plânsul. Dar se abţinu şi-i răspunse Nataliei:

− Da, într-o zi se va întoarce, dragă… Cum s-a întors şi Boris.

Boris tremura tot, dar Maria nu observă asta. Trecură însă la altele, mai vesele. Boris o lăudă pe mica Natasha şi o răsfăţă cu bomboane, în timp ce depăna cu Maria vechi amintiri de pe vremea şcolii şi a liceului.

Se despărţiră bine dispuşi. Boris şi cu Maria se îmbrăţişară prelung la plecare, dar el se desprinse primul şi îi ură rămas bun. Părea că ceva îi tăiase totuşi entuziasmul.

De atunci, se întâlniră de multe ori şi se plimbară prin parc sau afară. Natalia îl vedea pe Boris ca pe un unchi, iar acesta îşi asuma rolul cu bucurie, dar şi cu o anumită frustrare pe care o ascundea cu grijă. Unchi… Boris părea însă constant preocupat şi deprimat de ceva, nu mai era aşa de vesel, de dezinvolt şi de familiar cu Maria.

− Ştii, la firmă la noi a venit un nou angajat. Şi l-au băgat destul de repede la conducere. E pe acelaşi nivel cu mine deja. Şi n-o să-ţi vină să crezi ce nume are! îi spuse într-o zi Boris Mariei.

− Ia să vedem!

− Igor Liskris Radvila!

− Parcă îmi sună… Radvila? E rudă cu Kinis?

− L-am întrebat asta, să ştii. Şi a zis că îi este nepot. Tatăl lui e fratele mai mic al lui Kinis. Ce chestie. Trebuie să-l cunoşti! Este foarte… foarte… interesant. Şi de treabă. Şi e un om… Are doar 34 de ani şi deja are o poziţie bună, deşi e doar pe jumătate rus! Mama lui e rusoaică…

Boris rostea toate acestea cu un glas ce părea gâtuit, ca şi cum se străduia să le zică, ca şi cum o parte din el n-ar fi vrut să le rostească, dar altă parte îl tot împingea s-o facă.

− E şi arătos! râse Boris. Maria nu remarcă imensa tristeţe din privirea lui.

− Să mi-l introduci! spuse Maria, curioasă. Chiar vreau să văd cine este acest nepot al lui Kinis Sarūnas Radvila! Da chiar, marele infractor o mai fi în viaţă?

− Cică e bine mersi în Statele Unite! râse Boris. Unii îşi râd de soartă ca şi cum ar fi a lor!

Maria se lăsă călăuzită de Boris către fabrica unde lucra, pentru a-l întâlni pe acest interesant nepot al noului subsecretar din cadrul Serviciilor Secrete americane. Ajunşi în faţa porţii, Boris i-o deschise, o luă de mână, o conduse pe scări, apoi îi dădu drumul, cu o imensă reticenţă, dar cu o faţă ce exprima resemnarea în faţa hotărârii pe care o luase, şi o lăsă să plece pe coridor.

Dar Daniil rămăsese la locul lui, în sufletul şi în inima Mariei, neclintit de timp. Iar Maria îi cântă, cu glas tandru, în acea seară, ca în fiecare seară, plăpândei şi zburdalnicei ei fiice acel cântec de leagăn pe care, odată, demult, i-l fredonase Ana Zvetlanov. Şi îşi aducea aminte de parcă aievea i-ar fi vorbit cele spuse de tatăl ei:

„Un om curajos priveşte în ochi Moartea şi-i zâmbeşte!”

Şi acum înţelegea. Da, înţelegea. Şi pe faţa ei pură, care încă strălucea de fericirea de demult, pe care se păstrase neştirbită demnitatea şi în care se ghicea focul mocnit ce ardea la fel de tare în interiorul sufletului ei, apăru, simplu, un zâmbet.

[1] Maximilien Robespierre

About andreigreceanu

Sunt un tanar din Romania. Am facut acest blog pentru a descrie niste situatii, pentru a arata dezastrul intelectual si nu numai din aceasta tara. Cred ca generatiile tinere ar trebui sa se ridice si sa faca ceva in aceasta tara, in loc sa plece din ea. Daca toti tinerii vor pleca din tara, cine va mai ramane cu initiative, cu reforme? Si vorbesc de toate domeniile, desi eu ma axez in principal pe politica si literatura. Eu cred in democratie suficient de mult cat sa-mi doresc ca ea sa functioneze si suficient de putin pentru a nu-mi face iluzii cu privire la limitele ei. Ma consider si eu un roman, si inca unul care vrea sa schimbe ceva in tara lui. De acum, mult nu pot sa fac, insa am o arma foarte importanta: scrisul. Imi place literatura, dar am gust si pentru politica. Interesanta combinatie, nu-i asa? Poate ca un copil de varsta mea nu ar trebui sa aibe asemenea preocupari, dar, in definitiv, cineva va trebui sa le aibe, si va veni momentul cand voi avea de ales o cariera. Si nu voi alege sa muncesc in strainatate. Pentru toti tinerii care gandesc ca mine si pentru cei ce inca cred ca mai bine e sa pleci in strainatate decat sa ramai si sa ajuti aceasta tara, eu va scriu. Va scriu si celor ce aveti un loc de munca, sunteti romani cinstiti si vreti o schimbare in bine. Va scriu tuturor celor interesati de literatura, tuturor celor care s-au saturat de lipsa de cultura modernista si vor o intoarcere la vechile valori, la valorile universale.
Acest articol a fost publicat în Povestiri și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s