Există în România un cvasiconsens politic, cum că orice partid care, cum-necum, ar putea deveni votabil, să se mânjească mai bine ca toate alelalte, să ne asigurăm că Cetăţeanul Turmentat nu-şi pierde relevanţa. Mai departe de acest consens, există un comportament politic care asigură săparea cu lopeţi şi târnăcoape a oricărei idei de dreapta, a oricărei construcţii care ar avea tendinţe de dreapta.
Ultima veste, cum că PMP fuzionează tocmai cu UNPR, confirmă aceste observaţii. Un UNPR fără Oprea şi Nicolicea este deodată Albă ca Zăpada mult visată. Milionul de membri rămaşi (sic!) ar fi deodată buni şi, mai ales, de DREAPTA! Deşi până acum trâmbiţau că erau de stânga, deşi au susţinut PSD din 2012 şi până mai ieri. Ei, ce să-i faci. Unii oameni nu ştiu să iasă din politică pe uşă. Preferă geamul.
Între timp, marele M10 îşi votează ca preşedinte un salariat al Monicăi Macovei, aşa, că separaţia puterilor se aplică doar în stat, nu şi în partidele care vor să fie la cârma lui. Dreapta, frate!
PNL, care şi-aşa era mânjit de nu se mai poate după USL, 2012, marţea neagră, votul într-un tur, cei 4 candidaţi la primăria Bucureşti, acum s-a murdărit şi cu UNPR. Şi nici n-au primit parlamentarii doriţi. Ţeapă.
Cele 3 partide „de dreapta” din ţara asta au dovedit, o dată pentru totdeauna, că sunt nişte partide de clovni, de dezamăgiri, de oameni a căror doctrină este „mişmaşul politic”. Este blestemul acestei ţări că dreapta s-a autodefinit ca fiind egală cu anticomunismul. Creatorii dreptei româneşti (care au participat efectiv la putere) au fost, invariabil, oameni care fuseseră iniţial de stânga (Traian Băsescu) sau care şi-au păstrat caracterul de stânga chiar dacă făceau parte din aşa-numita dreaptă (Emil Boc, Cristian Petrescu). Nu am avut şi noi o dreaptă-dreaptă, un partid care să meargă pe această potecă nebătută şi acum plină de bălării.
Nu. În România toţi au dat palma să fie pace politică. Peace, man! Toţi pe stânga, toţi mânjiţi cu traseişti, comunişti, doctoraşi în securitate şi toate alea, dichisiţi cu toate parfumurile politice. În contextul acestui scârbos tablou, avem nevoie mare, foarte, foarte mare, de un fenomen revigorant de dreapta. Avem nevoie de un PiS.
PiS, nu peace! Ar merge de slogan. Ce este însă PiS? Pentru cei care au auzit deja din media câte ceva, uitaţi tot. Media aia preia nişte ştiri scrise de forţe politice opozante ale PiS. PiS (Prawo i Sprawiedliwość- Lege şi Justiţie) este un partid polonez care a ajuns la putere acum mai puţin de un an. Este un partid conservator destul de vechi din a Treia Republică Poloneză, partid marginalizat, stigmatizat şi urât de establishmentul politic şi media din Polonia. În Polonia, ca şi la noi, cele mai înalte funcţii în stat sunt ocupate de o pseudo-castă care are impresia că ştie mai bine ce şi cum decât poporul idiot. La ei măcar aceştia, în genere, sunt cu adevărat intelectuali. Poate mai rău pentru ei, dacă nu au respect pentru democraţie. În fine, acest PiS este un partid adevărat de dreapta. Conservator, susţinător al valorilor esenţiale ale Poloniei (naţiunea polonă, tradiţia republicană, catolicismul), valori care au menţinut viu acest popor de multe ori supus la grele cazne în istorie (mult mai grele decât cele cu are ne lăudăm noi), PiS doreşte eliberarea republicii de sub spectrul unui establishment care a monopolizat puterea prin ideea că numai ei ştiu ce şi cum să facă, iar poporul este degradat, naţionalistoid-bigot şi periculos. După cum spune şi Bronislaw Wildstein (fost membru marcant al Solidarităţii), vârfurile acestei mari structuri anticomuniste nu se simţeau deloc legaţi de mulţimea de membri simpli. Dimpotrivă, le era frică de ei; au dorit o Polonie modernă, adică o Polonie „europeană”, nu în sensul bun al cuvântului, ci în sensul dat de newspeakul european, de ţară cuprinsă de relativisme şi toate celelalte -isme. Partidul care fusese la putere (şi care reprezintă establishmentul, controlând de altfel şi media, şi Tribunalul constituţional), anume Platforma Civică, declară sus şi tare că ei n-au ideologie şi că ei sunt pragmatici. Le e frică de idei, de parcă idei= totalitarisme (ideologii sufocante). Nu. Politica e un conflict de idei. Ideile sunt în spatele oricărei măsuri din politică. Lipsa ideologiei este şi ea o ideologie. Ideologia neoprogresistă, neolibertariană a relativismului politic şi social.
Acest PiS, acum la putere, încearcă să schimbe structurile încleiate de intelligentsia aceasta postcomunistă, formată din alianţa dintre foştii comunişti şi marii liberali din Solidaritate. Sunt acuzaţi că încalcă statul de drept. Media poloneză, desigur, acuză şi răs-acuză. Iar media românească preia stupid ştirile astea. Bine, şi UE, mai ales Tusk (fostul premier, din partea Platformei Civcie!), tot lovesc în PiS. Să o facă. A apărut o forţă VERTIABIL de dreapta. Normal că neoprogresiştii se supără.
Ne-ar trebui şi nouă aşa o forţă. Bazată pe valorile de bază ale naţiunii, ale cetăţenilor români, un partid care să pună accent atât pe drepturile individului, cât şi pe comunitate, care să fie cu adevărat creştin-democrat, care să aibă o viziune de dreapta asupra economiei, un respect pentru statul de drept, legalitate şi eficienţă a administraţiei, care să susţină un stat mai mic, dar mai eficient. Desigur, va trebui declanşată o cruntă luptă. PiS asta face, luptă cu şacalii, normal că pare că încalcă statul de drept, doar iau cu asalt establishmentul! Din 15 judecători constituţionali, au şi ei acum 5! VAI! Şi ghiciţi ce! Au dat o lege: judecătorii nu pot lua decizii decât cu 2/3. Vai, va trebui să ţină cont şi de ai lor. Ce păcat. Ce trist!
Prea e pace politică în România. Nimeni nu-i deranjează. Nimeni nu-i zgărmăne. E nevoie de o forţă politică intransingentă, care să nu se compromită, de dreapta, curajoasă.
PS: să spui că în PiS sunt bigoţi şi extremişti e o porcărie. Iar ei nu au discurs naţionalistoid, ci patritoic. Polonezii nu sunt şovinişti. Sunt singurul popor european care, în Evul Mediu, în plin „obscurantism catolic”, i-au primit cu braţele deschise pe evrei şi i-au încurajat să facă comerţ în ţară, pentru beneficiul tuturor, şi al lor, şi al polonezilor. O lecţie a ce înseamnă comunitatea poloneză.
AndreiGreceanu 