Plicuşor Ban

Ştiu că mulţi n-au avut timp sau chef de alegerile astea. Eu n-am mai stat să scriu despre politică de mult timp. În ultimele săptămâni, încercam să citesc acele ştiri care contau, într-o mare de postări sponsorizate de facebook pe feed-ul meu, despre Plicuşor Ban, Mucuşor Dan, „Câine”, „bomba zilei la Antena 3” şi, să nu uităm, „Orban aduce carantina după alegeri”. Bănuiesc că la toată lumea e la fel. Aşa că am decis să mă insinuez şi eu printre toate astea. Only fair.

Ce mai e de zis, totuşi, acum? Atât: nu avem scăpare, dacă stăm în banca noastră. Mulţi ezită. Alegerile astea sunt, probabil, cele mai mizerabile din ultimii 10 ani (măcar nu am văzut un video cu Nicuşor Dan „lovind un copil” – dar mai au timp o zi şi o seară). Pentru că s-au folosit oricare şi toate metodele de ţară bananieră, cu proşti pe post de dictatori-wannabe, care cos poveşti nu cu aţă albă, ci direct cu parâma.

Exemple? Câte şi mai câte. Domnu’ Daneş (?), care are pliante pe care e trântită o poză mare cu el şi Nicuşor Dan (care nu şi-a dat acordul să apară acolo) şi care susţine că el e adevăratul candidat USR la S6, nu Ciucu, de parcă oamenii n-au ochi, urechi şi creier să ştie singuri. Povestea „Câine”, unde lumea nu aude, în toate vuietele de indignare ale tuturor corupţilor şi susţinătorilor de corupţi, exact care era rolul lui Nicuşor Dan acolo şi care a fost soluţia instanţei (spoiler alert: instanţa a suspendat demolarea – iar Nicuşor Dan intervenise pentru că Primăria dărâma tot restaurantul, deşi probleme existau doar pentru o parte şi Curtea de Apel urma să se pronunţe în câteva zile oricum asupra demolării… caz clasic; link). Filarea ca-n filmele „cu dolarii” a lui Clotilde Armand, acuzaţii de apartenenţă la serviciile secrete franţuzeşti, asocierea continuă cu Bechtel, care e cu atât mai hilară, cu cât Clotilde a vorbit deschis despre legăturile ei cu firma, legături care erau toate ulterioare minunatelor contracte semnate de… PSD cu firma de construcţii. Sau crearea dosarului de „origine nesănătoasă” a candidatei PLUS din S4, Simona Spătaru, căreia i-au găsit toate micile prostii, doar-doar de o părea ipocrită sau coruptă. Să nu uităm de clipul de „comedie” despre „Mucuşor Ban” făcut de nişte actori de Antene de care nici n-am auzit vreodată.

Mulţi ezită. Mulţi dau scroll, închid canalul, se uită în altă parte. Iar când PSD va câştiga, din nou, vom şti toţi să ne ofuscăm şi să spunem, din nou, cu dulcele defetism românesc: „aia e, nu se schimbă nimic”. Eliberează endorfine gândul ăsta. Altfel, doamne fereşte, ar trebui să fii cu ochii pe primar şi pe consilii şi pe partide, să vezi să-şi facă treaba. Aşa, ştim sigur că PSD-ul va continua să fure şi distruge din prostie, lăcomie şi răutate, ca până acum. E ursita noastră.

Dar nu, nu e normal. Şi nu, răspunsul nu e să tăcem în faţa valurilor de abjecţii. Ei au tot spaţiul public şi îl umplu cu propaganda lor ieftină şi găunoasă. Nu e o dispută doctrinară, sau pe proiecte. E mult mai trist de atât. Fenomenul „Plicuşor Ban” e unul foarte periculos, care arată că românul e predispus să aibă în vedere două axiome atunci când se duce la vot: (1) să fii ferm în păreri şi sensibil la corupţie = să fii plin de ură şi neiertător, or românii sunt oameni buni şi iertători (citat din domnu’ Pandele – primarul nostru drag de Voluntari) şi (2) candidatul care merită să piardă e cel care arată cel mai „ridicol”.

Da, ridicol. Mucuşor Dan. Plicuşor Ban. Clanul matematicienilor. Ăla mic, uitat pe-o şosea într-o conferinţă de presă. Hăhă. Vine unu’ şi îi zgâlţâie microfonul. Ce ridicol. Ce penibil. Nu ăia care îl întrerup. Nu. Plicuşor Ban. Asta e mentalitatea, şi mentalitatea asta funcţionează când doar câţiva votează. Pentru că mentalitatea asta se bazează pe titluri flashy, pe repetiţie şi pe omniprezenţa sloganului. Şi astea conving o parte mică din populaţie, şi îi fac pe ceilalţi să nu vină.

Recunosc, vreau ca oamenii să simtă puţintică furie. Nu ură, nu dorinţă de dat în cap, Doamne fereşte. Dar furie. Sau mai bine zis, mânie. Un cuvânt foarte subestimat şi nefolosit. Mânia e aia cu care învingi duşmanul. De ce vreau asta? Pentru că alternativa este indiferenţa. Iar indiferenţii nici măcar în Iad nu sunt primiţi.

Şi da, oamenii ăştia (PSD and Compnay) sunt duşmanii oamenilor cinstiţi, care îşi văd de viaţa şi vor un trai normal. Nu credeţi? Deschideţi robinetul la apa caldă. Întrebaţi cât e subvenţia la căldură. Cercetaţi cât costă autobuzele din Turcia, alea care vin în locul Mercedesurilor hibride. Daţi un search pe google images cu Cluj/Oradea şi apoi cu „Bucureşti”. Cercetaţi un pic cine e prin poliţia locala, administraţiile de parcuri şamd. Uitaţi-vă ce a ajuns oraşul ăsta. Problemele care existau şi până acum s-au amplificat. Au apărut şi altele, noi.

Dar cine o să sdhimbe asta? Dacă discutăm pe proiecte, e non-combat. Proiectul PSD se numeşte „Plicuşor Ban”. E tot ce au produs. Aşa, în partea adversă, cam aceleaşi idei ca-ntotdeauna, căci problemele nu s-au schimbat. Ideile sunt bune, nu ştiu cât de hotărâţi sunt toţi candidaţii PNL-USR să le implementeze, dar… Din nou, e non-combat. Ce proiecte să auzi de la falimentatorii RADET, de la groparii transportului în comun, de la creatorii podului către Nicăieri (Ciurel)? Iar comparaţia pe oameni… Cea mai mică încercare de comparaţie, şi se va vedea imediat diferenţa monumentală dintre Nicuşor Dan şi Gabriela Firea. Şi, pentru că lumea e sătulă de gargară, o listă scurtă cu motive (personale) pentru Plicuşor merită:

1. Se luptă cu ei (nu e aşa de bun, oratoric vorbind, dar e genul grinder – stă acolo şi nu renunţă)
2. A construit deja ceva (o asociaţie bine pusă la punct, cu mulţi specialişti, care câştigă procese pentru că ştiu să îşi facă bine temele de acasă)
3. Are experienţă în domeniul administraţiei (da, pe optica inversă, dar nu e mai bine aşa? Va veni cu un ochi critic la cârma Capitalei şi va putea gira o reformă administrativă)
4. E o minte analitică (a luat la disecat, desigur ajutat de experţii lui, problemele precum optimizarea layout-ului de linii de tramvai, semafoarele inteligente etc.)
5. Nu-l suspectez de ambiţii politice mai mari de Bucureşti (nu a încercat să se agaţe de putere în USR, nici când ei au depins de el, atunci, cu ştampila). Aşa, nu va folosi candidatura doar ca o rampă de lansare.

Cât despre consiliile locale, acolo e un pic mai greu. Nu pot să mă simt apropiat de niciunul din partidele astea. Consider, în continuare, că o proporţie potenţial covârşitoare din electoratul României (dreapta) nu are partid (mă rog, dacă nu-i punem pe „patrioţi”, care se cred de dreapta, dar sunt doar nişte naţional-comunişti). Dar e nevoie în consilii de partide care să avanseze agenda reformei Bucureştiului (şi nu doar să se prefacă şi de fapt să voteze cu PSD – ahem, ca PMP). Şi sunt doar 2 partide de care putem fi cât de cât siguri că vor face asta. Cele care îl susţin pe Nicuşor Dan. De aici, fiecare cum crede de cuviinţă.

Odată instalată mânia, vine greu să mai ignori. Asta înseamnă că trebuie să schimbi. Cine confundă mânia cu violenţa, iarăşi greşeşte. Mânia asta e o reacţie iniţială, un imbold. Depinde de tine ce faci cu ea. Odată trezit, te duci să votezi? Cu cine? Păi, cu Plicuşor. Plicuşor Ban.

Somnul ideologiei naşte monştri

Dese momentele în care băieţi şi fete îmbrăcaţi bine şi intenţionaţi şi mai bine dau cu flit tuturor lucrurilor care i-au cocoţat pe culmile politicii româneşti. Dar fenomenul USR cred că transcede simpla placă a lui „au promis şi-au făcut fix invers”. Unu la mână, pentru că nu-i adevărat chiar 100% (există excepţii), doi la mână, pentru că în joc e şi alt element, comun multor mişcări politice europene şi în general mentalului contemporan cu privire la politică.

USR, pornit la drum fără o ideologie anume, e, de fapt, un partid cu mai multe ideologii amestecate. Placa cu „nicio ideologie” e vrăjeală curată, centrul este „non-alegerea”, or, dacă vrei să te poziţionezi pe o problemă, trebuie să alegi. Nicuşor e centristul clasic. El a ales să nu aleagă. Ăştiălalţi totuşi aleg.

Iaca, unul din ei, Dohotaru, a ales să plece din USR, pentru că nu-i suficient de stângist pentru el. Păcat. Credeam că partidul care şi-a redus la tăcere partea conservatoare i-ar fi fost casă bună. Până la urmă, oamenii aceştia ţin, cât de cât, la o anumită ideologie. Numai că majoritatea nu şi-o asumă.

Mulţi dintre ei probabil nu îşi dau seama ce ideologie are partidul tocmai pentru că sunt minţiţi că n-are una. Dar liderii supremi se ghidează foarte bine după cărticica progresistă, ştiind însă să tragă învăţăminte de la înaintaşii lor pesedei.

Dur? Ia să vedem. Noul preşedinte al USR, Dan Barna, a fost ales de un Congres al delegaţilor după ce delegaţii de Bucureşti, aleşi legitim, s-au trezit cu alegerile lor anulate. În doar 3 zile s-au organizat alte alegeri la Bucureşti, şi, cum-necum, cu delegaţi pe liste care nici nu candidau, oamenii noştri frumoşi au scos un rezultat complet diferit. Dacă la primele alegeri (alea legitime), mai toţi delegaţii îl susţineau pe Seidler, la a doua rundă (aia invalidată de Comisia de Arbitraj Bucureşti)…. iaca…. Pustiu. Toţi cu Barna acum! Minune mare!

Aşa că Seidler a protestat, s-a retras (nu e singur, vreo 96 de delagaţi din ţară au lipsit, vă daţi seama dacă îi avea şi pe ăia din Bucureşti, cum trebuia, că băiatu’ câştiga). Dar Barna zice că-i doar Nicuşor şi ai lui susţinători care se plâng. Adică pumnu-n gură, băieţi, n-aveţi decât să vă plângeţi, alegeri au fost? Au fost! Cvorum a fost? 70%, monşer! Bun aşa!

Dragnea sigur a zâmbit pe sub mustaţă. Ăsta e partidul progresului nelimitat. Desigur, Barna e tot progresist. Şi secretarul de stat al lui Ghinea. Cel care cam încerca să îi sufle partidul lui Nicuşor. Eh. Poveşti dâmboviţene.

Ce rămâne din toată povestea (plus demisia lui Dohotaru)? USR nu îşi asumă ce este. Este un partid dominat de „centralismul democratic” dragi stângii vechi, dar cu mentalitatea stângii noi. Sunt idealişti ca Năsui care cred că dreapta poate convieţui cu această nouă stângă. Iliescianismul lui Barna a dovedit contrariul.

Btw, aţi auzit de Barna până acum? E parlamentar. A zis ceva? A făcut ceva? Năsui face zilnic opoziţie, se bate cu PSD, împreună cu Cîţu de la PNL şi alţi câţiva răzleţi. Eh, ce să faci.

USR a plecat de la o premisă drăguţă: orice orientare aţi avea, avem în comun dorinţa de a stârpi corupţia, de a schimba clasa politică, de a moderniza ţara. Dar premisa e falsă:

• Cum stârpim corupţia e un factor uriaş. Dacă crezi că oamenii stau prea mult la închisoare, poate eşti de acord cu eliberările random dispuse de Tudorel slugă-model!
• Schimbarea clasei politice prin înlocuirea marxiştilor cu neomarxiştii? Pardon. Barna a dovedit că are aceleaşi tehnici ca PSD. De fapt, n-am auzit ca PSD să fi făcut aşa ceva până acum. Cu ce înlocuim, mai exact, clasa politică?
• Modernizarea ţării în ce sens? În sensul umflării şi mai tare a statului şi aşa omniprezent? În sensul creşterii taxelor ca să suportăm cheltuielile unor sisteme deficiente de sănătate, pensii, educaţie ş.a.m.d.? Cum ar putea partea „dreaptă” a partidului să fie de acord cu asta? Cum ar putea stânga să se împace cu stat mai mic, mediu privat mai puternic, impozite mai mici, ajutoare sociale reduse…?

Din păcate, aşa cum ar trebui să învăţăm odată, anticorupţia nu ţine de platformă politică. Măcar unii din oamenii trimişi în Parlament îşi fac treaba pe bune. Măcar atât. Dar, cu oameni ca Barna, USR a demonstrat că schimbarea clasei politice nu depinde nici de partidul din care faci parte, nici de tinereţe, nici de poziţionarea anticorupţie. E o diferenţă între centralismul democratic şi separaţia puterilor, inclusiv în interiorul partidului. E o chestiune, până la urmă, ideologică.

D-ale Inchiziţiei

În ultimul timp, Luminaţii Europei s-au specializat într-o activitate foarte bine organizată, la care participă cu sârg televiziuni şi ziare, politologi şi părelologi, activişti şi socia… progresişti. E un fel de goarnă uriaşă, care răsună încontinuu, de peste tot. Te duci în metrou, îţi sparge timpanul, fugi acasă, îţi ţiuie urechile. De pe facebook, televizor, de pe titlurile ziarelor, din meme-uri şi bloguri, reclame şi conferinţe… Nu mai poţi fugi de mesajul care se vrea transmis.

Această Inchiziţie nu are complete de judecată, anchete şi decrete, ca cea din vechime. Păstrează doar torturile şi pedepsele. De-aia e şi aşa de eficientă. Încruntaţi în faţa obscurantismului catolic, Luminaţii de azi au perfecţionat mecanismul. Numa’ că în loc de călugări şi preoţi, acum se pedepsesc opţiuni politice. Şi pe cei care le implementează, evident.

În ultimul timp, Supra-Goarna atotasurzitoare a avut în aparat următorul mesaj cu Germania la „From” şi Franţa la „Cc”: Polonia îşi subordonează justiţia, desăvârşindu-şi caracterul iliberal. De aici, unele trompete mai entuziaste de la noi i-au dat şi ceva culoare locală, asemănând PiS cu PSD.

În toată calcealmaua asta sunt mai multe mituri, care, în lipsa unei voci contrare, nu prea pot fi desfiinţate. Şi milioane de oameni le vor crede (Cine naiba va sta să se uite ce se întâmplă de fapt în Polonia, când ai atâtea canale de comunicare şi atâţia părelologi gata să-ţi explice?!). Şi, ca să dovedesc pe de-a-ntregul qui-pro-quo-ul demn de „D-ale Carnavalului” ce a făcut din Polonia bad-boy, mai-mai să înţelegem că ar fi putinistă (sic!), voi încerca să demontez pe scurt aceste mituri.

1. „PiS subordonează Justiţia!”

Cum? Prin faptul că pune Parlamentul să numească judecătorii Curţii Supreme. Cam aşa răsună goarna. Ce se întâmplă de fapt?

În Polonia, judecătorii Curţii Supreme sunt numiţi de un organ asemănător cu CSM-ul nostru, numit Consiliul Judiciar Naţional (atenţie! Faţă de CSM, acest Consiliu nu are de-a face cu disciplinarea judecătorilor!). Legile nou-adopate prevăd ca Parlamentul să numească membrii acestui organ (aduce cu gândul la cei 2 „reprezentanţi ai societăţii civile” din CSM). Aşadar, prin noua legislaţie, Curtea Supremă va fi schimbată prin numirea unor judecători de către un CSM făcut de Parlament. Pe scurt: Parlament -> numiţi ai Parlamentului -> judecători.

Structura vă sună familiară? Nemţilor sigur le sună. Căci EXACT ACEEAŞI STRUCTURĂ E APLICABILĂ LA EI. Curtea Federală de Justiţie e aleasă de un corp de miniştri ai justiţiei din statele federate + aleşi ai Parlamentului. Deci nişte reprezentanţi ai Parlamentelor statale şi ai Parlamentului federal.

Aha, deci nu-i unic în lume ce vor polonezii! Şi nu prea poţi spune că nu respectă standardele UE, dacă până şi Germania are „control politic” asupra Curţii Supreme.

Acum, de ce consideră PiS că sistemul judiciar nu putea să aibă bine-mersi grijă de el însuşi? Ca la noi (sic!)? Pentru că, în Polonia, mesele rotunde din 1989 au însemnat şi neclintirea vechiului sistem judiciar comunist. Faţă de România, în Polonia, justiţia nu s-a reformat defel. N-au avut niciun DNA, niciun 2005, nimic. Aceiaşi judecători sau aceleaşi familii, cu aceleaşi legături securistoide, mereu şi mereu. Un sistem ce se perpetuează pe sine. PiS (Lege şi Dreptate, pe româneşte) a marşat pe ideea unui sistem judiciar fără comunişti şi fără securisme. Şi atunci n-ar strica, au zis ei, să ne asigurăm că nu se mai pot perpetua punându-şi fiicele, fiii şi prepuşii în scaune, încontinuu. Rezultă legile de acum.

2. PiS se aseamănă cu PSD

N-am înţeles de la Luminaţi dacă PiS e comunistoid sau PSD e conservator. Că poate PiS e ca PSD, sau PSD e ca PiS.

Problema cu această comparaţie e că e greşită pe absolut toate palierele:

• PiS se trage din Solidaritatea care nu a fost de acord cu mesele rotunde. Adică cu aceia care n-au dat palma cu comuniştii. PSD se trage din tovarăşii din eşalonul II şi III.
• PiS e pro-american până la capăt (iar vizita lui Trump a dovedit că SUA ştie cine-i sunt aliaţii cei mai de nădejde). Atenţie, PiS nu-i pro-american de când e Trump preşedinte! E pro-american dintotdeauna! Vedeţi politica răposatului Lech Kaczynski. PSD vrea să ne ţină în zona gri.
• PiS e format din outsideri ai sistemului neo-nomenclaturist care doresc să-l răstoarne. PSD e braţul politic al acestui sistem la noi.

3. Polonia este un stat „iliberal”.

Tot încerc să înţeleg ce înseamnă iliberal. Nu de alta, dar în jargonul progresist, neoliberal = evil, iliberal = evil, numa’ liberal = bine! Ce înseamnă acest „iliberal” şi cui aparţine? Ideologiilor, doctrinelor economice…? Ce presupune acest regim şi cum îl poţi descrie?

Până ne lămuresc Luminaţii, trebuie spus că Polonia a dus lumii ce-a de-a 3-a Constituţie a lumii, ca vechime (1791), inspirată din cele două predecesoare, americană şi franceză. Iar PiS doreşte, alături de UK (or fi şi-ăştia iliberali) o simplă reformă a UE, nu dispariţia UE, astfel încât Uniunea să facă mai puţin într-un mod mai eficient şi să fie o Uniune a statelor, a naţiunilor, nu un stat federal. Centralismul german pare mai degrabă contrar individualismului şi competitivităţii liberale. În rest, PiS nu se opune niciunui fundament al democraţiei liberale. Mai mult, vrea revenirea la celebrarea valorilor iudeo-creştine care sunt BAZA valorilor democraţiei liberale.

4. Polonia e paria Europei din cauza reformelor făcute, iar Rusia jubilează.

Numai Trump îi mai vizitează. Săracii. Aşa vai de ei sunt polonezii, încât preşedintele SUA i-a vizitat mai întâi pe ei, apoi pe germani. În plus, nu-i aşa, ce-i mai place lui Putin ce se-ntâmplă! E, nu prea.

Guvernul PiS a declarat acum scurt timp că „incidentul” de la Katyn a fost orchestrat de ruşi. Adică i-a acuzat pe ruşi de nici mai mult, nici mai puţin decât asasinarea unui preşedinte de stat UE. Pro-ruşi?

Mai mult, aceeaşi putere conservatoare a luptat împotriva unor mişcări plătite de ruşi pentru destabilizarea ţării. Printre aceste mişcări e şi una care l-a trimis pe idiotul ăla in Parlamentul European (ăla misogin, mai ţineţi minte? Că tot ziceau oamenii că era de la PiS. Btw, premierul Poloniei e o femeie.).

MAI MULT, Polonia e primul stat european care plăteşe 2% din PIB pentru apărare, cel de-al DOILEA (după Lituania, alţi iliberali) care instalează terminale pentru gaze lichefiate venind din SUA, a cerut amplasarea unui scut antirachetă şi a fost susţinătoare înfocată a Ucrainei în conflictul cu Rusia.

5. PiS reprezintă naţionalismul resentimentar; ce-i mai rău din polonezi, cu alte cuvinte.

Mda. Tare naţionalist e să-ţi pese că a căzut un avion cu elita ţării tale la bord şi ruşii, pe teritoriul căruia a căzut avionul, au fugit la propriu cu epava. Tare naţionalist şovin mai e să le spui germanilor să nu mai facă propagandă media împotriva ţării lor. Tare naţionalist mai e să-i ceri lui Tusk (fost premier al opoziţiei) să nu mai folosească instituţiile europene pentru a se răfui cu adversarii lui din ţară. Dacă erau aşa de naţionalişti, de ce n-au bătut palma cu Ruşii ca să reanexeze Galiţia şi Podolia de la ucraineni? Că PiS se pare că mai degrabă susţine Ucraina.

Mie nu mi-e frică de „naţionalismul” polonez. Sunt oameni mândri, care nu s-au compromis, din rândurile căruia au ieşit mulţi, mulţi apărători ai evreilor pe care tot ei, în Evul Mediu ăla întunecos şi naşpa, i-au primit, atunci când fugeau de ruşi şi de pogrom.

A, să nu uit. Preşedintele Duda a retrimis o lege în Parlament pentru a i se pune o majoritate de 3/5 Parlamentului, şi nu una de jumătate plus unu, pentru alegerea membrilor acelui organ asemănător CSM-ului. O măsură justă.

 

Goarna o fi tare, sunetele or fi omniprezente, dar asta nu înseamnă că poartă adevărul.

Petrolul şi America

Lucrurile se mişcă destul de repede în lume. Câteva evenimente ne arată că scena politică mondială se schimbă, iar asta va afecta balanţa puterilor. Şi are legătură cu petrolul. Da, cu petrolul. Şi cu SUA.

Înainte de a ajunge la miezul problemei, trebuie stabilit ceva. Petrolul continuă să fie relevant pentru geopolitică. De ce asta, în epoca tehnologiilor de vârf, a economiilor plurivalente etc.? Pentru că unele ţări foarte relevante în lume depind în totalitate de exportul de petrol. Să analizăm cifrele. Pentru anul 2016, top 3 exportatorii de petrol sunt şi dependenţi de aceste exporturi:

1. Saudi Arabia: US$136.2 billion (20.1% of total crude oil exports)
2. Russia: $73.7 billion (10.9%)
3. Iraq: $46.3 billion (6.8%)[1]

PIB-ul Rusiei în 2015 se situa pe la 1331.2 mld.$, în 2016 a scăzut, s-ar părea, cu aproximativ 0.2%.[2] Drept comparaţie, prin 2015, Italia avea PIB-ul de 1821.5 mld.$.[3] Marea Rusie. Acum, din PIB-ul acesta plăpând, numai exporturile de petrol hrănesc o porţiune uriaşă din acel PIB, darămite exportul de gaze naturale (unde Rusia e pe locul 1 în lume). Aceeaşi poveste şi cu Arabia Saudită, şi cu Iranul (care e pe locul 7 la export petrol). Fără petrol, aceste ţări nu ar mai exista pe hartă. Fără petrol, SUA ar continua să fie relevantă. SUA nu îşi bazează economia doar pe petrol, deşi consumă foarte mult. Rusia, Arabia Saudită, Iranul sunt legate inextricabil de preţul barilului.

Şi acum, să revenim la ce se întâmplă concret în lume. Qatarul tocmai a fost pus la zid de un grup de ţări arabe-prietene cu America (Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Yemen, EAU). Au tăiat chiar şi căile de transport cu ei! Motivul? Qatarul finanţează Frăţia Musulmană (acea organizaţie internaţională deloc teroristă şi deloc omorâtoare de creştini prin Egipt), dar, mai mult, prea e cam favorabilă Iranului. Ne putem aştepta ca preţul petrolului să crească, date fiind tensiunile din regiune şi înteruperea căilor de transport. Qatarul e pe locul 14 la exporturi.

Şi totuşi… Mobilizarea ţărilor arabe contra Qatarului ascunde nişte mecanisme mai complexe. SUA se străduieşte, în mod evident, să elimine ISIS şi să facă ordine în lumea musulmană. Ţările din Golf au susţinut financiar mişcări islamiste sunnite (inclusiv ISIS) şi au îngreunat lupta antitero. Acum, Iranul, niciodată prea departe, îşi bagă şi el coada în Golf. Aşadar, SUA s-au mişcat repede, au apelat la acel aliat care în mod sigur va fi mereu anti-Iran, Arabia Saudită wahhabită, şi au convenit ruperea consensului din Golf. Qatarul a făcut greşeala de a juca la două capete. SUA pot acum specula rivalităţile din Golf pentru a slăbi puterea organizaţiilor islamiste ce-şi trag banii de aici. Unde mai pui că Arabia Saudită nu a primit arme pe gratis; atacul fără precedent al acestora din urmă contra Qatarului dovedeşte că SUA a avut deja grijă de Arabia Saudită pe tema finanţării mişcărilor teroriste. Saudiţii rămân aliaţii nr. 1, aşadar.

Între timp, despre petrol. Conflictul ce a început în Golf va mişca sigur indicele barilului. În sus. Dar ruşii nu se bucură. Nu au de ce. Căci SUA, în mod evident, a recurs din nou la tactica manipulării petrolului, care, împreună cu sperietoarea StarWars Programme, a fost cheia slăbirii URSS în anii ’80. Nu degeaba e Rex Tillerson Secretar de Stat.

De fapt, ce se întâmplă? Americanii trebuie să ţină jos preţul petrolului pentru a slăbi voinţa Rusiei şi a Iranului. Dar cum OPEC-ul şi Arabii au avut grijă să ţină sub control producţia (ca să ţină preţul crescut), SUA trebuia să intervină pe două flancuri: pe de o parte, să slăbească OPEC-ul (şi iată că scandalul Qatar ar putea fi prima mişcare din acest joc), pe de cealaltă parte, să înlocuiască petrolul arăbesc cu petrolul american, care, exportat în cantităţi mari, va trage preţul în jos, lovind Rusia şi revigorând SUA în acelaşi timp.

Iată cum respingerea Acordului de la Paris mai are un substrat. Respingând acordul, SUA şi-a asigurat libertatea de a încuraja producţia de petrol. Deja s-au dat toate semnalele pentru ca producţia să crească în mod spectaculos, pentru exploatarea rezervelor de petrol ale ţării, estimate la 50 de trilioane de dolari[4]. Petrol mult şi ieftin exportat de SUA va avea mai multe consecinţe:

• O revigorare a industriei americane, până acum într-un incredibil declin
• Slăbirea economiilor ruseşti şi iraniene
• Posibilitatea spargerii monopolului energetic rusesc în Europa prin exportul de petrol către aliaţi (vezi Polonia)
• Slăbirea influenţei ţărilor arabe din Golf, care sprijină pe uşa din dos mişcări islamiste
• Odată cu scăderea preţului barilului de petrol, o şansă crescută de revigorare economică pentru ţările importatoare de petrol (multe aliate ale SUA, precum Japonia, Franţa etc.)

Saudiţii sunt fericiţi cu arme şi cu suportul SUA, pentru că ei tremură cu gândul la Iran. La 9 ani de la invazia Georgiei, ruşii pot fi împinşi din nou în defensivă. Cât despre arabi… se poate ca economiile lor să sufere mult. Deja a început declinul. Pentru nişte ţări în care populaţia e obişnuită cu subsidii uriaşe, ţări care nu produc decât petrol, şocul va fi mare. Odată cu declinul lor poate veni şi declinul mişcărilor islamiste întreţinute de giganţii petrolului arăbesc.

În dansul geopolitic, SUA conduc din nou.

[1]Workman, Daniel: Crude Oil Export per country, World’sTopExports, 8 mai 2017, găsit la:

http://www.worldstopexports.com/worlds-top-oil-exports-country/

[2] Trading Economics, găsit la: https://valeo-med.ru/russia/gdp

[3] Ibidem, găsit la: https://tradingeconomics.com/italy/gdp

[4] Clemente, Jude: US Set To Rival Russia In Oil and Natural Gas Exports, 25 februarie 2017, găsit la:

https://www.forbes.com/sites/judeclemente/2017/02/25/u-s-set-to-rival-russia-in-oil-and-natural-gas-exports/#66fcbfc71e2e

Republica Dâmboviţa

Acest articol este despre Republica Dâmboviţa, o ţară care se întinde pe câmpiile la sud de Carpaţi, cu capitala la Bucureşti.

România nu a trecut cu bine prin comunism. Din spate se resimte puternic efectul stricăciunilor pe care regimul roşu (pre şi post 89) le-a adus poporului român. Şi cum altfel, cu elitele eliminate, ţăranii nevoiţi să lase satul (de care nu-i mai lega pământul, rechiziţionat de regim) şi să se mute în oraşe fără niciun pic de urbanism în ele, o educaţie controlată de stat şi menită să creeze o clasă de muncitori obedienţi… ştim cu toţii placa… Sau ar trebui. De fapt, destul de mulţi nu prea. Tocmai din aceste cauze.
Dar rănile sunt mult mai adânci. Încă de la formarea poporului român (la şcoală învăţăm că s-a format pe sine însuşi, aşa cum la facultate am învăţat că voinţa actului administrativ emană de la actul însuşi… logica învăţământului românesc) s-au resimţit efectele unei poziţii geografice precare (în calea tuturor), a influenţei culturii orientale bizantino-slavice, apoi turceşti, şi câte şi mai câte. Şi-aşa, romanii au stat numai în Transilvania, numai acolo au avut influenţă, deci probabil de acolo au venit mulţi din cei care au populat Moldova şi Valahia. De unde Transilvania a fost şi este leagănul culturii româneşti.
Pentru un timp, mai ales în secolul XIX, s-a remarcat şi Iaşiul, efect al interacţiunii cu universităţile vestice, franceze şi germane. Apoi, în secolul XX, Bucureştiul a reuşit să se dezvolte cât de cât într-o capitală adevărată, măcar în inima lui, chiar dacă mahalalele erau mai degrabă sate decât oraş.
Acum, însă, cartierele astea de blocuri nu pot fi numite zone urbane. Doar pentru că stau mulţi oameni într-un loc nu înseamnă că trăim la oraş. Grătarele din spatele blocului o dovedesc. De fapt, ce se întâmplă? Mulţi din oamenii aceştia încă păstrează o legătură cu ţăranii de mai demult, legătură strâmbată şi călcată în picioare de comunism, deformată în toate felurile, care însă îi fac imuni la urbanizare. Confuzia domneşte peste tot. Mulţi nu-şi mai pot găsi identitatea. Tranziţia a făcut ca lucrurile să fie şi mai rele. Diferenţele acelea istorice de care am amintit au însemnat că lucrurile sunt şi mai rele în anumite locuri.
Aşa că să nu ne mire că trăim în Republica Dâmboviţa. Undeva în mijlocul câmpului, sub oblăduirea rânjitoare a baronilor locali. Cu papagali pe post de reprezentanţi. Republica în care legea e pentru fraieri, în care regulile sunt rele, în care oamenii nu se pot organiza, pentru că se suspectează unii pe alţii. Republica în care identitatea e precară, legată de forme reziduale (câtă credinţă a mai rămas în masele de oameni care se împing la pupat moaşte?) sau de slogane comuniste (Românica cea mai tare). Republica Dâmboviţa e la putere. Au arătat-o alegerile din toamnă. Unde reprezentanţii Republicii, PSD, au luat cât au putut.
PSD se bazează pe Sud. Pe Dâmboviţa. Nu-i o poveste nouă. Alegerile acestea au arătat-o foarte clar. Câteva statistici ar trebui să ne lumineze în acest sens.
Lăsând la o parte… opoziţia… încerc să nu râd… important e să vedem câţi oameni au votat cu PSD, raportat la populaţia cu drept de vot. Nu la cei care au votat efectiv. Contează să vedem câţi români se duc să voteze PSD şi câţi nu (indiferent dacă s-au dus sau nu la vot). Şi ce descoperim? În primul rând, PSD domneşte în Oltenia, unde 26,47% din populaţia cu drept de vot a votat cu PSD! 26,47%! Calculele le-am făcut cu datele BEC-ului. Nu prea departe se situează Muntenia, care se poate mândri cu 21,96%. Un alt fief PSD este şi Moldova, deşi, poate surprinzător, mai slab. Numai 18,41% din populaţia cu drept de vot din Moldova a votat cu PSD.
Ar putea suna surprinzător, pentru că Moldova e văzută ca fiind mai săracă decât Muntenia. Şi tot timpul s-a presupus că PSD e puternic unde e sărăcie… Pare mai degrabă că Dâmboviţa iubeşte PSD pur şi simplu, indiferent de banii din buzunar.
Lucrurile devin clare cu cât ne uităm mai departe de frumosul râu muntean. În Dobrogea PSD încă scoate un scor onorabil de 17,28%. Dar în Transilvania, dezastru! Nimic peste 13,83% (Banat)! Ardealul per se are doar 11,93%! Şi dacă am pune şi procentele UDMR, tot n-ar ieşi ceva comparabil. De altfel, ungurii au votat mereu anti-PSD în turul al doilea al prezidenţialelor (singura rundă de alegeri când n-au cum vota cu UDMR). Şi dacă aţi zice că UDMR seamănă cu PSD, vă voi zice că PNL seamănă şi mai mult… se votează pe mentalităţi, idei şi direcţii generale, mai mult decât pe calitatea partidelor.
Dacă luăm tot ce e în interiorul arcului carpatic, pe de o parte, şi tot ce e în exteriorul Carpaţilor, pe de altă parte, avem 12,38% PSD-işti în prima zonă şi 20,07% în a doua. Din nou, raportat la populaţia cu drept de vot. Diferenţa e foarte mare, gândiţi-vă că e raportat la TOŢI cei cu drept de vot.
Între timp, Bucureşti pare că nu e aşa de vinovat, cu doar 15,46% din populaţie votând PSD. Asta ar însemna cam 9% din totalul voturilor luate de PSD. Deci 1 din 10 votanţi PSD e şi bucureştean. Eh, e ok, aţi zice.
Mda, dar 1 din 10 români e şi bucureştean. Şi apoi, câţi din Bucureşti au şi ieşit la vot? 15,46% ăia au dus la un scor uriaş al PSD. Nepăsarea, absenteismul au tras Bucureştiul în aceeaşi ogradă cu Muntenia. Asta deşi Capitala, vezi doamne, e modernă şi chic! Da, modernii Bucureşteni pot răsufla fericiţi. Au furnizat doar 9% din voturile PSD, faţă de 28% (sic!) cât a dat Muntenia, iar mobilizarea pro-PSD a fost mai mică. Dar degeaba, dacă pesediştii sunt activi şi conduc acest oraş!
Aşa că Republica Dâmboviţa e cât se poate de puternică. Bucureşti, departe de a fi sediul modernităţii, este capitala acestei republici, din toate punctele de vedere.
Şi Republica are grijă să se considere cea mai tare. Că doar corupţia, nesimţirea şi confuzia nu ţin de cald nimănui. Lumea caută alte modele, mai ales de partea cealaltă a Carpaţilor… Cum poate ea să pară mai bună decât Transilvania? Simplu. N-are unguri. Este singurul argument. Supremul argument. Da, Transilvania e mai bogată, dar are unguri. Câh. Aşa că nu-i bai, n-om fi noi dezvoltaţi, n-avem noi nici măcar Fanta albastră în supermarketuri, investitorii nu prea ajung pe aici, daaar…. nu avem unguri!!! Ne punem burţile la soare, afumăm blocurile cu grătare şi însemnăm băncile cu oceane de seminţe, dar nu ne atârnăm steaguri secuieşti de casă, amin!
Firea este, de iure şi de facto, preşedintele acestei Republici. Şi ce preşedinte! Conduce Bucureştiul ca pe un bar de păcănele, de care bare este plină capitala, precum şi oraşele de provincie ale măreţei republici. Firea este cu atât mai toxică cu cât este mai reprezentativă pentru tot ce este rău cu această Republică; de la comportamentul obraznic, arogant şi autosuficient, la corupţia pe faţă, la dispreţul faţă de proceduri (urmăriţi o şedinţă CSMB şi veţi vedea), la kitschul cu care umple oraşul (iepurii în geacă de blugi), este emulaţia perfectă a Republicii Dâmboviţa. Gad seiv dă kuin! Long mei şi rein!
Mai jos, grafic care arată contribuţia fiecărei regiuni istorice la cele 3.194.055 de voturi câştigate de PSD. Cu roşu, zonele extracarpatice (76%). Cu albastru, zonele intracarpatice (24%).

Europa unită

Sub clovni?

 

Disclaimer: Nu sunt anti-UE, nici extremist. Nu fac apologia populiştilor. Dimpotrivă. Opinia de mai jos este a unui om care crede în Europa Unită, dar o unire în diversitate, o unire responsabilă şi limitată de graniţele de care omul are nevoie pentru a se cultiva pe sine şi pentru a-si cultiva comunitatea şi naţiunea.

 

Astăzi sărbătorim 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma şi, evident, suntem în logica luptei milenare a proletariatului contra societăţii capita… pardon, a europeanului tolerant contra extremismului. Ştiţi voi, reacţiunea.

Europa se vrea unită, dar adevărul este că nu suntem uniţi. Nici n-am putea fi cu totul uniţi. E în natura lucrurilor ca atâtea ţări şi atâţia oameni, într-o zonă a lumii în care individualismul a stat la baza dezvoltării civilizaţiei, să nu se înţeleagă mereu. De 60 de ani însă am încercat să ne adunăm în jurul a ceea ce ne uneşte, păstrând ceea ce ne separă, ca epitom al individualismului şi al valorilor fiecărei naţiuni, regiuni, individ. De unde „Unitate în diversitate”.

Recent însă s-a accentuat curentul „Unitate în unanimitate”. Europa are o singură direcţie, integrarea completă. Cine spune altfel e naşpa. Extremist, eventual. Nu e logic? Dacă ne-am unit, de ce să nu continuăm să ne unim, până nu mai rămâne nimic din graniţele astea? Că şi-aşa ele perpetuează ura, nu? Şi nedreptatea şi toate alea. Mai ales naţionalismul, stigmatul ăsta care a dus la Primul Război şi la al Doilea şi la tot ce e rău pe lume. Progresul are o linie clară, mergem pe calea bătută, singura opţiune e federalismul. Modern înseamnă unit. Unit înseamnă Europa Unită. Europa Unită înseamnă toţi cetăţenii în faţa unei instituţii comune. Naţiunile se estompează. Este mersul istoriei.

Mai era o ideologie care susţinea mersul implacabil al istoriei şi inevitabilitatea Progresului. Se numeşte comunism. Şi mai era una care promitea Regatul European de 1000 de ani. Reichul European. Se numeşte nazism. Evident că diferenţele sunt uriaşe, dar aceste elemente comune contează. Cu cât exagerăm mai mult, cu atât ne apropriem, pe nesimţite, de o formă de totalitarism.

Tot în cheia asta trebuie văzută vânătoarea de vrăjitoare care pare că a culminat astăzi. Cine îndrăzneşte să fie contra Europei? Huă, reacţionarii! Desigur, nu toată lumea e cu Europa asta federalistă. De fapt, sunt destul de mulţi împotrivă… De unde şi frustrarea care domneşte în Europa. Dreapta şi Stânga împreună au înţeles mersul istoriei şi păşesc pe calea spre Progres, iar electoratul se uită uimit că n-are de-a face cu aşa ceva şi se gândeşte la ce folos să mai votezi CDU sau SPD dacă oricum tot aia e. Şi mulţi se supără, şi mulţi votează cu populiştii care apar ca un fel de wake-up call.

Dar, dezastru! În loc să pricpeapă, luminaţii birocraţi nealeşi ai Uniunii o tot dau înainte cu vânătoarea de vrăjitoare şi stigmatizează UK, de parcă nu sunt liberi să plece! De altfel, peste tot, inclusiv în UK, ăia care au votat cu Brexit sunt un fel de ciuca bătăilor, un fel de sub-oameni care trebuie stigmatizaţi. Aşa speră oamenii să-i facă pe toţi să vadă ce frumoasă e Europa! Evident că rezultatul e invers: oamenii se satură de Europa asta Unită, văzând câtă aroganţă se ascunde în spatele măştii de toleranţă.

O Europă Unită şlefuită de un consens politic care n-are legătură cu voinţa naţiunilor componente nu e o Europă Unită. E o Europă Slabă, gata să cadă. UK pleacă deja. Dacă vor urma şi alte ţări? Nu e evident mesajul? Nu e evidentă criza?

Nu. Criza e din vina popoarelor idioate şi spălate pe creier de ură şi extremism. Nu e din vina clovnilor care şi-au dat mâna ca să îndeplinească proiectul milenarist. Liderii luminaţi ştiu ce e bine pe lume, numai prostimea nu înţelege şi se lasă manipulată… Of, democraţie! Mai bine o democraţie subtilă, în care elitele (de stânga, sic!) ştiu ele ce e mai bine şi le spun oamenilor, iar oamenii să înţeleagă, că de nu, vor fi etichetaţi drept extremişti. Cam ăsta e trendul.

Încă ceva. Cine conduce Europa asta Unită? E o modă acum cu politicianul tânăr, sexy, „pragmatic” şi centrist. Ce ţi-e stânga, ce ţi-e dreapta, ce ţi-e program politic, ideea e să pupi nişte refugiaţi, să zâmbeşti galeş la camere, să dansezi frumos la TV sau mai ştiu eu ce. Să dai impresia că eşti specialist în ceva (găseşti tu ceva), să o dai pe „acceptance” şi „inclusion”. Acceptance şi inclusion nu ţin de program politic şi nu rezolvă crizele Europei. Dar, na… Vedem un Macron, ce preamărit e, ce iubit e, de parcă a apărut din spuma mării… Aşa era văzut şi Tsipras, înainte să dinamiteze Grecia. Dacă Tsipras ar fi fost Euroentuziast, ar fi şi azi iubit.

Şi atunci, ce rămâne din Europa Unită? Europa clovnilor, Europa lingăilor (vezi Tusk, aflat din ce în ce mai aproape de ancheta penală, un fel de Ponta mai abil în relaţiile externe, care în loc să-şi facă operaţii în Turcia, îşi face afaceri în Germania), Europa orbilor? Nu cred. Dar cât timp aceştia vor fi liderii Europei, vom avea un decalaj între Uniune şi cetăţenii ei. Cât timp va exista acest decalaj, Uniunea va fi în pericol.

Papa Francisc a spus bine când a spus că este o criză de lideri. Le-a spus-o în faţă celor 27 de şefi de stat şi guvern. Oare vreunul a înţeles? Vom vedea. La 60 de ani de la întemeiere, Uniunea e în pericol să se destrame. Şi exact ca Imperiul Roman, exact ca URSS într-un fel, se poate destrăma în uralele liderilor, în aplauzele populaţiei.

 

Şeful de ţeavă cel nelegiuit

Dragnea anunţă cu surle şi trâmbiţe că se gândeşte să salveze România retrăgând OUG-ul, ca să prevină un război civil. Da, aţi auzit bine. Război civil. Se pare că miliarde de pesedei aşteaptă să iasă din case şi să protesteze pentru apărarea ordonanţei, a lui Sorinel şi a lui Ciordache. Pe principiul „mă fură de tot ce am, dar îmi dă bani de taxi până acasă”. În afară de câţiva eminenţi susţinători ai ordonanţelor, experţi în toate cele, nu prea văd cine să vină cu de la sine putere la aşa ceva.

Atunci când vorbim de ce se întâmplă zilele astea, invariabil trebuie să ne rotim în jurul acestui nume: Dragnea. Dragnea. Un nume pe care mai bine l-am uita. Un pitecantrop politic, care merge cu capul înainte şi crede că ne poate batjocori până la capăt, încât să ne facă să credem că ne salvează de dezastre naţionale! Cu mişmaşuri de lider local, cu scenete care ar merge în Ciupercanii de Sus (dacă!), dar sigur nu la nivelul întregii ţări, Dragnea conduce ca un primar nebun de comună, scăldându-şi trântorii la „guvernare” (nici nu poţi numi „guvernare” activitatea condusă de puşcăriabili şi mafioţi) şi conspirând în miez de noapte să preia controlul. Unii strigau „Liviu Dragnea pentru noi/este Ceauşescu doi!”. Halal. Ceauşescu a ştiut măcar să dea bine la început (Cu Cehoslovacia în 68), şi numa’ dup-aia să îşi implementeze visurile (coşmarurile, mai bine zis). Dragnea şi ai lui, de sevraj, cum au simţit mâinile pe butoane, cum le-au apăsat pe toate deodată. Şi logic că a sunat alarma şi că a ieşit poporul.

Acest şef de ţeavă a ajuns să se joace cu soarta ţării. Şi în timp ce media tresare de bucurie când vede vreun Chirica (protejatul lui Nichita, acum mare cruciat al statului de drept) care îl critică pe Dragnea, cam uităm de miile şi miile de şefi de organizaţie, de primăraşi, consilieri locali, ciomăgari, afacerişti în ale păcatelor, acţionari la SC-uri ce se ocupă cu export-import ţigarete faine, netimbrate etc. care reprezintă coloana vertebrală, muşchii şi sângele PSD.

Mai uităm că sus-numitul şef de ţeavă nu e primul. E doar cel mai „prost-inspirat” (sic!). Să nu uităm de tov. Ponta, care în 2012 tare mai chiuia, schimbând peste noapte structura parlamentară, dându-i şut avocatului poporului şi punându-i CCR-ului botniţa pe gură. Să nu uităm de Marţea Neagră, când băieţii au încercat ACELAŞI LUCRU care le-a reuşit în parte acum. Să nu uităm de anii 2000, când singurul motiv pentru care nu au făcut ce făceau acum era că NU AVEAU NEVOIE, căci nu venea nimeni după ei atunci să-i întrebe de sănătate şi de banii furaţi.

PSD este, cu adevărat, „ciuma roşie”. Nu Dragnea, nu Sorinel, nu Ciordache, nici măcar Codrin „tancul” Ştefănescu. PSD. PMR/PCR/FSN/FDSN/PDSR/PSD. Zici că vorbim de o familie nobiliară. De fapt, vorbim de o tagmă de hoţi la drumul mare.

Cum putem pretinde că o bandă de hoţi constituie partid? Un document d-ăla rebegit, cu chestii plicticoase în el, numit Constituţie, zice, pe la art. 8 alin. (2), că „(partidele politice) contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei”. Ups. Principii? Ordine de drept? Hm.

Dacă mai răsfoim puţin Constituţia, vedem altă castană, mult mai mare. Art 40 alin. (2): „Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale”.

Oare PSD a militat prin ce face împotriva statului de drept? Că tot susţine ordonanţele astea care incapacitează justiţia şi-i scapă pe hoţi. Parcă se luau şi de preşedinte, că prea îl doare gura. Parcă în 2012 s-au cam jucat cu puterile în stat. Hm.

Natio

De ziua naţională a României, majoritatea covârşitore a românilor se simt mai bine, îşi transmit „la mulţi ani” unii altora, sărbătoresc faptul că a mai trecut un an în istoria naţiunii române.

Iată însă că, sub aparenta unitate, românii au o problemă legată de naţiune. Una atât cu rădăcini în ţară, cât şi cu influenţe din afară.

Ne simţim mândri că suntem români (şi da, uite cum nu poţi spune ceva de tipul acesta, că îţi dai seama că era un afiş electoral al PSD care suna aşa), dar nu puţini o iau pe calea „ungurii ne vor răul”, „străinii ne-au furat pământul” şi „suntem colonia lui Soroş/a UE/a SUA” etc. (niciodată a Rusiei, hehe). De scârbă, din obişnuinţă, ca urmare a educaţiei cam îndoctrinate, unii o iau pe calea „naţionalismul este rău, înseamnă ura de ceilalţi”, „naţiunile sunt depăşite”, „sunt cetăţean al globului”.

Uite de ce e aşa de folositoare istoria pe Pământul ăsta. Natio, cuvântul latinesc transformat în secolul XIX în cel mai puternic concept laic probabil creat până acum, desemna la origini un popor, o cetate, o adunare de oameni născuţi în acelaşi loc. Naţionalismul a „extins” locul acesta până la nişte graniţe mai mult sau mai puţin artificial trasate, cam până unde existau similitudini destul de importante între oameni. Surpriză: oamenii erau FOARTE diferiţi de la regiune la alta, uneori de la un sat la altul. Aşa că prin educaţie, prin simţul apartenenţei dat de război, prin cultură, prin limbă, oamenii s-au strâns şi au format un bloc de similitudini între ei ce poate fi asemuit unui genom al naţiunii. Germenii acestor similitudini existau, dar ei au fost desăvârşiţi în secolul XIX şi XX.

La români, a jucat un rol crucial lupta pentru independenţă, începând din 1848. (1821 cu greu s-ar califica drept încercarea de a obţine o independenţă adevărată). De unde şi imnul nostru naţional, aşa de mobilizator. Sclavia de care vorbeşte Mureşanu era reală (vasalitatea otomană, protectoratul rusesc), iar România trebuia să se întoarcă la nişte idealuri de luptători din istoria sa („Mihai, Ştefan, Corvine”), care, da, au luptat toţi cu turcii.

Aşa că le răspund atât şoviniştilor, cât şi antinaţionaliştilor, că imnul lui Mureşan nu predică ura de străin, ci e pliat pe nişte realităţi istorice; şi că intenţia lui nu era de a-i pune pe români într-o paradigmă de tipul noi versus ei. Adversitatea era reală şi era faţă de cele două imperii care ne stăpâneau!

Cât despre faptul că naţionalismul duce la ură… Naţionalismul a însemnat ce am arătat mai sus. Solidarizarea unei populaţii de pe un teritoriu anume prevăzut să conţină măcar şansa unor similitudini. Uniformizare? Da, un pic. S-a exagerat? Da, în sensul ultracentralizării. Dar într-un fel era nevoie de acestea pentru a se crea naţiunea. De aceea şi dreapta a fost circumspectă la crearea naţiunii, dar în niciun caz împotrivă.

Naţiunile au însemnat blocuri cu o putere economică şi mentală imensă. Oamenii, aduşi împreună, au propulsat naţiunile lor în frunte. Vedeţi doar ce s-a întâmplat cu Japonia de când s-a văzut pe sine ca o naţiune, în epoca Meiji? Dintr-o ţară medievală în 1862 în a 3-a putere industrială a lumii în 1914!

Primul Război Mondial nu a avut loc din cauza naţiunilor. Ura de celălalt nu e inclusă în ideea de naţiune, ci doar dragostea pentru o populaţie şi un spaţiu unde te poţi regăsi, cu care te poţi compara mai uşor. Când iubeşti ceva, trebuie să urăşti tot ce nu e acel ceva? Primul Război n-a avut loc din ură; a fost dus cu ură, ca orice război.

Naţiunea nu e nici ură, nici adversitate. Tocmai, înseamnă unitate. Mulţi români nu prea înţeleg unitatea civică şi unitatea de teritoriu. Ungurii din Ardeal sunt tot ai noştri, cetăţeni ai aceleiaşi ţări! Au o altă naţiune şi nu le putem cere să şi-o abandoneze. Dar ei nu ne vor nici răul, nici nu ne urăsc. Oricum, în Muntenia ura se poartă: faţă de unguri, faţă de turci, de americani, de Soroş, de UE, numai faţă de baronul local nu.

Cât despre cei care o tot dau cu „desfiinţaţi naţiunea!”, uitaţi-vă în jur: ce putere uriaşă, ce forţă unificatoare încă are naţiunea! Statele sunt încă, şi vor fi, state-naţiune, pentru că, fără naţiune, pierdem diversitatea, pierdem unitatea unui popor, pierdem repere cruciale pentru om, pentru a se putea identifica. Fără naţiune vom ajunge molecule împrăştiate, în mişcare dezordonată, căci nu vor mai fi concepte care să ne ordoneze. Conceptul „regiune”, „sat”, sunt slabe de unele singure. De aceea am intrat în modernitate. Pentru că aceste concepte au fost întărite de acest „natio”.

Ca un ultim gând, ca români, de 1 Decembrie, ar trebui să ne gândim la Moldova. Am văzut tot felul de oameni care ziceau să-i lăsăm în pace, că şi l-au ales pe Dodon. Culmea, noi, românaşii cei mândri de cum suntem noi superiori Moldovei, vom vota PSD! Dacă chiar credem în ce share-uim pe net acum, să arătăm puţină solidaritate cu basarabenii şi să le arătăm că românii nu-i aruncă în neantul istoriei.

 

 

USL über alles!

Alegerile din toamnă sunt anunţate cu surle şi trâmbiţe drept arena unei mari confruntări politice, ridicată de unii la rangul unei minirevoluţii la urne. 2014 all over again! Vin oamenii să-i dărâme pe pesedei! Victorie!
Putem să continuăm să sperăm. Până la urmă, speranţa moare ultima. Dar trebuie să abordăm şi cu realism situaţia. Mulţi vorbesc de faptul că PSD are frica-n oase acum, de alegeri. Nu cred să fie aşa. Şi voi explica de ce.
Povestea noastră începe cu nişte alegeri dintr-o perioadă obscură, uitată de istorie, o perioadă de imensă instabilitate, unde nimic nu mai era sigur, unde Puterea controla tot şi trecea peste toate: 2012.
După ce au executat măiastru cam singura lovitură de stat nonviolentă din istoria României (ca apoi să eşueze lamentabil), USL, măreaţa alianţă dintre LIBERALI şi SOCIAL-DEMOCRAŢI (da, oamenii cam uită de acum 4 ani), câştiga detaşat alegerile, punând pumnul în gură ţării întregi cu 62% în Parlament şi un 12% de PP-DD, gata de absorbit. În partea ailaltă, o rămăşiţă de PDL, care în vară fugise de lovitura de stat, iar acum îşi ridica timid capul, numai ca să mimeze o încercare de opoziţie, nu mai conta. Parlamentul din România avea 588 de membri, dintre care 500 pe puţin erau devotaţi Roşului.*

Din câte se poate vedea mai sus, PSD reprezenta peste jumătate din puterea USL, mai ales că anexele PC şi UNPR erau mult mai legate de Ponta decât de Antonescu.
Între timp, s-a schimbat un preşedinte şi s-a mai schimbat şi un premier. PP-DD a dispărut în neant, PDL a fuzionat cu duşmanul său din 2007, toate bune şi frumoase.
Parlamentul, la momentul de faţă, arată complet diferit:**
PC s-a unit cu fugiţii din PNL care mureau de dragul lui Ponta, formând ALDE. UNPR fuzionează (sic!) cu PMP şi Băsescu, nemesisul de mai ieri al tot românului privitor de Antene. Surprize, surprize, PNL are o forţă apropiată de a PSD în Parlament. Cu toate acestea, pesediştii nu par a avea probleme în a-şi impune agenda.
Ba mai mult, pe tot parcursul acestor 4 ani-dezastru, PNL şi PSD au votat, cot la cot, tot felul de „perle” legislative. Alegerile locale într-un tur, încercarea de amnistiere a corupţilor (cunoscută drept „Marţea Neagră”); PNL, deşi ar fi putut încerca, nu a blocat frumuseţea de proiect de lege al lui Dragnea, ce prevede tăierea a 102 taxe şi tăierea şanselor noastre de a ne menţine în limita de 1% deficit structural (pe româneşte, PSD taie bani de la stat, ceea ce face ca gaura din buget să crească, ceea ce ne dă peste cap toate planurile financiare). Bon. Frumos. Elegant. PNL se comportă de parcă e mic şi slab, dar PSD nici n-are majoritate în Parlament (de iure), nici măcar împreună cu ALDE.
De fapt, USL trăieşte. A fost evident încă de la „divorţul” lui Antonescu de Ponta. USL a reuşit pur şi simplu să-şi îndeplinească acele promisiuni electorale mai uşor de îndeplinit, adică alea de mârlani: să distrugă PDL şi să-l scoată pe Băsescu din joc. Norocul lor că Băsescu s-a distrus singur.
În acest moment, USL-ul o duce chiar foarte bine. Singura necunoscută rămâne Nicuşor Dan. Oricât de nefrecventabil ar fi pentru electoratul de dreapta, Nicuşor Dan e acul care a spart balonul USL. Dacă Dan n-ar fi decis să construiască USR şi să intre în cursa pentru parlamentare, am fi avut un USL nu de 62%, ci de peste 80%! Păi ce, doar nu votau aşa mulţi PMP. Sau ANR sau mai ştiu eu ce. De fapt, cred că PNL-PSD-ALDE ar fi avut aproape tot Parlamentul. Păstrau 5% din locuri pentru UDMR. Atât.
Să nu ne amăgim. PNL este mai nefrecventabil ca oricând. Şi-au arătat culorile încă din 2007. Tot ce era OK din PDL s-a dus demult, rămânând doar stratul gros de mârlănie FSN-istă. Băsescu a redevenit şi el un FSN-ist de stil. De fapt, ce ironie! Băsescu a devenit tot o anexă a USL, poate una mai năbădăioasă şi imprevizibilă, dar, oricum, o anexă.
Un Parlament care să se transforme în aşa hal în 4 ani, şi care totuşi să fie EXACT la fel, numai în România se putea. Dacă nu era tragedia de la Colectiv, tot Ponta organiza alegerile şi acum, chiar dacă PNL are 32% singur, iar PSD, doar 35%! Şi vă daţi seama cât 140% câştiga PSD în alde Teleorman şi peste 50% la nivel naţional.
Mai e un aspect interesant de remarcat: în Parlamentul acesta de uninominali, CCR a acceptat să se formeze grupuri parlamentare ale unor formaţiuni care n-au candidat la alegeri (că, de, ăştia au fost aleşi „uninominal” şi nu pe o listă de partid). Aşa încât alde PMP are 7% din Parlament (bine, grupul parlamentar se numeşte Grupul UNPR, ironie şi mai mare, căci UNPR nu mai există!), dar ei în multe sondaje sunt cotaţi oricum cu doar 5%. Să nu mai vorbim de ALDE, care în vecii vecilor n-o să ia de capul lui 9%! Plus cei 8% independenţi, care vă daţi seama că provin din PP-DD sau din PSD! (gen Geoană). Reprezentare… ioc. Votăm ce votăm, iese altceva, DAR, staţi liniştiţi, în fapt tot aia e! USL a crescut chiar, de la 62% la vreo 76% (35%PSD+32%PNL+9%ALDE). Ei se înţeleg foarte bine, s-a văzut de atâtea ori! E frumos să-ţi împarţi puterea.
Aşa că şansa ţării de a trece în sfârşit peste dezastrul din 2012, care ne-a împins direct la începutul anilor 90, este tocmai USR. Ştiu, la un moment dat am pomenit şi de PMP. Oricum nu speram mare lucru. Se vede şi de ce. Dar USR nu poate să se impună ca forţă politică fără să aibă un lider de dreapta (Clotilde ar fi mers, dar nu are câştig de cauză printre progresişti), fără să aibă prezenţă naţională şi fără să susţină adecvat mediul de afaceri. Mai ales, USR nu va avea parte de valul electoral la care speră. Aici nu sunt două tururi. Românii, leneşi, vor sta acasă. „Liderii” USR sunt mai degrabă tehnocraţii. Nu există niciun entuziasm în a-l susţine pe tehnocratul Cioloş, care nu candidează, doar pentru că în USR n-ai ce susţine! Sigur, Cioloş premier, OK, foarte bine. Dar nu cu Cioloş votez! Pot cei de la USR să-i convingă pe oameni că ei, Uniunea Salvaţi România, au membrii votabili, au lideri OK şi un program care să nu fie doar o anexă etatistă a Principiilor lui Cioloş? Dacă USR nu reuşeşte să trezească electoratul, PNL (pentru că blat şi pentru că prostie) nu o va face. Iar PSD va triumfa din nou. Repet: oamenii nu se vor grăbi la urne doar pentru că îl susţin pe Cioloş. Le trebuie un PARTID.

PS: Bucureşti e capitala roşie. PSD stă mai bine ca oricând aici. Din nou, Ardealul şi numai Ardealul ne poate scăpa…Vai de noi, de mitici!

*-https://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_legislative_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,_2012

**- http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.gp ; http://www.senat.ro/EnumGrupuri.aspx

Ură, steaguri şi Dâmboviţa

Un nou scandal legat de (sic!) steaguri a fost declanşat de ambasadorul american Hans Klemm, care s-a fotografiat împreună cu primarul oraşului Sfântul Gheorghe şi cu alţi distinşi secui, doi dintre aceştia ţinând în mâini însuşi Drapelul Secuiesc. Stema lui Baphomet în România.

Poza e de ceva timp, scandalul însă nu se stinge. Tocmai când credeam că s-a terminat şi petarda asta, Digi24 organizează o mică discuţie pe tema asta, de parcă ieri o fi avut loc crucialul eveniment.

„Cu ţara nu-i tocmeală!” ar replica românul.

Ok, merită o discuţie. Dar nu din considerentele la care s-ar gândii aceia mai agitaţi şi mai cu pică pe unguri. Mai degrabă merită o discuţie pentru că relevă o problemă universală, anume nevoia de duşmani a omului. Care, dirijată atent, poate duce la naşterea duşmanilor acolo unde nu sunt, ignorându-se adevăratele ameninţări. Ştiţi cum e, minciuna repetată devine adevăr, de la Soviete învăţăm.

Steagu’ ăsta blestemat al secuilor, pe care toată lumea îl huleşte şi-l scuipă, cum, bă, să îşi fluture flamura în nasurile noastre, când în Constituţie scrie că ţara e unitară şi indivizibilă, steagul ăsta e deja arborat pe sute, mii de case din infamul Ţinut Secuiesc. Şi n-am văzut vreun ungur să dea în cap vreunui român prin trecere, n-am auzit de vreo revoluţie, armată de secesiune sau rezistenţă în munţi. Oamenii şi-au pus steag în curte. Unde în articolul 1 din Constituţie scrie că n-au voie să-şi pună steag? A, că steagul ălă semnifică separarea de România!!! Ei, doar pentru că statele au steag, iar secuii au steag, nu înseamnă că secuii vor un stat. Că ce-ar face secuii cu un stat secuiesc? Nimeni de-acolo n-are aspiraţii de independenţă când de-abia îşi mai betonează şi ei un drum… 3 judeţe acolo s-ar trezi că vor să fie independente! Vrăjeală. Iar mitul unirii cu Ungaria există doar în mintea muntenilor. Secuii şi ungurii din „motherland” nu se au la inimă. Că politicienii lor fac poze… ştiţi cât valorează alea.

Secuii sunt în România, nu pleacă cu Harghita-n braţe, îşi flutură şi ei un steag, pe care l-au fluturat şi când Mihai Viteazu i-a bătut pe turcaleţi. Deja pe unii naţionalistoizi i-ar putea pune în dificultate asta. Secuii ăştia sunt cetăţeni români. Au o identitate aparte, din cauza limbii, a istoriei… Aşa că se simt şi ei mai aparte, după cum e şi normal, că doar nu avem pretenţia să fie toţi ca noi! Dar sunt AICI, nu se simt în afara României, nu se simt nici români, doar cum aţi vrea să se simtă? Îşi celebrează identitatea cu steagul ăla, bată-l vina.

Revenind la gestul concret al lui Klemm, greşeala americanului e că n-a avut minte să-şi dea seama ce reacţie va avea tot poporul de la sud de Carpaţi când avea să vadă poza. SUA nu intenţionează să încurajeze secesiunea unor regiuni din ţara noastră. Drace, şi-au pus jumate de scut antirachetă aici, nu e o garanţie suficient de solidă?

Dar, vai, ce frumos e când poţi să dai în americani! Când rublele curg berechet în buzunarele marxiştilor şi ale naţionaliştilor cu stea în frunte, care fac de ruşine titlul de patriot, mereu vom vedea propagandă de genul la televizor şi pe net. Pentru ce? Pentru un steag. Ce conflict real există între români şi unguri, acolo, în cele 3 judeţe? În 90’ i-au asmuţit securiştii unii împotriva celorlalţi. Povestea cu pâinea e pură fantezie. Multe poveşti sunt în mod voit exagerate şi colorate astfel încât să dea impresia unui război mut.

Problema cu românii de pe Dâmboviţa, care nu trăiesc în Transilvania şi nu au de-a face zilnic cu ungurii, este că nu ştiu exact ce e pe acolo, pe la secui. Şi mai e ceva: nu înţeleg că a-ţi iubi ţara presupune şi a-ţi iubi concetăţenii, printre care şi ăia cu care i-am bătut pe turci şi cu care am făcut România Mare şi cu care am îndurat comunismul şi cu care am traversat tranziţia. Ce, după 1918 au fugit secuii mâncând pământul? Îi găsim şi azi, nu? Sunt aici, sunt parte a României, dar au specificul lor şi cu asta basta. De atâtea secole s-au maghiarizat. Dar ei îşi spun secui, chit că trăiesc unde trăiau secuii.